26 Aprilie

Este a 116-a zi a anului. 
Au mai rămas 249 de zile până la sfârșitul anului.
Soarele răsare la 06 h 14 m și apune la 20 h 13 m. 
Lună Nouă la 15 h 16 m. 

Citatul zilei

 ”Să avem seninătatea de a accepta ceea ce nu poate fi schimbat, curajul de a schimba ceea ce poate fi schimbat şi mai ales înţelepciunea pentru a face deosebirea între cele două posibilităţi.” (Marc Aureliu)

 

Ziua Mondială a Proprietății Intelectuale

Ziua Mondială a Proprietății Intelectuale este celebrată din anul 2001. Acest eveniment a fost instituit de Organizația Mondială a Proprietății Intelectuale. Ziua de 26 aprilie a fost aleasă în legătură cu un alt eveniment din acest aspect social: în anul 1970, la această dată, intra în vigoare Convenția internațională asupra Proprietății Intelectuale.

În 2018, tema aleasă pentru manifestările dedicate acestei zile, se referă la "Femeile în domeniul inovării şi al creativităţii", potrivit site-ului www.wipo.int/ip-outreach/en/ipday. Campania din acest an celebrează strălucirea, ingeniozitatea, curiozitatea şi curajul femeilor care schimbă lumea şi ne modelează viitorul comun, precizează sursa citată. În 2017, tema a fost "Inovarea - Îmbunătăţirea vieţii".

În 2000, statele membre ale Organizaţiei Mondiale a Proprietăţii Intelectuale (WIPO) au desemnat ziua de 26 aprilie, dată la care, în 1970, a intrat în vigoare convenţia de înfiinţare a WIPO, ca zi dedicată recunoaşterii contribuţiei pe care inventatorii şi artiştii o au la dezvoltarea societăţilor de pe glob.
Marcarea acestei zile reprezintă un prilej de a reflecta la felul în care creativitatea omului şi inovaţia contribuie la edificarea unei lumi mai bune.
Organizaţia Mondială a Proprietăţii Intelectuale, la care este afiliată şi România, marchează evenimentul prin editarea de materiale promoţionale şi îşi îndeamnă toţi membrii să ia parte la eveniment şi să organizeze activităţi la nivel naţional.

Proprietatea intelectuală se referă la recunoaşterea paternităţii unei anumite invenţii, creaţii sau idei şi la drepturile legale rezultate în urma activităţii intelectuale respective. Drepturile de proprietate intelectuală se împart în două mari categorii: drepturile de autor, care protejează creaţiile literare, artistice şi ştiinţifice, şi drepturile de proprietate industrială, care includ brevetele, patentele etc.
"La 26 aprilie, sărbătorim Ziua mondială a proprietăţii intelectuale pentru a afla despre rolul pe care îl joacă drepturile de proprietate intelectuală (brevete, mărci comerciale, desene industriale, drepturi de autor) în încurajarea inovaţiei şi a creativităţii", se arată pe site-ul Organizaţiei Mondiale a Proprietăţii Intelectuale.
În România, asigurarea protecţiei proprietăţii intelectuale se realizează, în principal, prin două instituţii de specialitate: Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci (OSIM) şi Oficiul Român pentru Drepturile de Autor (ORDA). 

Ziua Mondială a Proprietăţii Intelectuale se marchează încă din anul 2000, iar 26 aprilie reprezintă ziua în care a intrat în vigoare Convenţia de constituire a OMPI (1970)

În 2000, statele membre ale Organizației Mondiale a Proprietății Intelectuale au desemnat ziua de 26 aprilie, dată la care, în 1970, a intrat în vigoare convenția de înființare a OMPI, ca zi dedicată recunoașterii contribuției pe care inventatorii și artiștii o au la dezvoltarea societății. OMPI este una din agențiile specializate ale Națiunilor Unite. A fost creată în 1967 cu scopul declarat de a încuraja activitatea creatoare și promovarea proprietății intelectuale oriunde în lume. Are în mod curent 183 de state membre, administrează 23 de tratate internaționale, având sediul mondial la Geneva, în Elveția. 

Proprietatea intelectuală se referă la recunoașterea paternității unei anumite invenții, creații sau idei și la drepturile legale rezultate în urma activității intelectuale respective. Drepturile de proprietate intelectuală se împart în două mari categorii: drepturile de autor, care protejează creațiile literare, artistice și științifice, și drepturile de proprietate industrială, care includ brevetele, patentele. 

Ziua internaţională de reamintire a dezastrului de la Cernobîl

La 8 decembrie 2016, Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite a adoptat o rezoluţie prin care 26 aprilie a fost desemnată ca Ziua internaţională de reamintire a dezastrului de la Cernobîl (fosta URSS, în prezent pe teritoriul Ucrainei), potrivit http://www.un.org/en/events/chernobylday/.

Adunarea Generală a ONU a recunoscut, astfel, că "trei decenii după dezastrul de la Cernobîl, consecinţele serioase pe termen lung ale acestuia persistă încă, precum şi continuarea necesităţilor comunităţilor şi teritoriilor afectate" şi a invitat "toate statele membre, agenţiile relevante ale sistemul Organizaţiei Naţiunilor Unite şi alte organizaţii internaţionale, precum şi societatea civilă, să respecte această zi".

Site-ul ONU aminteşte că o explozie la Centrala Nucleară de la Cernobîl din 1986 a împrăştiat un nor radioactiv asupra unor mari părţi ale Uniunii Sovietice, în prezent teritoriile Belarusului, Ucrainei şi Federaţiei Ruse, iar aproape 8,4 milioane de persoane din aceste ţări au fost expuse la radiaţii.

Guvernul sovietic a recunoscut nevoia de asistenţă internaţională abia în 1990, precizează www.un.org. În acelaşi an, Adunarea Generală a ONU a adoptat Rezoluţia 45/190, solicitând "o cooperare internaţională pentru a aborda problema şi atenuarea consecinţelor la centrala nucleară de la Cernobîl". A fost înfiinţat un grup de lucru inter-agenţii care să coordoneze cooperarea în privinţa dezastrului de la Cernobîl.

În 1991, ONU a creat Fondul de încredere (fiduciar) de la Cernobîl, aflat în prezent sub conducerea Oficiului pentru Coordonarea Afacerilor Umanitare (OCHA).

Din 1986, organizaţiile ONU şi majoritatea ONG-urilor au lansat peste 230 de proiecte de cercetare şi asistenţă diferite în domeniile sănătăţii, siguranţei nucleare, reabilitării, mediului, producţiei de alimente naturale şi informaţiilor.

În 2002, Organizaţia Naţiunilor Unite a anunţat o schimbare în strategia de la Cernobîl, cu un nou accent pe o abordare de dezvoltare pe termen lung, notează http://www.un.org/en/events/chernobylday/. PNUD şi birourile sale regionale din cele trei ţări afectate au preluat conducerea în implementarea noii strategii. Pentru a oferi sprijin programelor internaţionale, naţionale şi publice destinate dezvoltării durabile a acestor teritorii, în 2009, ONU a lansat Reţeaua Internaţională de Cercetare şi Informare Cernobîl (ICRIN).

La 26 aprilie 1986, două explozii au zguduit reactorul cu numărul 4 al centralei nucleare de la Cernobîl. În timpul incendiului, care a mistuit reactorul timp de zece zile, au fost răspândite în atmosferă cantităţi uriaşe de substanţe radioactive.

Belarus a fost ţara cel mai grav afectată de dezastrul de la Cernobîl, deoarece până la 70 la sută din precipitaţiile radioactive au căzut pe teritoriul acestei ţări. Nici România nu a scăpat de efectele catastrofei, măsurătorile efectuate la vremea respectivă înregistrând o creştere foarte mare a radiaţiilor, chiar de 10.000 de ori mai mari decât valorile normale înregistrate.

Centrala nucleară Cernobîl este situată la 18 km nord-est de oraşul Pripiat şi la 16 km de frontiera Ucrainei cu Belarus, respectiv la 110 km nord de capitala Kiev. În urmă cu 30 de ani, centrala lucra la capacitate maximă, adică cu toate cele patru reactoare, fiecare cu o capacitate de producţie de 1GW pe zi. Centrala acoperea la vremea respectivă 10% din necesarul de energie al fostei republici sovietice. Construcţia centralei a început în 1970, primul reactor fiind terminat în 1977. În 1986, alte două reactoare se aflau în faza de construcţie.

Potrivit unui studiu publicat la New York, în aprilie 2010, aproape un milion de oameni din mai multe părţi ale globului au murit din cauza contaminării radioactive produse după accidentul de la centrala nucleară din Cernobîl, din 1986.

Cartea, editată de Academia de ştiinţe de la New York şi lansată cu ocazia împlinirii a 24 de ani de la catastrofă, cu titlul "Chernobyl: Consequences of the Catastrophe for People and the Environment" (Cernobîl: Consecinţe ale catastrofei asupra oamenilor şi mediului), a fost scrisă de Aleksei Iablokov, de la Centrul pentru Politici de Mediu din Moscova şi respectiv Vasili Nesterenko şi Aleksei Nesterenko de la Institutul pentru protecţie împotriva radiaţiilor din Minsk (Belarus).

Conform cărţii, până în anul 2005, între 112.000 şi 125.000 de persoane din cele 830.000 care au participat la operaţiunile de decontaminare şi sigilare a reactorului nuclear de la Cernobâl, şi-au pierdut viaţa.

Numărul total al deceselor la scară globală, în perioada 1986-2004, provocate de accidentul de la Cernobîl, este de 985.000.

Cele mai afectate state, pe lângă cele din fosta URSS, au fost Norvegia, Suedia, Finlanda, Iugoslavia, Bulgaria, Austria, România, Grecia şi părţi extinse din Germania şi Marea Britanie, potrivit sursei citate. Aproximativ 550 de milioane de europeni şi între 150 şi 230 de milioane de oameni din emisfera nordică rusă şi nu numai, au fost expuşi unui nivel ridicat de radioactivitate. Norul radioactiv rezultat a atins după 9 zile de la accident părţi din SUA şi Canada.

 

Evenimente de-a lungul timpului...

• 121: S-a născut Marcus Aurelius, împărat roman (d. 180)

Marc Aureliu, în latină Marcus Aurelius (n. 26 aprilie 121, Roma, d. 17 martie 180, probabil la Vindobona, azi Viena) a fost un împărat roman din dinastia Antoninilor, între anii 161 și 180 d.Hr., și filosof stoic. Născut ca Marcus Annius Verus sau Marcus Catilius Severus, a luat mai târziu, după ce a fost adoptat de împăratul Antoninus Pius, numele de Marcus Aelius Aurelius Verus. Ca împărat s-a numit Marcus Aurelius Antoninus Augustus.

 Marc Aureliu preia conducerea imperiului roman în vremuri dificile, trebuind să facă față unor amnenințări din diferite părți. După ce reușește să înăbușe în zona apuseană revoltele unor triburi germanice și britanice, este confruntat în anul 165 cu invazia parților a provinciilor orientale ale imperiului. În timp ce fratele său prin adopțiune, Lucius Verus – asociat la conducerea imperiului -, suferă înfrângeri dezastruase, încredințarea comenzii militare unuor generali capabili, Statius Priscus și Avidius Cassius, permite romanilor să reprime atacurile parților, ocupându-le și două orașe principale, Seleucia și Ctesifona. Triumful militar este celebrat la Roma, dar legiunile romane aduc cu ele din orient o teribilă epidemie de ciumă, cu grave consecințe sociale și economice. În zona Dunăreană, triburile germanice Marcomanii și Sarmații amenință direct Italia de nord. Marc Aureliu preia direct conducerea operațiilor militare, care vor dura mai mult de cinci ani, din 169 până în 175. Încurajat de un zvon fals, privind pretinsa moarte a lui Marc Aureliu, generalul Avidius Cassius, guvernator al provinciilor din zona Siriei, se proclamă în 175 împărat. Marc Aureliu se pregătește să pornească împotriva generalului rebel, dar – înainte de a se ajunge la un război civil – Cassius este omorît și liniștea este restabilită datorită fidelității guvernatorului Cappadociei, Martius Verus. Marc Aureliu încheie pace cu Sarmații și se îndreaptă totuși spre provinciile orientale, vizitează Cilicia, Siria și Egiptul, apoi se întoarce prin Smirna și Atena, unde se inițiază – împreună cu fiul său Commodus – în misterele din Eleusis. În timpul acestei călătorii, moare soția sa, Faustina. Întors la Roma, sărbătorește triumful asupra Marcomanilor și Sarmaților, iar în 177 îl asociază pe Commodus la conducerea imperiului. În același an tebuie să plece din nou în provinciile dunărene, pentru a reprima noi revolte ale triburilor germanice. În anul 180, moare în urma unei boli infecțioase în orașul Vindobona (azi Viena).

În politica internă, Marc Aureliu a condus afacerile imperiului în strânsă colaborare cu Senatul și a inițiat o serie de reforme în problemele administrative și de drept, a construit școli, spitale și orfelinate. Domnia lui Marc Aureliu a fost marcată de aspre persecuții ale creștinilor, cum a fost cea din 177 la Lugdunum (azi Lyon).

Citate  Marc Aureliu

* Visaţi visuri măreţe, căci numai visurile măreţe pot să facă sufletul oamenilor să vibreze.

* Cel ce se învinge pe sine este mai puternic decât cel ce cucereşte o cetate.

* Nici un dezgust, nici o descurajare. Dacă se întâmplă să nu reuşeşti, reîncepe lucrul tău.

* Lecţie de viaţă - când câştigăm să nu ne facem iluzii, când pierdem să nu ne pară rău.

* Oamenii se dispreţuiesc unii pe ceilalţi şi se linguşesc unii pe ceilalţi; şi, doresc să se înalţe unii deasupra celorlalţi, şi se ploconesc, totuşi, unii în faţa altora.

* Nu te gândi prea des la ce-ţi lipseşte. Gândeşte-te la ce ai.

* Să avem seninătatea de a accepta ceea ce nu poate fi schimbat, curajul de a schimba ceea ce poate fi schimbat şi mai ales înţelepciunea pentru a face deosebirea între cele două posibilităţi.

* Ceea ce auzi e o opinie, nu adevărul. Ceea ce vezi e o perspectivă, nu realitatea.

* Nu lăsa viitorul să-ţi strice liniştea. Dacă va fi nevoie, îl vei înfrunta cu aceleaşi arme ale raţiunii cu care lupţi astăzi împotriva prezentului.

* Fiţi precum promontoriul de care se izbesc valurile şi care rămâne neclintit, cu toată furia apei ce-l înconjoară.

* Fericirea depinde de calitatea gândurilor noastre.

* Să-ţi fie ruşine de tine, dacă ai ajuns un suflet obosit, într-un corp încă plin de vigoare.

* Arta de a trăi este mai degrabă o artă a luptei decât a dansului. * Important este să stai mereu drept şi să fii pregătit pentru un atac surpriză.

* Atunci când te trezeşti dimineaţa, gândeşte-te ce preţios privilegiu înseamnă să fii în viaţă – să respiri, să gândeşti, să te bucuri, să iubeşti.

* Astăzi voi întâlni oameni care vorbesc prea mult - oameni egoişti, egocentrişti, nerecunoscători. Dar nu voi fi surprins sau tulburat, pentru că nu-mi pot închipui o lume fără astfel de oameni.

* Ori de câte ori te loveşti de obrăznicia cuiva, întreabă-te de îndată: "E cu putinţă să nu existe în lume obraznici?" Nu se poate! Nu cere atunci un lucru imposibil.

* Deprinde-te cât mai mult a asculta pe oricine şi a te pune, pe cât poţi mai mult, în sufletul celui cu care stai de vorbă.

* Realizează-ţi fiecare faptă ca şi când ar fi ultima clipă din viaţa ta.

 

• 1573: S-a născut Maria de Medici, regină a Franței, a doua soție a lui Henric al IV-lea (d. 1642)

Maria de Medici (n. 26 aprilie 1575 – d. 3 iulie 1642) a fost regină a Franței sub numele de Marie de Médicis, a doua soție a regelui Henric al IV-lea al Franței. După asasinarea soțului său în 1610, a fost regentă pentru fiul său, Ludovic al XIII-lea.

 Născută la Florența, Italia, a fost fiica lui Francesco I de’ Medici, Mare Duce de Toscana și a Ioanei, arhiducesă de Austria. Bunicii materni erau Ferdinand I, Împărat al Sfântului Imperiu Roman și Anna de Bohemia. Anna era fiica lui Vladislaus al II-lea de Bohemia și Ungaria și a soției lui, Anne de Foix. A fost unul din cei șapte copii însă numai ea și sora sa, Eleonora de Medici au supraviețuit adolescenței. În octombrie 1600 s-a căsătorit cu regele Henric al IV-lea al Franței, după ce căsătoria acestuia cu Margareta de Valois a fost anulată. Fiul ei cel mare, viitorul rege Ludovic al XIII-lea, s-a născut la Fontainebleau anul următor.

 Mariajul cu Henric n-a fost unul reușit. Avea altercații cu metresa soțului ei, Catherine Henriette de Balzac d’Entragues, căruia Henric îi promisese că se vor căsători după decesul fostei metrese, metresa oficială, Gabrielle d’Estrées. Când Henric s-a căsătorit cu Maria de Medici, au început intrigile la curte. Deși regele putea cu ușurință să-și alunge metresa și să-și susțină soția, el n-a făcut acest lucru niciodată. Ea la rândul său, a arătat mare simpatie și suport pentru fosta soție a regelui, Margareta de Valois, cerându-i lui Henric să-i permită reintrarea în lume. În timpul vieții soțului ei Maria a dat slabe semne de capacitate și abilitate politică. La câteva ore după asasinarea lui Henric în 1610 a fost confirmată ca regentă de către Parlamentul din Paris. A alungat-o de la curte pe metresa Catherine Henriette de Balzac d’Entragues. Cu toate acestea, nu foarte strălucitoare, încăpățânată, obeză, în curând a intrat sub influența servitoarei sale Leonora „Galigai” și mai târziu a soțului acesteia, un italian fără scrupule, Concino Concini, care a fost avansat la rang de marchiz de Ancre și mareșal al Franței, în ciuda faptului că niciodată n-a câștigat vreo bătălie. L-a demis pe ministrul capabil al lui Henric, Maximilien de Bethune, duce de Sully. Prin Concini și prin regentă, reprezentanții italieni ai Bisericii Romano-Catolice sperau să forțeze suprimarea protestantismului în Franța. Pe jumătate habsburgică, ea a abandonat politica tradițională franceză anti-habsburgică. Maria de Medici a aranjat căsătoria fiicei sale, Elisabeta de Boubon, cu viitorul rege Filip al IV-lea al Spaniei, care făcea parte din dinastia habsburgică spaniolă. Construirea și amenajarea Palatului Luxembourg, căruia Maria îi spunea Palatul Médicis a reprezentat marele său proiect artistic. Pictorul de curte era Peter Paul Rubens. În Florenza se află mormântul Mariei de Medici, în curtea unei biserici și are o statuie care o reprezintă.

• 1775: În urma convenției încheiate între Imperiul Otoman și Austria, Bucovina intră în componența Imperiului Habsburgic.

Imperiul Austriac a fost o formațiune statală ce a existat în centrul Europei între 1804 și 1918. Cu toate acestea, uneori, numele de „Imperiu Austriac” e folosit și referitor la perioade mai timpurii, pentru a desemna domeniile Casei de Habsburg, sub stăpânirea cărora, dincolo de Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană, se mai aflau și Ungaria, Croația, Transilvania (1699), Galiția (1772), Bucovina (1775) și Dalmația. Imperiul Austriac a fost oficial proclamat în anul 1804 în baza domeniilor coroanei familiei Habsburgilor, care deținuse din secolul XV până la începutului secolului XIX coroana imperială germană.

Imperiul Austriac a fost creat în contextul crizei seculare în care intrase Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană, care a fost lichidat în anul 1806 sub loviturile Franței bonapartiste, și a cunoscut ca atare două perioade :

* În 1815 devine principala putere din cadrul nou-createi Confederații Germane, deși poziția sa era puternic concurată de Regatul Prusiei. Cuprinde atunci 20 de provincii de statuturi diferite (regate, principate, ducate, marchizate) dar administrativ egale. Această primă perioadă se încheie în 1866 când rivalitatea celor două mari puteri din cadrul Confederației Germane : Austria și Prusia, conduce la declanșarea războiului austro-prusac, câștigat de Prusaci, care a avut drept consecință destrămarea Confederației Germane, și apariția Uniunii Nord-Germane pe de o parte (din 1871 se va numi Imperiul German) și a Austro-Ungariei pe de altă parte ; aceasta din urmă pierde în Italia posesiunile sale Milaneze și Venețiene (regatul Lombard-Venețian).

* Între 1867 și 1918 Imperiul Austriac se împarte în două monarhii componente ale Austro-Ungariei : Cisleithania (de la râul Leitha pe care trecea vechiul hotar dintre Austria și Ungaria) și Transleithania: prima includea preponderent domeniile casei de Habsburg din fosta Confederație Germană și din fosta Polonie, a doua preponderent domeniile coroanei regale ungare, împaratul Franz-Iosif (1830-1916) fiind simultan monarh la Viena și la Budapesta. Oficial, în această a treia fază, dubla-monarhie se denumea „Imperiul Austriei și Regatul Ungariei” (Kaiserreich Österreich und Königreich Ungarn), nu Imperiul Austro-Ungar iar titlul lui Franz-Iosif era împărat austriac și rege maghiar.

În anul 1910, Imperiul Austriac (Cisleithania) fără Ungaria creată la 1867, avea 300 mii km² și 28,5 milioane de locuitori (germani – 31,8%; restul – cehi -22,6%, polonezi, ucraineni, evrei – 4,7%, sloveni, croați, italieni -2,4%, români – 1%, țigani ș.a.). Capitala Imperiului era orașul Viena (avea 2,03 mln locuitori în 1910). Imperiul s-a destrămat la 3 noiembrie 1918, imediat după capitularea Austro-Ungariei în Primul Război Mondial și abdicarea Habsburgilor de la tronul Austro-Ungariei, deoarece naționalitățile din „dubla-monarhie” aspirau de multă vreme sa fie, după caz, independente (Maghiarii ; Cehii și Slovacii împreună) sau unite cu semenii lor de peste hotarele imperiului (Italienii, Polonezii, Ucrainenii, Românii, apoi Slovenii, Croații și Sârbii împreună). Dispariția imperiului a fost oficilizată prin tratetele de la Saint-Germain și de la Trianon, cu atât mai ușor, cu cât corespundea cu al 10-lea din „Patrusprezece puncte” ale președintelui american Woodrow Wilson bazat pe Dreptul popoarelor de a dispune de ele însele.

• 1798: S-a născut, la Saint-Maurice, Eugène Delacroix, pictor romantic, desenator, gravor şi litograf francez, reprezentant de seamă al romantismului în artă. 

A redat evenimente dramatice contemporane lui (Masacrul din Chios; Libertatea conducând poporul), tabloul cu subiect oriental (Moartea lui Sardanapal), portrete, naturi moarte, scene de vânătoare, peisaje etc. A ilustrat operele lui Shakespeare, Goethe, Byron şi alţii.

Cel mai adesea, modelele pe care le are îi devin și iubite. Fermecător și sclipitor, Delacroix place femeilor.

În 1822 expune la Salon primul său tablou: Dante și Vergiliu în Infern.

În 1832 călătorește în Maroc. Vizitează Andaluzia, unde studiază pictura spaniolă.

Între anii 1833-1861, pictorul lucrează la decorarea bibliotecii din Palatul Bourbonilor, a galeriei Apolline din Louvre, a Salonului Păcii din primaria Parisului. Pictează și biserici pariziene: Saint-Denis du Saint-Sacrement, Saint-Sulpice. În ianuarie 1857 a fost acceptat printre membrii Academiei de Arte Frumoase.

Natura a avut pentru Delacroix o mare însemnătate; adesea își vizitează prietenii care locuiau la sat. Îndeosebi, îi apreciază pe scriitoarea George Sand (1804-1876) și pe Frederic Chopin (1810-1849), pe care îi vizitează la Nohant, în Franța centrală. Acolo lucrează la studii portretistice și florale. Începând cu anul 1844, Delacroix închiriază o casa în Champrosay, la sud de Paris. Acolo îl așteaptă Jenny Le Guillou, "slujnica lui cu inimă mare", care îl va însoți pe pictor până la moarte.

În primavara anului 1863, o febră mare îl țintuiește pe artist la pat. Moare pe 13 august iar funeraliile au avut loc pe 17 august, în biserica Saint-Germain-des-Près.

• 1828: Începe Războiul ruso-turc 1828-1829 care se va încheia cu Pacea de la Adrianopol

La 26 aprilie 1828, stil nou (14 aprilie 1828, stil vechi) începe Războiul ruso-turc de la 1828-1829. Cauzele războiului sunt legate de situaţia creată în sud-estul Europei odată cu declanşarea luptei de eliberare naţională a grecilor. În primăvara 1825, revoluţia greacă, este reprimată sîngeros prin intervenţia paşei de Egipt, Ali Paşa, eveniment care determină la 1827, Rusia, Franţa şi Anglia să atace şi distrugă flota turco-egipteană în cadrul bătăliei de la Navarin. Intervenţia militară a Rusiei, va încălca Convenţia de la Akkerman, turcii rupînd relaţiile diplomaice cu Rusia. Ruperea relaţiilor diplomatice va servi pentru Rusia pretext al începerii Războiului ruso-turc de la 1828-1829. 

În cadrul războiului ruso-turc 1828-1829, trupele Rusiei ţariste trec Prutul şi în cîteva zile ocupă Moldova şi Valahia. În locul domnilor celor două principate, care se retrăseseră, se instituie o administraţie militară rusă, în frunte cu contele Pahlen, numit preşedinte deplin împuternicit al adunărilor (divanurilor Moldovei şi Valahiei). Rusia va repurta victorie după victorie, în sprijinul ei venind şi trupe de voluntari români conduse de I. Solomon şi Gh. Magheru, voluntari bulgari, sîrbi, greci, etc.

Pacea de la Adrianopol din 14 septembrie 1829, stil nou (2 septembrie 1829, stil vechi), pune capăt războiului. Turcia este nevoită să ceară pace, înainte de a fi pe deplin distrusă.

În urma războiului, principatul Valahia îşi restituie vechile cetăţi din stînga Dunării (Turnu, Giurgiu şi Brăila), ambele principate româneşti îşi recapătă autonimia administrativă şi domniile pămîntene, libertatea comerţului pentru toate produsele sale (desfiinţarea monopolului turcesc la comerţ), scutirea de obligaţii pentru aprovizionarea cu produse a Constantinopolului şi cetăţilor de la Dunăre, limitarea obligaţiilor la plata tributului, dreptul de a înfiinţa armată pentru ordinea internă (miliţia) precum şi înfiinţarea cordoanelor sanitare la hotar. Administraţia rusă urma să fie dureze în principatele româneşti pînă la plata totală de către Turcia a uriaşelor despăgubiri de război în valoare de 11 500 000 ducaţi.

• 1920: A avut loc înfiinţarea, la Cluj, din iniţiativa lui Emil Racoviţă, a primului Institut speologic din lume.

Institutul de Speologie „Emil Racoviță”, primul de acest gen din întreaga lume, își datorează existența inițiativei marelui savant Emil Racoviță (1868-1947), biolog, explorator polar și fondatorul biospeologiei, crearea acestui institut fiind consfințită printr-o lege specială, promulgată la 26 aprilie 1920. Pentru început, institutul a funcționat ca parte componentă a Facultății de Științe din Cluj, reprezentând cadrul oficial în care fondatorul său a mutat și sediul Societății Științifice „Biospeologica”, pe care o întemeiase în 1907, ca instrument internațional de coordonare a activității tuturor zoologilor interesați de studiul faunei subterane. Alături de Emil Racoviță, î institutul din Cluj și-au desfășurat activitatea doi eminenți biologi: francezul Rene Jeannel, entomolog și biogeograf de seama și elvețianul Pierre-Alfred Chappuis, specialist în fauna acvatică subterană. În 1956, institutul a fost reorganizat sub conducerea profesorului Constantin Motas (1891-1980), în noua sa structură el având sediul central la București și o secție la Cluj, iar patru ani mai târziu, a trecut sub egida Academiei Române, sub conducerea profesorului Traian Orghidan și a profesoarei Margareta Dumitrescu, primind numele de Institutul de Speologie „Emil Racoviță”. În deceniile următoare, vastului program biospeologic pe care Emil Racoviță îl concepuse inițial în scopul de a ajunge la o reconstituire cât mai fidelă a istoriei naturale a domeniului subteran, i s-au adăugat studii din sfera speologiei fizice și paleontologiei. Justificată de faptul că speologia este o știință prin excelență sintetică, aceasta multiplicare a direcțiilor de cercetare a avut drept consecinta perpetuarea și consolidarea recunoașterii de care institutul s-a bucurat de la bun început pe plan internațional. În prezent, organizat sub egida Academiei Române, Institutul de Speologie „Emil Racoviță” cuprinde patru compartimente cu direcții și programe specifice de cercetare: Biospeologie și Edafobiologia Carstului, Geospeologie și Paleontologie, Carstonomie, Cadastrul și Protecția Carstului, Compartimentul Cluj – Napoca.

•  1922: S-a născut Ştefan Augustin Doinaș,

 
poet, eseist, traducător, deținut politic, academician, și politician român, senator în legislatura 1992-1996, ales în municipiul București pe listele partidului Partidului Alianța Civică.
Deşi a debutat în 1939 în „Jurnalul literar" al lui G. Călinescu, iar în 1947 i s-a decernat premiul „Eugen Lovinescu", pentru volumul în manuscris Alfabet poetic, Doinaş şi-a publicat versurile destul de târziu, în anii maturităţii, în volumele: Cartea mareelor (1964), Omul cu compasul (1966), Seminţia lui Laokoon (1967), Alter ego (1970), Anotimpul discret (1974); Alfabet poetic (1978).
Interesul pentru fenomenul poetic contemporan s-a materializat în volumele de eseuri: Lampa lui Diogene (1970), Poezie şi modă poetică (1972), Orfeu şi tentaţia realului (1974). Papirus (1974), Anotimpul discret (1975), Hesteria (1979), Ontopoeme (1983), Vânătoare cu şoimi (1985), Interiorul unui poem (1990), Arie şi ecou (1992), Lamentaţii (1993). A tradus din lirica franceză şi germană.

A fost un poet de factură neoclasică, reflexiv, manifestând tendinţa de a conceptualiza sentimentele şi a imprima universului ordine şi echilibru. în creaţia lui lumea este un spectacol, iar poetul o conştiinţă contemplativă şi senină. Preocupat de temele mari ale artei, Doinaş a fost un poet echilibrat, aproape rece, care îşi purifică emoţiile printr-o disciplinare prozodică remarcabilă.

Mistrețul cu colți de argint  

• 1933: S-a înființat Gestapo, poliția secretă a Germaniei naziste.

Heinrich Himmler și Hermann Göring la reuniunea de predare a controlului în mod oficial al Gestapo-ului (Berlin, 1934)

Gestapo (abreviere din germană de la Geheime Staatspolizei, „poliția secretă de stat”; cuvânt preluat în română) a fost poliția secretă oficială a Germaniei naziste. S-a aflat în subordinea SS-ului, administrat de Reichssicherheitshauptamt (RSHA). Împreună cu aparatul de informații numit Sicherheitsdienst, a fost încorporat în 1939 în RSHA (Departamentul IV). Uniformele Gestapoului erau negre. În fiecare lagăr de concentrare sau exterminare exista o secție a Gestapoului, numită oficial Politische Abteilung („secția politică”). Activând ca o instituție inchizitorială, a fost responsabilă de moartea a mii de oameni. La Procesul de la Nürnberg a fost declarată organizație criminală de către tribunalele militare aliate.

• 1937: A avut loc bombardamentul asupra orașului spaniol Guernica, bombardament efectuat de „Legiunea Condor” al aviației Germaniei naziste, ce a fost implicată în Războiul Civil Spaniol dintre anii 1936-1939. 

Acest conflict a avut loc între forțele naționaliste, conduse de generalul Francisco Franco, care erau ajutate de Italia și Germania și forțele republicane care erau sprijinite de Uniunea Sovietică și Mexic. Războiul izbucnit în perioada premergătoare celui de-al Doilea Război Mondial a fost văzut ca o confruntare indirectă între Uniunea Sovietică și axa fascistă germano-italiană. În ceea ce privește bombardarea orașului Guernica, se poate spune că acesta a fost cel mai sângeros atac din istoria aviației militare moderne asupra unei populații civile lipsită total de apărare. Răspunzătoare pentru acest atac a fost Legiunea Condor a aviației germane Luftwaffe, care a mobilizat pentru acest raid 24 de bombardiere grele, ce au atacat în 2 valuri succesive orașul Guernica cauzând mii de morți și răniți și impresionante pagube materiale.  Acest bombardament a fost considerat de opinia internațională ca o abominabilă crimă de război întrucât nu au existat nici un fel de ținte militare în oraș care să fie distruse, ci doar populație civilă ce nu a putut să se apere. Așa se face ca în 26 aprilie 1937, în decurs de câteva ore orașul Guernica să fie ras de pe suprafața pământului, iar acest fapt să fie considerat una dintre cele mai barbare acțiuni militare desfășurate în secolul al XX-lea asupra populației civile. La scurt timp după ce a avut loc acest bombardament, celebrul pictor spaniol Pablo Picasso a realizat  o pictură monumentală cu acest subiect, care a devenit ulterior faimoasă și în care evocă drama prin care au trecut locuitorii acestui oraș.

• 1986: A avut loc catastrofalul accident de la Centrala atomoelectrică Cernobîl (URSS), cu efecte nocive şi în România.

Accidentul nuclear de la Cernobîl a fost un accident major în Centrala Atomoelectrică Cernobîl, pe data de 26 aprilie 1986, la 01:23 noaptea, care s-a compus dintr-o explozie a centralei, urmată de contaminarea radioactivă a zonei înconjurătoare.

Centrala electrică se afla la 51°23′23″N, 30°5′58″E, în apropiere de orașul părăsit Pripiat, Ucraina.

Acest dezastru este considerat ca fiind cel mai grav accident din istoria energiei nucleare. Un nor de precipitații radioactive s-a îndreptat spre părțile vestice ale Uniunii Sovietice, Europei și părțile estice ale Americii de Nord. Suprafețe mari din Ucraina, Belarus și Rusia au fost puternic contaminate, fiind evacuate aproximativ 336.000 de persoane.

Accidentul a pus în discuție grija pentru siguranța industriei sovietice de energie nucleară, încetinind extinderea ei pentru mulți ani și impunând guvernului sovietic să devină mai puțin secretos.

Raportul Forului Cernobîl din anul 2005, condus de Agenția Internațională pentru Energie Atomică (AIEA) și Organizația Mondială a Sănătății (OMS), a atribuit 56 de decese directe (47 de lucrători și 9 copii cu cancer tiroidian) și a estimat că mai mult de 9.000 de persoane dintre cele aproximativ 6,6 de milioane foarte expuse pot muri din cauza unei forme de cancer.

La data de 25 aprilie 1986, pe lumină, reactorul #4 a fost programat pentru a fi închis pentru întreținere. S-a decis folosirea acelei ocazii ca o oportunitate pentru controlarea capacității generatorului turbinei de a produce putere electrică suficientă pentru alimentarea sistemelor de siguranță ale reactorului (mai ales pompele de apă) după pierderea puterii externe. Tipul RMBK al reactorului are nevoie de apă care să circule continuu prin centru, atâta vreme cât combustibilul nuclear este prezent. Reactoarele Cernobîlului au avut o pereche de generatori diesel, disponibilă, dar aceasta nu se activează imediat – reactorul a fost pregătit pentru a învârti jos turbina, punct la care ea ar fi fost deconectată și ar fi permis răsucireea sub elanul său rotativ, iar scopul testului a fost acela de a se hotărî dacă turbinele în faza extenuată pot genera putere pentru pompe. Testul a fost făcut cu succes la altă unitate (cu toate sistemele de siguranță active), având, însă, rezultate negative – turbinele nu au generat puterea suficientă, dar au fost făcute îmbunătățiri adiționale, ceea ce a determinat efectuarea altui test.

Condițiile pentru începerea acestui test au fost pregătite la data de 25 aprilie și producția de energie a reactorului a fost redusă spre 50%. O stațiune locală de putere a fost închisă neașteptat. Coordonatorul reţelei electrice a Kievului a cerut amânarea scăderii aportului energetic al centralei în rețea, pentru acoperirea vârfului de consum al serii. Directorul centralei a consimțit și a amânat testul pentru mai târziu. Testul de siguranță a fost amânat până la schimbul de noapte.

La 11:00 p.m., 25 aprilie, s-a permis închiderea reactorului pentru continuarea testului. S-a prevăzut ca din nominalul său de 3,2 GW energie, aducerea reactorului spre 0,7-1,0 GW, cu scopul de a efectua testul la cel mai jos nivel de putere recomandat.Noua echipă a fost surprinsă de amânarea anterioară a încetinirii reactorului și a urmat protocolul original al testului. Urmarea a fost reducerea prea rapidă a nivelului de putere. În acea situație, reactorul a produs mult xenon-135, care a scăzut și mai mult puterea (spre 30 MW – aproximativ 5% de valoare presupusă). Operatorii au crezut că scăderea rapidă a fost din cauza unui defect la unul dintre regulatorii de putere, scăpând din vedere contaminarea reactorului. Cu scopul de a spori reactivitatea (neștiind că scăderea drastică a puterii este cauzată de absorbția în exces a neutronilor de xenon-135), au fost scoase celulele de control din reactor în ciuda faptului că acest lucru este permis cu respectarea unor reguli stricte de siguranță. Cu toate acestea, puterea reactorului nu a crescut decât în jur de 200 MW, putere ce reprezenta mai puțin de o treime din minimul necesar pentru efectuarea experimentului. Mai mult, șeful echipei a ales continuarea experimentului. Ca și parte din experiment, la 1:05 a.m., pe 26 aprilie, au fost pornite pompele de apă care erau acționate de turbina generatorului crescând fluxul de apă peste specificațiile regulilor de siguranță. Fluxul de apă a crescut spre ora 1:19 a.m. (în tot acest timp apa absorbind neutroni) și nivelul tot mai mare necesitând scoaterea manuală a celulelor de control. Acest aspect a produs o funcționare foarte instabilă unde lichidul de răcire și xenon-135 au substituit rolul celulelor de control din reactor.

*** 

”Nu te purta ca şi cum ai avea de trăit zece mii de ani. Moartea pluteşte deasupra capului tău. Aşadar, cât mai trăieşti şi până poţi, fii om de bine.” (Marc Aureliu)

Să aveți o zi frumoasă!