14 Iunie

Este a 165-a zi a anului. 
Au mai rămas 200 de zile până la sfârșitul anului.
Soarele răsare la 05 h 31 m și apune la 21 h 01 m.

Citatul zilei

"Atunci când eşti îngrămădit într-un colţ şi totul pare a fi împotriva ta, până într-atât încât simţi că nu mai poţi suporta asta nici măcar încă un minut, nu te da bătut niciodată, căci orice lucru are un loc şi un timp al refluxului." (Harriet Beecher Stowe)

Ziua Mondială a Donatorului de Sânge

Se marchează din anul 2005 la iniţiativa  a trei organizaţii mari: Federaţia internaţională a Crucii Roşii şi Semilunei Roşii, Federaţia internaţională a organizaţiilor donatorilor de sânge şi Societatea internaţionala a transfuziilor de sănge. Acestor organizatii li s-a alăturat şi Organizaţia Mondială a Sănătăţii. Împreună reprezintă 192 de state membre, 181 de Societăţi ale Crucii Roşii şi Semilunei Roşii, 50 de organizaţii naţionale ale donatorilor voluntari de sânge şi specialişti în transfuzii de sănge din toată lumea.  


Viața și sănătatea a milioane de oameni sunt afectate de urgențe în fiecare an. În ultimul deceniu, dezastrele au cauzat mai mult de 1 milion de decese, peste 250 de milioane de persoane fiind afectate de urgențe în fiecare an. Catastrofele naturale, cum ar fi cutremurele, inundațiile și furtunile, generează nevoi considerabile de asistență medicală de urgență. Dezastrele provocate de om, cum ar fi accidentele rutiere și conflictele armate, generează, de asemenea, cereri substanțiale de îngrijire a sănătății și necesitatea unui tratament de primă linie.
Transfuzia de sânge este o componentă esențială a asistenței medicale de urgență, susține OMS. Situațiile de urgență sporesc cererea de transfuzie sangvină și constituie provocarea și complexitatea acesteia. 

Ţara gazdă pentru evenimentele organizate cu prilejul Zilei mondiale a donatorului de sânge 2018 este Grecia, prin intermediul Centrului Naţional de Sânge. Evenimentul global va avea loc la Atena în 14 iunie 2018.

În 2017, ţara gazdă pentru evenimentul global al Zilei mondiale a donatorilor de sânge a fost Vietnamul, prin intermediul Institutului Naţional de Hematologie şi Transfuzie de Sânge (NIHBT). Evenimentul global a avut loc la Hanoi, la 14 iunie 2017.

Decizia marcării Zilei mondiale a donatorului de sânge s-a luat la cea de-a 58-a reuniune a Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, la care statele membre şi-au declarat în unanimitate angajamentul şi sprijinul pentru donarea voluntară de sânge.

Prima Zi mondială a donatorului de sânge s-a sărbătorit în 2004 la Johannesburg, Africa de Sud.
 
În această zi toate evenimentele sunt menite să mărească gradul de conştientizare a necesităţilor de sânge şi produselor sanguine pentru salvarea vieţilor omeneşti.

Este marcată în ziua de naştere a medicului austriac Karl Landsteiner, care, stabilit în SUA, a descoperit, în 1900, grupele sangvine,  punând bazele ştiinţifice ale tratamentului prin transfuzii.

Donati sange si veti putea salva pe cineva!

Milioane de oameni donează sânge la nivel mondial, cu toate acestea nevoia de sânge nu este acoperită. Numărul anual al donatorilor de sânge a ajuns la 92 de milioane. Scopul Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii este ca, până în 2020, toate ţările să se poată aproviziona cu sânge de la donatori voluntari neplătiţi. În prezent, în doar 62 de ţări, sângele necesar este acoperit aproape 100% din donaţiile voluntare de sânge şi neplătite, în timp ce 40 de ţări sunt încă dependente de donatori de familie şi donatori plătiţi.

În România, numărul celor care donează continuă să rămână mic, iar cantitatea necesară de sânge este cu greu acoperită. Proporţia donatorilor, de numai 2%, este încă prea mică în raport cu media europeană de 6%. Numai la Centrul de Transfuzii Bucureşti sunt recoltate, zilnic, aproximativ 200 de pungi de sânge, în timp ce necesarul ar fi de aproximativ 300 de pungi, potrivit unui comunicat al Institutului Naţional de Transfuzie Sanguină.

Evenimente de-a lungul timpului...

• 1158: Prima atestare documentară a orașului bavarez München.

Numele orașului este legat de o colonie (în locul numit Petersbergl) a unor călugări. Nu se cunoaște data exactă a fondării așezării.

Prima atestare documentară datează din 1158  în latina medievală, villa Munichen, în timpul lui Henric Leul  (Heinrich der Löwe), duce de Saxonia.

O jumătatate de secol mai târziu localitatea a primit statut de cetate și a fost fortificată.

• 1777: Congresul S.U.A. adoptă Drapelul Stars and Stripes.

Drapelul Statelor Unite ale Americii consta dintr-un camp dreptunghiular cu proportiile de 10:19, intre latime si lungime, pe care se gasesc 13 dungi orizontale colorate alternative in rosu si alb si avand un dreptunghi albastru inchis (cunoscut ca navy blue in engleza) in coltul din stinga sus, pe care se gasesc 50 de pentagoane stelate regulate, de culoare alba. Cele 50 de pentagoane stelate semnifica cele 50 de state ale Statelor Unite ale Americii, iar cele 13 benzi orizontale, 7 rosii si 6 albe, semnifica cele foste 13 colonii ale Marii Britanii care s-au rasculat impotriva sa. Datorita acestui design, drapelul Uniunii nord-americane este adesea numit "the Stars and Stripes" sau "Old Glory". Cele 13 stele de pe drapel, reprezentau cele treisprezece colonii care isi declarau independenta fata de Marea Britanie.

• 1789:  Prima cantitate de whiskey distilat din porumb este produsă   de clericul american Rev Elijah Craig. 

Bautura a primit numele Bourbon, pentru ca a fost produsa in Bourbon County, Kentucky. Whisky-ul (sau Whiskey) este o bautura alcoolica obtinuta prin distilarea maltului de orz, secara, grau si chiar porumb fermentat. Bautura este produsa in mai multe tari, insa in Irlanda si Scotia este produsa inca din 1405 si 1496. Pentru a-si proteja traditia, Scotia a patentat termenul de "Scotch" (adjectiv englez care inseamna "scotian"). Whiskey (sau whisky cum se scrie in canada si scotia) este un gen de bautura care cuprinde bourbon si scotch. Deci bourbon si scotch sunt doua feluri de whiskey.

• 1811: S-a născut Harriet Beecher Stowe, scriitoare americană (d. 1896)

Harriet Beecher Stowe (14 iunie 1811 – 1 iulie 1896) a fost o aboliționistă și scriitoare americană. 
Romanul lui Stowe, Coliba unchiului Tom (1852) înfățișează viața african-americanilor sub sclavie; romanul a fost foarte bine primit în SUA și Anglia dar și-a atras ura celor din sudul Statelor Unite care erau în favoarea sclaviei. Când a întâlnit-o pe Stowe, Abraham Lincoln i-a spus: „Deci aceasta este mica bătrână ce a început acest nou război!”

• 1832: S-a născut inventatorul german Nikolaus August Otto (14 iun. 1832 - 26 ian. 1891).

A fost inventatorul primului motor cu combustie internă care ardea în mod eficient combustibilul direct într-un piston de cameră.

Nikolaus August Otto (n. 14 iunie 1832, Holzhausen an der Haide, Nassau; d. 26 ianuarie 1891, Köln) a fost un inventator german, născut în Ducatul Nassau. A locuit în Franța unde s-a interesat de mașinile cu gaz ale inginerului francez Etienne Lenoir.

Otto a fost inventatorul primului motor cu combustie internă care ardea în mod eficient combustibilul direct într-o cameră cilindrică cu piston mobil, mișcarea efectuându-se de-a lungul generatoarei cilindrului. Deși fuseseră inventate și alte motoare cu combustie internă (de exemplu, de către Etienne Lenoir), acestea nu s-au bazat pe patru timpi separați. Conceptul de patru timpi este posibil să fi fost deja discutat la data invenției lui Otto, dar el a fost primul care l-a pus în practică.

Ciclul Otto

Motorul Otto a fost conceput ca un motor staționar; acțiunea motorului constă într-o mișcare în sus sau jos a unui piston într-un cilindru. Otto l-a vândut doar ca pe un motor staționar.

Utilizat mai târziu drept motor de automobil, într-o formă adaptată, sunt implicați patru timpi sus-jos:

    Admisie descendentă - cărbune, gaz și aer intră în camera pistonului.

    Compresie adiabatică în sens ascendent - pistonul comprimă amestecul.

    Ardere și destindere adiabatică descendentă - amestecul de combustibile se aprinde printr-o scânteie electrică și arde.

    Evacuarea ascendentă – degajă gazele de eșapament din camera pistonului.

Brevete anterioare

Potrivit recentelor studii istorice inventatorii italieni Eugenio Barsanti și Felice Matteucci au brevetat o primă versiune care funcționa eficient a unui motor cu combustie internă în 1854 în Londra (patent nr. 1072). Se susține că motorul Otto este în multe privințe inspirat din precedentele invenții ale acestuia, dar, deocamdată nu există nicio documentație despre un motorul de inspirație italiană creat de Otto.

• 1848: Este decretată înființarea steagului național sub deviza „Dreptate, Frăție”.

Drapelul naţional al României este un tricolor cu benzi verticale, începând de la lance, în culorile albastru, galben şi roşu, având o proporţie de 2:3 între lăţime şi lungime.

Constituţia României (2003) prevede la articolul 12, alineatul 1 că „Drapelul României este tricolor; culorile sunt aşezate vertical, în ordinea următoare începând de la lance: albastru, galben, roşu”. Atât proporţiile, nuanţele culorilor cât şi protocolul drapelului au fost stabilite prin Legea nr. 75 din 16 iulie 1994.

Drapelul seamănă izbitor cu drapelul civil al Andorrei şi cel de stat al Ciadului, neavând însă nici o legătură cu acestea. Asemănarea cu drapelul Ciadului, care diferă de drapelul românesc doar prin nuanţa uşor mai închisă a fâşiei albastre (indigo, în loc de cobalt la noi), a stârnit discuţii la nivel internaţional. Ambasada Ciadului de la Moscova a înaintat Organizaţiei Naţiunilor Unite un protest oficial, prin care cerea ca drapelul României să nu mai fie arborat la ONU. Tricolorul românesc este de asemena înrudit cu cel al Republicii Moldova, acesta din urmă având însă o proporţie diferită (1:2 în loc de 2:3 la noi), un albastru mai deschis, „de Voroneţ” şi stema ţării în centru.

Culori şi semnificaţie

Legea nr. 75/1994 precizează că fâşiile drapelului naţional au culorile albastru cobalt, galben crom şi roşu vermion. Publicaţia Album des pavillons nationaux et des marques distinctives (2000) propune echivalarea culorilor drapelului naţional al României cu următoarele nuanţe:

Potrivit dr. Ştefan Szemkovics, consilier superior la Serviciul Arhivelor Feudale, Personale şi Colecţii din cadrul Arhivelor Naţionale ale României, semnificaţia culorilor drapelului trebuie privită în cheie heraldică:

 albastru cobalt: fidelitate, loialitate, profunzime, ordine, adevăr;

 galben crom: prestigiu, virtute, inteligenţă, grandoare, bogăţie;

 roşu vermion: acţiune, pasiune, capacitatea de a servi Patria, sinceritate, agresivitate, incitare la vigilenţă.

Istoric

Culorile roşu, galben şi albastru se regăsesc târziu pe diplomele emise de Mihai Viteazul, pe scuturi şi pe lambrechini. De asemenea, este de remarcat prezenţa celor trei culori în canafii şi pe pânza drapelului răscoalei lui Tudor Vladimirescu în cadrul căreia li se atribuie pentru prima oară semnificaţia: "Libertate (albastrul cerului), Dreptate (galbenul ogoarelor), Frăţie (roşul sângelui)".

Tricolorul a fost adoptat întâi în Ţara Românească, în 1834, când domnitorul reformator Alexandru D. Ghica a supus aprobării sultanului Mahmud al II-lea modelele pavilioanelor navale şi a drapelelor de luptă. Acesta din urmă era un „steag cu faţa roşie, albastră şi galbenă, având şi acesta stele şi pasăre cu cap în mijloc”. Curând, ordinea culorilor a fost schimbată, astfel încât galbenul să apară în centru. La înmânarea drapelelor, domnitorul a spus, printre altele:

    „Steagurile aceştii de Dumnezeu păzite ţări din vechime au fost fala oştirilor sale şi semnele slavei lor... Miliţia românească organizată pe temeiuri de regulă şi disciplină europeană, dobândeşte iarăşi acel drept din vechime şi primeşte steagurile sale cu feţile naţionale şi cu pajera prinţipatului. Domnia mea dar încredinţează acum batalioanelor de infanterie şi divizioanelor de cavalerie aceste steaguri ca un sfânt depozit al cinstii, al credinţii şi al supunerii către legile întocmite...”

În 1848, steagul adoptat de către revoluţionari ca drapel al Ţării Româneşti a fost tricolorul albastru-galben-roşu (cu albastrul sus, deci, conform semnificaţiei „Libertate, Dreptate, Frăţie”). Încă din 26 aprilie 1848, conform Gazetei Transilvaniei, studenţii români din Paris salutau noul guvern cu un steag naţional având culorile albastru, auriu şi roşu, „ca semn al unirii moldovenilor cu muntenii”. Decretul nr. 1 din 14/26 iunie 1848 al Guvernului provizoriu menţiona că „Steagul Naţional va avea trei culori: albastru, galben, roşu”, urmând ca deviza scrisă pe flamuri să fie „DPEПTATE ФPЪЦIE” („Dreptate, Frăţie”). Diferenţa faţă de modelele anterioare ale tricolorului constau în plasarea fâşiei albastre în partea superioară, eliminarea cifrului domnesc de la colţuri şi a coroanei de pe capul acvilei ce se găsea în vârful hampei, precum şi prezenţa unei devize. Aceste steaguri au fost sfinţite la 15/27 iunie 1848, fiind destinate Gardei Naţionale.

Totuşi, decretul nr. 252 din 13/25 iulie 1848, motivat prin faptul că „nu s-a înţeles [încă] cum trebuiesc făcute stindardele naţionale”, definea steagul ca având culorile dispuse peverticală, posibil sub influenţa modelului francez. Nuanţele erau „albastru închis, galben deschis şi roşu carmin”. În ceea ce priveşte ordinea, „lângă lemn vine albastru, apoi galben şi apoi roşu fâlfâind”.

Istoricul și heraldistul român, Petre Vasiliu-Năsturel observă că din punct de vedere heraldic, atât la steagul Franţei cât şi la cel al Ţării Româneşti revoluţionare, banda din mijloc reprezintă un metal (argint, respectiv aur). Alţi cercetători sunt de părere că tricolorul nu fusese imitat după modelul francez, ci reprezenta o veche tradiţie românească, ipoteză sprijinită de o notă a ministerului de externe revoluţionar către Emin Paşa: „colorile eşarfului ce purtăm noi diriguitorii, precum şi toţi impiegaţii, nu sunt de datină modernă. Noi le-am avut încă de mai înainte pe steagurile noastre. La primirea dar a cocardei şi a eşarfelor tricolore nu am urmat duhul de imitaţie sau de modă”.

După înfrângerea revoluţiei, se va reveni la vechile steaguri, iar revoluţionarii vor fi persecutaţi pentru vina de a fi purtat însemnele tricolore revoluţionare.

• 1856: Apărea în revista ”Steaua Dunării” poezia ”Hora Unirei”.

Vasile Alecsandri a fost unul dintre fruntașii revoluției de la 1848. Mișcarea din Moldova a avut un caracter pașnic, fiind denumită în epocă „revolta poeților”. Spre deosebire de Transilvania și Țara Românească unde revoluția a căpătat aspecte dramatic, în Moldova s-a produs o revoluție a ideilor, a drepturilor în conformitate cu situația din apusul Europei. La 27 martie 1848, la o întrunire a tinerilor care a avut loc la hotelul Petersburg din Iași, a fost adoptată o petiție în 16 puncte adresată domnitorului Mihail Sturdza, act redactat de catre Vasile Alecsandri.

După înfrângerea mișcării pașoptiste Vasile Alecsandri este exilat. În vara lui 1848 se afla în Bucovina, pe atunci sub stăpânire austriacă, unde mai erau circa 50 de fruntași ai tineretului revoluționar moldovean, printre care Alexandru Ioan Cuza, Costache Negri, D. Canta și Alecu Russo. Acestora li s-a adăugat și Mihail Kogălniceanu, care avusese un conflict cu fiul domnitorului. În august 1848 este redactat un program în 36 de puncte, care a fost publicat de Kogălniceanu sub titlul „Dorințele partidei naționale din Moldova” unde se propunea Unirea Moldovei cu Țara Românească: „Pe lângă aceste radicale instituții, singurele care ne pot regenera patria, apoi partida națională mai propune una, ca cunună tuturor, ca cheia bolții, fără care s-ar prăbuși tot edificiul național: aceasta este Unirea Moldovei cu Țara Românească, pe temeiul puncturilor de mai sus, și care se vor putea modifica de către Adunarea Obștească Constituantă a ambelor țări unite; o unire, dorită de veacuri de toți românii cei mai însemnați, a amânduror Principatelor, o unire pe care, după spiritul timpurilor, cu armele în mână au vroit să o săvârșească Ștefan cel Mare și Mihai Viteazul, care și ajunsese a se intitula: Cu mila lui Dumnezeu, Domn al Țării Românești, al Moldovei și al Ardealului”.

După ce călătorește prin Austria și Germania, Alecsandri se stabilește la Paris. Din perioada exilului datează poeziile de expresie patriotică: ”Adio Moldovei” și ”Sentinela română”. În mai 1849 pleacă, împreună cu ceilalți exilați, la Brașov, apoi în Bucovina, iar în toamnă la Paris. Se întoarce în țară în decembrie. În 1853 izbucnește războiul Crimeii între Rusia și Imperiul Otoman, iar în 1856 cu ocazia tratativelor de pace de la Paris s-a pus problema unirii Principatelor Dunărene. Prin adunările ad-hoc ce urmau să se țină la Iași și București, soarta unificării urma să fie decisă. Pentru însuflețirea generală a populației Vasile Alecsandri scrie și publică pe 14 iunie 1856, în Steaua Dunării, revista lui Mihail Kogălniceanu, poezia „Hora Unirii”, titlul original fiind ”Hora Unirei”. Această creație, pentru care Alexandru Flechtenmacher a compus muzica, se cântă de fiecare dată pe 24 ianuarie când se aniversează alegerea lui Cuza drept domnitor al Valahiei și înfăptuirea Unirii.

Hai să dăm mână cu mână

Cei cu inimă română,

Sa-nvârtim hora frăției

Pe pământul României!

• 1864: S-a născut Alois Alzheimer, medic psihiatru și neuropatolog german (boala Alzheimer) (d. 1915)

Alois Alzheimer (n. 14 iunie 1864, Marktbreit am Main - d. 19 decembrie 1915, Breslau) a fost un psihiatru și neuropatolog german. A descris pentru prima dată o formă de demență degenerativă, cunoscută până azi după numele său ca Boala Alzheimer.

La 25 noiembrie 1901, Alzheimer examinează pentru prima dată o bolnavă, Auguste D., internată pentru modificări de comportament, tulburări de memorie, idei de persecuție, incapacitate de a mai întreprinde cele mai elementare activități în gospodărie. Alzheimer mai văzuse bolnavi cu fenomene de deteriorare mintală, majoritatea în vârstă de peste 70 de ani, deteriorare atribuită senilității, Auguste D. avea însă doar 51 de ani, fapt care l-a făcut să aprofundeze studiul clinic al acestui caz, căruia i-a pus la început un diagnostic vag de "Boală a uitării" (Die Krankheit des Vergessens).

La 9 aprilie 1906, Alzheimer primește știrea morții pacientei Aguste D., a cărei evoluție nu încetase să o urmărească. La examinarea amănunțită a creierului, obținut în urma autopsiei, constată modificări nedescrise până atunci, sub forma reducerii masei creierului, în special în regiunile frontale și parietale, dispariției unui mare număr de celule nervoase în aceste regiuni și apariției unor acumulări de substanțe proteice ca plăci dispuse în întreaga scoarță cerebrală. La 3 noiembrie 1906, în cadrul celei de a 37-a Conferință a Psihiatrilor germani din Sud-vest ținută la Tübingen, Alzheimer prezintă comunicarea asupra unei forme "particulare de îmbolnăvire a scoarței creierului" (eine eigenartige Erkrankung der Hirnrinde). Constatările făcute apar în anul următor sub forma unui articol de două pagini în revista de specialitate "Allgemeine Zeitschrift für Psychiatrie und psychisch-gerichtliche Medizin" (1907, vol. 64, pp. 146-48). Acesta a fost primul caz de atrofie difuză presenilă a creierului, afecțiune care, la propunerea făcută de Emil Kraepelin încă în anul 1910, poartă numele său: Boala Alzheimer.

Medicina datorează lui Alzheimer primele cunoștințe asupra substratului morfologic al bolilor psihice care duc la demență: paralizia generală, arterioscleroza și atrofiile senile și presenile ale creierului. Lucrările sale, împreună cu Franz Nissl, asupra paraliziei generale, au demonstrat pentru prima dată prezența în creier a unor modificări caracteristice în cazul unor boli psihice nevindecabile și au dus la noțiunea de "psihoze organice".

Cum să detectezi boala Alzheimer din timp

• 1868: S-a născut Karl Landsteiner, biolog şi medic austriac(14 iun. 1868 - 26 iun. 1943).

Karl Landsteiner a fost un biolog și medic austriac, căruia i se datorează primul sistem de clasificare a grupelor sanguine, sistemul AB0. Este Laureat al Premiului Nobel pentru Medicină în 1930.

Lui Karl Landsteiner i se datorează dezvoltarea, în 1909, a sistemului modern de clasificare a grupelor sanguine, cât și imunochimia haptenelor. În 1940, în colaborare cu Alexander Wiener, a identificat factorul Rh (factorul Rhesus), responsabil al bolii hemolitice a nou-născuților.

Laureat al Premiului Nobel pentru Medicină

În anul 1930, i s-a decernat Premiul Nobel pentru Medicină, pentru lucrările sale asupra grupelor sanguine.

În perioada petrecută în Statele Unite ale Americii, Karl Landsteiner a devenit cetățean american. A murit în urma unui atac cerebral, în timp ce lucra în laboratorul său, la 26 iunie 1943

    Data de 14 iunie, ziua de naștere a lui Karl Landsteiner, a fost aleasă pentru celebrarea Zilei Internaționale a Donării de Sânge. Se estimează că descoperirea lui Karl Landsteiner a salvat peste un miliard de vieți omenești.

    Ultima bancnotă austriacă cu valoarea nominală de 1.000 de șilingi, (1997), desenată de Robert Kalina, înainte de intrarea monedei euro în circuitul economic, îl reprezintă pe Larl Landsteiner, lucrând în laboratorul său.

• 1873: Arheologul amator german Heinrich Schliemann a descoperit oraşul antic legendar cântat în Iliada lui Homer, pe dealul de Issarlik (Turcia).

Site-ul include 9 straturi corespunzătoare a 9 oraşe diferite. Schliemann a donat ceea ce el a numit „comoara lui Priam” Muzeului din Berlin, în 1881.

Heinrich Schliemann (n. 6 ianuarie 1822 - d. 26 decembrie 1890), pronunție /'ʃli:man/ (v. AFI), a fost un arheolog german, născut în nordul Germaniei la Neu-Bukow, care a identificat urmele legendarei cetăți grecești antice Troia din Asia Mică, azi în Turcia.

Deși ca adult pretindea că nu a primit educație în copilărie, Schliemann a fost în stare la vârsta de 11 ani să scrie un eseu în latină despre Ulise și Agamemnon, urmând apoi, pentru o perioadă, o școală preparatorie. Despre sine Schliemann spunea ca s-ar fi născut cu o „dispoziție naturală către misterios”, dar își falsifica frecvent propria biografie, fabulând chiar și în jurnalul său personal.

În diversele slujbe legate de comerț pe care le-a avut, el și-a dezvoltat talentul pentru limbi străine, devenind fluent, printre altele, în limbile germană, olandeză, engleză, franceză, rusă, greaca veche și cea modernă. Aceste aptitudini l-au ajutat să promoveze în poziții din ce în ce mai înalte. Interesul său pentru de cultura Greciei Antice l-a condus la studiul limbilor clasice, în timpul căruia a memorat pasaje întregi din Homer, autor care i-a deschis curiozitatea și asupra autenticității istorice a Războiului troian.

În 1846 a devenit, cu un succes deosebit, reprezentant comercial în St. Petersburg în Rusia. În 1850 Schliemann a vizitat pentru prima dată America, iar ceva mai târziu a deschis chiar, pentru câteva luni, o bancă în California. La reîntoarcerea în Rusia în 1852 se căsătorește cu Iecaterina Lîșina, cu care a avut o căsnicie nefericită, deși afacerile sale prosperau. Războiul Crimeii l-a făcut să devină un om deosebit de bogat, astfel că după 1867 a putut călători și mai mult și a devenit arheolog.

Masca de aur a lui Agamemnon, găsită de Schliemann la Micene

În 1869 Schliemann revine în Statele Unite, unde primește cetățenia americană, iar apoi obține divorțul. Fascinația sa față de lumea greacă l-a determinat apoi să se căsătorească cu grecoaica Sophia Engastromenos, care avea pe atunci 17 ani. Această a doua căsătorie a sa a fost reușită; perechea a avut doi copii, o fată și un băiat.

În toate eforturile sale arheologice Schliemann a încercat să dovedească istoricitatea Războiului troian. Abordarea sa arheologică a fost în bună măsură științifică, spre deosebire de practica timpului, ce aducea a vânătoare de comori. Schliemann enunța ipoteze și apoi le testa, ca în orice altă știință.

Cercetările sale de la Isarlîk (în Anatolia, astăzi Turcia) dintre 1871 și 1872 au dovedit că acesta este locul cel mai probabil al poziției vechii cetăți Troia. În 1876 cercetările sale de la Micene (în Peloponez, Grecia) au adus la lumină civilizația miceneană, necunoscută până atunci. În 1878 și 1879 și-a continuat cercetările la Isarlîk.

Schliemann a reușit să înșele autoritățile otomane, ducând in Germania o mulțime de obiecte de aur, descoperite la Isarlîk. Posesia colecției furate apoi de sovietici în timpul celui de-al Doilea Război Mondial este încă și azi motiv de dispută între Turcia, Germania, Rusia și Grecia.

Schliemnan este înmormântat într-un mausoleu ridicat pe o colină ateniană.

• 1880: Guvernul Statelor Unite ale Americii a recunoscut independenţa de stat a României.

A avut loc stabilirea relaţiilor diplomatice între România şi Statele Unite ale Americii, la nivel de agenţie diplomatică.

În august 1880, acestea au fost ridicate la nivel de legaţie.

În contextul celei de-a doua conflagraţii mondiale, la 12.XII.1941, relaţiile diplomatice româno-americane au fost întrerupte, fiind reluate la 7.II.1946.

Relaţiile diplomatice dintre cele două ţări au fost ridicate la nivel de ambasadă la 1.VI.1964.

• 1904: În Spania s-au pus bazele companiei Hispano Suiza, producător de automobile de lux şi motoare de avion. 

În spatele acestei mărci se afla generalul Emilio de Cuadra şi inginerul elveţian Marc Birkigt. La Cuadra a avut ambiţia de a crea maşini şi înainte de 1900, producând maşini electrice în Barcelona, dar odată ce l-a cunoscut pe elveţian a trecut la automobile cu combustie internă. Tot în aceeaşi locaţie a început şi producţia de automobile de lux, iar în 1911 compania s-a extins şi în Franţa, cu o uzină în suburbiile Parisului.

După Primul Război Mondial Hispano Suiza a introdus în 1916 modelul H6, un automobil de lux, care i-a adus o reputaţie chiar mai exclusivistă decât a Rolls-Royce. Ba chiar Rolls-Royce avea mai multe soluţii preluate sub patent de la exclusivistul constructor spaniol, inclusiv frânele asistate mecanic şi considerate cele mai bune din lume la acea vreme.

Al Doilea Război Mondial a însemnat stagnarea producţiei de automobile şi reorientarea spre motoarea de avion, dar fabricile nu au fost îndeajuns de eficiente pentru a livra propulsoare pentru armata franceză. Terminarea Războiului nu a repus în funcţie producţia de automobile, ci Hispano Suiza a rămas doar companie aeronautică. La Salonul din acest an de la Geneva numele Hispano Suiza a fost readus la viaţă de un producător independent, dar La Hispano Suiza Fábrica de Automóviles SA, deţinătorii denumirii, au anunţat că vor lua măsuri împotriva folosirii frauduloase a numelui.

• 1940: Ocuparea Parisului de către trupele germane.

În primăvara anului 1940 trupele franceze au fost izolate în partea de nord a țării, printr-o îndrăzneaţă iniţiativă a lui Hitler, care folosind puternice forțe motorizate ale celebrelor divizii de tancuri Panzer, va obţine separarea trupelor franco-belgiene din Flandra, de restul armatei franceze. De altfel "Blitzkfiegul" german va fi nimicitor, victoriile venind una după alta în faţa unui adversar incapabil să opună o rezistenţă fermă, iar aceasta uimitoare viteza de mișcare a trupelor germane va conduce la izolarea a peste 140.000 soldați francezi la Dunkerque, care cu greu au fost salvați de vasele britanice. Astfel, după anihilarea armatei franceze în nordul țării, trupele germane aveau undă verde pentru a înainta spre Paris, lucru pe care îl vor face pe 14 iunie 1940, când vor intra în capitala Franței și vor decreta starea de asediu. Ocupaţia germană a fost un şoc teribil pentru locuitorii parizieni care s-au dezmeticit cu greu și şi-au pus speranţa în Rezistența Franceză condusă de generalul Charles de Gaulle. Referitor la ocupația germană asupra Parisului există o legendă conform căreia, Hitler nu ar fi reușit niciodată să urce pe Turnul Eiffel, deoarece lifturile au fost intenționat scoase din uz de către francezii, ce nu doreau să se supună noilor autorități, iar dinamitarea acestui turn, a Luvrului, a catedralei Notre Dame, a Domului Invalizilor și a tuturor celorlalte repere arhitectonice pariziene, a fost o realitate în planurile lui Adolf Hitler. Oricât de incredibile pot părea astăzi toate aceste lucruri, totuși este un adevăr în faptul că Parisul a avut un salvator în persoana generalului german Dietrich von Choltitz, guvernatorul militar, care în ultimele zile ale ocupației germane asupra capitalei franceze, nu a executat ordinul lui Hitler de distrugere a Parisului și astfel a salvat aceste obiective intrate pentru totdeauna în patrimoniul universal.

• 1942: Anne Frank începea să țină un jurnal.

Annelies Marie Anne Frank (n. 12 iunie 1929, Frankfurt am Main d. martie 1945, Bergen-Belsen, Germania) a fost o fata evreica germana, care si-a pierdut cetatenia germana in exilul olandez, si care a cazut victima genocidului nazist din al Doilea Razboi Mondial. Este cunoscuta datorita jurnalului pe care l-a tinut in ascunzatoarea din Amsterdam, inainte de a fi arestata. Jurnalul sau, publicat dupa razboi de catre tatal ei, care a supravietuit, este considerat un document istoric al holocaustului, autoarea devenind o figura-simbol a victimelor nazistilor.

• 1985: Avea loc, in mica localitate luxemburgheza Schengen, semnarea Tratatului de la Schengen, privitor la suprimarea controalelor la frontierele europene (acordul de libera circulatie). 

Spatiul Schengen este o zona de circulatie libera in Europa. Statele membre ale acestui spatiu au eliminat sau vor elimina controalele la frontierele dintre ele, astfel incat este (sau va fi) posibila trecerea frontierei intre oricare doua asemenea state fara acte si fara opriri pentru control. Primele state care l-au implementat au fost Belgia, Franta, Germania, Luxemburg, Portugalia, Spania si Tarile de Jos, care si-au deschis granitele la 26 martie 1995. Pana in prezent, 30 de state au aderat la Acordul Schengen, dintre care 27 l-au si implementat. Intr-un moment istoric, la 21 decembrie 2007, noua state, majoritatea din centrul si estul Europei, si-au deschis granitele, astfel incat pentru prima data era posibila calatoria libera peste fosta Cortina de Fier. Din Spatiul Schengen fac parte si Elvetia, Liechtenstein, Norvegia si Islanda, care nu sunt membre ale Uniunii Europene. In acelasi timp, Regatul Unit si Irlanda, tari membre ale Uniunii Europene, au optat sa nu implementeze acordul Schengen pe teritoriul lor. 

Statele membre ale Tratatului de la Schengen si ale Uniunii Europene, Romania, Bulgaria si Cipru, respectiv statele care sunt doar membre ale Tratatului de la Schengen, dar nu ale UE, Elvetia si Liechtenstein, nu au inceput inca sa aplice prevederile tratatului, dar urmeaza sa o faca in viitor. Prin urmare, cetatenii lor se pot astepta in continuare la controale de granita intre ele si tarile vecine.

• 1990: A avut loc a treia „mineriada”. 10.000 de mineri din Valea Jiului au descins în Bucuresti pentru a „restabili ordinea”.

„Ortacii” au venit la chemarea lui Ion Iliescu, ales presedinte al Romaniei la 20 aprilie 1990, cu scopul de a sprijini autoritatile in conflictul cu manifestantii din Piata Universitatii.

Au fost atacate sediile partidelor din opoziție, lideri ai acestora,facultati, studenți (14-15 iunie 1990).

Au fost devastate Universitatea Bucuresti, precum si sediile unor partide (PNL, PNTCD), redactii de ziare si locuinte ale unor oameni politici, printre care si Ion Ratiu.

Evenimentele au starnit indignarea opiniei publice internationale si au dus la pierderea simpatiei Occidentului, pe care Romania le-a castigat prin Revolutia din decembrie 1989.

Pe langa sutele de raniti, au existat morti, disparuti, arestari fara mandate. In ciuda cumplitelor violente, Iliescu le-a multumit ortacilor condusi de Miron Cosma.

La sase zile dupa incidente, la 20 iunie 1990, Ion Iliescu a rostit juramantul de investitura ca presedinte al Romaniei.

Femeia în rochie albastră

Să aveți o zi frumoasă!