10 Iunie

Este a 161-a zi a anului. 
Au mai rămas 204 de zile până la sfârșitul anului.
Soarele răsare la 05 h 31 m și apune la 20 h 59 m. 

Citatul zilei

„O bună parte din inteligenţă poate fi investită în ignoranţă, atunci când nevoia de iluzie este profundă.” (Saul Bellow)

10 iunie  – Ziua mondială Art Nouveau

În 10 iunie va fi celebrată Ziua Mondială Art Nouveau. A fost aleasă această dată deoarece coincide cu aniversarea a doi arhitecți care sunt în special recunoscuți pentru acest stil: Antoni Gaudi şi Ödön Lechner.  „Art Nouveau” este un stil artistic manifestat în cea mai mare parte în artele vizuale, designul și arhitectura de la începutul secolului trecut.

În 2018, Institutul Naţional al Patrimoniului continuă demersurile începute în 2017 pentru organizarea evenimentelor sub cupola Zilei Mondiale Art Nouveau(ZAN), propunând activităţi tematice.

Tema de anul acesta, stabilită de Rețeaua Art Nouveau, este „Arhitectul meu Art Nouveau preferat” iar în jurul acesteia se vor organiza diverse evenimente la nivel european.

În România, Institutul Naţional al Patrimoniului (INP) organizează14 tururi ghidate gratuite de arhitectură Art Nouveau în Constanţa, Târgu Mureş şi Timişoara, găzduind, de asemenea, conferinţainternațională „Conservarea şi reactivarea patrimoniului construit”, corelată cu includerea Cazinoului din Constanţa în programul Europa Nostra „7 Most Endangered”(7ME).

În Constanţa va avea loc şi prima itinerare a expoziţiei în aer liber „Waves of Art Nouveau. Architecture in the Danube Region”, eveniment sincron în cele 8 ţări ale proiectului.

Evenimentele organizate cu prilejul ZAN fac parte din proiectul european “Sustainable protection and promotion of Art Nouveau in the Danube Region” care îşi propune să întărească protecţia, conservarea şi promovarea patrimoniului construit Art Nouveau în zonele urbane ale regiunii Dunării, proiect în care INP este partener de specialitate.

Prin weekendul Art Nouveau, invităm publicul să descopere patrimoniul construit, punând reflectoarele pe un stil artistic ce și-a lăsat amprenta pe numeroase orașe din România, simultan cu alte orașe mari ale Europei. Stilul Art Nouveau, prin toate valențele sale locale, a însemnat o celebrare a creativității eliberate de canoanele academice, dar și a detaliului, a priceperiiarhitecților și meșterilor, la un înal nivel artistic şi tehnic. arh. Ștefan Bâlici, director Institutul Național al Patrimoniului.

Despre Ziua Mondială Art Nouveau

10 iunie, Ziua Mondială Art Nouveau, a fost stabilită în 2013 pentru a celebra memoria a doi mari reprezentanți ai stilului - Antonio Gaudi și Ödön Lechner. Începând de atunci, la nivel mondial se organizează evenimente variate care readuc în atenția publicului oamenii și operele ce au marcat acest curent artistic, precum și poveștile și valorile patrimoniului Art Nouveau din Europa.

Curentul Art Nouveau a avut, pe teritoriul României, expresii diferite, motivate de realitățile politice și culturale de la începutul secolului XX. De la Secessionul de factură Austro-Ungară din vestul țării, la cel de inspirație maghiară din centrul Transilvaniei și până la Art Nouveau-ul exuberant al Cazinoului din Constanța, variațiile stilistice regionale ale acestui curent artistic oferă ocazia descoperirii unui patrimoniu deosebit de bogat, încă puțin cunoscut și apreciat de publicul larg.

Institutul Național al Patrimoniului, partener al proiectului european „Sustainable protection and promotion of Art Nouveau heritage in the Danube Region” care se desfăşoarăîn perioada 2017-2019, având ca lider de proiect Municipiul Oradea, continuă seria de acțiuni pornite în 2017 cu scopul de a creștegradul de cunoaștere și apreciere a patrimoniului Art Nouveau din Romania în rândul publicului larg.

Cadrul general al proiectului

Proiectul Sustainable protection and promotion of Art Nouveau heritage in the Danube Region(Art Nouveau), din cadrul Programului de Cooperare Transnațională Dunărea, îşi propune săîntărească protecţia, conservarea și promovarea patrimoniului material şi imaterial Art Nouveau în zonele urbane ale regiunii Dunării. Având în vedere faptul că acest stil specific începutului de secol XX s-a manifestat concomitent în diverse orașe din regiune și de pe continent, el poate genera un proces de coeziune urbană la nivel macro-regional.Acest potenţial este valorificat printr-un parteneriat între 10 organizaţii din 7 ţări din regiunea Dunării, care dezvoltă împreunăo serie de activităţi interconectate şi intra-sectoriale ce urmăresc protecția și revigorarea patrimoniului Art Nouveau.

Partenerii – primării, institute de cercetare și gestionare a patrimoniului, muzee, reţele specializate – îşi propun o abordare științifică aplicatăpe identificarea, salvarea şi digitizarea patrimoniului Art Nouveau, precum şi derularea unor campanii de promovare a monumentelor Art Nouveau adresate publicul larg, scopul final este acela de a întreţine şi a întări forţa patrimoniului Art Nouveau în regiunea Dunării.

Programul de Cooperare Transnațională Dunărea este un instrument de finanţare al Interreg care urmărește îmbunătățirea punerii în aplicare a politicilor și programelor de dezvoltare regională în zona Dunării. În dorinţa de a atinge un nivel înalt şi foarte omogen de integrare teritorială, programul DTP acţionează ca un vector şi un pionier în politicile transnaţionale. Prin ele se obţin rezultate tangibile şi mecanisme eficiente de asociere între diverşii parteneri europeni, care accesează cu succes instrumente financiare EU. Programul finanţează proiecte de dezvoltare şi implementare practică a politicilor cadru, instrumente, servicii şi proiecte pilot. Proiectul Art Nouveau se implementează în perioada Ianuarie 2017-Iunie 2019 şi are un buget total de 1,649,559 Eur, din care 1,402,125.15 Eur finanțare nerambusabilă.

Partenerii proiectului Art Nouveausunt: Municipiul Oradea - lider de proiect; Muzeul de Arte Aplicate Budapesta; Institutul de Planificare Urbană a Republicii Slovenia, Ljubljana; MAK Muzeul Austriac de Arte Aplicate / Artă Contemporană Viena; Muzeul de Arte și Meșteșuguri Zagreb, Croația; Asociația Turistică Nonprofit Szeged și împrejurimi; Fundația Bibliotecii și Sistemului Informatic al Academiei Naționale Sofia; Municipalitatea Subotica; Institutul Republican pentru Protejarea Monumentelor Culturale, Belgrad; Institutul Național al Patrimoniului, București.

Parteneri asociați: Rețeaua Europeană Art Nouveau - Reseau Art Nouveau Network, Bruxelles; Ministerul Dezvoltării Regionale, Administrației Publice și Fondurilor Europene, București; ICOMOS România.

Ziua paraşutiştilor militari

Ziua Paraşutiştilor Militari este sărbătorită la 10 iunie, marcând astfel data la care, în anul 1941, a fost înfiinţată, pe lângă Centrul de Instrucţie al Aeronauticii, Şcoala de Paraşutişti, denumită ulterior Compania de paraşutişti. Aceasta a fost dislocată la Popeşti-Leordeni, în cadrul Flotilei I Aerostaţie, primul comandant fiind numit locotenentul Gheorghe Iordăchescu, căruia, la scurt timp, i-a urmat locotenentul Ştefan Soverth, se arată în volumul ''Calendarul tradiţiilor militare'' (2010).
În România, primul salt cu paraşuta dintr-un avion a fost la 19 septembrie 1925, când aviaţia militară română a fost înzestrată cu paraşute Heinecke. Cel care a sărit a fost însuşi constructorul german de paraşute Heinecke, care a executat 2 salturi ditr-un avion Potez XV, pilotat de locotenentul aviator Paul Dumitrescu.

La 19.10.1925, la mitingul de aviaţie de la Tecuci, locotenentul aviator Jean Nicolescu a devenit primul aviator român care a sărit cu paraşuta din avion. În acelaşi an, mecanicul de marină Eugen Sziklay, la mitingul de aviaţie de la Băneasa, a sărit de la 1000 de metri, dintr-un avion al companiei Franco-Române, cu o paraşută de construcţie proprie.

În 1928, la Berlin, Smaranda Brăescu a devenit prima femeie din România care a sărit cu paraşuta. Ea a stabilit, la 28.10.1931, recordul naţional de înălţime printr-un salt de la 6000 m, pentru ca la 19 mai 1932, la Sacramento, California, să doboare cu un salt de la 7 233 m recordul mondial de înălţime al vremii.

În 1936, Traian Dumitrescu Popa a făcut primul său salt cu paraşuta la Ploieşti, iar în 1937, a fost angajat recepţioner la fabrica de paraşute Irvin. Tot în 1936, la Băneasa, Ionel Fernic (poet, compozitor şi interpret de renume) a făcut primul salt cu paraşuta, rămânând în amintirea contemporanilor ca un artist al manşei şi saltului cu paraşuta.

Aeronauţii au utilizat paraşuta pentru a se salva din baloanele avariate, în timpul misiunilor de luptă (observare, cercetare). În România, la 2 iulie 1917, locotenentul aviator Gheorghe Demostene Rally, aflat ca observator în nacela unui balon captiv, în timpul luptelor de pe aliniamentul Mărăşti-Mărăşeşti-Nămoloasa, fiind atacat de o formaţie de avioane inamice, a reuşit să se salveze, împreună cu documentele de la bord, sărind cu paraşuta de la 1200 m. În acelaşi an, în timpul unei furtuni, Rally a fost aruncat din nacelă, salvându-se încă o dată cu paraşuta.

În România, prima şcoală de paraşutişti a fost creată în 1937, în scopul pregătirii piloţilor. În acel an, firma americană Irvin Air-Chute &Co din Bufallo, SUA, a câştigat licitaţia pentru fabricarea paraşutelor ce urmau să intre în dotarea aeronauticii.

Fabrica de paraşute a fost amplasată pe şoseaua Măgurele, unde firma Irvin a montat la Flotilă 1 Aerostaţie şi un turn de paraşutare de 80m pentru pregătirea practică a piloţilor, dat în folosinţă la 6.12.1937. Instructor a fost americanul Robert Kokril, în prima serie de cursanţi numărându-se şi sublocotenentul mecanic de aviaţie Stefan Soverth, rămas în continuare instructor în şcoală.

La 10 iunie 1941, pe lângă centrul de instrucţie al aeronauticii (dislocate aerodromul Popeşti- Leordeni), s-a înfiinţat şcoala de paraşutişti costituită în companie de paraşutişti în conformitate cu ordinul d.m. nr 93/16 iunie 1941, cu un efectiv de 130 elevi (16 ofiţeri, 14 subofiţeri, 100 grade inferiore), comandată iniţial de locotenentul mecanic de aviaţie Ştefan Soverth.

Brevetarea impunea executarea a 3 salturi, dar se încheia după ce parcurgea întreaga perioadă de pregătire specifică.

Ziua Națională a Portugaliei

Pe 10 iunie este ziua națională a Portugaliei, numită de asemenea și Ziua Camões, ziua în care poetul național Luis de Camões a murit.

Data de 10 iunie este deosebit de importanta pentru Portugalia, deoarece se comemoreaza moartea celui mai mare poet portughez pe numele sau Luís Vaz de Camões care a murit in anul 1580 la data de 10 iunie. Operele literare pe care le-a lasat omenirii sunt comparate cu cele ale lui Shakespeare, Homer sau Dante. A fost un aventurier ce si-a pierdut un ochi in timp ce lupta in orasul Ceuta, iar folclorul din aceasta tara ne povesteste ca Luís Vaz de Camões ca si-a salvat unul dintre poemele sale in timp ce inota cu o mana, iar pe cealalta o tinea la suprafata in asa fel incat apa sa nu atinga hartia.

De asemenea, este important de mentionat ca moartea lui Luís Vaz de Camões din anul 1580 a coincis cu ceea ce se numeste Criza Succesorala Portugheza atunci cand tanarul rege Sebastian I al Portugaliei a murit intr-o lupta in anul 1578 si din cauza faptului ca nu avea nici un mostenitor imediat la tron au aparut diverse conflicte intre pretendentii care ii doreau locul. Ulterior, tronul a fost preluat de catre Philip al II-lea a Spaniei.

Portugalia

Sărbătoare națională în Marea Britanie

În Marea Britanie nu se aniversează ziua națională ca în alte țări, însă Ziua Oficială de Naștere a Majestății Sale Regina, fixată în doua zi de sâmbătă a lunii iunie, ține locul acestei sărbători naționale.

Regina s-a născut, de fapt, pe 21 aprilie, dar există un obicei străvechi, conform căruia ziua regelui/reginei se sărbătorește în timpul verii.

Începând cu anul 1805, ziua oficială a regelui/reginei a fost marcată de ceremonia "Trooping The Colour" ("Marșul Culorii"), ținută în cea de-a doua sâmbătă a lunii iunie.

Trooping the Colour

Aceasta își are originea în timpuri străvechi, când era esențial ca soldații să recunoască steagul sau "culoarea" regimentului lor pentru a putea s-o urmeze în timpul luptelor.

Din 1805, se organizează aceste parade ale regimentelor care poartă steaguri viu colorate prin fața Monarhului, astfel încât soldații să identifice monarhia cu steagul călăuzitor. În fiecare an, unul dintre cele 5 regimente ale gărzilor de infanterie (Grenadiers, Coldstream, Guards, Scots, Irish și Welsh Guards) își etalează pe rând culoarea în cadrul acestei ceremonii.

Festivitățile încep cu momentul în care Regina, după ce i-a inspectat pe cei 500 de gardieni, părăsește Palatul Buckingham, escortată de Cavaleria Casei Regale.

"Culoarea" este transportată de-a lungul șirurilor de gardieni, și apoi regimentul sărbătorit urmează regina în cadrul unui marș, însoțit de gărzile de infanterie.

Traseul continuă pe Hourse Guards Parade Avenue, care este flancat într-o parte de un parc imens, iar în cealaltă de un aliniament de clădiri vechi. Evenimentul este punctat atât de personalități ale vieții politice britanice, cât și de reprezentanții statului în teritoriu, care organizează recepții oficiale.

De Ziua națională, Steagul Național al Marii Britanii este arborat pe clădirile publice și este intonat imnul național. Drapelul Național al Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, cunoscut sub denumirea de "Union Jack" sau "Union Flag", încorporează emblemele celor trei țări aflate sub aceeași suveranitate.

Emblemele care apar pe "Union Jack" sunt crucile celor trei sfinți ocrotitori: Crucea roșie , pe fond alb, a Sf. George, pentru Anglia; Crucea albă, diagonală, pe fond albastru, a Sf. Andrew, pentru Scoția; Crucea roșie, diagonală, pe fond alb, a Sf. Patrick, pentru Irlanda.

Să vedem împreună prin ce Marea Britanie este unică în lume.

* Denumirea Marea Britanie este folosită pentru desemnarea celor trei țări componente ale Regatului Unit care se află pe această insulă: Anglia, Țara Galilor și Scoția.

* Marea Britanie, practic este singura țară unde monarhia și-a păstrat mai toate atributele.

* Știați că unul dintre cele mai mari centre financiare ale lumii este Londra, iar regina a trimis primul mail în anul 1976!

* Totodată, franceza a fost limbă oficială în Marea Britanie mai bine de 300 de ani, iar șampania a fost inventată în Anglia, și nu în Franța. Numărul găinilor depășeste numărul oamenilor pe teritoriul țării. Iar, Codul “007” al lui James Bond a fost inspirat de autobuzul care face legatura dintre Canterbury și Londra.

*William Shakespeare nu a fost pictat niciodată când era în viață. Cu siguranţă e curios şi faptul că Palatul Buckingham a fost construit pe locul unde altă dată se ridica un bordel. În Anglia se consumă cel mai mult ceai dintre toate ţările lumii. Este binecunoscut obiceiul lor de a lua pauze pentru ceai, numit tea times.

* Marea Britanie a dat lumii personalităţi marcante: Isaac Newton, Francis Bacon, Michael Faraday, Charles Darwin, pe cei de la The Beatles, Elton John, David Beckam. Anume în această țară sunt cele mai prestigioase universități.

Dar mai bine e să mergeți să vizitați Marea Britanie şi o sa va convingeți singuri că își merită titlul de una dintre cele mai puternice țări din lume.
 

Ziua Mondială a Tricotatului în public (World Wide Knit)

A fost începută în 2005 de către Danielle Landes și are loc în a doua sâmbătă a lunii iunie a fiecărui an.

Astazi, in intreaga lume se sarbatoreste Ziua Mondiala a Tricotatului, Din Franta in Noua Zeelanda sau de la Frankfurt la Toronto, pasionatii de tricotat se intalnesc in piete publice si se intrec in... andrele.

Tricotatul este  un hobby solitar.  Mulți oameni încă îl percep ca un act solitar, dar tricotatul  într-un grup devine din ce în ce mai popular. WorldWide Knit a fost creat pentru a reuni pe pasinonații de tricotat în grupuri mai mari și de a face din tricotat o activitate comunitară.

Ziua WWKIP este o ocazie perfectă pentru amatorii de tricotat de a ieși din casele lor și de a se reuni la un eveniment local pentru a  interacționa cu colegii tricotat. Aceste evenimente  sunt organizate de voluntari locali și sunt concepute pentru a arăta publicului larg că tricotatul poate fi o activitate socială și că de acesta se pot  bucura  persoane de sex, vârstă și mediu social diferite.

Pentru anul 2016, WorldWide Knit în Ziua publică a fost stabilita sâmbătă 18 iunie.

În Marea Britanie există o multime de evenimente organizate de grupuri de tricotat . Nu există reguli cu privire la celebrareazilei de tricotat. Persoanele pasionate de această activitate se pot întâlni la o cafea sau la un picnic pentru a oferi lecții de tricotat.

Sfinții Mucenici Alexandru și Antonina

 

Au trăit în timpul împăraților Dioclețian și Maximian (286-305). Antonina, fiind creștină, a fost dusă la judecată și, neputând fi înduplecată să-și lepede credința, a fost dusă într-o casă de toleranță, spre a fi necinstită.

A fost salvată din acel loc de un tânăr pe nume Alexandru, căruia i s-a arătat îngerul Domnului și l-a îndemnat să meargă la casa unde se afla Sfânta Antonina. Tânărul, sub pretextul viciului, a mers și a scos-o pe furiș afară, acoperindu-i capul cu haina lui. Aici a fost găsit singur Sfântul Alexandru de soldații care erau trimiși să o ia pe Sfânta Antonina. În cele din urmă au fost torturați și uciși amândoi.

Evenimente de-a lungul timpului…

• 1793: la Paris se deschidea prima gradina zoologica din lume - La Menagerie du Jardin des Plantes

Istoria „Jardin des Plantes”, un adevarat muzeu in aer liber, este strans legata de istoria Frantei. In 1633, regele Ludovic al XIII-lea a avut ideea sa construiasca „Jardin des Plantes”, gradina regala de ierburi medicinale, destinata, in special, studentilor de la Facultatea de Medicina. Dupa Revolutia din 1789, Menajeria regala de la palatul Versailles a fost si ea mutata la „Jardin des Plantes”. Astazi, cea mai veche gradina zoologica din lume se intinde pe 24 de hectare si gazduieste 350 de specii de mamifere, 480 de specii de pasari si peste 70 de feluri de reptile. Pe parcursul existentei sale, gradina nu a fost inchisa decat o singura data, in 1870, cand Parisul a fost asediat. Din cauza foametei, parizienii au luat cu asalt gradina si au mancat multe dintre animalele gazduite aici.

• 1819: S-a născut Gustave Courbet, pictor francez (d. 1877)

Gustave Courbet, (n. Jean Désiré Gustave Courbet, 10 iunie 1819, Ornans/Franche-Comté - d. 31 decembrie 1877, La Tour-de-Peilz/Elveția) a fost un pictor francez, care a condus mișcarea artistică a realismului în pictura franceză din secolul al 19-lea. Într-unele din operele sale exprimă un naturalism violent, ca în tabloul intitulat Originea lumii, 1866. Angajat în evenimentele politice ale timpului său, a fost ales în conducerea Comunei din Paris din anul 1871. Viața lui coincide cu o perioadă deosebit de furtunoasă di istoria Franței: întoarcerea pe tron a Bourbonilor după căderea lui Napoleon, Revoluția din iulie 1830, Revoluția din 1848, a II-a Republică, al II-lea Imperiu, Comuna din Paris și, în fine cea de-a III-a Republică. În ciuda convingerilor sale republicane, Courbet nu este legat de niciun regim politic al Franței secolului al XIX-lea, rămânând fidel, cum avea să spună el însuși, "regimului libertății".

În 1855, la Expoziția Universală, Courbet prezintă unsprezece tablouri în grupul pictorilor reprezentând Franța. Juriul nu i-a acceptat însă unele din tablourile prezentate; atunci Courbet, cu sprjinul material al lui Bruyas, ridică în apropierea expoziției propriul său pavilion, denumit "Le Réalisme", unde expune circa patruzeci de tablouri. Acest act de independență nu a avut totuși un ecou tocmai favorabil în lumea artistică.

Courbet pictează în tot cursul vieții sale multe autoportrete, caracterizate printr-o extraordinară diversitate. Artistul apare în ipostaze diferite: tânăr dandy cu privire provocatoare (Courbet cu câine negru, 1844), tânăr artist visător (Bărbat cu centură de piele, 1846), fumător de pipă, rănit în duel, muzicant etc. Prin autoportretele sale, el dă de înțeles că el nu este ceea ce consideră alții că ar fi, că el nu poate fi simplificat ca o persoană sau alta, fiindcă în el se regăsesc personaje diferite.

În 1857, tabloul Domnișoarele de pe malul Senei expus la Salon declanșează din nou critici aspre. În schimb, pictorul se bucură de mult succes în Germania, participă la numeroase expoziții în Belgia și Olanda.

În 1863, Courbet pleacă pentru un timp la Saintes, unde se întâlnește cu Jean-Baptiste Corot, care dorea să picteze în aceeași regiune. Courbet pictează teme foarte variate: portrete, peisaje, etc

La 18 martie 1871, după înfrângerea Franței în războiul cu Prusia și sfârșitul celui de-al II-lea Imperiu, începe să funcționeze guvernul revoluționar al Comunei din Paris, care durează până la 27 mai 1871. În septembrie 1870, Courbet este ales președinte al Uniunii Artiștilor. În competența sa intră și muzeele din Paris și protecția monumentelor. În timpul Comunei este ales deputat al poporului. După înăbușirea Comunei, Courbet este arestat și acuzat că ar fi inițiat dărâmarea Coloanei Vêndome. Este condamnat la șase luni de închisoare. După eliberare, emigrează în Elveția, stabilindu-se în localitatea La Tour-de-Peilz de pe malul lacului Geneva.

Courbet nu se mai întoarce în Franța niciodată. Încearcă, fără succes, să-și salveze bunurile și tablourile, care sunt risipite treptat, fiind vândute pe prețuri derizorii. În tot cursul anului 1877 starea sănătății lui Courbet se deteriorează continuu. Moare la 31 decembrie, răpus de o boală de inimă și de ficat, boală de care suferea încă din 1873.

• 1832: S-a născut Nikolaus August Otto (1832 – 1891) inventator german

Nikolaus August Otto (n. 10 iunie 1832, Holzhausen an der Haide, Nassau; d. 26 ianuarie 1891, Köln) a fost un inventator german, născut în Ducatul Nassau. A locuit în Franța unde s-a interesat de mașinile cu gaz ale inginerului francez Etienne Lenoir.

Otto a fost inventatorul primului motor cu combustie internă care ardea în mod eficient combustibilul direct într-o cameră cilindrică cu piston mobil, mișcarea efectuându-se de-a lungul generatoarei cilindrului. Deși fuseseră inventate și alte motoare cu combustie internă (de exemplu, de către Etienne Lenoir), acestea nu s-au bazat pe patru timpi separați. Conceptul de patru timpi este posibil să fi fost deja discutat la data invenției lui Otto, dar el a fost primul care l-a pus în practică.

Ciclul Otto

Motorul Otto a fost conceput ca un motor staționar; acțiunea motorului constă într-o mișcare în sus sau jos a unui piston într-un cilindru. Otto l-a vândut doar ca pe un motor staționar.

Utilizat mai târziu drept motor de automobil, într-o formă adaptată, sunt implicați patru timpi sus-jos:

Admisie descendentă – cărbune, gaz și aer intră în camera pistonului

Compresie adiabatică în sens ascendent – pistonul comprimă amestecul

Ardere și destindere adiabatică descendentă – amestecul de combustibile se aprinde printr-o scânteie electrică și arde

Evacuarea ascendentă – degajă gazele de eșapament din camera pistonului.

Brevete anterioare

Potrivit recentelor studii istorice inventatorii italieni Eugenio Barsanti și Felice Matteucci au brevetat o primă versiune care funcționa eficient a unui motor cu combustie internă în 1854 în Londra (patent nr. 1072). Se susține că motorul Otto este în multe privințe inspirat din precedentele invenții ale acestuia, dar, deocamdată nu există nicio documentație despre un motorul de inspirație italiană creat de Otto.

• 1853: S-a născut Ion Pop-Reteganul, folclorist şi traducător român;

Ion Pop-Reteganul (n. 10 iunie 1853, Reteag, districtul Năsăud - d. 3 aprilie 1905, Reteag) a fost un pedagog, prozator, publicist și folclorist, reprezentativ pentru epoca sa, apreciat de Ion Mușlea drept „cel mai mare folclorist al Ardealului.” - foto - cersipamantromanesc.wordpress.com

După terminarea studiilor, a lucrat ca învăţător în localitatea Orlat, judeţul Sibiu, în anul 1873.

Pe lângă activitatea de învăţător, a desfăşurat o amplă activitate pe plan cultural, fiind mai ales culegător de folclor. A colaborat cu foarte multe publicaţii, unde i-au apărut operele: „Amicul Familiei” (Gherla), „Calicul” (Sibiu), „Cărţile Săteanului Român” (Gherla), „Deşteptarea” (Cernăuţi), „Dreptatea” (Timişoara), „Familia” (Oradea), „Foaia Diecesană” (Caransebeş), „Foaia Poporului” (Sibiu), „Foaia Scolastică” (Blaj), „Gazeta de Duminică” (Şimleu Silvaniei), „Gazeta de Transilvania” (Braşov), „Noua Revistă Română” (Bucureşti), „Răvaşul” (Cluj), „Revista Ilustrată” (Reteag), „Şcoala Română” (Sibiu), „Transilvania” (Sibiu) şi „Tribuna” (Sibiu).

A efectuat traduceri din autori de limbă maghiară şi germană.

Dintre lucrările proprii, douăsprezece i-au apărut sub formă de volume, dintre care două în timpul vieţii, iar restul postum.

Volumele care au apărut în timpul vieţii sale sunt Ţiganii. Schiţă istorică lucrată pentru petrecerea după mai mulţi autori (1886) şi Povestiri din popor (1895).

• 1860: S-a nascut in Braila, marea cantareata romana de opera, Hariclea Hartulari Darclee.

Dupa ce a facut studiile la Iasi, a debutat in localitatea natala cu ocazia unui recital de canto sustinut in 1881, iar trei ani mai tarziu a sustinut un concert la Iasi.

A parasit apoi tara ca sa poata sa urmeze cursuri de canto la Paris. Aici, a fost remarcata de compozitorul Charles Gounod, care i-a incredintat rolul Margaretei din opera sa “Faust”, rol cu care si-a facut debutul pe scena Operei Mari din Paris in anul 1888. Gounod a fost si cel care i-a sugerat sa isi ia numele de scena “Darclee”.

Dupa succese remarcabile, a renuntat la cariera muzicala in 1918 dupa un spectacol sustinut la Florenta, unde a interpretat rolul Carmen din opera lui Bizet. A incetat din viata in 12 ianuarie 1939, in Bucuresti.

• 1912: A avut loc mitingul aviatic de la Aspern (Austria) la care Aurel Vlaicu a obţinut un mare succes.

Aflat în competiţie cu piloţi celebri ai timpului, a obţinut premiul I pentru aruncarea unui proiectil la ţintă, de la o înalţime de 300 metri şi premiul al II-lea, pentru aterizarea la punct fix.

Pe 10 iunie 1912 începea la Viena mitingul aviatic prin care întregul mapamond îl cunoștea pe Aurel Vlaicu. Într-o duminică, în fața Curții imperiale de la Viena a avut loc cel mai mare concurs aviatic de până atunci. Erau prezenți 17 austrieci, 12 francezi, 7 germani, 3 italieni, un rus, un belgian și un român. Nu lipsea deja celebrul Roland Garros, care pilota un ”Bleriot XV”, considerat cel mai bun aparat al vremii. În multitudinea de curioși de la Aspern, fostul sat încorporat de puțină vreme în municipalitatea Vienei, se aflau și o serie de tineri români studenți în capitala austriacă, toți nerăbdători să-l vadă pe Aurel Vlaicu.
În după-amiaza concursului vântul sufla lin. Avionul ”Vlaicu II” purta în concurs numărul 38. Probele ce figurau pentru întrecere erau foarte pretențioase: viteză, înălțime, viteză ascensională, zboruri de precizie, durată, distanță, viteză. În funcție de specificul aeroplanului său, Vlaicu a participat la zborurile de precizie, care prevedeau proba de aterizare la punct fix, proba de aruncare a unei greutăți(proiectil) într-un cerc trasat pe aerodorm și proba de zbor cu maximum de viteză descriind cercul cel mai mic în jurul unui pilon. În zgomotul motoarelor pregătite pentru plecare, al mulțimii entuziasmate de acest spectacol, cele dintâi probe au deja loc. Trei accidente la primele probe scot din concurs câțiva participanți. În același timp se stabilesc noi recorduri mondiale, ca cel al aviatorului Caskay, care urcă la 4.600 de metri cu doi pasageri. După cum nota presa, Aurel Vlaicu ”..participă ca primă probă, la aruncarea unui proiectil într-un cerc de 40 de metri, trasat pe sol, aeroplanul aflându-se la 300 de metri înălțime. Faptul că aeroplanul său poate lua viteză foarte mică îl avantajează, dar la asemenea viteză se produc și oscilații, ceea ce îl dezavantajează”. Totuși reușește să obțină locul al doilea și este premiat cu 500 de coroane.

Astfel, chiar din prima zi a concursului, tricolorul românesc fâlfâia pe aerodromul din Aspern- Viena. Pe 27 iunie au avut loc probele de viraj strâns deasupra unui pilon implantat în fața tribunei. Vlaicu s-a rotit aproape pe verticală, uimind publicul. A obținut tot premiul al doilea, câștigând 1500 de coroane. În 29 iunie, sâmbăta, s-a desfășurat proba de aterizare la punct fix, acesta fiind un dreptunghi în centrul căruia trebuia să aterizeze. Roland Garros a executat cu precizie, dar imediat după el românul a aterizat pe același punct, punând în încurcătură juriul. Într-un final a ocupat locul al doilea și a luat 2.000 de coroane. Referindu-se la aterizarea forțată la punct fix, ziarul ”Neue Freie Presse” din Viena scria: ”primele încercări ale câtorva aviatori nu reușiră. Francezul Molla și românul Vlaicu au rezolvat tema admirabil, ca și celebrul Roland Garros, care s-a oprit aproape de centru, luând premiul I. Tânărul și extraordinar de talentatul român Vlaicu, care nu e un simplu pilot, ci un constructor genial, ce zboară cu aparatul făcut de el, a aterizat la doar câțiva centimetri mai departe de Garros”. Același ziar vienez, elogiindu-l pe Vlaicu, nota mai departe: „Minunate prestații pline de bravură a executat cu această ocazie românul Aurel Vlaicu, pe un monoplan original, de construcție propie, cu două helice, între care șade aviatorul. De câte ori se învârtea aparatul acestuia întocmai ca o roată, aproape dându-se peste cap, publicul îi făcea ovații furtunoase, aclamându-l”.

Probele finale au avut loc duminică, 30 iunie. A fost ziua când din acel necunoscut și timid concurent de la început, Vlaicu a devenit unul temut, impresionând cel mai mult publicul. În acest sens s-au exprimat în scris unii martori oculari: ”Specialiștii nu știau ce atitudine să ia la început. Să râdă sau să se mire de acest monstru. Cu atât mai mult au fost surprinși cu toții când mașina și-a luat zborul și atât de sigur și liniștit, stătea în aer ca nicio altă mașină… Mașina era atât de stabilă, încât în timpul zborului se poate citi în ea un roman”.

În acea zi, în fața unui public de aproximativ 200.000 de oameni, Vlaicu s-a clasat pe primul loc la proba de aruncare a proiectilului, iar la proba de viraj strâns pe locul al doilea, ceea ce l-a făcut pe concurentul său Roland Garros să exprime: ”C’est une mouche folle !”, adică ”E o muscă zănatecă”. Succesul obținut de Aurel Vlaicu pe câmpul de la Aspern l-a adus pe aviatorul constructor în culmea gloriei. Îl elogiau toți specialiștii din străinătate, îl iubeau din ce în ce mai mult conaționalii săi. Ziarul ”Românul” din Arad a tirpărit un articol în care scria : ”Aurel Vlaicu depășind adversari redutabili a ieșit biruitor în unul din primele concursuri de aviație. Epopeea neamului prin care ne-am impus străinătății este consemnată acum prin trei localități: Plevna, Montpellier și Aspern.”

Înconjurat în permanență de românii din Viena și de un numeros public, de reporteri, ziariști și admiratori, de speciliști în aviație, Vlaicu a primit din țară nenumărate felicitări și telegrame. ”Elevii școlii naționale de poduri și șosele salută cu entuziasm succesul dumneavoastră pe câmpul de la Aspern și vă ureză izbândă deplină”. Directorul școlii militare de aviație îi telegrafia: ”Ofițerii aviatori români felicită călduros pe românul Vlaicu pentru fumoasele lui succese în aviațiune. Să trăiești, ca să poți arăta și mai mult cât prețuiește aparatul tău”. Răspunzând, cel felicitat scria: ”Mulțumesc din inimă pentru felicitările și urările voastre. Sunt fericit că aeroplanul meu, construit în țară prin propiile noastre mijloace găsește aici o apreciere generală”. În cinstea lui Vlaicu, la plecarea din Viena, colonia română din capitala Austriei a oferit un banchet, iar în ziua următoare l-au condus cu toții la gară.

• 1915: S-a născut Saul Bellow, scriitor american, laureat al Premiul Nobel pentru Literatură (d. 2005)

Saul Bellow (10 iunie 1915 – 5 aprilie 2005) a fost unul dintre cei mai cunoscuți prozatori evrei americani, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură (în anul 1976).

Motivația Juriului Nobel

"pentru înțelegerea umană și analiza subtilă a culturii contemporane care sunt îmbinate în opera sa "

S-a născut în Lachine, Québec (Canada) într-o familie de evrei, emigrați din Sankt Petersburg, Rusia. Când avea 9 ani familia s-a mutat în Chicago, Illinois (SUA), unde Bellow urmează cursurile Universității din Chicago, dar renunță și își ia un B.A. în sociologie și antropologie la Universitatea Northwestern. Chicago este și locul unde se desfășoară acțiunea multora din scrierile sale. S-a decis să devină scriitor după ce a citit romanul clasic al lui Harriet Becher Stowe "Coliba unchiului Tom". Bellow se mută în 1993 din Chicago la Brookline, Massachusetts, unde moare la 5 aprilie 2005, la vârsta de 89 ani. A fost îngropat în cimitirul evreiesc "Shir he-harim" din Brattleboro, Vermont. Opera sa se definește prin efortul de a descifra sensul existenței umane, ilustrată în mod pregnant de condiția intelectualului.

A fost primul romancier care a câștigat National Book Award de trei ori. În 1975 a obținut Premiul Pulitzer pentru "Darul lui Humboldt", iar în 1976, a câștigat Premiul Nobel pentru literatură, premiul National Medal of Arts, în 1990 National Book Foundation Medal.

• 1920: Înfiinţarea Şcolii Politehnice din Bucureşti

Înfiinţarea Şcolii Politehnice din Bucureşti (aniversată, anual, ca „Ziua Politehnicii”, în sâmbăta din săptămâna care include data de 10 iunie); tradiţiile acesteia sunt legate de înfiinţarea, în anul 1818, de către Gheorghe Lazăr, a primei Şcoli tehnice superioare cu predare în limba română la mănăstirea Sfântul Sava din Bucureşti, care în anul 1832 este reorganizată în Colegiul de la Sfântul Sava; la 10 iunie 1920 a fost înfiinţată “Şcoala Politehnica din Bucureşti”, având patru secţii: Electromecanică, Construcţii, Mine şi Metalurgie şi Secţia Industrială; din noiembrie 1920 denumirea se schimbă în “Politehnica” din Bucureşti, pentru ca la data de 3 august 1948 să fie înfiinţat Institutul Politehnic din Bucureşti; în baza rezoluţiei Senatului din noiembrie 1992, Institutul Politehnic a devenit Universitatea “Politehnica” din Bucureşti

• 1935: la Akron, Ohio, dupa o zi intreaga petrecuta cu paharul in mana, chirurgul Robert Smith si prietenul sau William Wilson decideau sa infiinteze Alcoolicii Anonimi. 

 
Timp de trei luni, cei doi vor citi Biblia, vor discuta mult despre problema lor si vor pune la cale un program de reabilitare pentru dependentii de alcool. Dar data de 10 iunie 1935 ramane ziua de nastere a asociatiei, pentru ca este ziua in care cei doi buni prieteni au baut ultima data alcool.

• 1943: Jurnalistul maghiar Laszlo Biro, care trăia în Argentina, a patentat stiloul cu bilă, inventat de el în 1938.

Pixul este probabil cel mai răspândit instrument de scris din prezent, precum şi unul dintre cele mai familiare obiecte pentru noi toţi. Cu toate acestea puţini oameni ştiu povestea din spatele inventării pixului.

Pixul, aşa cum îl cunoaştem astăzi a fost inventat în anul 1938 de către un jurnalist maghiar de origine evreiască, pe nume Laszlo Biro. În prima parte a decadei anilor 1930-1940, în timp ce lucra ca jurnalist şi artist, Laszlo Biro a observat că cerneala folosită la imprimarea ziarelor se usca mult mai repede decât cea a unui stilou clasic, ceea ce constituia un avantaj pentru scriitori, în plus, cerneala pentru tipar era mult mai rezistentă la contactul cu apa comparativ cu cerneala din călimările pentru alimentat stilouri. Din nefericire, cerneala de tipar era mult prea groasă şi avea o compoziţie păstoasă care o împiedica să se scurgă de-a lungul peniţei dacă ar fi fost introdusă în rezervoarele stilourilor.

După ce a sudiat şi cercetat această problemă, Biro a venit cu o idee genială. Jurnalistul a proiectat un fel de peniţă tubulară care avea în vârf o bilă de dimensiuni foarte mici, bilă care odată ce pixul era presat pe hârtie pentru a scrie, bila se rotea în jurul vârfului întinzând pe hârtie cerneala cea păstoasă. Principiul mecanic din spatele acestei invenţii datează însă din anul 1888, când a fost patentat de un anume John J. Loud care proiectase însă un instrument pentru lipit cleiul pe spatele timbrelor poştale. Cu toate acestea, patentul respectiv nu a fost exploatat din punct de vedere comercial, iar câţiva ani mai târziu Laszlo Biro a inventat acelaşi instrument fără să ştie de cercetările anterioare.

Laszlo Biro şi-a aplicat patentul în Argentina, pe data de 10 iunie 1943, dată la care putem spune că s-a născut pixul modern. Fraţii Laszlo şi Georg Biro emigraseră în Argentina încă din anul 1940, în urma valului de antisemitism care cuprinsese Ungaria.

Patentul pixului a fost cumpărat în premieră de către British Royal Air Force, care avea nevoie de un instrument de scris pentru piloţii săi. Britanicii doreau un instrument de scris a cărui cerneală să nu explodeze în carlinga avionului în cazul în care pilotul zbura la altitudini ridicate.

• 1948: Regele Mihai I și Principesa Ana de Bourbon-Parma s-au căsătorit în exil, în Grecia, la Tatoi, iar luna de miere şi-au petrecut-o la reşedința de vară a regelui Paul al Greciei, la 90 de kilometri de Atena.

Mihai I şi principesa Ana se logodiseră cu un an mai devreme, la Londra.

Regele şi Regina s-au cunoscut pentru prima oară în Londra în 1947, cu ocazia căsătoriei principesei Elizabeth a II-a a Marii Britanii cu principele Philip, duce de Edinburgh.

Regele Mihai I i-a cerut mâna principesei Ana de Bourbon-Parma la numai o săptămână de la prima lor întâlnire. Devotamentul faţă de ţară, simţul datoriei şi sprijinul logodnicei sale l-au determinat pe rege să se întoarcă în România după încoronarea reginei Elisabeta.

A urmat abdicarea forţată din 30 decembrie 1947, astfel încât Regina Ana a călcat pe pământ românesc abia la sărbătoarea de paşti din 1992.

Căsătoria Regelui Mihai I şi a Reginei Ana a marcat şi începutul unui exil de 44 de ani. Nunta a avut loc pe 10 iunie 1948, în Grecia, la invitaţia regelui Pavlov şi a reginei Frederica ai Greciei. La ceremonie au fost prezenţi, printre alţii, regina-mamă Elena a României, principele Erik al Danemarcei, unchiul reginei Ana, şi rude din partea familiilor de Hanovra şi Hesse. Regina Sofia a Spaniei şi regele Constantin al elenilor, prezenţi la nunta de diamant din 10 iunie 2008, au fost paji la nunta regelui şi reginei, la Atena.

Regele Mihai I şi Regina Ana au cinci fiice: principesa Moştenitoare Margareta, principesa Elena, Irina Walker, principesa Sofia şi principesa Maria.

Regele Mihai I și Regina Ana, povestea unei nunţi cu peripeţii

Povestea de dragoste dintre Regele Mihai I al României și Prințesa Ana de Bourbon-Parma a început în noiembrie 1947, când cei doi s-au cunoscut la Londra, cu  ocazia nunții actualei Regine a Marii Britanii, Elisabeta a II-a, cu prințul Philip de Grecia și Danemarca.

Momentul de neuitat s-a petrecut în Hotelul Claridge’s, când Regele Mihai I, în vârstă de 26 de ani, îmbrăcat în uniforma aviației române, a fost salutat militărește de către fiica de 24 de ani a prințului René de Bourbon-Parma și a prințesei Margaret a Danemarcei. Aceasta participase la cel de-Al Doilea Război Mondial sub culorile Franței, și cum nu părăsise de multă vreme armata, obiceiul de a saluta militărește îi era ca o a doua natură.

,,Printre invitaţi, Regina Elena a României şi, alături de ea, un tânăr înalt şi frumos, în uniforma aviaţiei române. Era el! Într-o clipă, văzând uniforma, toate amintirile de război mi s-au aglomerat în minte şi, după ce i-am fost prezentată, în loc să fac reverenţa în faţa lui, cum ar fi trebuit, am luat poziţie de drepţi, lovind cu străşnicie călcâiele, ca un soldat. Vă imaginaţi rezultatul, eu fiind îmbrăcată în rochie şi cu capul descoperit.“, notează Regina Ana în cartea autobiografică ,,Un război, un exil, o viaţă“ (Humanitas, 2006).

La numai o săptămână de la prima lor întâlnire, Regele Mihai i-a cerut mâna Principesei Ana de Bourbon-Parma la Lousanne, în Elveția.

,,Eram în mașină și el a ales momentul de a-mi cere mâna într-un mod original. Eram la volan, așa că ne-am adresat cuvintele care ne promiteau unul altuia fără să ne privim în față, doar drumul șerpuitor din fața noastră… Toată viața noastră asta am făcut: umăr la umăr, ne-am ajutat unul pe altul  și am fost complici, fără să ne uităm unul la altul, ci privind amândoi, ca o singură ființă, drumul șerpuitor din fața noastră.“, povestește Regina Ana în ,,Nunta de Diamant“ (Editura Rao, 2008).

De la Lausanne, la începutul lui decembrie 1947, Regele pleacă la București, iar viitoarea Regină la Paris, pentru pregătirile de nuntă. Din nefericire, Guvernul Groza nu își dă acordul pentru acest mariaj și îl forțează pe Mihai să abdice la 30 decembrie 1947.

În ciuda evenimentelor nefericite din țară, nunta lui Mihai I al României cu Ana de Bourbon-Parma are loc la 10 iunie 1948 la Atena, la invitația Regelui Paul (fratele Reginei-mamă Elena și suveran al Greciei în acea perioadă-n.r.)  și a Reginei Frederica. Evenimentul nu a fost însă lipsit de incidente.

Din cauza refuzului Regelui Mihai de a-și boteza urmașii în religia catolică, Papa Pius al XII-lea nu a recunoscut căsătoria cuplului regal pentru că Regina Ana era de religie romano-catolică.

,,Papa a refuzat să recunoască unirea noastră. Acordul pentru căsătorie depindea de angajamentul Regelui de a-şi boteza copiii în religia catolică, ceea ce Regele nu putea în niciun caz să accepte.“, notează Regina Ana în biografia ,,Un război, un exil, o viaţă“.

Ca urmare a  acestui fapt, Regina Elena şi Prinţesa Margaret a Danemarcei au solicitat o audienţă la Suveranul Pontif, în urma căreia au sărit ,,scântei“.

,,Mama și soacra mea, Regina Elena, au mers amândouă să ceară acordul Papei Pius al XII-lea. Și mama a mers atât de departe încât a dat cu pumnul în masă! (…) Mama era furioasă pentru că Papa a spus «Nu-mi pot da binecuvântarea».“, a povestit Regina Ana într-un interviu acordat emisiunii ,,Profesioniştii“ de la TVR 1, în 2008.

Din cauza refuzului categoric al Papei, nicio ţară nu a dorit să se implice în organizarea nunţii, nici măcar Danemarca, ţara de origine a prinţesei Ana. Cel care s-a oferit să organizeze fastuosul eveniment a fost Regele Paul al Greciei. Mai mult, rudele apropiate Reginei nu au putut participa la nuntă, astfel că mireasa a fost condusă la altar de unchiul său luteran, Prinţul Erick al Danermarcei.

După căsătorie, Mihai şi Ana au locuit la vila Reginei-Mamă de la Florenţa. Mai apoi, au stat la Lausanne, unde s-a născut Principesa Margareta (26 martie 1949), iar apoi Principesele Elena, în 1951, şi Irina, în 1953.

Între timp, familia regală se stabilise în Anglia, unde a locuit până în 1956. Pentru a-şi câştiga existenţa, Regele şi Regina au pus bazele unei ferme de pui şi au construit un mic atelier de tâmplărie. În ’56 s-au întors în Elveţia, Regele Mihai semnând un contract cu compania aeriană ,,Lear Jeats and Co“.  Astfel, familia s-a instalat la Versoix, un mic oraş de pe malul lacului Léman, unde a locuit în următorii 45  de ani.

În 1966, la 18 ani de la nunta din Grecia, Regele Mihai I şi Regina Ana au făcut şi o cununie religioasă catolică, în Biserica St. Charles din Monte Carlo.

,,Eram foarte buni prieteni cu Rainier şi Grace de Monaco. Mama locuia iarna la Monte Carlo, pentru că nici ei nu-i plăcea frigul. Când era acolo, veneam din Elveţia s-o vedem. Într-o zi ne-a spus că o să-i întrebe pe Rainier şi pe Grace dacă s-ar putea aranja o căsătorie catolică, cu preotul palatului.“, a povestit Regina Ana la TVR.

La 10 iunie 2008, la București și la Castelul Peleș, a fost sărbătorită Nunta de Diamant, la 60 de ani de la căsătorie, eveniment ce a reunit zeci de invitaţi din întreaga lume. La 10 iunie 2013, Majestățile lor au celebrat, într-un cadru privat, Nunta de Safir – 65 de ani de căsătorie. 

Acum, la împlinirea a 68 de ani de mariaj, Regele și Regina sunt cel mai longeviv cuplu regal din istoria României.

• 1967: A încetat Războiul de Șase Zile dintre Israel, Siria, Egipt și Iordania.

Acest război a durat între 5 și 10 iunie 1967. În urma victoriei militare asupra coaliției arabe, Israelul a ocupat Fâșia Gaza, Peninsula Sinai, Platoul Golan și Cisiordania. Războiul de Șase Zile a fost cel de-al treilea conflict armat arabo-israelian.

Statul Major General al Armatei Israeliene a încercat să convingă guvernul israelian de necesitatea unei reacții militare la blocarea Strâmtorii Tiran. Se pare că acest incident a surprins armata israeliană, deoarece serviciile secrete nu reușiseră să recunoască o finalitate în acțiunile de multe ori contradictorii inițiate de Nasser.

Premierul Eshkol a căutat, în continuare, o soluționare a crizei pe cale diplomatică. Pe plan internațional, se întrevedea o atitudine critică față de blocarea strâmtorii, dar, inițial, atât Washington-ul, cât și Londra s-au exprimat împotriva unui război cauzat de această blocare. De Gaulle a mers chiar mai departe și a declarat ministrului de externe israelian Abba Eban că Franța se va opune părții care va declanșa războiul. Deși președintele Johnson a asigurat Israelul de sprijinul american, Nasser a interpretat aceste reacții diplomatice drept o încurajare a politicii sale axate pe o confruntare menită să slăbească nu numai Israelul, ci și Arabia Saudită și Iordania ca aliați ai SUA.

De aceea, Nasser a refuzat toate propunerile care vizau găsirea unui compromis cu privire la blocarea Strâmtorii Tiran. O implicare a SUA sau a Marii Britanii în conflict de partea Israelului ar fi determinat o mai mare popularitate a nasserismului în lumea arabă și implicit creșterea credibilității Uniunii Sovietice în regiune.

Nemulțumit de atitudinea expectativă a Occidentului și a guvernului Eshkol, generalul Ariel Sharon nu a ezitat să vorbească despre eventualitatea unui puci. După aderarea Arabiei Saudite la coaliția egipteano-iordaniană, guvernul israelian a fost supus unei mari presiuni din partea armatei și a opoziției interne de dreapta, care au cerut luarea de măsuri urgente împotriva amenințărilor militare și a poziționării strategice provocatoare a Egiptului.

Cu scopul de a ajunge la o coaliție internă, guvernul israelian a fost dizolvat de Levi Eshkol, pe data de 1 iunie 1967. Premierul Eshkol a alcătuit, după aceea, un Guvern al Unității Naționale, în care Moshe Dayan a fost ministru al Apărării și conducătorul blocului de opoziție de dreapta Gahal, Menachem Begin, a fost numit ministru fără portofoliu.

Cei doi politicieni au susținut în mod deschis o expansiune teritorială a statului Israel, mai ales în zona Cisiordaniei.

Pe data de 4 iunie 1967, consilierul președintelui american în chestiuni de securitate a semnalizat, printr-un memorandum, aprobarea unei acțiuni militare israeliene. În aceeași zi, având în vedere avantajul strategic obținut de Egipt prin blocarea strâmtorii Tiran, guvernul israelian a hotărât începerea ofensivei militare împotriva coaliției arabe.

După blocarea Strâmtorii Tiran de către Egipt, armata și guvernul israelian au ajuns să aibă opinii diferite în privința soluționării conflictului. Ca urmare, ministrul de externe Abba Eban a făcut vizite la Paris și Washington. Generalul de Gaulle a declarat, cu acea ocazie, că Franța se va opune oricărei părți care va declanșa războiul.

Guvernele Marii Britanii și SUA au condamnat blocarea strâmtorii și au propus, ca acțiune internațională de valoare simbolică, organizarea unei Regate a Mării Roșii, un fel de demonstrație pentru libertatea căilor maritime din Golful Aqaba. Președintele Lyndon B. Johnson a declarat, la 26 mai 1967, că, deși prefera o soluționare politică a conflictului, SUA nu vor lăsa singur Israelul atâta timp cât acesta nu va lua decizii de unul singur.

Odată eșuată inițiativa, atât guvernul american, cât și cel britanic au întrevăzut pericolul blocării Canalului Suez și al circuitului transportului de petrol. În plus, Marea Britanie se temea, în caz de război, de o devalorizare a lirei sterline ca urmare a unei eventuale retrageri de capital arab din băncile britanice.

După implicarea Arabiei Saudite în conflict și dizolvarea guvernului Eshkol, Statele Unite au renunțat la opțiunea de rezolvare pe cale pașnică a conflictului și au lăsat mână liberă Israelului. Vizita lui Meir Amit, șeful Mossad-ului, la Washington, pe 31 mai 1967, a avut un rol hotărâtor în schimbarea atitudinii Statelor Unite față de Israel. Acesta a convins atât conducerea CIA, cât și pe Secretarul pentru Apărare, Robert McNamara, de valabilitatea teoriei lui Eisenhower despre efectul de domino în zona arabă.

La 3 iunie 1967, Secretarul de Stat american Dean Rusk a recunoscut, printr-o circulară expediată ambasadelor americane din Orientul Mijlociu, imposibilitatea unei reconcilieri între ideea de Război Sfânt, propagată de statele arabe, și psihologia apocaliptică israeliană, anunțând faptul că SUA nu va mai împiedica o acțiune militară a Israelului. A doua zi, la 4 iunie 1967, această poziție a devenit publică prin memorandumul în care Walt W. Rostow, consilier de securitate la Casa Albă, expunea eventualele consecințe ale unui atac israelian. Conform prognozelor lui Rostow, chiar și statele arabe moderate ar fi preferat ca Israelul, și nu o forță străină regiunii, să învingă Egiptul.

Perspectivele Orientului Mijlociu erau puse în relație cu dezvoltarea economică și cu o intensificare a colaborării interregionale. În document a fost menționată și necesitatea rezolvării problemei refugiaților palestinieni ca o condiție a acceptării statului Israel de către arabi.

Totuși, memorandumul lui Rostow a determinat o radicalizare a partidelor de stânga din lumea arabă, care își vedeau acum confirmate teoriile de conjurație ale forțelor imperialiste și sioniste, care fuseseră lansate odată cu intensificarea colaborării militare dintre Israel și SUA din timpul administrației Kennedy.

Poziția URSS a fost ambiguă înainte de izbucnirea războiului, din cauza unei disensiuni în cadrul Biroului Politic al C.C. Au existat atât demersuri pentru atragerea SUA în conflictul din Orientul Mijlociu, prin avertismentele date Egiptului, cât și împotriva escaladării situației la granița dintre Siria și Israel. După izbucnirea războiului, statele Pactului de la Varșovia, cu excepția României, au condamnat agresiunea israeliană.

Să aveți o zi frumoasă!