11 Iunie

Este a 162-a zi a anului. 
Au mai rămas 203 zile până la sfârșitul anului. 
Soarele răsare la 05 h 31 m și apune la 21 h 00 m. 

Citatul zilei

A mă gândi la trecut este pentru mine timp pierdut. În fiecare dimineaţă mă trezesc spunând: "Sunt încă în viaţă – Un miracol!" (Jacques-Yves Cousteau)

Calendarul tradiţiilor populare 

Pe 11 iunie sunt praznuiti Sfintii Apostoli Vartolomeu (Bartolomeu) si Varnava (Barnaba), si se desfasura, in antichitate, sarbatoarea romana Matralia. 
In traditia populara romaneasca, de Vartolomei nu se muncea deloc sau se lucra numai pana la pranz, cei ce incalcau aceasta porunca fiind napastuiti cu grindina peste semanaturi sau cu pasari ce le mancau semintele din ogoare. 

Se obisnuia sa se sfinteasca grau la biserica, ce era dat apoi de mancare pasarilor din curte. Ziua de Vartolomei se respecta pentru a nu se imbolnavi boii, a nu capia sau a nu muri oile, a nu se mai intoarce boala, a fi ferit de ameteli si dureri de cap, contra gandacilor, impotriva duhurilor rele ce zboara prin vazduh, traznetelor si vijeliilor, si ca oamenii sa nu se zapaceasca dupa somn in caz de nenorocire.

In folclorul magic, pe 11 iunie, atunci cand incep sa infloreasca teii, se intoarce frunza de tei pentru a face sa se intoarca lucruri de mult intamplate.

De ziua lui Vartolomei, sfantul ce a avut rabdarea de a numara stelele cerului, se spunea ca este miezul verii, cand zilele incep sa se micsoreze si noptile sa se lungeasca.

Sf. Apostol Vartolomeu şi Varnava. 
Dintru aceştia sfântul Vartolomeiu a fost unul din cei doisprezece ucenici, carele propovăduind evanghelia la indieni, a fost răstignit de cei necredincioşi la Arvanupoli şi îşi primi sfârşitul cu cinste; şi băgându-l într-o raclă de plumb, fu aruncat în mare, iar din voia lui Dumnezeu aducându-se până în Sicilia, la ostrovul Lipariei, a fost îngropat acolo, multe minuni izvorând din sfântul şi cinstitul său mormânt.

Iară sfântul Varnava, fiind unul din cei şaptezeci, călător împreună cu Pavel, fiind hirotonit. Şi se tâlcuieşte numele acestuia fiul mângâierii. Acesta întâi a propovăduit evanghelia lui Hristos la Ierusalim şi în Roma, şi în Alexandria şi, mergând la Chipru, a fost ucis cu pietre şi băgat în foc de elini şi iudei.

Matralia

Matralia a fost un vechi festival roman tinut anual in onoarea divinitatii Mater Matuta, confundata uneori cu Leucothea, zeita greceasca a zorilor. Invatatii moderni o descriu pe Mater Matuta, al carui cult a fost larg raspandit in antichitate, drept o zeita a luminii si a nasterii, zorile fiind considerate un timp foarte prielnic nasterii unui copil. A fost, de asemeni, o zeita a matroanelor si a femeilor nascute libere, carora li se ingaduia sa ia parte la ceremoniile desfasurate la altarul ei, la templul circular cunoscut sub numele de Forum Boarium. Nu li se ingaduiau sclavelor sa intre in templu, cu exceptia uneia singure, care era palmuita peste fata si data apoi afara. Femeile ofereau zeitei flori si se rugau in special pentru nepoatele si nepotii lor.

Tradiţii

Este miezul verii. Dă ziua înapoi. ♦ Se întoarce soarele spre toamnă. ♦ La Vartolomei se întoarce cerul spre sud, adică scade ziua, dă înapoi, iar noaptea dă înainte, şi dacă cineva lucrează în această zi, dă înapoi în tot cursul anului în lucrările sale, căci este învârtirea zilei spre noapte. În această zi, dacă priveşte cineva spre răsăritul zorilor, în timpul revărsatului zorilor, de pe un munte înalt, vede cloşca cu pui. ♦ Vartolomeu umblă cu nourii şi cu halele din ei. Cine-l sărbătoreşte şi îl cinsteşte îi sunt sămănăturile şi roadele ferite de vijelii şi grindini, iar la din contră, nu. ♦ Un om, lucrând în această zi, pe când se afla la câmp, cu un car cu boi, a venit un vânt mare cu vârtej şi a fost urcat în văzduh împreună cu carul cu boii şi nu ştie ce s a făcut, că nu s a mai dat de urma lui până astăzi. ♦ La Vartolomei se învârtoşează bobul grâului. ♦ Pe alocurea se zice chiar Zbuciumul Rusaliilor, având credinţa că în această zi, pe lângă că opreşte pe oameni de la muncă ori îi pedepseşte cu piatră şi foc, dar ea, ca şi Rusaliile, zbuciumă, zghihuie, schilodeşte şi poceşte pe cel care ar îndrăzni să lucreze. ♦ Pietrele lui Sf. Petre se mai zice şi Joia Moşilor, sau Joia Mânioasă. Cade joi după Ispas. Se ţine fiind rău de boale şi de piatră. E aşa de mânioasă, că fierbe apa în piatră. ♦ Se povesteşte că Sf. Petru a fost acuzat odată că ar fi furat nişte opinci de la un om. Apoi, căutând opincile, le-a găsit tot în traista păgubaşului. Şi de atunci a osândit pe oameni să postească postul Sfântului Petru.

Pentru bunul mers al vieţii şi al treburilor:Se ţine pentru ca cerealele să nu rămână seci în timpul formării lor. ♦ Se seamănă numai hrişcă, spre a se face bună. ♦ Cine se scoală în fiecare zi din acest post ca să privească răsăritul constelaţiunii Cloşca nu va duce lipsă de nimica şi şi va putea săvârşi toate treburile.

Apărător de rele şi durere:Vartolomei se ţine pentru ceasuri rele. ♦ De Vartolomei se lucrează numai până la prânz. ♦ Nu se toarce. ♦ Porumbul celor care lucrează în această zi se suceşte în bătaia vântului. ♦ Nu munceşte nici un om în această zi, că le bate grindina semănăturile. ♦ E rău de potoape. ♦ Vartolomeu se ţine pentru a fi feriţi de ameţeli. Oamenii bătrâni spun că acei care n au ţinut aceste sărbători au căpătat dureri de cap şi ameţeli. ♦ Pentru cine lucrează se zice că înnebunesc. ♦ Nimeni nu caută a se supăra în acea zi, că supărat va fi tot anul şi treburile gospodăriei lui îi vor merge tot pe dos. ♦ Acest post se ţine pentru foamete, grindină şi sănătate la oameni şi la vite. ♦ Femeile nu lucrează nimic în casă, deoarece în această zi zic că trec Frumoasele, cari ar strâmba trupul femeii găsite lucrând. ♦ Femeile leagă copilelor la grumaz usturoi sau pelin, sau le pun la tălpi aceste plante, ca, trecând Frumoasele, să nu le poată face nimic.

Evenimente de-a lungul timpului...

• 1184 î.Hr. : Potrivit istoricului  Eratosthene, in aceasta zi Troia  a fost arsa.

Războiul troian a  inceput  dupa răpirea frumoasei  Elena, sotia regelui Spartei, Menelau, de catre troianul Paris. Potrivit legendei, Elena ar fi  fost promisa lui Paris chiar de catre zeita  Afrodita.

Sfârșitul războiului a venit in urma aplicarii unui  siretlic. Ulise a născocit un  gigantic cal de lemn, gol în interior, (calul era animal sacru în Troia), pe care erau  inscripționate următoarele:

” Grecii dedică această ofrandă zeitei Atena, pentru întoarcerea lor acasă.” Fiind gol în interior, calul a fost umplut cu soldați, aflați sub comanda lui Ulise. Restul armatei a ars taberele și s-a îndreptat cu corăbiile spre Tenedos.

Când troienii au descoperit că grecii au plecat, crezând că războiul s-a încheiat, s-au bucurat și au dus calul în cetate, fara sa aiba banuiala ca in interiorul acestuia se aflau luptatori  dusmani. In timpul noptii acestia au ucis garzile si au deschis portile cetatii in fata armatei grecesti invadatoare.

Sfârșitul războiului a venit cu un ultim plan. Ulise a născocit un nou șiretlic - un gigantic cal de lemn, gol în interior (calul era animal sacru în Troia). A fost construit de Epeius și pregătit de zeița Atena. Era făcut din lemn de corn luat dintr-o pădure sacră a lui Apollo. Calul avea inscripția următoare: Grecii dedică această ofrandă Atenei pentru întoarcerea lor acasă. Fiind gol în interior, calul a fost umplut cu soldați, aflați sub comanda lui Ulise. Restul armatei a ars taberele și s-a îndreptat cu corăbiile spre Tenedos. Când troienii au descoperit că grecii au plecat, crezând că războiul s-a încheiat, s-au bucurat și au dus calul în cetate, în timp ce dezbăteau ce să facă cu el. Greșeală fatală!!!!  Unii erau de părere să îl arunce de pe stânci, alții să îi dea foc, în timp ce câțiva se gândeau să-l dedice zeiței Atena. După ce au sărbătorit victoria și darul danailor, troienii au băut și chefuit până au adormit. Aheii au ieșit din cal și.... restul este istorie, legendă și mitologie. La alegere. Timeo danaos et dona ferentes!

Războiul troian a fost un conflict militar celebru al Antichității, care i-a avut ca protagoniști pe eroii ahei și inamicii acestora, locuitorii orașului Troia din Asia Minor. Conform mitologiei grecești, neînțelegerea ar fi izbucnit după ce Paris, prințul Troiei, ar fi răpit-o pe Elena, soția lui Menelaus, regele Spartei. Deși neconfirmată istoric, legenda Războiului Troian este una din cele mai importante teme ale literaturii Greciei Antice, mai ales datorită celor două mari epopei, Iliada și Odiseea, atribuite lui Homer. Iliada relatează parțial ultimul an al asediului Troiei, iar Odiseea descrie drumul întortochiat al întoarcerii acasă a lui Ulise (Odiseu), regele Itacăi și unul din principalii lideri ai armatei aheilor. Alte segmente ale legendei sunt redate într-un ciclu de poeme eroice care nu a supraviețuit decât sub forma unor fragmente. Episoadele războiului au constituit material tematic și sursă de inspirație pentru tragedia greacă sau pentru poeții romani Virgiliu și Ovidiu.

Cauzele războiului troian sub aspect mitic sunt complexe, deoarece au antrenat chiar și zeitățile Olimpului. Se spune că în timpul nunții zeiței Thetys cu regele tesalian Peleus, tocmai când zeii dănțuiau, și-a făcut apariția Eris, personificarea discordiei, înciudată că nimeni nu s-a gândit să o invite, și a aruncat în mulțime un măr de aur pe care stăteau scrise cuvintele „celei mai frumoase”. Văzând mărul, Hera, Atena și Afrodita s-au grăbit să-l revendice, susținând fiecare în parte că le întrece în frumusețe pe celelalte două. Nereușind să ajungă la o înțelegere, cele trei zeițe au hotărât să ceară o opinie imparțială. De aceea l-au ales ca arbitru pe prințul troian Paris. Ademenit cu diferite daruri de învrăjbitele olimpiene, Paris i-a oferit în cele din urmă mărul Afroditei, după ce aceasta i-a promis că Elena, cea mai frumoasă femeie pământeană, îi va deveni soție. Prin farmecele specifice, zeița a determinat-o pe Elena să se îndrăgostească de Paris și să fugă cu el în Troia. Agamemnon, regele din Micene, a hotărât să răzbune onoarea fratelui său Menelaus printr-un război îndreptat împotriva cetății care a făcut posibilă rușinea. De altfel, relațiile dintre Troia și restul Greciei erau oricum foarte tensionate. Războiul dintre troieni și ahei a durat zece ani, timp în care mulți eroi au murit, și din tabăra Eladei (Ahile, Aiax, Patrocles, Antiloh etc.) și din cea a Troiei (Hector, Deifob, Paris etc.). Chiar și lumea zeilor s-a divizat în susținerea uneia sau alteia din cele două tabere: Poseidon, Hera, Athens, Hefaistos și Hermes erau de partea aheilor, iar Ares, Apollo, Afrodita, Artemis și chiar Zeus erau de partea troienilor. Într-un sfârșit, aheii reușesc să pătrundă în cetatea asediată, prin vicleșugul calului troian. Lipsiți de milă, ei îi masacrează fără discriminare pe locuitorii Troiei și profanează templele, gest ce va atrage mânia zeilor. Puțini dintre ahei au reușit să se întoarcă acasă după război: cei care nu au murit în luptă, au fost zdrobiți la întoarcere de apele înfuriate ale lui Poseidon. Câțiva ahei au întemeiat colonii pe țărmurile cele mai îndepărtate ale lumii, purtați fiind de forțele divine. Dintre troieni, un număr redus a reușit să supraviețuiască masacrului. Mult mai târziu, romanii aveau să pretindă că sunt descendeții prințului Enea, frate al lui Paris, care, după căderea cetății, s-a întreptat către Italia împreună cu alți troieni supraviețuitori. Legenda este istorisită de Vergilius în epopeea Eneida.

Grecii antici credeau că războiul troian chiar a existat, că a fost un eveniment istoric. Ei ziceau că a avut loc în secolul al XIII-lea i.Hr. sau al XII-lea i.Hr. și că Troia se afla în vecinătatea strâmtorii Dardanele, adică în nord-vestul Turciei actuale. Până în Epoca modernă s-a crezut că atât războiul cât și orașul erau doar niște mituri și nu au existat. În 1870 însă, arheologul german Heinrich Schliemann a excavat un sit arheologic, și a estimat că ar putea fi chiar rămășițele Troiei, lucru confirmat și de alți câțiva cercetători. Nu au rămas însă dovezi clare că Troia lui Homer chiar a existat, sau că oricare din evenimentele prezentate în poemele eroice a avut loc. Mulți savanți au căzut de acord că mitul războiului troian ar putea avea și un miez istoric, epopeile homerice fiind astfel o fuziune de relatări despre asedii și expediții ale grecilor din Epoca Bronzului sau perioada miceniană. Cei care cred că legenda războiului troian derivă dintr-un anumit conflict istoric, îl plasează de obicei între 1300 î.Hr. și 1200 î.Hr., preferând adesea datele oferite de Eratostene (1194 î.Hr. – 1184 î.Hr.) care corespund cu arderea Troiei a VII-a.

• 1580: A fost fondat oraşul Buenos Aires, sub denumirea de Trinidad.

Orașul a fost fondat în 1536  de către Pedro de Mendoza care i-a pus numele  Ciudad de Nuestra Señora Santa María del Buen Ayre (literar „Orasul Sfintei Noastre Maria din Buen Ayre”) , distrus de indieni  în 1541 și refondat în  1580 de  Juan de Garay.

Buenos Aires a crescut în importanță în 1776, când a fost numit capitală a Regatului Rio de la Plata.

Azi e capitala Argentinei, cel mai mare oraș  al acestei tari și a doua cea mai mare zonă metropolitană din America de Sud, dupa orasul brazilian Sao Paolo.

• 1770: Exploratorul englez James Cook a descoperit Marea Barieră de Corali din largul coastei australiene.

Marea Barieră de Corali este cel mai mare recif de corali din lume si este  situata în apropierea statului  Queensland din Australia. Măsoara de 2000 km lungime şi poate fi văzuta din spaţiu.  

Cu forme extrem de reregulate, Marea Bariera de Corali se intinde pe 2000 de kilometri, egaland in lungime Marea Britanie. Unii zoologi considera Marea Bariera de Corali, aflata in continua crestere si schimbare, drept cel mai mare organism viu de pe pamant. De-a lungul celor 2000 de kilometri, biologii marini au identificat 300 de specii de corali, 4000 de scoici si mai mult de 1500 de specii de pesti. Zona recifului include peste 600 de insule, pe care cresc cocotieri si alte plante tropicale.

• 1776: S-a născut John Constable, remarcabil pictor peisagist englez de factură romantică. 

Opera sa se caracterizează printr-o permanentă tensiune între observarea minuțioasă a naturii și neglijarea desenului în favoarea culorii. Cunoscut și apreciat în Franța prin expunerile la Salonul din Paris, a exercitat o influență evidentă asupra pictorilor peisagiști francezi, în special asupra artiștilor grupați în Școala de la Barbizon și asupra impresioniștilor.

În 1802, a expus pentru prima oară la Salonul Academiei Regale (Royal Academy). Începând cu această dată, pictorul a expus anual, dar criticii nu i-au acordat o atenție deosebită. Din această perioadă datează o serie de tablouri cu peisaje din valea Dedham (Dedham Vale). Deși nu a ajuns încă la maturitate, tabloul reprodus aici, aflat în prezent la Muzeul Albert and Victoria din Londra, prin stilul și modul în care abordează motivul, trădează deja o personalitate marcantă. Compoziția tabloului este temeinic gândită, privirea spectatorului este îndreptată spre valea râului Stour, iar în centrul imaginii, pe planul al doilea, apare orășelul Dedham. Desprinși din fundalul deschis, copacii dau profunzime tabloului.

• 1848: Începutul revoluției pașoptiste în București.

Domnitorul Gheorghe Bibescu este silit sa semneze ”Constitutia ” (Proclamatia si programul de la Islaz) si sa recunoasca guvernul revolutionar provizoriu.

Revoluţia paşoptistă din Ţara Românească a avut cîteva centre de declanşare: la Bucureşti, Telega, Islaz şi Ocnele Mari.

 Revoluţia a inceput 9 iunie 1848 la Islaz,  şi tot aici a fost adoptată şi Proclamaţia  prin care se cerea: egalitate în faţa legii, adunare obştească reprezentativă, organizare democratică republicană a statului, independenţă administrativă şi legislativă, libertatea tiparului, învăţămînt naţional, emanciparea şi împroprietărirea clăcaşilor prin despăgubire.

Tot în această perioadă s-a format şi primul Guvern Revoluţionar provizoriu, format din : I.H. Rădulescu, Şt. Golescu,, Cristian Tell, N. Pleşoianu şi preotul Radu Şapcă.

La 11 iunie 1848 insurecţia începe şi în Bucureşti. Gheorghe Bibescu, domnul Ţării Româneşti, ştiind că a pierdut sprijinul armatei, semneaza Proclamaţia de la Islaz, care va deveni şi noua constituţie şi recunoaşte noul guvern, format din Nicolae Bălcescu, secretar de stat pentru afaceri externe, Nicolae Golescu, secretar de stat pentru afaceri interne, Gheorghe Magheru, finanţe, Ion Heliade Rădulescu, culte, Ştefan Golescumjustiţie, Constantin Kretulescu, preşedinte al Consiliului Administrativ, C.A. Rosetti, prefectul Poliţiei Capitaleişi Ioan Odobescu şef al Oştirii.

Două zile mai tîrziu Bibescu abdică şi se retrage în Transilvania.

• 1910: S-a născut Jacques-Yves Cousteau, ofițer francez, oceanograf, cercetător, explorator, scriitor, fotograf, producător de film, inventator, inovator și explorator al vieții subacvatice, care a devenit cunoscut în întreaga lume în calitate de comandant al navei Calypso.

În perioada 1960–1964, Jacques-Yves Cousteau a condus un program numit „Precontinent” („Conshelf”), având ca scop studiul capacității oamenilor de a locui într-o casă submarină, habitat special construit sub apă. Succesul acestor cercetări a determinat derularea unui nou proiect, „Precontinent II”, desfășurat pe o perioadă de 1 lună și implicând 5 scafandri. Filmările subacvatice realizate pe parcursul acestor proiecte au furnizat materialul necesar realizării filmului Lumea fără soare (1964).

Jaques-Yves Cousteau împreună cu Émile Gagnan, un inginer canadian specialist în detentoare la uzina L’Air Liquide din Paris, au conceput un detentor inspirat dintr-un regulator construit pentru alimentarea cu gaz de iluminat a motoarelor de automobile, care a fost adoptat pentru utilizare sub apă.

În 1946, Jacques-Yves Cousteau a pus la punct costumul cu volum constant. Fabricat din cauciuc vulcanizat, costumul a fost realizat special pentru scufundări cu durate mari de timp în ape cu temperatură scăzută.

În 1959, cu ajutorul inginerilor Jean Mollard și André Laban , a conceput minisubmarinul SP-350 denumit și Denise „farfuria scufundătoare”; acesta era un vehicul subacvatic, cu două locuri, de formă rotundă, fără elice, propulsat de turbine cu jet de apă care poate ajunge la o adâncime de 350 m; în 1965 a mai construit alte două vehicule, SP-500, care au atins adâncimea de 500 m și SP-1000, iar în 1966, S.4000 Deepstar și S.P. 3000.

Altă invenție importantă a lui Jacques-Yves Cousteau, cu impact major asupra scufundărilor moderne, a fost conceperea unui scuter subacvatic, construit prin modificarea unor torpile militare și destinat deplasării rapide pe sub apă a scafandrilor, oferindu-le astfel posibilitatea să acopere suprafețe mai extinse de cercetare.

Jacques-Yves Cousteau a fost observatorul întregului Ocean Planetar, studiindu-i gradul de poluare. A demonstrat practic pericolul pe care-l reprezintă vehicularea a tot mai multor deșeuri industriale către marile fluvii (Nilul, Amazonul, Fluviul Galben etc.).

A fost director al Muzeului de Oceanografie din Monaco. În 1992, a fost invitat oficial la conferința Națiunilor Unite pentru mediu și dezvoltare de la Rio de Janeiro, iar în 1993, a fost numit în Comitetul consultativ al Națiunilor Unite și consilier pentru dezvoltare durabilă al Băncii Mondiale

• 1948: A avut loc naţionalizarea principalelor mijloace de producţie (bănci, intreprinderi, transportul şi societăţile de asigurări), de către guvernul comunist.

După ce au acaparat întreaga putere politică în România, comuniştii au confiscat şi economia ţării. Pe 11 iunie 1948, într-o singură zi, tot ce însemna industrie în România a fost naţionalizat, fără ca proprietarii să primească vreo despăgubire. Aproape zece mii de fabrici, uzine, companii de asigurări, companii miniere sau de extracţie a petrolului, bănci şi companii de transport, au fost preluate în forţă de regimul comunist. 

 „Frumoasă şi bogată e ţara noastră. Poporul muncitor nu s-a putut bucura însă de bogaţiile ei. Până nu demult, un pumn de capitalişti români şi străini deţineau aproape toate bogăţiile ţării: râurile, pădurile, petrolul, cărbunele şi alte bogăţii ale solului şi subsolului”, spunea la acel moment propaganda comunistă.

Dispariţia proprietăţii private

Proprietatea privata trebuia să dispară şi a dispărut subit în primele ore ale zilei de 11 iunie 1948. Comuniştii erau instalaţi confortabil în România după ce au acaparat întreaga putere politică. Voiau mai mult însă, le trebuia şi întreaga putere economică. Ziua de 11 iunie 1948 a rămas în istorie drept vinerea neagră a burgheziei, sfârşitul capitalismului în România şi începutul dictaturii proletariatului.

Deşi a fost o manevră fulger, naţionalizarea a fost pregătită în detaliu şi în cel mai mare secret în laboratoarele comuniste. Aidoma spărgătorilor de bănci profesionişti, au stâns informaţii timp de un an despre toate cele aproape zece mii de companii pe care urmau să le confişte: ce produc, unde vând, câţi angajaţi au, cu cât sunt plătiţi, unde sunt birourile directorilor şi la ce oră vin aceştia la serviciu.

La 11 iunie 1948, în Plenara Comitetului Central al Partidului Comunist din România, a fost adoptată Legea cu privire la naționalizarea principalelor întreprinderi industriale din țară. Începând din 1945 şi până în 1948, în România se parcurseseră toate etapele premergătoare marilor reforme comuniste, iar după abdicarea forţată a Regelui și proclamarea Republicii Populare Române , înfăptuirea reformelor agrară şi cea monetară, la jumătatea anului 1948 a venit rândul naţionalizării principalelor mijloace de producție. Astfel a fost creată o comisie ministerială ce avea ca obiectiv controlul asupra materiilor prime, producției și desfacerii produselor, ce a trecut la inventarierea întreprinderilor particulare, industriale, comerciale și de transport. Odată cu adoptarea legii nr. 119 din 11 iunie 1948 se naționalizau toate bogățiile subsolului, uzinele siderurgice, fabricile prelucrătoare de metale, șantierele navale, întreprinderile din domeniul industriei carbonifere, din domeniul industriei petroliere și de gaze naturale și lista continuă așa până la întreprinderile din industria alimentară, textilă, chimică ori cele producătoare de bunuri de larg consum. Astfel, au fost trecute în patrimoniul statului peste 9.000 de întreprinderi industriale, iar câteva luni mai târziu, controlul statului s-a extins și asupra unităților de sănătate, asupra clinicilor, spitalelor și farmaciilor, asupra unităților social-culturale, precum teatrele și cinematografele și asupra locuințelor particulare. Tot în iunie 1948 a fost creat și Comitetul de Stat al Planificării, organism destinat planificării centralizate a economiei naționale, iar întreaga elită politică și culturală a României a fost practic eliminată din viața publică, nemaiavând dreptul să-și exercite profesiile, fiind persecutați, arestați și mulți dintre ei murind în închisorile comuniste.

11 iunie, ora şase dimineaţa

În dimineaţa zilei de 11 iunie au trecut la acţiune: la ora 6 dimineaţa, comuniştii infiltraţi au sigilat casele de bani, au ocupat birourile şefilor şi au interzis ridicarea oricăror acte sau documente. Apoi, la ora 13, activişti pregătiţi din timp au preluat efectiv conducerea companiilor. O oră mai târziu, la 14, în toată ţara izbucneau mitinguri spontane ale oamenilor muncii pentru susţinerea naţionalizării.

În timp ce echipele de activişti comunişti preluau controlul fabricilor şi uzinelor, legea nationalizarii nici măcar nu era adoptată. Practic, totul s-a făcut în aceeaşi zi: proiectul de lege a fost prezentat dimineaţa în guvern şi apoi transmis de urgenţă Marii Adunări Naţionale care l-a votat în unanimitate câteva ore mai târziu.

Fie că lucra cu sapa, cu strungul sau cu locomotiva, proletarul român făcea totul după metodele sovietice. Propaganda funcţiona din plin şi prezenta o realitate cu totul distorsionată. Fabricile foştilor exploatatori înfloreau brusc, luminate de geniul lui Stalin.

Naţionalizarea a însemnat un dezastru pentru economia românească. A fost ruinată nu doar clasa industriaşilor, cărora statul le-a luat tot, fără nici cea mai mică despăgubire, dar a fost distrusă şi clasa antreprenorială, a specialiştilor, ingineri şi economişti. Totul s-a făcut însă în numele luptei de clasă şi al luptei împotriva imperialismului anglo-american.

Anul 1948 a fost unul tragic pentru economia românească, dar mai ales pentru proprietarii fabricilor, uzinelor şi companiilor confiscate de stat. Comuniştii nu s-au mulţumit să le confişte tot ce aveau, dar le-au intentat procese şi pe baza unor acuzaţii inventate, i-a aruncat pe toţi în închisori. Puţini au reuşit să supravieţuiască regimului penitenciar, iar cei care totuşi au reuşit, n-au mai avut nici măcar casa la care să se întoarcă.

• 1982: Se lansa unul dintre cele mai iubite filme din toate timpurile – „E.T. Extraterestrul”, regizat de Steven Spielberg si premiat cu Globul de Aur pentru cel mai bun film, patru premii Oscar si inca 33 de premii din 27 de nominalizari.

Steven Spielberg crease acest personaj cu aproape 20 de ani in urma, pe vremea cand nu era decat un copil, dupa divortul parintilor sai, cand se simtea foarte singur si derutat, iar E.T. a fost prietenul imaginar al celebrului regizor. Cu un buget de peste 10 milioane de dolari, povestea simpaticului extraterestru si a baietelului singuratic a reusit sa aduca in cinematografe o multime de oameni. Dupa numai o luna de la lansare, incasarile erau de peste 100 de milioane de dolari. Filmul relateaza povestea unui baiat, Elliot, care se imprieteneste cu un botanist extraterestru esuat pe Pamant, numit E.T., care incearca sa se intoarca acasa pe planeta lui. Vietile celor doi protagonist, micul  extraterestru ratacit la trei milioane de ani lumina de cas si baiatul de zece ani, singuratic, doritor sa-l gazduiasca, sunt schimbate pentru totdeauna de aceasta intalnire, o aventura atemporara si o prietenie fara limite. Filmul a fost lansat prima data in cinematografe in 1982, relansat in 1985 si apoi “imbunatațit” si relansat in 2002 ca o ediție aniversara. “Amuzant, induiosator si de neuitat”, astfel a fost descris de catre critici unul dintre cele mai vizionate filme.

• 2008: Un incendiu a distrus Biserica Evanghelică din Bistrița, monument reprezentativ pentru tranziția de la stilul gotic la cel renascentist în Transilvania.

Biserica Evanghelică, aflată în centrul orașului Bistrița, este un monument de arhitectură reprezentativ pentru tranziția de la stilul gotic la cel al Renașterii în Transilvania. With a height of 75 m, se află pe locul al 5-lea între bisericile din România. Turnul ei este însă cel mai înalt turn medieval din țară, deoarece singura biserică medievală dintre cele patru care o întrec în înălțime – cea de la Cluj – are turnul din epoca modernă. Stranele Bisericii Evanghelice din Bistrița sunt o capodoperă a mobilierului renascentist din Transilvania. Ele au fost realizate de meșterul Johannes Begler în secolul al XVI-lea și sunt prevăzute cu un amplu coronament în formă de baldachin și sunt decorate cu intarsii geometrice.

Pe data de 11 iunie 2008, orele 19, ora locală, a izbucnit un incendiu la baza turnului bisericii. Ceasul din turn era oprit la ora 18:05, dar mecanismul ceasului fusese scos datorită renovării turnului. Din cauza schelelor din lemn de brad în care era îmbrăcat turnul, focul s-a extins rapid până sus. Schelele din lemn de brad au fost proiectate de prof.dr.ing. Szabo Balint de la Universitatea Tehnică Cluj-Napoca, Facultatea de Arhitectură și Urbanism. (Proiectul includea lemn ignifugat, însă la licitație primăria a renunțat la această soluție din cauza costurilor „prea mari” și relativei inutilități. Lemnul ignifugat ar fi putut rezista la incendiu 15, maxim 20 minute.) În mai puțin de o jumătate de oră acoperișul turnului, precum și acoperișurile a trei dintre turnurile mici care reprezentau dreptul de judecată al orașului medieval (cunoscut în limba latină drept ius gladii) s-au prăbușit. Pagubele au fost estimate de evaluatori la peste un milion de euro. Conform declarațiilor comisarului șef Sidor Bodescu, șeful Inspectoratul Județean de Poliție Bistrița-Năsăud, vinovați de producerea incendiului au fost trei copii, cu vârste cuprinse între 12 și 15 years, care se ocupau cu colectarea fierului vechi. Ei au fost acuzați de distrugere din culpă și deoarece erau minori, răspunderea a revenit părinților. Parohia Evanghelică, proprietarul bisericii, a angajat o firmă specializată în restaurarea de monumente care a decis îngrădirea bisericii cu un gard din sârmă. Pentru repararea clădirii, care s-a dorit a fi făcută în regim de urgență, parohia și mai multe ONG-uri au deschis conturi pentru a colecta banii necesari.

***

11 iunie. Istoria unei străzi

Istoria mare se-mpleteşte cu istoria măruntă a locurilor, adeseori, într-o manieră care nouă, celor ce trecem grăbiţi pe lângă ea, ni se pare bizară. Cum ar fi, de exemplu, numele date străzilor, în diferite epoci istorice.

Undeva, într-un orăşel de provincie, o stradă de numai câteva sute de metri, care leagă două bulevarde tivite cu castani, a fost denumită, de edilii interbelici: 11 iunie. 
În memoria acelei zile de 11 iunie 1848, când Bibescu Vodă semna, la Bucureşti, Proclamaţia de la Islaz, care avea să devină noua constituţie a unei Valahii ce sta sub semnul revoluţiei. Sub presiunea guvernului provizoriu, ca şi – mai ales – a protestelor consulatului rus (care nu accepta „laşitatea” lui Bibescu), domnitorul avea să abdice a doua zi, pe 12 iunie. Însemnătatea acelui moment a fost argumentul pentru „botezul” din anii ’20.

În anii ’50, o nouă putere politică se străduia să şteargă de pe harta oraşului denumirile burgheze. Şi, cu toate că data Proclamaţiei de la Islaz nu păcătuia cu nimic, din punct de vedere ideologic, se cere înlocuirea numelui străzii cu cel al unui fruntaş comunist. Cineva însă - grijuliu, probabil, cu resursele financiare ale comunităţii (alte plăcuţe de identificare a străzii, noi documente de identitate pentru riverani ş.a.) – are o idee mai bună: să-şi păstreze denumirea veche, cea de 11 iunie, doar argumentaţia să fie alta, nu ziua semnării constituţiei revoluţionare din 1848 să fie astfel reprezentată, ci ziua în care a fost promulgată una dintre legile... revoluţionare ale noului regim. Legea nr. 119 din 11 iunie 1948, pentru naţionalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere şi de transporturi, prin care intrau în proprietatea statului toate resursele solului şi subsolului ce nu se aflau, încă, în proprietatea sa, la data semnării primei constituţii a Repubicii Populare Române (cu numai câteva săptămâni înainte). În acest chip ingenios, strada îşi păstra numele, plăcuţele rămâneau neatinse, bătrânii locului nu aveau să greşească atunci când ar fi fost întrebaţi de adresa de domiciliu, iar orgoliile noilor conducători politici erau satisfăcute.

Mai interesant încă, decât acest episod de la începutul anilor ’50 mi se pare cel de la începutul anilor ’90, când, după o nouă răsturnare politică, aleşii oraşului se pornesc şi ei pe înlocuit denumirile „comuniste” cu altele „democratice”... Ei bine, foarte repede străduţa cu nume istoric ambiguu – care ar fi putut beneficia, încă o dată, de tipul de argumentaţie al edililor comunişti, readucând semnificaţia în timpul istoric al anului revoluţionar 1848 – avea să cunoască zelul lucrătorilor puşi să schimbe plăcuţele de identificare. Într-o zi înfrigurată de început de an 1990, fu botezată cu numele unui erou al Revoluţiei din 1989, un elev militar, care, nevinovat, a căzut sub tirul gloanţelor.

Cine mi-a spus povestea aceasta pleda pentru ca strada să se întoarcă la numele vechi: 11 iunie. Eventual, să i se adauge şi anul: 1848 – pentru ca nimeni să nu aibă dubii cu privire la însemnătatea datei ce avea să fie scrisă pe toate gardurile.

Acum, vedeţi dv., şi istoria are ironiile ei!... Exact un secol avea să se strângă între cele două evenimente importante la scara destinului naţional. Şi mă întreb: ce altă surpriză e pregătită pentru... 11 iunie 2048? Nu de alta, dar poate se va găsi argumentul ca străduţa aceea, lungă de numai câteva sute de metri, din orăşelul rătăcit în provincie, să revină la numele ei: 11 iunie. Şi atât...

(Jurnalul Național)

***

Să aveți o zi frumoasă!