14 Mai

Este a 134-a zi a anului. 
Au mai rămas 231 de zile până la sfârșitul anului.
Soarele răsare la 05 h 50 m și apune la 20 h 35 m.

Citatul zilei

”Viaţa nu-i un tricotaj, dacă ai greşit să deşiri totul şi s-o iei de la început.” (Camil Petrescu, romancier, dramaturg, doctor în filozofie, nuvelist și poet, n. 22 aprilie 1894 – d. 14 mai 1957)

Ziua naţională de cinstire a martirilor din temniţele comuniste

Ziua naţională de cinstire a martirilor din temniţele comuniste este marcată la data de 14 mai, fiind instituită prin Legea nr. 127/2017.

Este primul an în care se face oficial, aşa cum se cuvine, cinstirea celor care au fost torturaṭi, înfometaṭi, umiliṭi, ori care au pierit în închisorile şi lagărele comuniste. Această zi a fost aleasă simbolic: pe 14 mai 1948 (mai exact, în noaptea de 14/15) a fost primul val masiv de arestări de după instalarea comunismului.

Pr Potrivit prezentei legi, sărbătorirea anuală a zilei de 14 mai poate fi marcată de autorităţile centrale şi locale, precum şi de instituţiile publice de cultură din ţară, prin organizarea de comemorări oficiale, depuneri de coroane şi alte manifestări menite să cinstească memoria acestor martiri, în limita alocaţiilor bugetare aprobate. Totodată, în această zi, Societatea Română de Televiziune, Societatea Română de Radiodifuziune şi Agenţia Naţională de Presă AGERPRES vor difuza, cu prioritate, emisiuni şi materiale informative despre evenimentele petrecute în perioada prigoanei comuniste în ziua de 14 mai 1948.

Propunerea legislativă a fost iniţiată de 34 de parlamentari de la PNL, PSD, UNPR, minorităţi şi neafiliaţi, fiind depusă în Parlament la 16 martie 2016, adoptată de Senat, ca primă Cameră sesizată, la 1 noiembrie 2016, şi de Camera Deputaţilor, for decizional în acest caz, la 16 mai 2017.

Propunerea pentru Ziua naṭională de cinstire a martirilor – făcută de liberali şi transformată într-o lege promulgată la 30 mai 2017 – argumenta astfel în expunerea de motive: „În acea noapte de 14 spre 15 mai 1948 au fost arestaţi peste 10 000 de tineri anchetaţi ulterior, condamnaţi şi repartizaţi în puşcăriile unde urmau să execute fiecare condamnarea. […] Se impune aşadar ca această zi să fie cinstită şi declarată ca zi naţională a acestor martiri care şi-au adus darul înaintea istoriei, care s-au jertfit ei pentru ca nouă să ne fie mai bine.” „Arestările au început în ziua de 15 mai”, scria părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa în notele sale. „Era o acțiune masivă, spectaculoasă, desfășurată pe întreaga țară și după un plan minuțios stabilit. Teohari Georgescu, ministrul de Interne și Ana Pauker și-au calculat lovitura cu sânge rece.”

Dictatura proletariatului s-a instalat prin teroare, pe principiul „ascuṭirii luptei de clasă”. Elitele politice, culturale, opozanṭii de orice fel au trebuit să dispară. În valuri succesive au fost arestaṭi, anchetaṭi şi torturaṭi liderii partidelor Naṭional Ţărănesc, Naṭional Liberal şi Social Democrat Independent, legionarii, episcopii şi preoṭii greco-catolici, profesorii, ofiṭerii, ṭăranii. În 1948-1949 s-au creat instituṭiile de represiune (Securitatea, Miliṭia), a apărut legislaṭia represivă, s-a organizat sistemul penitenciar (închisori, centre de anchetă, lagăre de internare), sistem care avea să „înghită”, potrivit unor calcule estimative de astăzi, o jumătate de milion de români. Numai în perioada 1948-1953 au fost peste 60 000 de arestaṭi, iar în anii de vârf ai colectivizării 89 000 ṭărani au fost trimişi în puşcărie. Sistemul penitenciar din România stalinistă a produs sute de mii de victime, aşa cum s-a întâmplat în tot spaṭiul controlat de sovietici. Aceasta fără a lua în calcul victimele colaterale – suferinṭele familiilor celor întemniṭaṭi – şi fără a include dosarele încă inaccesibile din arhive.

Printre sutele de mărturii ale foştilor deṭinuṭi politici, păstrate în Arhiva de istorie orală, există câteva care vorbesc tocmai despre arestările din noaptea de 14/15 mai 1948.

Evenimente de-a lungul timpului…

• 1643: Ludovic al XIV-lea, supranumit „Regele Soare”, a devenit rege al Franţei la vârsta de 4 ani, după moartea tatălui său, Ludovic al XIII-lea.

Ludovic al XIV-lea (n. 5 septembrie 1638, Saint-Germain-en-Laye – d. 1 septembrie 1715, Versailles) a fost regele Franței și al Navarei. A condus Franța timp de 72 de ani – una dintre cele mai lungi domnii din istoria europeană. Supranumit Regele Soare (Le Roi Soleil) sau Ludovic cel Mare (Louis Le Grand), i-a urmat la tron tatălui său în 1643, când era un copil de aproape 5 ani, dar a condus personal guvernul din 1661, până la moartea sa în 1715.

Părinții săi erau total incompatibili: capriciosul, introvertitul și nedelicatul Ludovic al XIII-lea de Bourbon, și frumoasa, cocheta, meticuloasa și bine crescuta Ana de Austria, din linia spaniolă a Casei de Habsburg. După douăzeci și trei de ani de căsătorie infertilă a părinților săi, micul Ludovic vine pe lume la 5 septembrie 1638 la Castelul Saint-Germain-en-Laye. Nașterea sa a fost considerată, de aceea, un adevărat miracol, motiv pentru care el a primit și numele de botez Dieudonné (în franceză „darul lui Dumnezeu”), iar Franța, în semn de recunoștință, a fost închinată de tatăl său, regele Ludovic al XIII-lea, Fecioarei Maria, care făcuse posibil miracolul.

Prima parte a domniei lui Ludovic al XIV-lea a fost caracterizată de importante reforme administrative și mai ales de o restribuire mai bună a taxelor. Monarhia judiciară (unde rolul principal al regelui e să facă justiție), este înlocuită de o monarhie administrativă (regele este conducătorul administrației). Finanța, condusă acum de un controlor-general - Colbert, înlocuiește justiția ca preocupare principală a consiliului. Cel care în mod normal era responsabil cu justiția François Michel le Tellier, marchiz de Louvois, sfârșește prin a abandona justiția ca scop principal, dedicându-se afacerilor de război. Consiliul este organizat în mai multe consilii mai mici cu roluri și importanță diferită. De-a lungul timpului se formează două clanuri de gestiune rivale, nevoite să coexiste. Clanul Colbert se ocupă de tot ceea ce privește economia, politica externă, marina și cultura. Clanul Tellier Louvois se ocupă de apărare. 
Divide et impera este "motto"-ul lui Ludovic. Având doua clanuri rivale era sigur că nici unul dintre miniștri nu ar fi plănuit o lovitură de stat. Colbert a redus debitul național cu o serie de noi taxe. Taxele vamale au fost sfrutate în mod particular de Colbert, pentru a promova comerțul și industria franceză forțând întreprinderile naționale să producă pentru stat. A descurajat importurile care măreau costul în general.

    A creat fabrici, care pot fi de stat și a promovat în mod special țesătoriile din Lyon prin manufacturile Gobelins, care de atunci au devenit renumite pentru frumoasele tapițerii și rafinatele țesături. A încurajat venirea în Franța a artizanilor și artiștilor din toată Europa: sticlari din Murano, tâmplari navali din Olanda, fierari din Suedia.Astfel dispune de marfă de calitate superioară, care se vinde ușor.

    Pentru a ușura comerțul îmbunătățește infrastructurile creând trasee noi. Cu ajutorul fiului său, Jean-Baptiste Colbert de Seignelay, a dezvoltat Marina Comercială pentru a vinde produsele și Marina Militară pentru a apăra transportul mărfurilor.

    Promovează expansiunea tranzacțiilor și crearea companiilor comerciale: Compania Indiilor Orientale(oceanul Indian), Compania Senegal(Africa), Compagnie du Levant(marea Mediterană și Imperiul Otoman), Compania Indiilor Occidentale(America).

Încet încet Franța are tot mai puțin nevoie să importe, exportul crește, iar visteria statului începe să se umple. Până în 1671, clanul lui Colbert este dominant, dar la începerea pregătirilor pentru războiul cu Olanda, reticența lui Colbert, care ezită să se lanseze în mari cheltuieli, duc la discreditarea lui în fața regelui. În plus, diferența de vârstă (Colbert 52 de ani), regele (33 de ani) fiind mai apropiat de marchizul de Louvois, care avea doar treizeci de ani și aceeași pasiune-războiul. Clanul lui Louvois rămâne cel mai influent până în 1685.

Justiția

Imediat Ludovic a diminuat influența profesiei de magistrat în favoarea administratorilor regali. Sprijinit de rege, Colbert, controlorul-general, a introdus codul civil (1667), codul penal (1670), codul maritim (1672) și codul comercial (1673). După moartea lui Colbert, codul negrilor (1672), Code Noir a clarificat drepturile sclavilor în coloniile franceze. Codul reglementează sclavismul, elimină unele abuzuri, garantează interzicerea separării familiilor de sclavi, limitează sclavismul albilor. Parlamentul din Paris era, desigur, consultat, dar Ludovic era, totodată, sfătuit de către un consiliu de justiție format în 1665, dominat de către Colbert. După o cuvenită deliberare, Ludovic juca propriul său rol de legiuitor al regatului. În 1665 parlamentele au fost numite curți "superioare" în loc de "suverane".

Spre sfârșitul domniei sale, când singurul moștenitor legal în viață rămăsese strănepotul său, ducele de Anjou, care era un copil, Ludovic a emis un edit regal în 1714 declarând că "Ducele de Maine și Contele de Toulouse și descendenții lor de parte bărbătească să aibă posibilitatea de a urca pe tron, dacă nu vor exista prinți de sânge regal". Edictul regal însă sfida legea bisericii. În cazul în care ducele de Anjou ar fi murit, moștenitorul legitim urma să fie nepotul de frate al regelui, Ducele de Orléans.

Armata

Foarte importantă pentru exercitarea absolutismului regal a fost armata. Ludovic al XIV-lea și-a dominat armatele prin profesionalism. El a câștigat respectul soldaților săi, de la gradele cele mai mari până la cele mai mici, demonstrându-și propria abilitate ca soldat. Deseori și-a condus singur trupele în luptă, de exemplu în timpul războiului cu olandezii, în care s-a dovedit un strateg capabil. A câștigat recunoștința soldaților săi ca organizator și administrator, întemeind spitalul de la Hôtel des Invalides din Paris pentru soldații mutilați și pensionați. Îl preocupa într-o foarte mare măsură bunăstarea trupelor sale. Era interesat în mod real de problemele militare, fiind, în mod invariabil, bine informat și receptiv. Războiul îi făcea plăcere, era curajos și s-a adaptat rapid la viața de campanie. Era fericit printre soldații săi, iar aceștia îi răspundeau primindu-l cu entuziasm; moralul armatei se îmbunătățea atunci când era condusă de Ludovic personal. Totuși, motivul cel mai important al succesului lui Ludovic al XIV-lea în dominarea armatelor sale a fost autoritatea pe care o avea asupra corpului de ofițeri. Nu numai comandanții cu grade înalte erau aleși de către rege; Ludovic iși arogase dreptul de-a numi orice ofițer până la rangul de colonel. Era o armată regală; regele decreta cine comanda, cine era promovat, cine era retrogradat.

Mâna dreaptă a lui Ludovic în controlul asupra armatei a fost François-Michel Le Tellier, marchiz de Louvois. Acesta fusese instruit de tatăl său, Michel Le Tellier, care condusese treburile militare pe vremea lui Mazarin, și în primii zece ani ai domniei lui Ludovic.

Reprezentanții locali ai guvernului

Timp de veacuri, aristocrația administrase atât provinciile, cât și orașele. Pe parcursul domniei sale, Ludovic, sub influența lui Colbert, a intervenit în guvernarea locală. Acest lucru a avut o motivație: aceea de a strânge mai mulți bani din impozite. Nimic nu ilustrează mai bine eficiența în creștere a absolutismului lui Ludovic al XIV-lea decât uluitoarele sume de bani strânse din impozitări, mai ales către sfârșitul domniei. Succesorii lui Colbert, folosind și dezvoltând tehnicile sale, au fost capabili să finanțeze războaiele extrem de costisitoare care au durat din 1688 până în 1713. Nu numai că venitul a crescut considerabil, peste nivelurile înalte realizate deja pe vremea lui Richelieu și Mazarin, dar regularitatea și relativa ușurință cu care erau strânse aceste sume imense sunt extrem de semnificative și reflectă puterea absolutismului

Politica externă a lui Ludovic al XIV-lea a reprezentat întotdeauna o problemă discutabilă. Criticii săi l-au comparat cu Hitler: avea aceleași ambiții nemăsurate, aceeași disponibilitate de a risca declanșarea unui război, aceeași indiferență față de suferința umană. Apărătorii săi susțin că politica externă a lui Ludovic era concepută în adevăratul interes al Franței.

Bătrânețea sa a fost sâcâită de reumatism, indigestie și gută. Trei Delfini au murit în 11 luni din cauza lui Fagon, doctorul regal, iar faptul că spre a-și acoperi propria incompetență, Fagon încurajase zvonul că ei fuseseră otrăviți de către Orléans, nepotul regelui, nu sporește respectul față de el. Ludovic a fost împietrit de durere atunci când soția nepotului său, ducesa de Burgundia, a căzut și ea victimă pojarului combinat cu leacurile lui Fagon. Marie-Adelaïde fusese favorita regelui și a bătrânei sale soții. Ea era afectuoasă, vioaie și ușor obraznică; aducea viață și râsete în existența așezată a bătrânilor, iar aceștia o adorau.

În vara anului 1715 Ludovic al XIV-lea era departe de a se simți bine. Își pierduse pofta de mâncare și nu prea avea somn, ceea ce nu era surprinzător din moment ce Fagon insistase ca regele să se învelească cu o plapumă din puf pentru a transpira. În august, pe rege a început să-l doară piciorul și i-au apărut pete negre. Fagon a pus diagnosticul de sciatică, cu toate că toată lumea știa că e vorba de cangrenă. În cele din urma, Fagon a prescris amputarea, dar de data asta, regele și-a sfidat doctorul. Agonia Regelui Soare a fost înfiorătoare și prelungită. Sfârșitul a venit la 1 septembrie 1715 la Versailles cu patru zile înainte să împlinească 77 de ani. El l-a binecuvântat pe băiețelul care urma să-i succeadă, sfătuindu-l să nu imite exagerata sa pasiune pentru construcții și războaie.

Ludovic patron al artelor

În ciuda faptului că era foarte atent la economia națională, Ludovic al XIV-lea a cheltuit sume mari de bani sprijinind artiști care lucrau sub ordinele sale, pentru a face Franța tot mai puternică și ca imagine publică. Sfătuit de Colbert, unul din primele proiecte ale lui Ludovic, este restaurarea castelului și grădinilor Tuileries, încredințate lui André Le Nôtre și Louis Le Vau. Interioarele sunt încredințate lui Charles Le Brun și pictorilor Academiei Regale de Pictură și Sculptură. Cardinalul Richelieu, sub Ludovic al XIII-lea a fondat Academia Franceză, iar Ludovic al XIV-lea a luat-o sub patronajul său. A creat alte academii, printre care Academia regală de Arhitectură, Academia regală de Științe. A fost patronul multor artiști ca pictorii Charles Le Brun, Pierre Mignard, Hyacinthe Rigaud; sculptorii Antoine Cosevox, François Girardot; arhitecții Louis Le Vau, Jules Hardouin-Mansard; desenatorul de grădini André Le Nôtre, a căror lucrări vor fi faimoase în toată Europa. Muzicienii Jean Baptiste Lully, Marc-Antoin Charpentier. În acea perioadă înfloresc scriitorii Molière, Jean Racine, Jean de la Fontaine a căror lucrări au mare influență și în zilele noastre. La Paris se construiesc monumente publice simboluri ale monarhiei absolute, Ludovic dorește ca Parisul să devină cel mai magnific oraș al Europei, în competiție cu Roma și Madrid. La Paris face să se construiască două piețe care vor influența urbanismul în toată Europa: place Vendôme și place des Victoire. Mărește Luvrul ca dealtfel și alte rezidențe regale din vecinătatea Parisului: Vincennes, Marly, Meudon. Inițial pentru lucrările la Luvru a fost contactat arhitectul Gian Lorenzo Bernini, dar cum proiectul s-a dovedit prea costisitor(Bernini voia să se demoleze aproape total edificiul), a fost contactat Claude Perrault. Ordonă construirea complexului militar Hôtel des Invalides, casă de odihnă pentru militarii și oficialii care serviseră cu fidelitate în armată sub comanda sa, deveniți infirmi din cauza rănilor de război, sau prea bătrâni. Acesta va fi unul dintre pionierii farmaciei internaționale. Biserica sa, cu marea cupolă aurită, este considerată o capodoperă a clasicismului. La dorința sa se construiește un spital enorm pentru săraci, la Salpêtrière. Se construiește Observatorul din Paris, pentru a susține activitățile științifice. Vechile ziduri medievale ale Parisului sunt dărâmate și se construiesc porți fortificate, cu arcuri de triumf dedicate gloriei sale: Saint Denis și Saint Martin. La Paris i se datorează și Pont Royal, construit cu banii săi și Champs-Élysées.

La Versailles a angajat cei mai mari artiști francezi ai timpului, în principal Le Vau,(arhitectura), Le Brun(mobilier și picturi), Le Nôtre(grădini), pentru a crea cel mai prestigios palat regal din Europa; Versailles va deveni modelul în absolut al reședinței regale pe tot continentul, în timpul secolului al XVII-lea. A amplificat în mod considerabil colecția regală de opere artistice, în special picturi, prin cumpărarea colecției comerciantului Everhard Jabach, ce cuprindea opere importante, ce astăzi constituie inima muzeului Luvru și a altor mari muzee pe teritoriul Franței. Antichitățile, desenele marilor artiști, bronzurile, medaliile, au fost colecționate cu aviditate. În afară de aceasta, a încurajat dezvoltarea industriei franceze susținând manufacturile, printre care manufactura regală Gobelins, de stat, producătoare de țesături fine cunoscută în toată Europa; manufactura Saint-Gobain, privată, specializată în fabricarea sticlei, care a produs faimoasele oglinzi din Galeria Oglinzilor de la Versailles, reușind să producă oglinzi de dimensiuni mult mai mari decât cele ce se produceau în acea vreme, inventând o nouă metodă. A schimbat structura unor orașe: Lille, Besançon, Belfort, Briançon.

    În 1680 creează Comédie-Française.

    În 1681 se deschide Canal du Midi, care leagă Atlanticul cu Marea Mediterană.

    În noiembrie 1682 regele ia sub patronajul său Colegiul regal Louis le Grand, din Paris.

    În 1702 Parisul este împărțit în douăzeci de districte, se creează iluminatul public și poliția stradală.

“Statul sunt eu!”

• 1796: Medicul britanic Edward Jenner a efectuat prima vaccinare antivariolică reuşită (dupa ce a descoperit modalitatea de a crea la om imunitatea faţă de variolă), punând bazele imunologiei moderne.

Edward Jenner (n. 17 mai 1749 - d. 26 ianuarie 1823) a fost un doctor din Berkeley, Gloucestershire, Anglia, cunoscut pentru cercetarea și munca lui introducând un vaccin pentru variolă, o boală care a ucis milioane de oameni de-a lungul secolelor.

La 14 mai 1796, Jenner testează vaccinul contra variolei, pe James Phipps, un băiețel de opt ani bolnav de variolă. Încă decând era student la Medicină, a observat că pacienții care dezvoltau variola taurinelor (o maladie infecțioasă a vacilor caracterizată prin erupție cutanată și transmiterea la om) erau protejați împotriva variolei. Prin urmare, l-a vaccinat pe James, fiind sănătos, cu puroi luat de la o persoană bolnavă de variola taurinelor și ulterior a demonstrat că această persoană era protejată împotriva inoculării voluntare cu variolă. Jenner a dat numele de "vaccin" (de la cuvântul vacca din latină, însemnând vacă) substanței responsabile cu transmiterea variola taurinelor și a dat numele de "vaccinare" procesului utilizat pentru protejarea contra variolei. Importanța descoperirii lui Jenner a fost recunoscută foarte repede și, în mai puțin de zece ani, vaccinarea arm-to-arm a început să fie utilizată în întreaga lume pentru protejarea împotriva variolei. Ulterior, în omagiul lui Jenner, Louis Pasteur a propus ca numele de vaccinare să fie dat întregii proceduri de protejare a subiecților de maladii prin inocularea unei substanțe externe.

Variola este o boală contagioasă, de natură virotică. Variola a fost una dintre cele mai mari catastrofe ale omenirii, omorând și desfigurând un număr imens de oameni de-a lungul secolelor; numai în secolul al XX-lea au murit de variolă între 300 și 500 de milioane de oameni. Numai în 1967 s-au îmbolnăvit de variolă circa 15 milioane de oameni și au căzut victime acestei boli două milioane. În același an Organizația Mondială a Sănătații a desfășurat o campanie intensă de vaccinare și de informare a opiniei publice cu privire la această boală. În 1977, variola a fost total eradicată; de atunci nu s-a mai semnalat nici un caz. Variola este singura afecțiune contagioasă ai cărei germeni au fost total eliminați din mediul natural.

• 1812: S-a născut scriitorul şi omul politic Costache Negri, fruntaş al mişcării unioniste din Moldova (d. 28 septembrie 1876)

În 1834, a fost trimis pentru studii în Franta si Italia.S-a întors în Moldova la sfârșitul anului 1841, iar in anul 1842, era Venerabilul unei loji masonice din Barlad.

Izbucnirea revolutiei de la 1848 l-a găsit pe Negri la Paris , unde s-a înscris ca voluntar în gărzile revoluționare și a prezentat guvernului francez noul tricolor românesc. În martie 1848 i s-a interzis să se întoarcă în Moldova, dar împreună cu un grup de exilați moldoveni a reușit să ajungă la Brașov. Acolo a luat parte la întocmirea declarației de principii din mai 1848 și a proclamației de demitere a domnitorului moldovean Mihail Sturza.

În 1855, a fost trimis ca delegat al domnitorului Grigore Alexandru Ghica la Constantinopol și la Viena pentru a susține Unirea Principatelor Române. În 1856 a făcut parte din Comitetul Unirii, la Iași, iar în 1857 a fost ales deputat și vicepreședinte al Adunarii Ad Hoc , convocate prin hotărârea Congresului de Pace de la Paris, 1856.

Negri a fost de mai multe ori îndemnat să candideze la tron, dar a refuzat de fiecare dată, cu o integritate morală ce nu pare a mai fi fost întâlnită în politica românească.

În 1859 a fost trimis la Constantinopol, ca reprezentant al țărilor unite pentru a obține recunoașterea stării de lucruri creată prin votul de la 24 ianuarie și deci a dobândi unirea definitivă.

Prieten bun cu Alexandru Ioan Cuza a sprijinit toate acțiunile și reformele domnitorului Unirii. Prin misiunile pe care le-a avut peste hotare, Costache Negri poate fi socotit primul diplomat al Principatelor Române. Complotul care a dus la detronarea lui Cuza l-a determinat, ca și pe Vasile Alecsandri , să renunțe la viața politică. S-a retras la Targu Ocna și și-a dedicat ultimii ani ai vieții pasiunilor sale de-o viață: Numismatica și colecționarea de tablouri.

Costache Negri decedat pe 28 septembrie 1876, iar Mormântul său se găsește la Manastirea Raducanu din Targu Ocna , construită de către Radu Racoviță în 1664.

Mihai Eminescu a spus despre Costache Negri ca fa fost „unul din cei mai nobili bărbați ai românilor, care reprezintă nu numai cel mai curat patriotism și caracterul cel mai dezinteresat, dar și o capacitate extraordinară, căreia-i datorăm, în bună parte, toate actele mari săvârșite în istoria modernă a românilor”.

• 1881: S-a născut Marius Bunescu, pictor român, organizator al Muzeului Național de Artă, directorul Muzeului Anastase Simu.

Personalitatea lui Marius Bunescu impresionează prin aportul pe care l-a adus vieții artistice românești, atât în planul creației, ca pictor și grafician, cât și înplan administrativ, ca fondator și director al unor muzee și galerii bucureștene.

Şi-a petrecut primii 20 de ani din viață fără a avea un contact efectiv cu pictura, fiind autodidact într-o perioadă în care încerca mai multe meserii, de la contabil la desenator tehnic.

Primele lecții de pictură și desen le-a primit la Constanța, între 1904 și 1906, de la Dimitrie Hârlescu. Acesta l-a îndrumat către aprofundarea studiilor în Germania, unde s-a înscris, în 1906, la cursurile Academiei Regale din München, asemenea tuturor celor care reprezentau promisiuni pentru arta românească: Luchian, Petrașcu, Pallady, Iser, Băncilă, Tonitza, Mützner, Cecilia Cuțescu, Ipolit Strâmbu și alții.

Aici, a asimilat impresionismul în varianta sa germană, iar tematica de care se simţee cu predilecție atras, peisajul orașului și imaginea solidității acestuia, se afla în incompatibitate cu modul în care atmosfera tratată impresionist se interpunea clarității subiectului.

A debutat în 1911, la Salonul Oficial din București, cu cinci lucrări pe care le-a și vândut, iar prima expoziție personală a deschis-o în 1919, la librăria Minerva.

În 1937, a primit Premiul Național de pictură în 1938, iar în 1940, a fost laureat cu Meritul Cultural în grad de cavaler clasa I-a. În anii de după 1947, Bunescu a continuat pe calea începută înainte, fără a-și transforma stilul pentru a se adapta noilor condiții ideologice impuse artei.

Alături de pictură și administrare muzeală, pasiunea ctitorescă a lui Bunescu s-a răsfrânt și în domeniul organizării unui cadru instituțional care să susțină viața artistică, fiind succesiv membru fondator, secretar și președinte al Sindicatului Artelor Frumoase. După 1949, a preluat conducerea Pinacotecii Naționale a Muzeului de Artă al R.P.R, iar un an mai târziu, s-a ocupat de amenajarea Galeriei Naționale.

• 1900: Se deschid Jocurile Olimpice de vară de la Paris. Pentru prima oară au participat și femei.

la Paris, Franța în perioada 14 mai - 28 octombrie 1900. În ciuda eforturilor grecești de a menține Jocurile Olimpice numai în Grecia, CIO a decis ca Jocurile să aibă loc de fiecare dată într-o altă țară.

Femeile au concurat pentru prima oară la Jocurile Olimpice din 1900 de la Paris, deşi unele documente susţin că o femeie numită Bilitsche a triumfat în vechea Olimpiadă. În 1900, prima femeie care a luat  o medalie de aur a fost englezoaica Charlie Cooper, care a câştigat turneul de tenis. Este notabilă şi performanţa lui Helene de Pourtales din Elveţia, care a câştigat la navigaţie.

Organizare

    Au participat 24 de țări și 997 de sportivi care s-au întrecut în 95 de probe din 19 sporturi.

    Prima participare a femeilor la Jocuri Olimpice în calitate de participante.

    A fost una din cele mai lungi Olimpiade din istorie; nu au existat festivități de deschidere și de închidere.

    Scrima s-a desfasurat la Tuilleries, gimnastica la Vincennes, ciclismul în Parc des Princes, iar atletismul în Bois de Boulogne.

    Învingătorilor nu le-au fost oferite medalii, ci obiecte.

Evenimente marcante

    Primul titlu olimpic feminin a fost câștigat de jucătoarea britanică de tenis, Charlotte Cooper.

    Americanul Alvin Kraenzlein a cucerit patru medalii olimpice de aur în probele individuale.

    Trei maratoniști americani au contestat rezultatul spunând că alergătorii francezi de pe primele două locuri au scurtat traseul și dovada a fost că numai francezii nu erau murdari de noroi. CIO a confirmat rezultatul 12 ani mai târziu.

• 1948: Proclamarea statului Israel.

La data de 14 mai 1948, în Sala Independenței din Tel-Aviv, David Ben Gurion a declarat înființarea statului Israel. Pentru prima dată în 20 de ani, poporul evreu era din nou o națiune.

La 14 mai 1948, cu o zi înainte de expirarea mandatului britanic în Palestina, comunitatea evreiască din această țară și-a proclamat independența, după ce în Sala Independenței din Tel Aviv, David Ben Gurion a citit Declarația de Independență a Israelului și a constituit primul guvern al acestei țării. 

De-a lungul istoriei, Palestina a fost un loc râvnit pe parcursul miilor de ani atât de faraonii egipteni sau regii hitiţi, cât și de conducătorii asirieni, babilonieni, persani, romani, bizantini, arabi sau otomani, iar dorința de cucerire a Ierusalimul a făcut din Palestina locul cu cele mai multe războaie din istorie. După Declarația de înființare a statului israelian a urmat Rezoluţia numărul 181 adoptată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite, ce solicita instituirea unui stat arab și a unuia evreiesc în Palestina, iar în ziua următoare declarării independenței statului evreu armatele a patru țări arabe: Egipt, Siria, Liban și Irak - au atacat Israelul, lansând Războiul arabo-israelian din 1948. Războiul s-a încheiat cu un armistițiu de încetare a focului semnat în 1949, dar care nu a fost urmat de tratate de pace și nu a pus capăt conflictului arabo-israelian, el continuând pânâ în zilele noastre.

• 1955: A fost semnat Tratatul de prietenie, colaborare şi asistenţă mutuală între ţările socialiste europene, denumit „Tratatul de la Varşovia”,

după locul unde a fost semnat (Tratatul a fost semnat de URSS şi de statele europene subordonate ei – Albania, Bulgaria, Cehoslovacia, R. D. Germană, Polonia, România şi Ungaria – şi a intrat în vigoare la 5.VI.1955. În urma schimbărilor din Europa Centrală şi de Est din anii 1989 şi 1990, „Tratatul de la Varşovia” şi-a încetat valabilitatea la 1.VII.1991).

Pactul de la Varșovia sau Tratatul de la Varșovia, numit în mod oficial Tratatul de prietenie, cooperare și asistență mutuală a fost o alianță militară a țărilor din Europa Răsăriteană și din Blocul Răsăritean, care voiau să se apere împotriva amenințării pe care o percepeau din partea alianței NATO (care a fost fondată în 1949). Crearea Pactului de la Varșovia a fost grăbită de integrarea Germaniei de Vest „remilitarizată” în NATO prin ratificarea de către țările ocidentale a Înțelegerilor de la Paris. Tratatul de la Varșovia a fost inițiat de către Nikita Hrușciov în 1955 și a fost semnat la Varșovia pe 14 mai 1955.

Pactul și-a încetat existența pe 3 martie 1991 și a fost în mod oficial dizolvat la întâlnirea de la Praga, pe 1 iulie 1991.

Toate statele comuniste ale Europei Răsăritene au semnat acest pact, (cu excepția Iugoslaviei). Membrii Pactului de la Varșovia și-au luat angajamentul să se apere unii pe alții, dacă unul sau mai mulți dintre ei erau atacați. Tratatul declara de asemenea că semnatarii își bazau relațiile pe principiul neintervenției în afacerile interne și pe respectul suveranițății și independenței naționale – până la urmă, aceste principii vor fi încălcate mai târziu în cazul intervențiilor din Ungaria - (1956) și Cehoslovacia - (1968).

Albania a încetat să mai fie membru activ al alianței în 1961 ca urmare a rupturii chino-sovietice, criză în care regimul dur stalinist din Albania s-a situat de partea Chinei. Albania s-a retras în mod oficial din Pact în 1968.

• 1981: A avut loc primul zbor al unui român în spaţiul cosmic, Dumitru Prunariu, cu nava Soiuz–40. 

Zborul a durat 7 zile, 20 de ore şi 42 de minute, activitatea spaţială desfăşurându–se la bordul staţiei orbitale Saliut 6.

Dumitru Prunariu s-a născut în 27 septembrie 1952, la Braşov, şi a absolvit în 1976 Facultatea de Aeronave a Institutului Politehnic din Bucureşti.

În perioada 1978-1981 a urmat cursuri de pregătire pentru zboruri cosmice pilotate pe nave sovietice de tip "Soiuz" şi laboratoare de tip "Saliut", la Centrul de pregătire a cosmonauţilor "Iuri Gagarin" de lângă Moscova.

În 14 mai 1981, Dumitru Prunariu a participat la primul zbor cosmic româno-sovietic, devenind primul cosmonaut român, şi a decolat în spaţiu la bordul navei "Soiuz 40". El a stat în spaţiu opt zile, alături de cosmonautul rus Leonid Popov, şi a revenit pe Pământ în 22 mai 1981.

După Revoluţia din 1989, Dumitru Prunariu a deţinut funcţia de preşedinte al Consiliului de Administraţie al Agenţiei Spaţiale Române.

Să aveți o zi frumoasă!