20 Iunie

Este a 171-a zi a anului. 

Au mai rămas 194 de zile până la sfârșitul anului. 

Soarele răsare la 05 h 31 m și apune la 21 h 03 m. 

Citatul zilei

„Câteodată oamenii se împiedică de adevăr, dar de cele mai multe ori se ridică și merg mai departe.” (Emil Cioran ,n. 8 aprilie 1911 - d. 20 iunie 1995, filozof și scriitor român stabilit în Franța, unde a trăit până la moarte fără să ceară cetățenia franceză.)

Ziua mondială a refugiaţilor

Naţiunile Unite marchează, în fiecare an, la 20 iunie, Ziua mondială a refugiatului (World Refugee Day), adoptată prin Rezoluţia 55/76 a Adunării Generale a Naţiunilor Unite, din 4 decembrie 2000. A fost  hotărâtă prin rezoluţia 55/76 a Adunării Generale a ONU, din 4 decembrie 2000.

A fost marcată, la iniţiativa ONU, pentru prima dată în 2001; ziua a coincis, în acel an, cu sărbătorirea a 50 de ani de la semnarea Convenţiei Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi (20.VI.1951)

Ziua mondială a refugiaţilor, instituită prin rezoluţie a ONU, în 2001, este marcată, anual, la 20 iunie, prin evenimente culturale şi de diplomaţie publică, cu participarea unor oficiali guvernamentali, reprezentanţi ai corpului diplomatic, ai societăţii civile şi ai refugiaţilor.

Sărbătoarea anuală este marcată de o varietate de evenimente în peste 100 de ţări, inclusiv în Europa Centrală, şi implică persoane oficiale din guverne, organizaţii non-guvernamentale şi persoane implicate în domeniul umanitar, celebrităţi, civili şi refugiaţii înşişi.

Această zi este dedicată, în primul rând, curajului, forţei şi perseverenţei de care dau dovadă milioane de refugiaţi.

Potrivit ONU, Oficiul Înaltului Comisariat al Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi (UNHCR), cunoscut şi ca Agenţia ONU pentru Refugiaţi, înfiinţat în 14 decembrie 1950 de către Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite, este mandatat să conducă şi să coordoneze acţiunile internaţionale pentru protejarea refugiaţilor şi pentru soluţionarea problemelor pe care aceştia le au.

Obiectivul principal al UNHCR este de a proteja drepturile şi bunăstarea refugiaţilor. UNHCR are în vedere ca toată lumea să îşi poată exercita dreptul de a solicita azil şi de a găsi refugiu în alt stat, cu opţiunea de a se întoarce acasă în mod voluntar, de a se integra pe plan local sau de a se reinstala într-o ţară terţă.

De asemenea, UNHCR are mandat pentru ajutorul persoanelor apatride.

Mandatul UNHCR îl deosebeşte de alţi actori umanitari, reclamând protecţia internaţională a refugiaţilor care nu se bucură de protecţia guvernelor lor, precizează ONU. UNHCR admite însă că este nevoie de cooperare şi sprijin internaţional pentru a completa eforturile ţării gazdă, care are responsabilitatea principală pentru satisfacerea nevoilor refugiaţilor.

România este stat parte la toate instrumentele juridice internaţionale care guvernează activitatea UNHCR, respectiv Convenţia de la Geneva privind statutul refugiaţilor din 1951 şi Protocolul adiţional din 1967, Convenţia privind statutul apatrizilor din 1954 şi Convenţia privind reducerea cazurilor de apatridie din 1961.

Conform UNHCR România (http://www.unhcr.org/ro), datele statistice primite de la Inspectoratul General pentru Imigrări, arată că în 2017, România a înregistrat un număr de 4.820 cereri de azil, majoritatea provenind de la persoane din Irak, Siria şi Afganistan.

În această cifră sunt cuprinse şi cele 174 persoane relocate din Grecia şi Italia (în cadrul mecanismului de relocare în regim de urgenţă instituit de Uniunea Europeană), precum şi cele 549 persoane care au sosit pe Marea Neagră în perioada august - noiembrie 2017.

Comparativ cu cifrele anilor trecuţi în care media cererilor de azil se situa în jur de 1.500 pe an, anul 2017 a reprezentat o excepţie, notează sursa citată. Spre finele anului 2017, numărul de cereri înregistrate lunar a intrat pe o pantă descendentă ce continuă şi în 2018. În perioada ianuarie-iunie au fost înregistrate 734 cereri de azil provenind în principal de la cetăţeni din Irak şi Siria.

În cursul anului 2017, 1.234 persoane au primit protecţia statului român (le-a fost recunoscut statutul de refugiat).

Din 1991 şi până în prezent, România a înregistrat peste 30.000 cereri de azil şi a oferit protecţie unui număr de 7.800 persoane.

Cu ocazia Zilei Mondiale a Refugiatului, 20 iunie, UNHCR celebrează puterea, curajul şi rezistenţa a peste 50 de milioane de oameni din lumea întreagă obligaţi să îşi părăsească locuinţele din cauză războiului şi a persecuţiilor. Oameni obişnuiţi care trec prin situaţii neobişnuite, extraordinare: În 2015, campania noastră pentru Ziua Mondială a Refugiatului doreşte să apropie publicul de latura umană a situaţiei refugiaţilor împărtăşind poveştile care evocă speranţa şi rezistenţa persoanelor strămutate. Aceste poveşti pun în evidenţă legăturile comune dintre publicul nostru şi refugiaţi, repatriaţi, strămutaţi intern şi refugiaţi relocaţi.

Evenimente de-a lungul timpului…

• 1248: Universitatea din Oxford primește statutul său regal.

Nu se cunoaste data exacta a intemeierii acestui lacas de cultura, dar există dovezi ale existentei sale încă din 1096, ceea ce o face cea mai veche universitate de limba engleză din lume  și a doua, cea mai veche universitate din lume.

S-a dezvoltat rapid dupa  1167, dupa ce regele Henry al II-lea a interzis studentilor englezi sa urmeze cursurile  Universitatii din Paris.

Universitatii i–a fost acordat un hrisov domnesc in 1248, în timpul domniei regelui Henric al III- lea.

• 1819: S-a născut Jacques Offenbach, compozitor francez de origine germană considerat întemeietorul operetei clasice franceze (d. 1880)

Jacques Offenbach (pseudonim al lui Jacob Eberst) a fost un compozitor şi violoncelist evreu originar din Germania, naturalizat francez (n. Köln - m. 5 octombrie 1880 la Paris). El este considerat întemeietorul operetei moderne ca gen de sine stătător al teatrului muzical.

În 1858, Offenbach a terminat prima operă de mare amploare, Orfeu în infern, care a fost foarte bine primită și a rămas una din cele mai interpetate opere ale sale. Printre operetele din această perioadă se numără Frumoasa Elena (1864), Viața pariziană (1866), Marea Ducesă de Gerolstein (1867) și Pericolla (1868). Umorul riscant (deseori despre intrigi sexuale) și aluziile subtile aduse societății burgheze, împreună cu aplecarea lui Offenbach asupra melodiei, i-au făcut operetele cunoscute la nivel internațional, cu versiuni traduse fiind interpretate la Viena, Londra și în alte mari orașe ale Europei

Offenbach este asociat cu Al Doilea Imperiu Francez al lui Napoleon al III-lea; împăratul și curtea imperială au fost satirizate subtil în multe dintre operetele sale. Napoleon al III-lea i-a acordat personal cetățenia franceză și Legiunea de onoare. Odată cu izbucnirea Războiului franco-prusac în 1870, Offenbach a ieșit din grațiile Parisului din cauza relațiilor imperiale și a originii germane. A rămas de succes în Viena și Londra și și-a restabilit cariera în Paris în anii '70, reinterpretând mai multe din operetele sale din prima perioadă a carierei precum și o serie de noi operete, susținând și un turneu în Statele Unite. În ultimii ani de viață s-a străduit să finalizeze Povestirile lui Hoffmann, dar a murit înaintea premierei operei, care a intrat în variantă completă sau modificată în repertoriul de bază al altor muzicieni.

Compoziția Povestirile lui Hoffmann, dedicată fiului Auguste-Jacques (1862-1883), avansase în primăvara lui 1879 într-o măsură care i-a permis lui Offenbach să-și prezinte opera fragmentar, într-un concert particular ținut pe data de 18 mai. Această premieră a făcut senzație în lumea muzicală. Deoarece a primit oferte foarte bune atât de la directorul Operei Comice din Paris cât și de la reprezentantul teatrului vienez Ringtheater, Offenbach a decis să susțină premiere ale operei în ambele orașe. El a murit în timp ce pregătea premiera noii sale opere la Paris, asfixiat probabil în timpul somnului în noaptea din 4 pe 5 octombrie. Nu numai guta, ci și epuizarea îl transformase în vara lui 1880 într-un om grav bolnav, care dorise mai mult decât orice să trăiască doar până la premiera Povestirilor. Numeroși admiratori din întreaga Europă l-au însoțit pe ultimul drum spre cimitirul din Montmartre. Pe data de 18 noiembrie 1880 s-a dezvelit în mod festiv bustul lui Offenbach, opera sculptorului Jules Franceschi care străjuiește mormântul compozitorului.

Premiera pariziană a Povestirilor lui Hoffmann a avut loc cu mare succes, în prezența oficialităților republicii, la data de 10 februarie 1881, într-o versiune prescurtată la trei acte. La Viena opera a fost reprezentată doar de două ori, în decembrie 1881, deoarece Ringtheater a fost după aceea complet distrus într-un incendiu. În jurul piesei s-au creat din această cauză fel de fel de legende, ea a căpătat renumele de a aduce ghinion celor care o pun în scenă.

• 1837: Odata cu încoronarea Reginei Victoria începea "Epoca Victoriană": o perioadă de schimbări industriale, culturale, politice, științifice și militare în Marea Britanie.

Epoca victoriană a Regatului Unit a fost perioada domniei a reginei Victoria de la 20 iunie 1837 până la moartea ei, pe 22 ianuarie 1901.

A fost o lunga perioada de prosperitate pentru poporul britanic. Unii oameni de știință extind la începutul perioadei de-astfel cum este definită de o varietate de sensibilitățile și preocupările politice care au ajuns să fie asociată cu epoca victoriană-acum-cinci ani, pentru trecerea la actul de reforma in 1832.

Era este deseori caracterizată ca o lungă perioadă de pace, cunoscută și sub numele de Pax Britannica, și de consolidare economică, coloniale, și industriale, temporar întreruptă de Războiul Crimeii, deși Marea Britanie a fost la război în fiecare an, în această perioadă.

Spre sfârșitul secolului al 19-lea, politicile de noul imperialism a condus la creșterea conflicte coloniale și în cele din urmă războiul anglo-Zanzibar si Razboiul Boer. Pe plan intern, pe ordinea de zi a fost ce în ce mai liberal, cu o serie de schimbări în direcția reformei politice graduală și extinderea dreptului de vot de vot.

Este considerata cea mai prospera epoca din istoria Angliei, fiind caracterizata de progrese in domeniul stiintei, al medicinii sau de inflorirea urbanismului, iar acest lucru s-a reflectat si in literatura, mai ales in faptul ca romanul a devenit foarte popular printre cititori. Deoarece pana atunci erau la mare cautare povestile cavaleresti, literatura engleza a simtit nevoia unei schimbari. Astfel, si-a facut aparitia romanul, care era considerat o reprezentare reala a vietii de atunci si a obiceiurilor oamenilor. Desi la inceput romanele aveau ca principale teme biografii, experiente personale ale autorilor sau subiecte istorice, cu timpul acestea au avut teme mai complexe, mai ales din pricina faptului ca acest tip de scriere era destinat in special oamenilor din clasa de mijloc, si prin urmare scriitorii erau nevoiti sa reflecte problemele si conflictele epocii respective.

Scriitorii romanului in epoca victoriana sunt impartiti in doua categorii, mai precis in doua generatii. Prima generatie este caracterizata de faptul ca scriitorii incearca sa fie apropiati de publicul cititor prin abordarea unor subiecte de actualitate, iar aceasta generatie ii cuprinde pe Charles Dickens (“Marile Sperante”, “David Copperfield”), William Makepeace Thackeray (“Balciul desertaciunilor”), George Eliot (“Moara de pe Floss”, “Middlemarch”) si surorile Bronte (“Jane Eyre”, “Shirley” ale lui Charlotte, “La rascruce de vanturi” a lui Emily). Scrierile lor s-au bucurat de o imensa popularitate, in special datorita faptului ca au fost create in bunele traditii ale Marii Britanii, nefiind influentate de celelalte culturi si literaturi.

Cea de-a doua generatie de scriitori ai romanului in epoca victoriana este caracterizata de faptul ca autorii se indeparteaza de ideologiile victoriene, in care nu se mai incred si se intorc chiar impotriva lor. Acest lucru a facut ca scrierile acestora sa nu mai fie atat de populare, deoarece limbajul era unul cinic si pesimist, temele fiind influentate de catre literatura europeana, de filosofie si de progresele din domeniul stiintific. Aceasta generatie ii cuprinde pe Samuel Butler (“Autoarea Odiseei”, “Si tu vei fi tarana”), George Meredith (“Emilia”, “Rhoda Fleming”, “Egoistul”) sau Thomas Hardy (“Departe de lumea dezlantuita”, “Jude nestiutul”, “Tess D’urberville”).

• 1840: Samuel Morse a obţinut brevetul pentru inventarea telegrafului electromagnetic, un aparat cu ajutorul căruia putea transmite la distanţă un mesaj.

Şi-a prezentat invenţia la Universitatea din New York, la 24 ianuarie 1838.

Mulţi savanţi şi ingineri au lucrat pe această idee, dar cel care avea să obţină cel mai mare impact a fost Samuel P. B. Morse. Morse nu părea tăcut să fie inventator. A absolvit Yale în 1810 şi a plecat în Europa să studieze arta. S-a întors în America în 1813 şi a devenit unul dintre cei mai buni pictori portretişti ai Statelor Unite. Unul dintre modelele lui a fost Eli Whitney, inventatorul maşinii de egrenat. Dar Morse a fost întotdeauna interesat de ştiinţă. În 1832, venind în America după o călătorie în Europa la bordul vasului poştal Sully, Samuel Morse a intrat în vorbă cu ceilalţi pasageri despre ultimele realizări în electromagnetism. Joseph Henry crease un electromagnet capabil să trimită un impuls electric de-a lungul unui fir; într-adevăr, în anul precedent Henry reuşise să trimită un impuls de-a lungul unui fir electric de 5 kilometri, făcând să sune un clopot la celălalt capăt. Înflăcărat de idea care-i încolţise în minte, Morse s-a apucat, ajuns acasă, să facă planuri ale instrumentelor de înregistrat telegrafic şi să conceapă schema unui cod u linii şi puncte care utiliza durata impulsurilor electrice transmise. A construit un model experimental. Cuprins de noul entuziasm, Morse a abandonat arta în 1837.

În 1838, Morse a făcut o demonstraţie a telegrafului său pentru preşedintele Martin van Buren şi a primit un brevet american pentru invenţia lui.Asistentul lui Morse, Alfred Vail, a fost cel care a născocit codul Morse, utilizând combinaţii de puncte şi linii pentru a reprezenta literele alfabetului; de fapt, ar trebui să-i spunem codul Vail. Acesta a înlocuit un sistem anterior în care literele erau reprezentate prin numere. Sistemul de recepţie, iniţial, consta dintr-o rolă de hârtie şi un punctator care perfora punctele şi liniile. Mai târziu, acesta a fost înlocuit cu o variantă cu cerneală. Vail avea să descopere ulterior că punctele şi liniile electrice puteau fi transformate în semnale audio şi, cu o mică practică, operatorul de la recepţie le putea interpreta ca puncte şi linii. Astfel s-a făcut un progres rapid către obţinerea unui sistem complet operaţional.

Şase ani mai târziu, Congresul american îi punea la dispoziţie lui Morse 30.000 de dolari pentru a construi o linie telegrafică experimentală lungă de 60 de kilometri, între Washington şi Baltimore. Morse a fost ajutat în acest demers de Ezra Corneli şi de omul de afaceri Hiram Sibley; împreună au construit prima linie telegrafică de lungă distanţă din lume.

Pe 24 mai 1844, Samuel Morse a transmis primul mesaj telegrafic public. Era trimis de la Capitoliul din Washington D.C., din sala Curţii Supreme a SUA, asistentului său Alfred Vail, aflat la gara Mount Clare din Baltimore. Mesajul lui Morse a rămas celebru: „Aceasta este lucrarea lui Dumnezeu.” Pentru a arăta că mesajul a fost recepţionat, Vail a trimis acelaşi mesaj înapoi. Dar progresul nu este întotdeauna acceptat cu entuziasm. Mulţi oameni obişnuiţi erau alarmaţi de ideea că pământ™ este străbătut de curenţi electrici şi îşi făceau griji pentru siguranţa lor.

Cu ajutorul finanţatorilor lui, Ezra Corneli şi Hiram Sibley, Morse a instalat mai multe linii telegrafice. În 1848, o linie lega New Yorkul de Chicago. în 1856, Corneli şi Sibley au înfiinţat Western Union, preluând companiile telegrafice mai mici; în 1859, Morse şi-a dat acordul pentru formarea Asociaţiei Telegrafice Nord-Americane, care crea un potenţial monopol.

În această etapă era limpede că prin telegraf se putea comunica de-a lungul şi de-a latul unui întreg continent. De ce nu s-ar fi putut comun şi peste ocean? Primul cablu submarin a fost instalat între Anglia şi Franţa în 1850. În 1857, prima încercare de instalare a unui cablu tranatlantic s-a soldat cu un esec. Canalul Mânecii nu era adânc şi avea fundul neted, pe când Atlanticul era foarte adânc şi presărat cu lanţuri muntoase submarine, unele vulcanice, necunoscute înainte. Cablul submarin s-a rupt în apa mai adâncă de 3000 de metri şi nu a putut fi recuperat. În 1858 s-a reuşit întinderea unui cablu între Newfoundland şi Irlanda, dar nici acesta nu a rezistat prea mult. De-abia în 1866 cablul a fost reinstalat cu succes.

Viteza de transmisie era mică la început. Primul cablu transatlantic putea transmite numai 15 litere pe minut. Era, de asemenea, foarte scump, la minimum 100 de dolari pe mesaj. Perfecţionarea tehnologiei a permis mărirea vitezei de transmisie, aceasta ajungând la 2400 de litere pe minut în 1950.

Telegraful lui Morse a revoluţionat comunicaţiile. A făcut posibilă pentru prima oară transmiterea rapidă a ştirilor politice şi comerciale importante în toată America de Nord şi, mai târziu, aproape instantaneu de jur împrejurul lumii. Telegrafia a reprezentat unul dintre acele mari salturi tehnologice care au făcut globul un loc mult mai mic şi interconectat. De asemenea, a revoluţionat lumea afacerilor; Western Union a devenit un monopol uriaş şi puternic. Lumea devenea dominată de monopolurile americane, odată cu ridicarea în paralel a companiei Standard Oii, a lui John D. Rockefeller. Morse însuşi a câştigat foarte mulţi bani; a devenit unul dintre reprezentanţii noii generaţii de magnaţi filantropi americani.

• 1867: Preşedintele Andrew Johnson a anunţat cumpărarea teritoriului Alaska de la Rusia.

La negocierile privind cumpararea acestui teritoriu a participat Consulul american la Sankt Petersburg in Rusia, romanul George Pomut, care a avut meritul de a obtine de la rusi Alaska la modestul pret de 7,2 milioane de dolari.

În echipa de negociatori americani s-a aflat George Pomuţ, general de origine română. El i-a convins pe ruşi să vândă Alaska la un preţ care, astăzi, pare derizoriu: 7,2 milioane de dolari.

La momentul tranzacţiei, Alaska era una dintre cele mai sărace şi mai slab populate provincii ale Imperiului Ţarist, resursa ei “tradiţională” fiind blănurile de vidră. Până la momentul vânzării către SUA, Rusia nu i-a evaluat corect nici potenţialul economic, nici importanţa strategică.

La scurt timp după ce Statele Unite au cumpărat Alaska, în peninsulă a început goana după aur. Fenomenul a adus în Alaska mii de colonişti, a căror prezenţă a impulsionat dezvoltarea zonei.

Iniţial, Alaska  a avut regimul unei provincii militare, fiind controlată de Armata SUA.

Alaska a primit statutul de teritoriu al SUA abia în anul 1912 şi a fost declarată stat component al SUA la data de 3 ianuarie 1959.

În anul 1968, în Alaska s-a descoperit ţiţei, ceea ce a dat un nou impuls economiei locale. În prezent, principalele resurse ale statului Alaska sunt petrolul şi gazele naturale.

George Pomuţ: român din Ungaria, general al Statelor Unite şi consul în Rusia

George Pomuţ (1818 – 1882) s-a  născut într-o familie de români ortodocşi din Gyula (Jula), de pe actualul teritoriu al Ungariei. A urmat studii de drept, precum şi studii militare la Viena şi la Saint Etienne (Franţa). În anul 1848, Pomuţ a luptat de partea revoluţionarilor maghiari, împotriva armatei austriece.

După înăbuşirea Revoluţiei de la 1848, pentru a nu fi trimis în închisoare de regimul habsburgic, Pomuţ a emigrat în America.

La data de 15 martie 1855, George Pomuț a obținut cetățenia Statelor Unite.În anul 1861 s-a înrolat în trupele statelor din nordul SUA, ca locotenent. După o carieră militară strălucită, Pomuţ ajunge, în 1865, la gradul de general de brigadă, iar în 1866 este numit consul al Statelor Unite la Sankt Petersburg. Aceasta este calitatea oficială în care George Pomuţ a participat la negocierile dintre SUA şi Rusia pentru Alaska.

După moartea lui, în anul 1882, Pomuţ a fost înmormântat la Smolensk (Rusia).

Statele Unite continuă să-i recunoască meritele, chiar şi mult după dispariţia lui. O navă americană din clasa Liberty a fost denumită USS George Pomutz şi fost utilizată de SUA între anii 1944 – 1970.

La data de 9 iulie 1997, preşedintele Bill Clinton, venit în vizită la Bucureşti, l-a menţionat pe generalul de origine română George Pomuţ drept unul dintre făuritorii Americii de azi.

• 1894: Bacteriologul Alexandre Yersin a descoperit bacilul pestei şi a identificat drept vectori ai răspândirii epidemiei şobolanii.

În 1895, acesta a fondat o filială a Institutului Pasteur la Nha Trang, în Vietnamul pe atunci colonie franceză, pentru a fabrica seruri antipestoase.

Elvețianulului Alexandre Yersin — devenit francez, iar apoi, prin adopție, vietnamez — I se datorează descoperirea toxinei difterice și bacilului ciumei (Yersinia pestis, foto 4). Yersin a fost foarte cunoscut în Franța, în Vietnam, de fapt în toată Indochina. A contribuit la dezvoltarea economică și științifică a Indochinei, iar anul nașterii sau al morții sale sunt marcați în mai toate țările și cu emiterea unui timbru ce îi este dedicat.

În Vietnam, i se spunea noul Buddha fiindcă îngrijea bătrânii, copiii și saracii gratuit.

Dincolo de toate, a ilustrat un destin de excepție în care competența, clarviziunea, dăruirea și generozitatea au fost liniile sale de forță.

„Dar de unde a apărut acest erou necunoscut? A văzut lumina zilei în cantonul elvețian Vaud, în 1863, si a murit în 1943 în Nha Trang, în actualul Vietnam care, pe vremea aceea, aparținea de Indochina franceză. La 22 ani, a ajuns la Paris si în scurt timp a întărit rîndurile cercetătorilor, adesea străini, care îl înconjurau pe bătrânul Pasteur la institutul său. La început, a lucrat asupra tuberculozei și difteriei, dar nu s-a putut fixa definitiv nicăieri, pornind în scurt timp spre Extremul Orient, devenind marinar, explorator al junglei, călătorind în China si Madagascar, totul întretăiat cu sejururi pariziene.

În decursul marii epidemii de ciumă din Hong Kong, în 1894, a descoperit temutul bacil, fiind ulterior, la Canton, primul medic care a vindecat un bolnav de ciumă. Extraordinara aventură știintifică si umană a lui Alexandre Yersin a căpătat ramificații nebănuite; în Indochina, a început să cultive arborele de hevea, devenind regele cauciucului si lucrînd cu Michelin; a mai cultivat și coca, plantă medicinală pe atunci (da, da, americanii au uitat, poate, dar Coca-cola a fost „nășită” de Yersin!).

Un geniu în halat alb, un Livingstone cu aere de Rimbaud rătăcind prin junglă (umbra marelui poet, de altfel contemporan cu Yersin și la fel de atras de misterele orientale, planînd deasupra romanului), cercetătorul a continuat strălucit un fel de tradiție medicală franceză, dacă e să ne amintim că în 1866, exploratorul Francis Garnier urca spre izvoarele fluviului Mekong în compania doctorului Thorel, un alt savant bacteriolog atras de secretele bolilor din tările calde.

Așadar, autor al câtorva din cele mai importante descoperiri știintifice din istorie, Alexandre Yersin ni se descoperă ca un vizionar ce a luat-o adesea înaintea timpului său, incomod si imprevizibil, sărind în permanentă de la o idee sau un proiect la altele, acționând mereu sub impulsul propriilor gânduri și emoții, dar având extrem de rara capacitate de a deveni imediat cel mai bun, indiferent de subiectul sau domeniul pe care se decidea să-l exploreze”, scrie Simona Modreanu în recenzia la romanul „Peste&Cholera”, „Ciumă și Holeră”, semnat de Patrick Deville și apărut la prestigioasa editură Seuil în 2012.

• 1904: În această zi în Paris este înfiinţat Association Internationale des Automobile Clubs Reconnus (AIACR), un organism care la acea dată se ocupa de organizarea curselor automobilistice timpurii în care francezii erau pionieri.

Ulterior asociaţia a căpătat autoritate la nivel european şi chiar mondial fiind redenumită FIA.

Momente cheie în istoria FIA sunt anu 1946, atunci când asociaţia a cerut standardizarea regulilor în Grand Prix, fapt ce a dus practic la primul sezon oficial de Formula 1 în 1950. În 1973 o altă competiţie foarte apreciată azi a fost înfiinţată de FIA, a 42-a ediţie a Raliului Monte Carlo a devenit practic prima etapă din istoria World Rally Championship (WRC). În 1987 FIA a stabilit şi primul sezon al World Touring Car Championship . 10 ani mai târziu FIA a preluat controlul asupra BPR Global GT Series, transformând-o astfel în FIA GT şi dând naştere astfel celei mai importante competiţii de Gran Turismo din lume.

În prezent FIA este condusă de Jean Todt are 222 membri şi îşi are sediul la Place de la Concorde, Nr 8, în Paris.

• 1913: S-a născut Aurel Baranga, dramaturg şi publicist român.

Aurel Baranga (m. 10 iunie 1979, Bucureşti) este pseudonimul lui Aurel Leibovici, un poet şi un dramaturg român de origine evreiască.A obţinut bacalaureatul la Liceul Matei Basarab din Bucureşti în 1931 şi a absolvit Facultatea de Medicină în 1938.A debutat cu versuri în revista „Bilete de papagal” a lui Tudor Arghezi. A editat împreună cu Gherasim Luca, Paul Păun şi Sesto Pals revista de avangardă Alge.A colaborat la revista de avangardă „Unu”, editată de Saşa Pană şi Moldov.În 1948 a scris textul imnului României comuniste, "Zdrobite cătuşe", muzica fiind compusă de Matei Socor.Tot în 1948, Aurel Baranga a primit ca "sarcină de partid" să înfiinţeze revista de satiră şi umor Urzica. Din 1949 şi până la sfârşitul vieţii (10 iunie 1979) a fost redactor-şef la Urzica. A fost căsătorit cu actriţa Marcela Rusu, fosta soţie a lui Alexandru Bârlădeanu.

• 1917: S-a născut Iosif Constantin Drăgan, om de afaceri

(considerat unul dintre cei mai bogaţi români, potrivit Topului celor mai bogaţi 300 de români), publicist şi eseist; stabilit de mai multe decenii în Italia; fondator al Centrului European de Studii Tracice; fost preşedinte al Federaţiei Internaţionale de Marketing (m. 2008) .Iosif Constantin Drăgan (n. 20 iunie 1917, Lugoj, m. 21 august 2008, Palma de Mallorca) a fost un om de afaceri român, stabilit de decenii în Italia. A scris mai multe cărţi, în general cu tematică istorică. A scos buletinul Noi tracii. În anul 2005 a fost pe locul doi în topul celor mai bogaţi români, conform revistei Capital, cu o avere estimată la 850 de milioane de dolari. Conform aceleiaşi reviste în 2006 a urcat pe primul loc, cu 1,3-1,6 miliarde de dolari.

Profesorul Iosif Constantin Drăgan a publicat de-a lungul anilor mai multe lucrări ştiinţifice privind istoria milenară a românilor, cum ar fi: “Noi, tracii şi istoria noastră multimilenară” (Nagard, Milano, 1976, tradusă în 8 limbi);  “Mileniul imperial al Daciei” (Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985); “Istoria Românilor” (Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1994); “Antonescu, Mareşalul şi Conducătorul României” (Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1996); “Adevărata istorie a românilor” (Nagard, Milano, 1996).

• 1943: S-a inaugurat, la Bucureşti, în parcul Cişmigiu, ansamblul de busturi – Rondul Român.

În cadrul ansamblului au fost amplasate busturile scriitorilor: Vasile Alecsandri, Nicolae Bălcescu, Ion Luca Caragiale, George Coşbuc, Ion Creangă, Bogdan-Petriceicu Haşdeu, Ştefan Augustin Iosif, Alexandru Odobescu, Alexandru Vlahuţă, Duiliu Zamfirescu, Mihai Eminescu şi Titu Maiorescu.

Rotonda scriitorilor (cunoscută inițial sub denumirea de Rondul Roman) este un ansamblu monumental, care a fost inaugurat pe 27 iunie 1943 în Parcul Cișmigiu din București, în timpul mandatului primarului Bucureștiului Ion Rășcanu, din inițiativa ministrului educației naționale, Ion Petrovici.

Rondul roman este o platformă circulară creată după model englezesc, care poartă din 1943 numele de „Rotonda scriitorilor” (sau „Rondul scriitorilor”). Ansamblul constă dintr-o alee circulară cu raza de aproximativ 30 de metri; în mijloc, se află un rond de gazon al cărui centru e marcat de un vas ornamental de lut ce seamănă cu un chiup antic. Sunt așezate în jurul cercului 12 busturi de marmură la distanțe egale, pe postamente identice, paralelipipedice, de 2,40 metri înălțime tăiate în piatră de Muscel, reprezentând 12 scriitori și oameni de cultură români. Fiecare nume de scriitor e însoțit de numele sculptorului, inscripționat discret în lateralul busturilor:

            Vasile Alecsandri - sculptor Theodor Burcă;

            Nicolae Bălcescu - sculptor Constantin Baraschi;

            Ion Luca Caragiale - sculptor Oscar Späthe;

            Ion Creangă - sculptor Ion Jiga;

            George Coșbuc - sculptor Ion Grigore Popovici;

            Mihai Eminescu - sculptor Ion Jalea;

            Bogdan Petriceicu Hasdeu - sculptor Mihai Onofrei;

            Ștefan Octavian Iosif - sculptor Cornel Medrea;

            Titu Maiorescu - sculptor Ion Dimitriu-Bârlad;

            Alexandru Odobescu - sculptorița Milița Petrașcu;

            Alexandru Vlahuță - sculptor Oscar Han;

            Duiliu Zamfirescu - sculptor Alexandru Călinescu.

La inaugurare, pe locul ocupat acum de Ion Creangă se afla bustul lui Octavian Goga, dăltuit de Ion Jalea. După 1944, prezența în spațiul public a unui bust al lui Goga devenise inoportună (Goga a fost prim-ministru între decembrie 1937 și februarie 1938), astfel că, după ce într-o noapte a fost mutilat cu ciocanul, bustul a fost înlăturat, soclul rămânând gol un bun număr de ani, până când, în deceniul 6, a fost instalat pe el bustul lui Ion Creangă.

Pe socluri este înscris numele celui reprezentat și anii între care a trăit. Mai toți scriitorii sunt înfățișați frontal și simetric, într-o manieră realist-convențională. O unică tentativă, nu foarte accentuată, de idealizare simbolică prezintă bustul lui Eminescu. Singurul care iese din tipic, este Caragiale, pe care Oscar Späthe l-a reprezentat purtând căciulă, cu capul întors spre stânga și cu privirea îndreptată în sus.

Bustul lui Eminescu este singurul bust care a fost mutilat, de un "inteligent", având o ciobitură vizibilă pe bărbie (actualmente este remediată).

Rotonda din Roman

Mai există o rotondă a scriitorilor și în Parcul Municipal din Roman, realizată prin Fondul Plastic Iași, constituită din 10 busturi, reprezentându-i pe Miron Costin, Mihail Kogălniceanu, Alecsandri, Caragiale, Vlahuță, Coșbuc, Sadoveanu, Creangă, Eminescu, Enescu, la care se adaugă monumentul lui Ion Ionescu de la Brad.

• 1949: S-a născut Lionel Richie, interpret, compozitor, producător şi actor de film american.

Lionel Brockman Richie s-a născut in Tuskegee si a crescut in campusul Institutului Tuskegee, unde cea mai mare parte a familiei lui a lucrat timp de doua generatii.In timp ce urma colegiul aici, Richie s-a alaturat grupului Commodores, care a devenit trupa cea mai de succes a studioului Motown spre sfarsitul anilor `70. Lionel a avut in aceasta formatie rolul de saxofonist, uneori vocalist si compozitor, compunand balade precum `Easy`, `Three Times a Lady` si `Still` (ultimele doua ajungand pe primele locuri in topuri).In 1980, el compune si produce pentru solistul country-pop Kenny Rogers, iar in anii urmatorii canta in duet cu Diana Ross. Melodia `Endless Love` devine cel mai mare succes single din istoria Motown, fiind in varful topurilor pentru 9 saptamani consecutiv.Înainte de sfarsitul lui 1981 decide sa-si construiasca o cariera solo. In scurt timp pregateste lansarea primului disc solo cu Motown. Intitulat pur si simplu `Lionel Richie`, LP-ul a fost lansat in 1982 si a avut mare succes, ajungand pe locul 3 in topurile pop si inregistrand vanzari de peste 4 milioane de copii.Daca materialul `Lionel Richie` l-a facut pe compozitorul si interpretul sau star, urmatorul album `Can't Slow Down` l-a facut superstar. Acesta din urma cuprinde cinci piese care au ajuns in Top 10, intre care `All Night Long (All Night)` si `Hello`, melodii care au fost chiar number one. Discul `Can't Slow Down` a devenit si el number one, s-a vandut in mai bine de 10 milioane de copii si a primit Grammy-ul pentru `Albumul Anului` in 1984.In 1985, Richie si statutul sau de superstar s-au pus la treaba intr-un scop nobil, artistul alaturandu-se lui Michael Jackson in compunerea single-ului caritabil From USA for Africa - `We Are the World`. Inregistrarea all-star a ajutat la strangerea a milioane de dolari pentru persoanele infometate. Pana la sfarsitul anului, Lionel a ajuns din nou in fruntea clasamentelor cu `Say You, Say Me`, o balada inregistrata pentru pentru filmul White Nights.

 Lionel Richie - Hello

• 1954: S-a inaugurat podul cu tablier metalic peste Dunăre la Giurgiu, numit Podul Prieteniei, pe atunci cel mai mare pod combinat (de cale ferată şi rutier) din Europa, construit în doi ani şi jumătate, în colaborare cu alte ţări vecine.

La data de 20 iunie 1954 a fost inaugurat „Podul Prieteniei” de peste Dunăre dintre orașul Giurgiu și orașul bulgăresc Ruse. Pe atunci, cel mai mare pod combinat (rutier și cale ferată) din Europa, acest pod a fost construit în doi ani și jumătate, în colaborare cu alte țări comuniste vecine și cu ajutorul financiar al sovieticilor care au insistat ca podul să fie numit „Podul Prieteniei”. Adevărul este că în condițiile grele de după terminarea celui de-al Doilea Război Mondial, atât României cât si Bulgariei le lipsea posibilitatea de finanțare a acestui proiect. Astfel, liderii țărilor comuniste din acea vreme au discutat la Moscova despre acest lucru și au obținut sprijinul lui Stalin care a decis să participe la construcția podului, acceptând să pună la dispoziție utilajele care lipseau României și Bulgariei și ce era cel mai important, să finanțeze aproape integral construcția acestui important obiectiv. 

Lucrările au debutat la începutul anului 1952 și s-au încheiat în 1954, mai precis pe 20 iunie, când a avut loc inaugurarea impresionantei construcții. Podul Prieteniei a fost construit pe două nivele, unul rutier și unul feroviar, având și un trotuar pentru pietoni, iar în plus, este singurul pod mobil de peste Dunăre, care are posibilitate de a se ridica atunci când trec ambarcațiuni mai înalte. „Podul Prieteniei” româno-bulgare a fost folosit masiv de propaganda comunistă pentru a reda "relațiile perfecte" dintre România și Bulgaria, liderii celor doua partide comuniste, Nicolae Ceaușescu și Todor Jivkov, făcându-și un obicei din întâlnirile cu "semnificație istorica" chiar pe pod, în cadrul deselor întâlniri bilaterale.

• 1955: A avut loc cea mai îndelungată eclipsa totală de soare a secolului al XX-lea, cu o durată de 7 minute şi 8 secunde, observată în Filipine.

• 1987: Biserica Sfanta Vineri – Hereasca, cu hramul „Cuvioasa Parascheva” (datand din 1645) era demolata, la ordinul Elenei Ceausescu.

Datand din 1645, Biserica Sfanta Vineri adapostea o icoana facatoare-de-minuni a Sfintei Paraschiva. Aici veneau oameni din intreaga tara, fie sa ceara ajutorul Cuvioasei Parascheva, fie sa-i multumeasca pentru ajutorul primit. La ordinul  Elenei Ceausescu, sub pretextul sistematizarii Bucurestiului, biserica a fost demolata sub privirile unei multimi de oameni care strigau, pentru prima data in Romania, “Jos comunismul! Jos Ceausescu!”. Militia a inceput sa faca arestari, dar oamenii nu s-au oprit din strigat cat a durat demolarea. Muncitorii au refuzat sa darame biserica si au fost adusi puscariasi, carora li s-a promis reducerea pedepsei. Cu sufletul la gura si cu ajutorul studentilor teologi si al seminaristilor, preotul Gelu Bogdan a salvat tot ce se putea salva din casa parohiala, incepand cu grandioasa biblioteca. Prin grija preotului paroh, Gheorghe Bogdan, cea mai mare parte din bunurile sacre ale bisericii au fost salvate, fiind duse in custodie la Manastirea Cernica si muzeul Heresti. Pe locul bisericii a fost construit blocul 105 B.

Să aveți o zi frumoasă!