19 Iunie

Este a 170-a zi a anului. 

Au mai rămas 195 de zile până la sfârșitul anului. 

Soarele răsare la 05 h 31 m și apune la 21 h 03 m. 

Citatul zilei

„Nu cunoaștem niciodată bine pe oameni, ei au încăperi închise pentru ochiul superficial.” (George Călinescu)

Ziua Recunoștinței în Transplant, 
zi dedicată donatorilor de organe

Începând din 2010, Ziua Recunoştinţei în Transplant va fi marcată în fiecare an la 19 iunie, în semn de recunoştinţă faţă de donatori, de încurajare continuă a pacienţilor care au primit o grefă, precum şi în semn de apreciere faţă de echipele de medici care efectuează astfel de operaţii complexe.

Iniatiativa apartine Prof. Dr. Mihai Lucan, Seful Institutului Clinic de Urologie si Transplant Renal Cluj Napoca, care a dorit sa multumeasca astfel celor care au facut posibila redarea vietii pacientilor ce asteptau un transplant renal.

Peste 1000 de donatori si recipienti, autoritati si specialisti in domeniul medical vor lua parte la eveniment. In cadrul Zilei Recunostintei in Transplant, o parte dintre pacienti vorbesc despre experienta prin care au trecut si despre importanta transplantului renal si a donarii de organe in Romania.

Să fii DONATOR de organe este un act de mare eroism!
Să fii beneficiarul unui transplant de organe este o imensă responsabilitate.  

În semn de profundă recunoştinţă, imensă dragoste şi modest omagiu adus celor care prin moartea lor au dat viaţă, Asociaţia Transplantaţilor din România a ridicat o cruce în faţa bisericii Spitalului Clinic Fundeni, cu hramul Sfinţii Doctori fără de arginţi Cosma şi Damian.

  

 Ziua internaţională pentru eliminarea violenţei sexuale în timpul conflictelor

La 19 iunie este marcată, de către Organizaţia Naţiunilor Unite, Ziua internaţională pentru eliminarea violenţei sexuale în timpul conflictelor.
Adunarea Generală a Naţiunilor Unite a instituit la 19 iunie 2015 prin Rezoluţia 69/293 marcarea, în fiecare an, a zilei internaţionale pentru eliminarea violenţei sexuale în timpul conflictelor pentru creşterea gradului de conştientizare în rândului publicului larg şi pentru a se pune capăt formelor de violenţă sexuală legate de conflicte, pentru a aduce un omagiu victimelor şi supravieţuitorilor violenţei sexuale de pe mapamond, precum şi pentru a aduce un omagiu tuturor acelora care şi-au dedicat în mod curajos viaţa sau şi-au pierdut-o luptând pentru eradicarea acestor crime.

 
Data a fost aleasă pentru a marca şi adoptarea de către Consiliul de Securitate al Naţiunilor Unite la 19 iunie 2008 a Rezoluţiei 1820/2008 în textul căreia Consiliul condamnă violenţa sexuală ca o modalitate de război şi ca un impediment împotriva construcţiei păcii.
În schimb, pentru a răspunde creşterii extremismului violent, Consiliul de Securitate a adoptat Rezoluţia 2331/2016 care vizează legătura dintre violenţa sexuală, terorism, crima organizată transnaţională şi traficul de fiinţe umane. Rezoluţia recunoaşte violenţa sexuală ca fiind o tactică de terorism.
Tema pentru anul 2018 sub care sunt organizate o serie de manifestări dedicate acestei zile este ''Starea critică şi drepturile copiilor născuţi în război''.
La sediul Organizaţiei Naţiunilor Unite din New York va fi organizat, la 19 iunie, un seminar care va marca pentru a treia oară Ziua internaţională pentru eliminarea violenţei sexuale în timpul conflictelor. Evenimentul include reflecţii asupra modalităţilor în care lecţiile istoriei pot fi aplicate conflictelor contemporane sau societăţilor postconflict, în care femeile şi copiii eliberaţi din grupuri extremiste violente şi armate se zbat să se reintegreze în familiile şi în comunităţile lor.
Termenul de ''violenţă sexuală legată de conflict'' se referă la viol, sclavie sexuală, prostituţie forţată, sarcină forţată, avort forţat, sterilizare forţată, mariaj forţat sau oricare altă formă de violenţă sexuală de gravitate comparabilă, comisă împotriva femeilor, bărbaţilor, fetelor sau băieţilor, care sunt direct sau indirect legate de un conflict. Termenul include de asemenea traficul de fiinţe umane comis în situaţii de conflict cu scopul violenţei sexuale sau cu scopul exploatării

Evenimente de-a lungul timpului...

• 1269: Regele Ludovic al IX-lea al Franței ordona ca toti evreii gasiti in public fara semnul de identificare reprezentat de o stea galben, sa fie obligati la plata a zece livre de argint.

 

Ludovic al IX-lea al Franței (25 aprilie 1214 – 25 august 1270), cunoscut în general ca Sfântul Ludovic, Rege al Franței din 1226 până la moartea sa - foto (Reprezentare a Sfântului Ludovic considerată a fi conformă cu realitatea - statuie de la începutul secolului al XIV-lea în biserica din Mainneville, Eure, Franța)

Ludovic al IX-lea al Franței ( n.25 aprilie 1214 – d. 25 august 1270), a fost rege al Frantei din 1226 până la moartea sa. A fost membru al Casei de Capet , fiul regelui Ludovi9c al VIII-lea și a Blancăi de Castilia.

Este singurul rege al Franței care a fost canonizat, și prin urmare există mai multe localități numite în onoarea sa, printre care St.Louis, Missouri , în Statele Unite. A înființat Parlamentul de la Paris.

A condus două cruciade care au contribuit la prestigiul lui. Pentru a finanța prima cruciadă Ludovic a ordonat expulzarea tuturor evreilor camatari. Această acțiune îi permitea lui Ludovic să confiște proprietățile evreilor expulzați, pe care le putea folosi în cruciada sa, dar cu toate acestea, nu a eliminat datoriile creștinilor.

A treia parte din datorie a fost scutită, dar restul de bani trebuiau trimiși la trezoreria regală. Ludovic a ordonat de asemenea, la cererea Papei Grigore al IX-lea arderea a 12.000 de copii ale Talmudului,cartea sfanta a evreilor.

Pe lângă legislația împotriva evreilor și camătăi, Ludovic a extins atribuțiile Inchizitiei , mai ales sudul Franței, unde erezia catara era foarte puternică.

• 1623:  S-a născut matematicianul şi filozoful Blaise Pascal (“Les pensées”); (m. 19 august 1662).

A avut contribuții în numeroase domenii ale științei, avand contributii  importante  asupra teoriei probabilităților, studiul fluidelor prin clarificarea conceptelor de presiune si vid.

A fost preocupat si de construirea unor calculatoare mecanice.

În urma unei revelații religioase în 1654 a abandonat  matematica și științele exacte  dedicandu-si  viața  filosofiei si teologiei.

În onoarea contribuțiilor sale în știință numele Pascal a fost dat unității de măsură a presiunii , precum și unui limbaj de programare  .

• 1820: Se năștea meseria de dirijor.

 Ludwig Spohr devenea primul muzician care folosea o bagheta pentru coordonarea unei orchestre in timpul unui concert in Anglia. Tot pe 19 iunie, dar in 1854, aparea si primul acordeon, patentat de un american, un instrument muzical manual, constand dint-un burduf atasat la doua rame de forma dreptunghiulara, pe care sunt montate butoane, sau la unele tipuri, clape asemanatoare celor de la pian. Cel care canta la acordeon produce diferitele note apasand butoanele si clapele.

• 1862: În Statele Unite ale Americii a fost abolită sclavia, aceasta fiind scoasa în afara legii pe intreg teritoriul țării.

Proclamația de emancipare constă din două decrete ale Președintelui Statelor Unite Abraham Lincoln emise în timpul războiului civil american. Primul, emis la 22 septembrie 1862, a declarat liberi toți sclavii din toate statele Confederației care nu aveau să treacă sub controlul Uniunii până la 1 ianuarie 1863. Al doilea decret, emis la 1 ianuarie 1863, a numit statele în care este valabil.

Proclamația de emancipare a fost atacată la acea vreme pentru că elibera doar sclavii asupra căror Uniunea nu avea putere. În practică, proclamația a însemnat un angajament al Uniunii de a desființa sclavia, decizie controversată în Nord. Lincoln a emis decretul din poziția sa de „Comandant Suprem al Forțelor Armate” conform articolului II, secțiunea 2 din Constituția Statelor Unite.

Proclamația nu a eliberat niciun sclav din statele de graniță (Kentucky, Missouri, Maryland, Delaware, și Virginia de Vest), sau din statele sau porțiunile de state din Sud care se aflau sub controlul Uniunii. I-a afectat direct, la început, doar pe acei sclavi care fugiseră din Sud și trecuseră în Uniune. Aflând vestea Proclamației, și alți sclavi au fugit dincolo de liniile unioniste pe măsură ce armata Nordului avansa spre sud. În vreme ce armatele Uniunii au ocupat Confederația, mii de sclavi erau eliberați în fiecare zi până când aproape toți (aproximativ 4 milioane, conform recensământului din 1860) au devenit liberi până în iulie 1865.

După război, aboliționiștii erau îngrijorați de faptul că Proclamația ar fi fost doar o măsură luată pe timpul războiului, și că nu avea puterea de a pune capăt sclaviei. Câteva foste state sclavagiste au adoptat legi de interzicere a sclaviei; totuși, sclavia a continuat să existe până când a fost desființată prin ratificarea Amendamentului al 13-lea la 18 decembrie 1865.

Lincoln a înțeles că puterea guvernului federal de a pune capăt sclaviei era limitată de Constituție, care până în 1865 lăsa chestiunea în seama fiecărui stat. Înainte și în timpul alegerii sale ca președinte, el a susținut că dispariția finală a sclaviei va rezulta din împiedicarea expansiunii ei în noile teritorii americane. La începutul războiului, el a încercat și să convingă statele să accepte eliberarea cu despăgubire în schimbul interzicerii sclaviei. Lincoln credea că limitarea sclaviei în aceste moduri o va elimina prin mijloace economice, așa cum prevedeau Părinții Fondatori, în conformitatea cu Constituția. Președintele Lincoln a respins două tentative de emancipare limitate geografic ale general-maiorului John C. Frémont în august 1861 și a general-maiorului David Hunter în mai 1862, cu argumentul că nu le stă lor în putere, și că va deranja statele de graniță loiale Uniunii.

La 19 iunie 1862, cu susținerea lui Lincoln, Congresul a adoptat o lege prin care interzicea sclavia în toate teritoriile federale. În iulie 1862, a fost adoptată o a doua Lege de Confiscare, prin care se stabileau proceduri judecătorești prin care se puteau elibera sclavii oricărei persoane condamnate pentru ajutarea rebeliunii. Desi Lincoln credea că nu stă în puterea Congresului să elibereze sclavii din state, el a aprobat legea, dând credit legislativului. El considera însă că asemenea acțiuni sunt atribuția exclusivă a comandantului suprem în timp de război, atribuții care îi revin prin Constituție președintelui, iar Lincoln plănuia să acționeze și el în același sens. În acea lună, Lincoln a discutat cu cabinetul o variantă a proclamației de emancipare. În ea, el declara: „ca măsură militară potrivită și necesară, începând cu 1 ianuarie 1863, toate persoanele deținute ca sclavi în statele confederate vor fi pentru totdeauna libere”.

În particular, Lincoln ajunsese în acest moment la concluzia că baza de sclavi a Confederației trebuie eliminată. Politicienii Copperheads susțineau însă că emanciparea este o piedică la adresa păcii și reunificării. Redactorul republican Horace Greeley de la foarte influentul New York Tribune a căzut în capcană, iar Lincoln a negat direct aceasta într-o abilă scrisoare din 22 august 1862. Președintele a spus că principalul scop al acțiunilor sale ca președinte (folosind pronumele personal de persoana întâi și termenul de „îndatorire oficială”) era conservarea Uniunii:

„Obiectivul meu de ansamblu în această luptă este salvarea Uniunii, nu acela de a salva sau de a distruge sclavia. Dacă aș putea salva Uniunea fără să eliberez vreun sclav, aș face-o; și dacă aș putea-o salva eliberând toți sclavii, aș face-o; și dacă aș putea-o salva eliberând pe unii și lăsându-i pe alții cum erau, atunci aș face și asta. Ceea ce fac eu în privința sclaviei și a rasei de culoare, fac pentru că cred că ajută la salvarea Uniunii; și ceea ce nu fac, nu fac pentru că nu cred că va ajuta la salvarea Uniunii … Aici mi-am declarat scopul în conformitate cu ce consider că este îndatorirea mea oficială; și nu intenționez să modific nici dorința mea personală, pe care adesea mi-am exprimat-o, ca toți oamenii de pretutindeni să fie liberi.”

Proclamația de emancipare, emisă la 22 septembrie 1862, și intrată în vigoare la 1 ianuarie 1863, îi declara liberi pe sclavii din 10 state neaflate sub controlul Uniunii, cu excepții privind zonele aflate deja sub controlul Uniunii în două state. Lincoln a petrecut următoarele 100 de zile pregătind armata și națiunea pentru emancipare, în timp ce democrații și-au raliat alegătorii de la alegerile legislative din 1862 avertizând privind amenințarea pe care o reprezintă sclavii eliberați pentru albii din Nord.

Odată ce abolirea sclaviei în statele rebele a devenit un obiectiv militar, pe măsură ce armatele Uniunii înaintau spre sud, din ce în ce mai mulți erau eliberați, până când toți cei trei milioane din teritoriul confederat au fost eliberați. Comentariul lui Lincoln la semnarea proclamației a fost: „niciodată, în viața mea, nu m-am simțit mai sigur că fac ceea ce trebuie, decât acum când semnez această hârtie.” O vreme, Lincoln a continuat planurile mai vechi de a constitui colonii de sclavi eliberați. El comenta favorabil pe tema colonizării în Proclamația de emancipare, dar toate tentativele de a pune în aplicare un proiect de asemenea amploare au dat greș. La câteva zile după anunțarea emancipării, 13 guvernatori republicani s-au întrunit la Conferința de Război a Guvernatorilor; ei au susținut proclamația președintelui, dar au propus demiterea generalului George B. McClellan din funcția de comandant al armatei Uniunii.

După emiterea Proclamației de emancipare, înrolarea foștilor sclavi în armată a devenit politică oficială a guvernului. Până în primăvara lui 1863, Lincoln era gata să recruteze soldați negri în numere mai mari decât cele modice de până atunci. Într-o scrisoare adresată lui Andrew Johnson, guvernatorul militar al statului Tennessee, în care îl încuraja să ia inițiativa de a strânge armate de negri, Lincoln scria: „simpla vedere a 50.000 de soldați negri înarmați și pregătiți pe malurile fluviului Mississippi ar pune capăt pe loc rebeliunii”. Până la sfârșitul lui 1863, la îndrumarea lui Lincoln, generalul Lorenzo Thomas recrutase 20 de regimente de negri din valea râului Mississippi. Frederick Douglass a făcut odată următoarea remarcă referitoare la Lincoln: „în compania sa, nu mi s-a amintit niciodată de originea mea umilă și de culoarea mea nepopulară”.

• 1899: S-a născut George Călinescu, critic, istoric literar, scriitor, publicist, academician român, personalitate enciclopedică a culturii și literaturii române, de orientare, după unii critici, clasicizantă, după alții doar italienizantă sau umanistă.

Este considerat drept unul dintre cei mai importanți critici literari români din toate timpurile, alături de Titu Maiorescu sau Eugen Lovinescu.

Şi-a semnat întotdeauna articolele cu pseudonimul G. Călinescu, după o modă destul de răspândită în perioada interbelică.

Gheorghe Vișan (numele adevărat) a fost crescut de impiegatul C.F.R. Constantin Călinescu și de soția sa, Maria, în casa cărora mama băiatului lucra ca menajeră. Familia Călinescu, împreună cu femeia în casă și copilul, s-a mutat la Botoșani, apoi la Iași. Aici, Gheorghe Vișan (viitorul scriitor) a fost înscris la Școala Carol I, de pe lângă Liceul Internat.

În 1907, Maria Vișan (mama sa naturală) a acceptat ca soții Călinescu, care nu aveau copii, să-l înfieze. De atunci, s-a numit Gheorghe Călinescu (acesta a rămas, pe tot parcursul vieții, numele său oficial, utilizarea – evitată consecvent de scriitorul însuși –, atât în exprimarea orală, cât și în scris, a prenumelui George).

Primele două clase primare le-a făcut la Iași, la Colegiul Carol I, celelalte două la București, la Școala Cuibul cu barză, apoi gimnaziul Dimitrie Cantemir la București și și-a încheiat studiile medii la Liceul Gheorghe Lazăr și pe cele universitare la Bucureşti, la Facultatea de Litere și Filozofie.

A fost profesor de limba italiană pe la diverse licee bucureștene și timișorene, apoi a plecat la Roma, pentru doi ani cu o bursă oferită de Academia din România, instituție de propagandă culturală românescă, fondată de profesorul și istoricul Vasile Pârvan.

În 1926, acesta s-a mutat cu chirie într-o casă din București, a obținut o detașare la Liceul Gh. Șincai și a citit pentru prima oară la cenaclul lui Eugen Lovinescu, Sburătorul. A editat, de asemenea, revistele Sinteza în (1927), în colaborare cu alți scriitori, și două numere din revista sa personală Capricorn în (1930).

Aventura de a avea propria sa revistă s-a încheiat cu un eșec financiar, dar în paginile acestor reviste a descoperit rețeta criticii aplicate literaturii române. Cele două reviste au constituit astfel un soi de poligon de încercări. Dar cea mai fertilă experiență e cea de cronicar la revista Viața românească, începând cu 1931, revista fiind coordonată de criticul Garabet Ibrăileanu.

Din 1931 a devenit profesor definitiv de literatură română. În 1933 a inaugurat în Adevărul literar și artistic rubrica celebră Cronica mizantropului, care a dat titlul cărții de eseuri.

Este autorul unor studii fundamentale despre scriitori români (Viața lui Mihai Eminescu, Opera lui Mihai Eminescu, Viața lui Ion Creanga ș.a.).

A publicat, dupa 1945, studii și eseuri privind literatura universală (Impresii asupra literaturii spaniole, Scriitori străini). Studiul Estetica basmului completează spectrul de preocupări ale criticului și istoricului literar, fiind interesat de folclorul românesc și de poetica basmului.

A publicat monografii, în volume separate, consacrate lui Mihai Eminescu, Ion Creangă, Nicolae Filimon, Grigore Alexandrescu (1932-1962), biografii romanțate, numeroase alte studii, eseuri, a ținut numeroase conferințe, academice sau radiofonice, a scris mii de cronici literare în zeci de reviste până în anul morții, în 1965.

A scris romane de tip balzacian (cu intenție polemică evidentă), obiective, la persoana a treia, denumite dorice, în terminologia lui Nicolae Manolescu din studiul asupra romanului românesc, Arca lui Noe, începând de obicei cu descrierea decorului caselor, unde are loc acțiunea romanului.

A mai scris versuri, Lauda lucrurilor; teatru, Șun, mit mongol; note de călătorie; publicistică, iar Cronicile mizantropului au devenit brusc, după 1947, Cronicile optimistului.

Intelectual cu idei de stânga, dar care, în timpul dictaturii regelui Carol al II-lea, a publicat în Revista Fundațiilor Regale ode ditirambice la adresa monarhului, G. Călinescu a aderat, după abdicarea regelului Mihai și instaurarea comunismului, în 1947, la noua ideologie, surâzându-i avantajele practice obținute de pe urma acestei adeziuni.

A făcut mai multe călătorii de documentare în Uniunea Sovietică, (la Kiev, Moscova, Leningrad, 1949) și în China comunistă (Am fost în China nouă, 1953) , publicându-și impresiile de călătorie în aceste două volume.

În anul 1953 i-a apărut romanul Bietul Ioanide, iar începând cu 1956, a reintrat în viața literară printr-o rubrică permanentă (Cronica optimistului) ținută în săptămânalul cultural Contemporanul.

Începând cu anii 1955-1956 și până la moarte (12 martie 1965), scriitorul a fost reabilitat, formulându-se numai aprecieri pozitive privind angajarea sa civică, activitatea sa de intelectual democrat din perioada interbelică.

Şi-a retipărit aproape întreaga operă, cu excepția Istoriei sale monumentale, care a fost republicată în anii 80, de asistentul său, devenit între timp profesor, Alexandru Piru.

• 1906: S-a deschis, în parcul din Dealul Filaretului (actual Carol I), Expoziţia generală română, dedicată împlinirii a 40 de ani de la urcarea pe tron a regelui Carol I (1866-1914).

La data de 19 iunie 1906 s-a deschis, în parcul din Dealul Filaretului (actual Carol I), „Expoziţia generală română“, dedicată împlinirii a 40 de ani de la urcarea pe tron a regelui Carol I (1866-1914). În anul 1906, România aniversa si 1800 de ani de când în teritoriile actualei Românii se stabiliseră primii colonişti romani (106 d.H.) şi de la cucerirea Daciei de catre Traian, 40 de ani de domnie ai Regelui Carol I şi 25 de ani de când Principatele Române devenisera Regat.

„Poporul român după veacuri lungi de suferinţe şi de nenorociri, a intrat definitiv pe calea stabilităţii şi a progresului“. Aceasta era părerea lui Ion N. Lahovari, ministrul de externe în 1905. Anul următor se împlinineau 40 de ani de la urcarea pe tron a lui Carol I și 1800 de la cucerirea Daciei de către Traian. Se considera necesar marcarea progreselor României printr-o Expoziţie jubiliară naţională: „Guvernul de acord cu sentimentul naţional, a crezut că nu putea mai bine celebra aniversarea memorabilă … decât organizând o Expoziţie Naţională, în care vom pune sub toate formele şi în toate chipurile, trecutul de la 1866 faţă în faţă cu progresul de la 1906“.

Cunoscută în epocă sub numele de „Expoziţia Generală Română“, „Exhibitio daco-romana“ sau „Expoziţia Naţională“, evenimentul, s-a dorit a fi o manifestare naţională a românilor de pretutindeni. Evenimentul se dorea a rivaliza cu altele similare precum cele din Paris, Londra, Berlin, Viena, etc.. Din vremea expoziției avem azi Parcul Carol, Castelul lui Vlad Țepeș, Arenele Romane și alte câteva monumente. Restul construcțiilor au dispărut, mai ales în vremea comunismului. Erau pavilioane în care se prezentau progresele în cultură, tehnică, industrie, agricultură, educație, chiar și divertisment, prin diverse zone de agrement, etc.

Marți 19 iunie 1906, ora 9, a avut loc inaugurarea expoziției. De la 7 dimineața era o animație neobișnuită pe străzile Capitalei. Mii de oameni pornesc spre dealul Filaretului unde ”ca din basme în câteva luni a răsărit un oraș românesc întreg, produs al muncii și inteligenței inginerilor și arhitecților români”. Ziua inaugurării a fost marcată de o serie de evenimente ce i-au încântat pe vizitatori. În ”Pavilionul etnografic al românilor de peste hotare” a avut loc logodna poetului Octavian Goga cu domnişoara Ortensia Cosma, fiica directorului Băncii Albina din Sibiu, unul dintre cei mai distinşi fruntaşi români din Transilvania. Nu doar români au expus. Pentru participanții germani, bulgari, elvețieni, turci, americani, englezi, suedezi, ruși, belgieni, chinezi, a fost construit un elegant pavilion situat pe aleea Alexandru cel Bun, acesta fiind singurul pavilion în care obiecte expuse au fost oferite spre vânzare. De asemnea fost un prilej de a aduce în țară produse ce nu mai fuseseră comercializate până atunci la noi și de a le face cunoscute publicului român.

Lumea era pestriță. Presa a semnalat prezența la Expoziţie a anumitor categorii de mici speculați . Pe de o parte băieții, vânzători ambulanți de ţigări sau ciocolată, care obţineau câştiguri mari. Pentru a nu fi cheltuiţi fără rost, pe „lucruri rele”, inspectorul Solomonescu i-a obligat să depună la Casa de economii banii obţinuţi , iar cei care nu voiau să facă acest lucru, erau arestaţi şi se confiscau banii, rămânând doar cu o sumă mică pentru nevoile lor. Pe de altă parte erau fetele tinere, drăguțe cu vârste între 11-18 ani, ce vindeau țigări sau ciocolată, la sume mai mari decât valoare lor reală, prețul variind după persoana căreia i se vindea marfa. Ele profitau de generozitatea cumpărătorului, care lăsa, de dragul zâmbetului vânzătoarei, chiar şi 2-3 lei pentru un pachet de ciocolată care costa de fapt 10-15 bani.

Mai presus de ilustrarea progreselor României, mai presus de toate distracțiile pe care le puteai întâlni la Filaret, expoziția a fost un catalizator pentru ideea unirii a Vechiului Regat cu românii din afară.

Pavilionul Bucovinei era construit în forma bisericii din Rădăuți. Între exponate făceau impresie obiectele de istorie și odoarele bisericești de la Putna, Sucevița, Dragomirna, Humor și Voroneț. În mijlocul sălii era o reproducere la scară cetății Suceava. Într-o altă secțiune erau expuse documente vechi, manuscrise, fotografii relevante din trecutul Bucovinei. Pereții erau ornați cu portretele oamenilor de seamnă din ținut: Hurmuzaki, Aron Pumnul, Cirpian Porumbescu etc. ”Societatea doamnelor din Bucovina” a împodobit interiorul cu numeroase obiecte de industrie casnică: scoarțe, cămăși, ștergare, năframe, fețe de masă, perdele. Erau și alte produse de artă populară: pistoale, bice, pungi de bani și de tutun, cruci, fluiere, buzdugane. Pentru cei mici era o colecție de păpuși reprezentând locuitori din Bucovina în vechi costume moldovenești. Pavilionul Bucovinei apărea în expoziție ca o anexă a celui austriac, fiind în imediata lui apropriere, având deasupra steagul alb-roșu.

În schimb, pavilionul românilor din Transilvania și Ungaria a fost construit exclusiv pentru ei. Nicăieri nu se vedeau stema, drapelul, însemnele Ungariei, în locul lor fiind un imens steag românesc. Singura concesie făcută cererilor maghaire era ca în locul inscripției plănuite ”Românii din Transilvania” să fie ”Românii de peste hotare”. Exponatele au depășit mult cadrul etnografic. Catalogul era exclusiv în limba română spre deosebire de cel al bucovinenilor care era în română și germană. Pe lângă asta numele era de „Catalogul etnografic al pavilionului românilor din Ungaria” în contrast cu inscripția de la intrare ”Românii de peste hotare”. Atrăgeau hărțile de pe pereți, numele localităților fiind doar în română. Un tablou ilustra marea adunare populară de la Blaj din 1848 cu drapele tricolore. Un altul îi înfățișa pe liderii români de la sfârșitul veacului XIX. Nimic despre Ungaria. Pavilioane asemănătoare aveau și basarabenii, bănățenii și macedo-românii.

Știind de solida prezență a conaționalilor la București, românii de peste hotare au venit în număr mare la Expoziție.

La 23 august pleacă din Cernăuți două trenuri cu români bucovineni. Sunt întâmpinați cu steaguri, flori și urale la graniță, la Burdujeni, unde se organizează pe loc o caldă manifestație. În gara Pașcani sunt întâmpinați cu ”Deșteaptă-te române”. La Roman la fel. În Buzău din cele două trenuri se auzea necontenit ”Trăiască Unirea”. La București primarul Capitalei le spune: ”Ați venit să vă împărtășiți la serbarea neamului și prezența voastră formează apoteoza acestei serbări, serbarea serbărilor”. Al. D. Florescu, în numele Ligii Culturale, vede în bucovineni ”nu numai o mie și câteva sute de români de-ai noștri care lăsându-și deodată munca câmpului și căminurile părintești au ținut să-și vadă frații de la vatra casei”, ci vede pe semenii lui din țara lui Ștefan cel Mare. În numele românilor macedoneni Tașcu Purcerea le zice că ”aici în țara noastră-mumă veți găsi o dragoste frățească și o îmbrățișare părintească. Deie Domnul sfânt ca într-o zi să întindem mâna frăției și unirii de neam”. Trei fanfare militare i-au condus pe Grivița și Calea Victoriei.

La 25 august sosesc în București în grupuri compacte, 2000 de români ardeleni. Peronul Gării de Nord este înțesat până la refuz. Erau și numeroși bucovineni plus ardelenii veniți mai dinainte, coruri de băieți din Iași și Botoșani, o nemaivăzută împestrițare de porturi populare. Când a intrat primul tren în gară a fost un entuziasm de nedescris. O îmbrățișare generală de oameni care nu se mai văzuseră până atunci, dar care se iubeau, cum scriau ziarele bucureștene, fiind din aceeași tulpină, aceeași credință în viitor, fiind într-un cuvânt ”frați”. Trei muzici (așa cum se spunea orchestrelor, pe atunci) reunite au cântat neîntrerupt imnul jubileului și ”Deșteaptă-te române”.

În Piața Gării, Al. Ciurcu ( inventator și jurnalist ardelean stabilit la București) de pe o estradă anume amenajată spune: ”uniți în simțiri nepieritoare de legături de sânge, de aminitiri ale trecutului, de datini, de limbă și aspirațiuni, ne dăm azi mâna cu dragoste frățească pe pământul Patriei-Mume”. D. Dobrin, conducătorul ”reuniunilor de cântări din Lugoj” spune: ”Și noi, românii de pe peste hotare nu putem să nu ne mândrim de progrese României, deoarece oriunde am trăi, neamul românesc e unul și același”. D. Comșa: ”În ochii fiecărui ardelean, care trece hotarele țării acesteia, străluce o lumină de bucurie, căci România e răsăritul românimei întregi”. Alaiul trece pe Calea Griviței condus de muzica militară. Fac impresie deosebită junii din Brașov. Din balcoane li se aruncau flori. Se duc la statuia lui Mihai Viteazul, primul unificator al românilor, la biserica Domnița Bălașa, unde celebrează un Te Deum. ”Și s-a format o coloană uriașă de oameni, așa cum nu s-a mai văzut până acum la București. Pe străzi, oaspeții sunt salutați cu o însuflețire fără margini, urări de bun venit și buchete de flori au însoțit impozanta coloană”.

La 23 noiembrie 1906 Expoziția se închide. Lahovari aduce mulțumiri Corpurilor Legiuitoare care au acordat banii necesari, colaboratorilor săi, tuturor celor care au pus umărul, ”miilor de muncitori cu brațele care cu brațele și sudoarea lor au executat toate lucrările”, mulțumește guvernelor străine care și-au deschis pavilioane. ”În cursul acestor luni am trăit zile neuitate, am cunoscut momente de mândrie și bucurie națională. Am putut constata cu legitimă satisfacțiune ce loc a știut să câștige printre națiunile Europei, România de astăzi. Am voit să arătăm românilor și străinilor ce a fost odinoară România și ce este astăzi”. Expoziția luase pentru români proporția unui eveniment istoric. Aici, ”la porțile Orientului”, cum numeau în derâdere unii aceste locuri, o țară își sărbătorea trecutul și viitorul. România invitase toată lumea nu pentru a-și arăta orgoliul ci pentru a dovedi că era o țară hotărâtă să prospere. Mai mult, expoziția contura o perspectivă, după cum zicea Nicolae Iorga: ”Bucureștii din această vară 1906 deveniseră într-adevâr Capitala poporului românesc”.

Amănunte în următoarele articole:

La Belle Époque: Expoziţia generală română din 1906 

 

Expoziţia naţională din 1906

1931: In Statele Unite erau patentate si instalate primele usi comandate cu ajutorul unei celule fotoelectrice.

Primele usi automate glisante cu celula fotoelectrica au fost instalate intr-un restaurant, intre bucatarie si sala de mese.

• 1978: Un nou personaj isi facea loc in lumea benzilor desenate – simpaticul si lenesul motan Garfield, creat de Jim Davis.

In 2004, Garfield, devenit deja cel mai celebru personaj de benzi desenate, a ajuns mare vedeta de cinema, datorita filmului care ii poarta numele. Despre Garfield, motanul preferat al Americii, “parintele” lui, Jim Davis, a declarat: „Copiii il iubesc pentru farsele pe care le face celorlalti. Adolescentii se identifica cu negarea oricarei autoritati, caracteristica celebrului motan. In ceea ce-i priveste pe adulti, Garfield le diminueaza sentimentul de vinovatie creat de slabiciunile carora se lasa prada – mancatul excesiv, lipsa exercitiului fizic, lenea sau lipsa de chef. Garfield are curajul sa faca si sa spuna lucruri pe care noi, oamenii, nu le-am face. De aceea, el seamana cu foarte multi dintre noi.”

• 1987: Demolarea bisericii Sfânta Vineri din București.

La data de 19 iunie 1987 Biserica Sfânta Vineri din București , ridicată în anul 1645, a fost demolata la ordinul Elenei Ceaușescu, sub pretextul sistematizării Bucureștiului. Biserica Sfânta Vineri a fost demolată chiar într-o zi de vineri și a rămas în memoria românilor prin faima înaltei credințe ce izvora din existenta în acest lăcaș de cult  și a icoanei făcătoare de minuni a Sfintei Cuvioase Parascheva. La ordinul scelerat al Elenei Ceaușescu, a căzut sub lama buldozerelor una dintre marile ctitorii ale Bisericii Ortodoxe din România. Tradiția spune ca pe locul acestei biserici a existat un schit în care domnitorul Mircea cel Bătrân a adus pentru un scurt timp moaștele Sfintei Parascheva, iar mai târziu domnitorul Matei Basarab, a construit această biserică și i-a dat numele de Sfânta Vineri. Bisericii, ce fusese afectată de cutremurul din 1977 i s-au făcut numeroase restaurări, ultima fiind făcută cu doar doi ani înainte de demolare, dar furia demolatoare a Elenei Ceauşescu a redus totul la o grămadă de moloz. Astfel, în dimineaţa zilei de 19 iunie 1987, biserica a fost înconjurată de coloane de maşini şi camioane, iar în jurul prânzului, numeroase buldozere însoţite de excavatoare au început sa demoleze împrejmuirile sfântul lăcaşul de cult. Pe la ora 14.00, au fost legate lanţuri de turlele biserici pentru a fi trase cu buldozerele și a fi distruse. Muncitorii care lucrau la demolare au refuzat sa dărâme biserica, dar au fost aduși pușcăriași, cărora li s-a promis reducerea pedepsei dacă demolează biserica. Mii de oameni s-au adunat în zonă și s-au pus în genunchi, plângând în hohote când au început să cadă turlele şi pridvorul sfântului lăcaş. În scurt timp, din vestita biserica Sfânta Vineri nu mai rămăsese nimic, ci doar un covor de lumânări puse de bucureșteni pe locul sfintei biserici, lumânări care plângeau tragedia neamului românesc.

Să aveți o zi frumoasă!