17 Iunie

Este a 168-a zi a anului. 
Au mai rămas 197 de zile până la sfârșitul anului.
Soarele răsare la 05 h 31 m și apune la 21 h 03 m. 

Citatul zilei

„Am învaţat de-a lungul vieţii din greşelile si presupunerile false pe care le-am făcut, nu din cunoştiinţele şi inteligenţa pe care le-am acumulat.” (Igor Stravinsky)

Ziua mondială pentru combaterea deșertificării și a secetei

În fiecare an, la 17 iunie, este marcată în întreaga lume Ziua mondială pentru combaterea deșertificării și a secetei (World Day to Combat Desertification).

„Ziua Mondială pentru Combaterea Deşertificării şi a Secetei”, marcată pentru prima dată în anul 1995 (20 de ani), cu ocazia împlinirii unui an de la semnarea, la 17 iunie 1994, la Paris, a Convenției internaționale privind lupta împotriva deșertificării. În 1994, Adunarea Generală a Națiunilor Unite a declarat, prin Rezoluția 49/115, data de 17 iunie ca fiind “Ziua Mondială pentru Combaterea Deșertificării și a Secetei”.

Scopul acestei zile este de a sublinia necesitatea stopării sau încetinirii procesului de deșertificare și conștientizarea efectelor secetei. 17 iunie reprezintă o ocazie pentru a reliefa existența soluțiilor care pot fi implementate adecvat, cu participarea comunității și prin cooperarea tuturor părților implicate.

Deşertificarea, degradarea terenurilor şi secetele reprezintă un pericol pentru siguranţa oamenilor, lipsind populaţia de mijloacele pentru un trai decent. Aceste fenomene reduc producţia alimentară, accesul la apă, instrumentele activităţilor economice din diferite sectoare şi chiar distrug locuinţele.

Deșertificarea este evidentă pe aproape 25% din suprafața terestră și afectează peste 110 țări, de pe toate continentele, acest fenomen fiind denumit “cancerul Pământului”. Interesul României în această problemă rezultă mai ales din faptul că 1/3 din teritoriul ţării (7mil. ha) şi cca. 40% din suprafaţa agricolă sunt situate în zone cu risc de deşertificare. Regiunile cele mai expuse sunt: Dobrogea, Sudul Moldovei şi Sudul Câmpiei Române. Unul dintre cele mai afectate judeţe din sud este Doljul, unde fenomenul deşertificării, semnalat de mai mulţi ani, este alimentat de secetă, de solul nisipos, de fenomenul de deflaţie eoliană (spulberarea nisipului de vânt), dar şi de defrişările masive. În zona Calafat – Poiana Mare– Sadova – Bechet – Dăbuleni şi fluviul Dunărea, din sudul judeţului, peste 100 de hectare de teren au devenit aride, solurile nisipoase având o tendinţă spre deşertificare. Din cauza fenomenului, zona a fost botezată “Sahara Olteniei”. În ultimii trei ani, în zonă a fost calamitat un procent foarte mare de suprafeţe (între 50% şi 100%). În consecinţă, şi pierderile de recolte au fost considerabile (între 73,8%, în 2001, şi 92,8%, în 2002).   
Potrivit ONU, marcarea acestei zile este motivată de faptul că deşertificarea şi seceta sunt probleme de o dimensiune globală în sensul că ele afectează toate regiunile lumii şi că este necesară o acţiune comună a comunităţii internaţionale pentru a combate deşertificarea şi seceta, în special în Africa.

Ziua mondială pentru combaterea deşertificării şi a secetei are ca obiective promovarea conştientizării publice a degradării terenurilor şi atragerea atenţiei asupra implementării Convenţiei Naţiunilor Unite pentru combaterea deşertificării (UNCCD).

Adunarea Generală a ONU a adoptat Convenţia pentru combaterea deşertificării (UNCCD), singurul acord internaţional obligatoriu din punct de vedere juridic care leagă mediul şi dezvoltarea de gestionarea durabilă a terenurilor, la 17 iunie 1994.

UNCCD abordează în special zonele sub-umede aride, semiaride şi uscate, cunoscute sub numele de zonele uscate, unde se găsesc unele dintre cele mai vulnerabile ecosisteme. 195 de părţi ale Convenţiei colaborează pentru a îmbunătăţi condiţiile de viaţă pentru persoanele din zonele uscate, pentru a menţine şi a restabili productivitatea solului şi pentru a atenua efectele secetei. UNCCD se angajează în mod special să adopte o abordare de jos în sus, încurajând participarea localnicilor la combaterea deşertificării şi a degradării terenurilor.

Dat fiind că dinamica terenului, a climei şi a biodiversităţii este strâns legată, UNCCD colaborează îndeaproape cu celelalte două convenţii de la Rio; Convenţia privind diversitatea biologică (CBD) şi Convenţia-cadru a Organizaţiei Naţiunilor Unite privind schimbările climatice (CCONUSC), pentru a răspunde acestor provocări complexe printr-o abordare integrată şi o utilizare cât mai bună a resurselor naturale.

Pentru a maximiza impactul acestei zile, UNCCD invită toate statele, organizaţiile societăţii civile, organizaţiile internaţionale şi neguvernamentale şi alte părţi interesate să atragă atenţia asupra problemelor legate de teren şi să educe publicul cu privire la metodele eficiente de realizare a neutralităţii degradării terenurilor prin publicarea şi difuzarea documentarelor, organizarea de conferinţe, întâlniri, seminarii şi expoziţii privind cooperarea internaţională pentru combaterea deşertificării şi efectele secetei.

Deşertificarea este un fenomen care se situează printre cele mai mari provocări ecologice ale timpului nostru. Cu toate acestea, majoritatea oamenilor nu au auzit de ea sau nu o înţeleg, arată ONU.

Deşi deşertificarea poate include acoperirea pământului de către dune de nisip, aceasta nu se referă la avansarea deşerturilor. Dimpotrivă, degradarea persistentă a ecosistemelor uscate are loc în urma activităţilor umane care includ agricultura nesustenabilă, exploatarea minieră, supraîncălzirea terenurilor şi schimbările climatice.

Deşertificarea este o problemă globală, cu implicaţii serioase la nivel mondial în ceea ce priveşte biodiversitatea, securitatea ecologică, eradicarea sărăciei, stabilitatea socio-economică şi dezvoltarea durabilă.

Zonele uscate sunt deja fragile. Pe măsură ce devin degradate, impactul asupra oamenilor, animalelor şi mediului poate fi devastat.

Datele ONU arată că aproximativ 50 de milioane de persoane pot fi strămutate în următorii 10 ani ca urmare a deşertificării. 

Ziua națională a Islandei

Republica Islanda, cu o suprafață de 103.000 kmp (80% din teritoriu este reprezentat de lacuri glaciare) și 317.351 de locuitori (estimare iulie 2014), conform publicației online The World Factbook (www.cia.gov) sărbătorește, la 17 iunie, Ziua națională - data la care Islanda a fost proclamată republică.

Insula a fost descoperită de exploratori irlandezi în jurul secolului al IX-lea. Cei dintâi coloniști au fost celții, cărora le-au urmat vikingii, în anul 874. În anul 930, potrivit mae.ro, a fost înființat cel mai vechi sistem parlamentar al Europei (Althingi), care a marcat sfârșitul perioadei de colonizare.

Perioada de independență a Islandei, până în secolul al XIII-lea, când a trecut sub stăpânire norvegiană, a fost cea mai rodnică din punct de vedere cultural și spiritual. În 1397, prin Uniunea Kalmar, Islanda a trecut sub autoritatea Coroanei Daneze. Între secolele XV — XVIII, molimele, exploatarea comercială și catastrofele naturale au redus populația Islandei la mai puțin de 40.000 de locuitori.

Revigorarea națiunii islandeze s-a produs abia în secolul al XIX-lea. Întrerupte de regele danez la 1800, întrunirile Althingi-ului au fost reluate în 1843, odată cu renașterea naționalismului islandez. În 1874, Islanda a adoptat o constituție proprie.

La 1 decembrie 1918, Danemarca a recunoscut Islanda ca stat suveran. Islanda și-a declarat deplina independență la 17 iunie 1944, la Tingvellir.

Islandezii au anunţat separarea definitivă de Danemarca şi se proclamă republică, această dată fiind desemnată zi naţională.

Uniunea Islandei cu Danemarca purta denumerea de Regatul Islandei, această fiind o monarhie constituţională.

Islanda se afla sub controlul coroanei daneze din anul 1380, deşi până în 1814 era de iure o posesiune norvegiană. În anul 1874 Danemarca a acordat autonomie Islandei, autonomie ce a fost lărgită în 1904. A fost redactată o constituţie în anul 1874, care apoi a fost revizuită în 1903. La data de 1 decembrie 1918 Danemarca a recunoscut Islanda ca stat suveran, unit cu coroana daneză sub acelaşi rege. Actul de recunoaştere a suveranităţii urma să fie revizuit în anul 1940, şi putea fi revocat trei ani mai târziu, dacă nu se ajungea la o înţelegere. În timpul celui de-al doilea război mondial, ocupaţia germană a Danemarcei a dus la întreruperea legăturilor dintre cele două state. Regele danez Christian al X-lea a acceptat îndependenţa islandezilor exprimată prin plebiscit.

Islanda

Evenimente de-a lungul timpului...

• 362 : Împăratul roman Iulian Apostatul emite un edict împotriva invățătorilor creștini; (Cod Theod 13 3,5).

Flavius Claudius Iulianus (331 – 26 iunie 363), împărat roman  între anii  361 – 363, ultimul împărat roman păgân.

Fata de crestinism Iulian a afisat o orecare toleranta contrazisa insa de masurile pe care le-a luat. pentru  suprimarea unor hotarari luate in vremea lui Constantin cel Mare: amenzi mari date comunitatilor crestine care distrusesera templele pagane, le-a interzis crestinilor exercitarea meseriei de profesor, excluderea crestinilor  din functiile importante ale Statului. In timpul sau nu le mai era permis crestinilor  sa savarsesca inmormantari in timpul zilei.

La inceputul anului 363 Iulian a permis evreilor reconstruirea templului din Ierusalim, initiativa esuata in urma unui cutremur de pamant.

Consecintele acestui demers au fost grave pentru evrei, carora li s-a reprosat ulterior alianta cu un imparat anticrestin.

Ostilitatea lui Iulian fata de crestini mai poate fi observata si din propria lucrare polemica intitulata Impotriva galileenilor.

Politica anticrestina a lui Iulian a facut numeroase victime printre crestini: multi episcopi au fost exilati, au fost distruse biserici (la Panias, la Damasc, in Samaria) unii episcopi au fost masacrati iar in Dobrogea Sf. Emilian a fost martirizat la 18 iulie 362 in localitatea Durostorum (Silistra).

• 1239: S-a născut regele Eduard I al Angliei; (d.7 iulie 1307).

A domnit între anii 1272- 1307, suindu-se pe tronul Angliei pe 21 noiembrie 1272, după moartea tatălui său, regele Henric al III-lea. Supranumit „Picioare lungi”, datorită staturii sale neobișnuit de înalte.

Eduard I a fost cel mai ilustru monarh englez din Evul Mediu.Sub domnia sa, limba engleză, care, începând din perioada cuceririi, circula pe ascuns în rândurile meseriașilor,apare iar la lumină.

Instituțiile lui Eduard I prefigurează Anglia modernă. Legile sale au exercitat o influență durabilă asupra structurii sociale a țării.

Cu toată sincera sa pioșenie, Eduard va avea față de papa , încă de pe atunci, atitudinea unui șef de stat „național și insular”.

• 1462: Bătălia de la Târgovişte

Bătălia de lângă Târgovişte (16/17 iunie 1462), denumită şi „Atacul de noapte”. Cea mai importantă confruntare între domnul Ţării Româneşti, Vlad Ţepeş (1456 – 1462) şi sultanul Mehmed II (1444 – 1446, 1451 – 1481), la sfârşitul campaniei de pedepsire a domnului muntean, desfăşurată în vara anului 1462.

Conflictul dintre cei doi a pornit inițial de la refuzul lui Vlad Țepeș de a plăti tribut otomanilor, dar mai ales după ce Vlad a trecut în Bulgaria și a tras în țeapă peste 23.000 de turci, ce apărau raialele turcești de pe Dunăre.

 Astfel, în primăvara anului 1462 sultanul s-a îndreptat spre Dunăre pentru a pedepsi cutezanța voievodului român, care lipsit de sprijin extern în fața primejdiei ce-i amenința țara, a recurs la tactica folosită în asemenea împrejurări, adică a dat poruncă să fie pustiit tot în calea invadatorilor, pentru ca aceștia să fie lipsiți de mijloacele de aprovizionare. De asemenea, Țepeș i-a adunat sub steagurile sale pe toți bărbații apți de luptă, însă în vreme ce oastea sa număra puțin peste la 25.000 de oameni, efectivele turcești urcau până la 150.000 de luptători. După ce grosul oștirii turcești a trecut Dunărea pe la Turnu Măgurele, iar oștenii lui Țepeș nu a reușit să-i oprească pe turci în apropierea fluviului, voievodul i-a lăsat pe otomani să înainteze prin țara pustiită, lovind însă prin surprindere detașamentele care se depărtau de tabără în căutare de hrană și apă. Fiind conștient de superioritatea zdrobitoare a inamicului, voievodul român a aplicat tactica hărțuielii continue, atacând cu grupuri mici de călăreți care apoi se retrăgeau în pădurile din apropiere.

În această atmosferă tensionată, în care oștile turcești flămânde înaintau prin țara pustiită, a avut loc cea mai mare lovitură a lui Vlad Țepeș și anume atacul de noapte din noaptea de 16 spre 17 iunie 1462, atac menit să demoralizeze și mai mult oastea otomană. Vlad Țepeș a ales momentul atacului cu multă iscusință, deoarece după un marș istovitor de 10-12 zile printr-o țară pustiită, oastea turcească era foarte demoralizată și numai ambiția sultanului care vroia să ajungă la cetatea de scaun , a făcut sa înainteze pană în apropierea Târgoviștei. Înaintea atacului, ostașii lui Vlad Țepeș s-au îmbrăcat în straie otomane pentru a spori și mai mult confuzia în tabăra inamică, iar acest lucru i-a reușit din plin deoarece în confuzia creată otomanii au început să se măcelărească rapid între ei. Atacul a început la trei ore după apusul soarelui și a durat până la patru dimineața, provocând mari pierderi în tabăra otomană. Vlad însuși a dorit să atace cortul sultanului, dar l-a confundat cu cortul celor doi mari viziri, Ishak Pașa și Mahmud Pașa și numai lupta disperată a ienicerilor de pază de sub comanda lui Mihaloğlu Ali Bey a făcut ca sultanul să nu fie ucis.

 După unele izvoare în acest atac au fost ucişi peste 30.000-35.000 de turci, românii având un număr foarte mic de victime, în jur de 200 de ostași și tot cam atâția răniți. În dimineața următoare atacului,Mahomed al II-lea a constatat cu groază marile pierderi suferite de ai săi şi prin urmare a poruncit retragerea armatei sale peste Dunăre. Însă în timpul retragerii precipitate, turcii au fost loviți permanent de oștile române, sultanul însăși asistând la un spectacol care a băgat și mai mult groaza în oștile sale. Astfel, pe drumul de întoarcere oștile turcești au trecut pe lângă o pădure de țepi în care atârnau o mulțime de turci uciși în timpul bătăliei, această priveliște adâncind și mai mult groaza în rândurile armatei otomane.

• 1473: Călugărul Nicodim de la mânăstirea Neamț a terminat „Tetraevangheliarul”

Lucrarea e vestită pentru miniaturile sale și pentru că în el se află portretul lui Ștefan cel Mare, dăruit de către domnitor mănăstirii Humor; de aici denumirea actuală „Tetraevangheliarul de la Humor”

Este una dintre cele mai cunoscute manuscrise miniate romanesti. Aceasta lucrare isi datoreaza insa gloria nu numai calitatilor sale artistice, general recunoscute, ci si faptului ca in cuprinsul acestuia este zugravit faimosul portret votiv al Sfantului Stefan cel Mare, considerat drept cea mai veridica imagine a marelui voievod.

Evangheliarul de la Humor a fost scris si miniat din porunca lui Stefan cel Mare, de catre ieromonahul Nicodim, la Manastirea Putna  pentru Manastirea Humorului, fiind finalizat pe 17 iunie 1473.

De altfel, pe fila 265 verso este caligrafiat textul de danie in limba slavona: „Binecredinciosul si de Hristos iubitorul tar, Io Stefan voievod, domnul Tarii Moldo-Vlahiei, a dat sa se scrie acest Tetraevanghel cu mana ieromonahului Nicodim si l-a daruit manastirii de la Humor, intru pomenirea sufletului sau si al parintilor sai si al copiilor sai, egumen fiind aitunci popa Gheorghe, si s-a sfarsit in luna iunie 17, in anul 6981 (= 1473)”.

Manuscrisul va avea insa o istorie tumultoasa, asemenea cu a veacurilor prin care a trecut. Astfel, in 1538, pentru a nu cadea prada invaziei lui Soliman Magnificul, este trimis in Transilvania, aflandu-se, timp de trei ani, in grija lui Petru Rares, refugiat aici dupa infrangerea sa de catre turci.

In 1541 Petru Rares il ia cu sine la Constantinopol, de unde – redobandind domnia – il aduce, in acelasi an, in cetatea Suceavei iar de aici, tot in acelasi an, il trimite inapoi la Manastirii Humor.

In 1653 Evagheliarul a fost luat de cazaci, fiind recuperat de ostasii generalului transilvanean Ioan Kemeny, veniti in ajutorul logofatului Gheorghe Stefan, uzurpatorul tronului lui Vasile Lupu.

Ajungand domn al Moldovei, Gheorghe Stefan rascumpara cartea de la generalul Kemeny, restituind-o Manastirii Humorului la 25 septembrie 1657.

Despre manuscris nu s-a mai stiut nimic, odata cu exproprierea si desfiintarea manastirilor si schiturilor bucovinene de catre imperialii austrieci, in anul 1783.

Dupa aproape un veac, in septembrie 1881, cu prilejul unei vizite in Bucovina, episcopul Melchisedec al Romanului redescopera Evangheliarul redescopera la Mitropolia din Cernauti.

La cererea episcopului si a lui Ion Ghica, Mitropolia din Cernauti trimite Academiei Romane, spre cercetare nemijlocita, Evangheliarul, care ajunge mai intai la Iasi, apoi la Bucuresti, in dimineata zilei de 27 noiembrie 1881.

In anii 1940 – 1948, Evangheliarul ajunge printre odoarele Manastirii Dragomirna, iar intre anii 1948 – 1957, este expus in muzeul aceleeasi manastiri.

In 1957, este adus si expus in Muzeul Manastirii Putna.

Ulterior, manuscrisul este dus la Muzeul de istorie al R. S. Romania, in locul acestuia la Putna fiind expus un facsimil executat in anul 1973, de catre graficianul D. Danaila.

• 1818: S-a născut, la Paris, Charles Gounod, compozitor francez.

Primele sale cunoștințe muzicale le-a primit de la mama sa, o pianistă înzestrată, urmând apoi cursurile Conservatorului din Paris, avându-i ca profesori pe Frometal Halevy şi Pierre Zimmerman.

În anul 1839, acesta a fost distins cu „Premiul Romei” și a petrecut 3 ani de studii în străinătate, în special la Roma, unde a studiat muzica veche religioasă a lui Palestrina. Întors la Paris, a fost pe punctul de a deveni preot, dar, în contact cu muzica lui Robert Schumann și a lui Hector Berlioz, și-a descoperit adevărata vocație și s-a îndreptat către creația de operă.

Primele lucrări dramaturgice sunt operele „Sapho” (1851), „Călugărița însângerată” (1854) și „Medic fără voie” (operă comică – 1858), care (toate trei) nu au avut succes. În schimb, urmatoarea operă, „Faust”, l-a consacrat și l-a situat în rândul compozitorilor celebri.

Dintre creațiile ulterioare, numai „Romeo si Julieta” (1867) a rămas în repertoriul permanent universal.

Charles Gounod a mai compus numeroase lucrări vocale, instrumentale și simfonice, precum și compoziții religioase, fiind și un scriitor talentat (studiu de muzicologie asupra operei „Don Giovanni”, de Wolfgang Amadeus Mozart, și cartea autobiografică „Memoriile unui artist”).

Dintre lucrările sale vocale se remarcă geniala compoziție „Ave Maria”, o melodie suavă, suprapusă primului Preludiu din „Clavecinul bine temperat”, de Johann Sebastian Bach.

AVE MARIA (Bach/Gounod)

• 1825: S-a născut, la Iaşi, Elena Cuza, soţia domnitorului Al. I. Cuza. 

Se numără printre personalităţile feminine reprezentative, a căror viaţă şi activitate s-au desfăşurat în strânsă legătură cu marile momente ale afirmării înaltelor idealuri revoluţionare de la 1848, ale eforturilor şi sacrificiilor pentru realizarea şi consolidarea Unirii Principatelor Române.

La 30 aprilie 1844 s-a căsătorit cu viitorul domn Al. I. Cuza, al cărui destin îl va împărtăşi tot restul vieţii.

De numele ei se leagă şi înfiinţarea, la Bucureşti, a unui azil pentru copii orfani, care a primit denumirea de Azilul „Elena Doamna”. Tot prin efortul ei a luat fiinţă, în România, prima organizaţie de Cruce Roşie.

• 1871: In New York City, domnisoara Anna Swan din Nova Scotia (Canada)se casatoreste cu dl.Martin Buren din Kentucky, intemeind   cel mai inalt cuplu casatorit din lume la acea data.

El avea 2 metri si 41 de centimetri, luptase in Razboiul Civil american si fusese decorat, iar aleasa lui, Anna Haining, era o pianista scotiana care masura 2 metri 27. Si-au facut o casa pe masura lor si au avut impreuna doi copii, care din pacate nu au supravietuit.

• 1882: S-a născut Igor Stravinsky, compozitor, pianist și dirijor rus (d. 1971)

Igor Fiodorovici Stravinski (n. 17 iunie 1882, Lomonosov – d. 6 aprilie 1971, New York) a fost un compozitor modern de muzică cultă, originar din Rusia, unul din cei mai importanți muzicieni din prima jumătate a secolului al XX-lea. S-a făcut cunoscut și ca pianist virtuoz și dirijor, a readus în actualitate și a revoluționat muzica de balet.

Primele lucrări ale tânărului Igor, Focuri de artificii și Scherzo fantastic, entuziasmează pe Serghei Diaghilev, conducătorul vestitelor "Ballets Russes" din Paris, care îi comandă compoziții pentru ansamblul său. Rezultatul este muzica de balet Pasărea de Foc, a cărei reprezentație în 1910 stupefiază, dar și entuziasmează publicul parizian, conștient că se află în pragul unui nou stil în muzică. Urmează Petrușka (1911), splendida poveste muzical-coreografică pe motive ale folclorului rus. Cu următoarea operă, Sacre du Printemps ("Încoronarea primăverii"), izbucnește însă scandalul, provocat nu atât de spectacol, cât de originalitatea muzicii. Publicul se împarte în două: pe de o parte adeversarii, care nu se pot împăca cu mijloacele noi de expresie muzicala, pe de altă parte entuziaștii susținători ai noului gen. Evoluția ulterioară a muzicii lui Stravinski face din el reprezentantul necontestat al unui curent, ce va fi numit muzică modernă clasică tonală serială.

După ce a trăit cea mai mare parte a vieții în Franța, la vârsta de 58 de ani se stabilește definitiv în America, fiind mai ales activ ca dirijor de orchestră și autor de cronici muzicale. Continuă să compună muzică pentru balet (Orpheus, 1947; Agon, 1957), Compoziții corale (Messe pentru cor și dublu quintet de suflători, 1944-1948; Abraham and Isaak, 1963; Requiem Canticles, 1966; Simfonia psalmilor pentru cor și orchestră, 1948).

Igor Stravinsky moare în urma unui infarct la 6 aprilie 1971 în apartamentul său din New York. Este înmormântat la Veneția în cimitirul San Michele.

Igor Stravinsky plays Stravinsky Piano Sonata (1924) 

• 1885: A sosit la New York, la bordul Fregatei franceze Isère, Statuia Libertăţii, simbol al SUA.

Monumentul este un cadou al Franţei făcut Statelor Unite, cu ocazia aniversării a 100 de ani de la declararea independenţei Americii de Nord.

Numit si “Miss Liberty” sau “Lady Liberty”, monumentul din portul „Liberty Island”, inalt de 93 de metri, a fost un cadou oferit americanilor de catre francezi, cu ocazia aniversarii a 100 de ani de la declararea independenţei Americii de Nord. Statuia libertatii a fost plasata pe raul Hudson si este un simbol de bun venit pentru toata lumea: americani care se intorc in tara, vizitatori sau imigranti. Sculptorul care a facut statuia este Frederic Auguste Bartholdi, iar scheletul metalic a fost proiectat de Gustave Eiffel, cel care a realizat Turnul Eiffel. 

Statuia Libertatii este un simbol al Statelor Unite si al libertatii in general. Numele original complet al Statuii Libertatii este “Libertatea Luminand Lumea” (in franceza la Liberté éclairant le monde), Primul model, la scara mica, turnat in bronz, a fost realizat in 1870 cu ocazia expozitiei universale de la Paris din 1900. Din anul 1906, ea se gaseste in Jardin du Louxembourg, din Paris. Proiectul initial era destinat unui far monumental, planuit a fi amplasat la intrarea in Canalul Suez, avand ca motiv de inspiratie Colosul din Rodos. Coroana cu 7 varfuri purtata de personajul feminin reprezinta cele 7 continente (Africa, America de Nord, America de Sud, Asia, Europa, Oceania si Antarctica). Oficial, statuia a fost oferita Statelor Unite ale Americii la 4 iulie 1884, transportata de fregata Isere si montata definitiv in locul unde se gaseste si astazi. Are 46,5 (92, 99 m cu tot cu soclu) si reprezinta o femeie acoperita de un drapel care tine in mana dreapta o flacara iar in mana stanga o placa pe care este inscriptionata ziua independentei Americii: 4 iulie 1776. In interiorul ei se afla o scara cu 354 de trepte pe care se poate urca, insa, dupa atentatele de la 11 septembrie 2001, vizitarea ei la interior este interzisa.

În portul New York se află unul dintre cele mai grandioase simboluri ale adorării purtătorului de lumină: Statuia Libertăţii.

În limba engleză liber se spune free. Cuvântul libertate ar trebui tradus mai degrabă prin freedom. În schimb, statuia Libertăţii se numeşte, în limba engleză, Statue of Liberty. Studiind nuanţele limbii engleze înţelegem şi de ce. Freedom desemnează dreptul, privilegiul, independenţa pe când Liberty are nuanţa de permisiune, de „ceea ce se permite într-un anumit cadru”, deci nicidecum ceea ce înţelegem noi prin cuvântul libertate. Chiar masonii se numesc în engleză free-masons, adică zidari liberi, semn că au privilegii şi drepturi- libertate şi nu libertăţi – permisiuni. Ei au purtat acest atribut de-a lungul istoriei tocmai pentru că erau scutiţi de taxe şi nu aveau restricţii de călătorie ca oamenii obişnuiţi. Aruncaţi o privire în jur şi veţi vedea că şi astăzi este la fel. Oamenii obişnuiţi pot fi „liberi” (adică pot avea anumite libertăţi) doar atât cât le permit free-masonii. În acest context poate că ar fi mai corect să numim acest monument Statuia Libertăţilor. De altfel la origine statuia se numea „Libertatea iluminând lumea”.

Statuia Libertăţii a fost dăruită SUA de fraţii masoni francezi.

Ea a fost construită în Franţa, transportată peste ocean, asamblată şi inaugurată în 1886. 38 de ani mai târziu a fost declarată monument naţional şi în prezent este un bine cunoscut obiectiv turistic, care produce anual un venit de 160 milioane de dolari.

Nu numai că statuia este o purtătoare a luminii, dar este amplasată pe o bază în formă de stea (vezi mai sus), iar clădirea care îi serveşte drept fundaţie are forma clasică a unui templu masonic, aşa cum se pot vedea multe în SUA.

Statuia Libertăţilor mai ascunde însă multe secrete. Observând-o cu atenţie, ne dăm seama că nu este deloc o statuie care stă cuminte pe piedestalul ei, ci este o statuie vie, suprinsă în plină în mişcare. Piciorul ei drept este ridicat de pe sol în plin avânt, lucru ce îipermite să rupă „lanţurile tiraniei şi sclaviei” care îi înlănţuie piciorulstâng.

Cu ocazia restaurărilor din 1984-1986 au fost făcute copii la aceeaşi scară a diferitelor elemente ale statuii. Piciorul drept, făclia şi capul sunt expuse acum în mărime naturală în muzeul amenajat în cadrul complexului. Pasionaţii de acest monument au descoperit imediat o particularitate extrem de interesantă a picioarelor dezgolite ale statuii. Statuia este bolnavă. Suferă de o deformaţie a labelor picioarelor care face ca al doilea deget să fie mai lung decât degetul mare, iar degetul mic să fie exagerat de scurt. Specialiştii în ortopedie arată că mai mult de 70% din populaţie are ceea ce se numeşte neoficial „picioare egiptene” adică degetul mare mai lung şi celelalte care descresc proporţional. Există şi o categorie de oameni care au ceea ce se numeşte „picioare greceşti”, nume dat după faptul că statuile Greciei Antice erau reprezentate cu al doilea deget mai mare decât celelalte. Aceasta este o boală care duce şi la deformarea gambelor, slăbirea gleznelor şi frecvente luxaţii (în imagine este ilustrat un fragment din statuia împăratului Constantin datând din anul 330 în. Ch. Alături de piciorul Statuii Libertăţilor).

Ce ascunde în spate o asemenea reprezentare, ne explică simbolistul Paul Diel, care arată că „piciorul este un simbol al tăriei sufleteşti căci el este baza poziţiei verticale, proprie omului. Piciorul vulnerabil, şchiopătarea, orice deformare a piciorului dovedesc o slăbiciune sufletească” (din Dicţionarul de simboluri, Jean Chevalier&Alain Gheerbrant, Editura Artemis, 1999). Dacă adăugăm aici şi cunoştinţele legate de corespondenţele subtile ale fiecărui deget, vom înţelege imediat de ce al doilea deget este mai mare şi al cincilea este extrem de mic.

Statuia Libertăţilor de la Paris – celălalt picior al „Noului Colos”

Puţini ştiu însă că în lume există de fapt două Statui ale Libertăţilor identice dar de mărimi diferite, care stau faţă în faţă, la mare depărtare una de cealaltă, una în Franţa pe o insulă de pe Sena  şi celaltă pe o altă insulă, în portul New York.  Exact aşa cum la intrarea în lojă stau de o parte şi de alta cele două coloane purtând în vârf globul pământesc. Cele două statui implantate strategic reprezintă de fapt simbolul dominaţiei puterii iluminate (nu luminoase) a masoneriei asupra globului. Acest secret ne este dezvăluit de placa aflată la baza statuii din New York care ne lămureşte că avem de-a face cu „Noul Colos”. După cum ştim, Colosul din Rodos era una dintre cele opt minuni ale lumii antice. Gigantica statuie stătea cu un picior pe un mal şi cu celălalt pe celălat mal. 

Statuia din Paris a fost făcută cadou de americani francezilor în 1889. Este făcută din bronz (prima este din cupru şi oţel) şi are 35 de picioare înalţime faţă de 300 cât are prima. A fost amplasată pe o insulă numită Ile de Cygnes lângă podul Grenelle.

În 1916, cu ocazia celebrării aprinderii luminii electrice în torţa Statuii Libertăţilor, ambasadorul Franţei Jule J. Jusserand a declarat: „nu unui om, nu unei naţiuni i-a fost ridicată această statuie. A fost ridicată pentru o idee. O  idee mai mare decât Franţa sau SUA, ideea de Libertate (Liberty nu Freedom în original)”

O copie a flăcării purtată de Statuia Libertăţilor din New York, placată cu aur, a fost plasată în Paris în perioada în care a avut loc restaurarea Statuii Libertăţillor. Ea se găseşte lângă capătul de nord al podului Alma, chiar lângă intrarea în pasajul devenit celebru prin accidentul prinţesei Diana din 1997. Mult timp după accident puteai vedea încă în Paris admiratori, care plângeau lângă  această „Făclie a Libertăţii”, transformată într-un veritabil altar pe care erau aşezate flori, lumânări aprinse şi fotografii ale prinţesei.

Alte Statui ale Libertăţilor apar şi alte colţuri ale lumii.

 La Tokyo în port a fost ridicată în decembrie 2000 o Statuie a Libertăţilor,  un sfert cât cea din New York. Tot în Tokyo găsim Statui ale Libertărţilor pe acoperişurile motelurilor rău famate care închiriază camere cu ora, tot în zona portului. Găsim Statui ale Libertăţilor, mult mai mici ca mărime,  în Las Vegas, într-un parc din Paris, în Germania,  într-un mic orăşel din Franţa numit St Cyr sur Mer, etc.

De Halloween se vând costumaţii tip Statuia Libertăţilor pentru copii. Imaginea ei a apărut pe miliarde de cărţi poştale, fotografii, monede, medalii, tricouri şi pe  numeroase suveniruri din lumea întreagă.

 Şi astfel se perpetuează la scară planetară modelul purtătorului luminii, în speţă modelul lui Lucifer.

• 1889: Poetul național al românilor, Mihai Eminescu, a fost  înmormântat.

Sicriul sau a fost depus în biserica Sf. Gheorghe cel Nou din Bucuresti.

Singura imagine păstrată de la înmormântarea poetului a fost un desen realizat de cunoscutul grafician Constantin Jiquidi.

Apropiații, puținii prieteni,  mulți studenți și elevi ai Școlii Normale de Institutori din București, precum și nelipsiții curioși au înțesat biserica și curtea acesteia.

Presa vremii scria că o doamnă din Moldova, îmbrăcată în negru, a aşezat pe pieptul poetului un buchet de flori „nu mă uita”! Sigur, nu putea fi alta decât cea care l-a iubit, l-a inspirat şi l-a ajutat în clipe grele, Veronica Micle.

Șapte coroane, din partea Academiei Române și a câtorva cotidiane, străjuiau sicriul. Pe una din ele scria: „din partea amicilor”. A. Z. N. Pop, într-o interesantă carte dedicată vieții lui Eminescu, prezintă un manuscris din Biblioteca Academiei Române care conține o listă a  prietenilor poetului, care, mișcați de o profundă compasiune, au făcut chetă pentru cumpărarea coroanei si a florilor  de pe catafalcul lui Eminescu. 

Sicriul, acoperit într-o pânză neagră, purta către căpătâi volumul de poezii îngrijit de Maiorescu.. Slujba înmormântării a fost oficiată de un singur preot care, la final, nu a rostit obişnuitul necrolog.

Răspunsurile la strană au fost date de corul Mitropoliei, dirijat de C. Bărcănescu, unul din adevărații amici de-ai poetului.

G. D. Scraba, în cartea Amintirea lui Mihai Eminescu, afirmă că la finalul slujbei corala a interpretat o melodie pe versurile poeziei Mai am un singur dor, asistența fiind profund marcată de melodie, dar mai ales de stihuri, care acum deveniseră parcă un dangăt de clopot ce bătea cadențat la ușa sufletelor celor prezenți.

Necrologul a fost rostit de Grigore Ventura, prim redactor la ziarul „Adevărul” : „… acela ce zace aici înaintea noastră n-a fost al nimănui, ci al tuturor românilor. Nu e dar de mirare că toți îl plângem; dar lacrimile noastre, ale tuturor, se vor schimba în rouă roditoare și binefăcătoare sub razele luminoase ce va răspândi soarele amintirii poetului iubit”.

După încheierea cuvântării, cortegiul funerar a pornit către Cimitirul Belu.

Sicriul a fost așezat într-un dric simplu, tras de doi cai. În fruntea mulțimii care însoțea pe Eminescu pe ultimul drum al acestei vieți până la bolțile veșniciei, se aflau: Mihail Kogălniceanu, Toderiță Rosetii (fratele Elenei Cuza), Titu Maiorescu, Lascăr Catargiu și alți reprezentați de marcă ai vieții culturale și politice a vremii.

În fața Universității s-a făcut un popas, prilej pentru o nouă cuvântare. Reputatul profesor de filozofie, Dimitrie August Laurian, a rostit un scurt cuvânt evidențiind activitatea jurnalistică a poetului. Între altele vorbitorul a spus: „…avem dinaintea noastră un cadavru în care a trăit o comoară de gânduri. Materia își urmează prefacerea sa în nesfârșit”.

Condoleanţele studențimii adunate în număr mare au fost rostite de tânărul Gheorghe Calmuschi, originar din „Betleemul” lui Eminescu. Prin cuvinte emoționante, vorbitorul a arătat aprecierea tinerilor studioși față de geniul celui ce era dus către cimitir: „…Şi noi care te-am iubit şi te-am preţuit atât de mult îţi vom dezmierda cu lacrimi multă vreme mormântul tău şi-l vom corona cu flori de tei, pronunţând numele Eminescu, care conţine în el aşa de mult, cât o lume întreagă”.

Trista adunare a pornit apoi pe Calea Victoriei către locul dinainte pregătit în cimitirul Bellu, parcela 9, unde Eminescu a fost coborât în reavănul pământ pentru a se odihni o vreme. Era spre seară…

Sa lasam versul eminescian să redea o fărâmă din taina clipei:

„Şi când se va întoarce pământul în pământ,

Au cine o să ştie de unde-s, cine sunt?

Cântări tânguitoare prin zidurile reci

Cerşi-vor pentru mine repaosul de veci.”

• 1910: A avut loc zborul primului aeroplan românesc, proiectat, construit şi pilotat de Aurel Vlaicu, pe dealul Cotrocenilor din Bucureşti.

Aeroplanul, după circa 40 de metri parcurşi pe pământ, s-a ridicat în aer la 3-4 metri de sol, pe o lungime de 50 de metri, după care a coborât uşor .

În amintirea acestui eveniment, la această dată, s-a marcat, până în anul 2004, Ziua aripilor româneşti (Ministerul Apărării Naţionale a stabilit, printr-un ordin din 1994, sărbătorirea Zilei aviaţiei la două date diferite: la 17 iunie şi la 20 iulie, ziua Sf. Prooroc Ilie Tesviteanul, ales de pionierii aviaţiei din ţara noastră, în 1913, ca patron al aviaţiei; în anul 2004, MApN a indicat data de 20 iulie ca zi unică pentru a sărbători aviaţia militară şi civilă).

„Bucuria cea mai mare, însă, am simțit-o când am zburat pentru prima oară la Cotroceni. Nu m-am ridicat atunci mai sus de patru metri. Cu toate acestea, nici Alpii nu mi-i închipuiam mai înalți ca înălțimea la care mă ridicasem eu. Fiindcă patru metri erau atunci pentru mine un record formidabil, un record care îmi consacra mașina. Zburasem. Și asta era principalul." (Aurel Vlaicu)

Născut în anul 1882, la Binţinţi, Aurel Vlaicu a absolvit Colegiul Reformat al Liceului „Calvin“ din Orăştie, care, din anul 1919, a fost numit Liceul „Aurel Vlaicu“. După ce a promovat Bacalaureatul la Sibiu, şi-a continuat studiile la Universitatea din Budapesta, obţinându-şi diploma de inginer în 1907.

• 1928: Amelia Earhart şi-a început călătoria, încercând să devină prima femeie care a zburat peste Oceanul Atlantic. 

Aceasta era pasageră, Wilmer Stutz, pilot, iar Lou Gordon, mecanic.

Amelia Earhart (n. 24 iulie 1897, Atchison, Kansas - dispărută pe 2 iulie 1937 în Pacific) a fost un pioner în aviație și o militantă angajată pentru drepturile femeii.

Amelia Earhart a fost fiica juristului Samuel Stanton Earhart (1868–1930) și a lui Amy Otis (1869–1962). A petrecut cea mai mare parte a copilăriei în casa bunicilor deoarece tatăl ei era alcoolic.

Încă de când era copil, Amelia se comporta într-un mod neobișnuit în comparație cu celelalte fete de aceeași vârstă, se cățăra pe copaci, vâna șobolani cu arma. În 1915 a absolvit liceul cu rezultate excelente, iar din 1917 a lucrat în Boston ca soră medicală în cadrul armatei, fiind angajată și pentru societate. În anul 1919 a început studiul medicinei la universitatea „Columbia University” din New York.

 După circa un an și-a întrerupt studiile și s-a reîntors acasă la părinți, pentru ca în anul 1920 să zboare pentru prima oară cu avionul, fiind hotărâtă să devină pilot. Deoarece costul orelor pentru zbor era de 1000 de dolari, părinții au refuzat finanțarea cursului de pilot. A practicat circa 28 de profesii până ce, în anul 1921, a putut lua primele ore de zbor de la Neta Snook. După numai șase luni, cu ultimii bani economisiți și-a cumpărat un avion „Kinner Airster”, cu care a stabilit recordul de înălțime de zbor, pentru femei, cu o altitudine de 4300 m.

În anul 1920 părinții ei au divorțat, iar Amelia s-a mutat împreună cu mama ei pe coasta de est a SUA. La insistențele mamei sale a vândut avionul dar a cumpărat un automobil de tip sport. A lucrat în Boston ca învățătoare, fiind și angajată social.

Amelia Earhart a atras asupra ei atenția presei internaționale la data de 17 / 18 iunie 1928 ca prima femeie pasageră care traversează cu avionul Oceanul Atlantic, fiind sărbătorită și declarată „femeia anului” devenind un idol feminin.

La toate interviurile date, subliniază faptul că femeile nu sunt cu nimic mai prejos decât bărbații. În 1929 a contribuit la înființarea clubului piloților feminini „Ninety Nines”, cu scopul sprijinirii femeilor care vor să zboare cu avionul.

În anul 1931 s-a căsătorit cu scriitorul George P. Putnam (1887 - 1958), mentorul și admiratorul ei. Amelia s-a căsătorit cu oarecare rezerve, temându-se că familia îi va limita posibilitatea de a pilota. În anul 1932 a căutat să urmeze exemplul lui Charles Lindbergh, care a traversat singur la 20/21 mai 1927 Oceanul Atlantic, însă din cauza timpului nefavorabil și a unor probleme tehnice a trebuit să întrerupă zborul în Irlanda de Nord, neajungând la Paris.

Amelia, femeia care a traversat de două ori Atlanticul, a primit de la președintele american Herbert C. Hoover medalia de aur „National Geographic Society”. La primirea distincției ea a făcut următoarea remarcă laconică: „Unele detalii ale zborului sunt exagerate”. Ea s-a angajat mai departe pentru drepturile femeii și recunoașterea poziției acesteia în societatea americană. Au urmat o serie de zboruri peste Pacific, între Honolulu (Hawaii) și Oakland (California), sau solo de la Mexico City la Newark (New Jersey).

Înainte de a împlini vârsta de 40 de ani, a dorit să facă înconjurul pământului la ecuator. După ce parcursese deja trei pătrimi din zborul planificat, a decolat la data de 2 iulie 1937 de la Lae (Noua Guinee) zburând spre insula Howland din Pacific, unde nu a mai sosit niciodată.

„Cel mai dificil lucru este de a lua decizia să acţionezi; restul nu înseamnă decât tenacitate. Temerile sunt tigri de hârtie. Poţi face orice hotărăşti să faci. Poţi acţiona pentru a-ţi schimba şi controla viaţa; iar procesul prin care faci asta reprezintă propria lui recompensă.” (Amelia Earhart)

• 1932: S-a născut Sabin Bălaşa, pictor .

Tatăl său, preot, și mama sa, învățătoare, își transformaseră casa în muzeu arheologic și etnografic, cu peste 3000 de piese.

A fost școlit la Craiova și apoi la București. A fost legat spiritual de Italia, pe care a vizitat-o de mai multe ori, pentru a primi diferite premii,dar și pentru a picta, în special de Florența. Aceeași legătură a simțit-o față de Iași, unde a realizat în intervalul 1968-1978 celebrele murale care înnobilează Sala Pașilor Pierduți a Universității Al. I. Cuza, și unde s-a simțit permanent acasă, motiv pentru care declara, cu umor, că este moldovean de origine oltean.

Celebritatea pe care i-au adus-o muralele de la Iași și pentru care era considerat clasic înainte de a împlini 40 de ani, a determinat o adevărată vânătoare pentru Sabin Bălașa.

Marii colecționari din România, dar și din Europa și SUA, i-au dorit lucrările, crescând cotația acestora la valori amețitoare pentru artiști cu mai puțin noroc sau talent, puternicii epocii i-au comandat și i-au plătit două lucrări dedicate cuplului Ceaușescu.

Succesele sale au atras și contestări vehemente, alimentate, cel mai adesea, de faptul că picturile sale se vindeau cu prețuri mult mai mari decât ale clasicilor români și absolut nesperate de contemporani.

Totuși, în special în ultimul deceniu, tocmai aceste prețuri au acționat ca un adevărat accelerator de performanță pentru piața de artă românească, care recunoștea un valoros pictor atunci când a început să vândă cu câteva mii de euro o lucrare, față de câteva sute cât primea de obicei.

După ce aceeași Sală a Pașilor Pierduți găzduise expoziția Sabin Bălașa, organizată de Galeriile de artă Top Business, în cadrul căreia cea mai ieftină lucrare costa câteva zeci de mii de euro, peste 60.000 de oameni, unii sosiți de departe, chiar din străinătate s-au întâlnit cu opera lui Sabin Bălașa reunită într-un simbolic transfer de semnificație între muralele realizate în anii 70 și lucrări recente ale maestrului care împlinea 70 de ani.

Sabin Bălașa s-a stins din viață în data de 1 aprilie 2008, la Spitalul Sfânta Maria din București, în urma unui cancer pulmonar. A fost înmormântat la Cimitirul Eternitatea din Iași, la 5 aprilie 2008.

Sabin Balasa

 

• 1944: Islanda anunță separarea sa definitivă de Danemarca și se proclamă republică - ziua națională

La 31 decembrie 1943, Actul de Uniune Dano-Islandeză a expirat după 25 de ani. Începând cu 20 mai 1944, islandezii au votat într-un referendum de patru zile propunerile de a încheia uniunea personală cu Danemarca, de a aboli monarhia și de a înființa o republică. Rezultatul a fost 97% din voturi pentru încheierea uniunii și 95% în favoarea noii constituții republicane. Islanda a devenit oficial republică la 17 iunie 1944, cu Sveinn Björnsson primul președinte.

• 1947: Americanul Edwin Land le venea in ajutor celor grabiti, inventand poza la minut si aparatul care se pricepea sa faca astfel de fotografii.

Potrivit legendei, inventatorul se afla intr-o vacanta in Mexic impreuna cu familia. Cand fata lui a vrut sa stie de ce trebuie sa astepte pentru a vedea fotografiile pe care tocmai le facuse, Edwin Land a cazut pe ganduri. 

Peste o ora schitase deja un mod de a satisface capriciul fiicei lui, iar in 1947 un aparat foto instant cu film sepia se afla deja pe piata. Dupa 60 de ani de la aparitia primelor fotografii la minut, compania americana a anuntat ca inceteaza productia filmelor fotografice destinate acestui tip de aparat.

• 1950: Medicul american Richard Lawler efectuează primul transplant de rinichi la Spitalul „Mary" din Chicago.

 Medicul american Richard Lawler facea complicata operatie chirurgicala la Spitalul „Mary“ din Chicago. Pacienta, o femeie de 49 de ani ai carei rinichi incetasera sa functioneze, era considerata un caz pierdut. Totate incercarile de transplant de rinichi facute pana la acea data pe animale esuasera. Dar, dupa ce medicul a gasit un donator si a obtinut acceptul sotului pacientei, operatia a inceput. A durat 45 de minute si a fost un succes. In prezent, la nivel mondial sunt facute in fiecare an peste 70.000 de astfel de operatii.

Să aveți o zi frumoasă!