2 Iunie

Este a 153-a zi a anului. 
Au mai rămas 212 de zile până la sfârșitul anului.
Soarele răsare la 05 h 34 m și apune la 20 h 54 m. 

Citatul zilei

“Valoarea bătrâneţii depinde de persoana care ajunge la ea. Pentru unii oameni, cu realizări timpurii, este inutilă. Pentru alţii, care se dezvoltă mai târziu, îi ajută să îşi termine treaba.” (Thomas Hardy)

Ziua Națională pentru Adopție

Ziua Naţională pentru Adopţie este marcată, în fiecare an, la 2 iunie.
În România prin Legea nr. 21 din anul 2014, data de 2 iunie a fost declarată ca „Ziua Naţională pentru Adopţie” .

Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului este responsabilă de protecţia copiilor care nu pot fi îngrijiţi în propriile familii şi, astfel, beneficiază de o măsură de protecţie specială. Nu toţi copiii sunt adoptabili, chiar dacă în sistemul de protecţie a copilului există  mulţi copii în grija asistenţilor maternali sau în centre rezidenţiale. De cele mai multe ori lipsa resurselor materiale şi financiare îi determină pe părinţii biologici să apeleze la aceste servicii suport oferite de direcţiile de asistenţă socială şi protecţia copilului, dar mulţi dintre copiii aflaţi în sistemul de protecţie menţin legături cu familia lor.

Adopţia este operaţiunea juridică prin care se creează legătura de filiaţie între adoptat şi adoptator, precum şi legături de rudenie între adoptat şi rudele adoptatorului. Dincolo de această legătură de filiaţie, adopţia este un proces extrem de complex care schimbă definitiv viaţa unei familii şi a unui copil.

Conform noii legi a adopţiei – Legea 273/21 iunie 2004(**republicată**)(*actualizată*), un copil este declarat adoptabil:

– dacă la împlinirea unui an de la instituirea măsurii de protecţie specială părinţii biologici sau rudele de până la gradul al IV-lea nu pot fi găsite sau refuză reintegrarea sau integrarea acestuia în familie;

– o altă situaţie în care un copil devine adoptabil este atunci când părinţii sau rudele de până la gradul al IV-lea declară în scris că nu doresc să se ocupe de creşterea şi îngrijirea acestuia şi nu-şi retrag această declaraţie în termen de 60 de zile;

– în cazul în care copilul este înregistrat ca având părinţi necunoscuţi, adopţia se va stabili în maximum 30 de zile de la eliberarea certificatului de naştere;

– dacă părintele biologic al copilului este minor şi a împlinit 14 ani, acesta îşi poate exprima acordul scris la adopţia copilului, asistat de ocrotitorul legal. În cazul în care părinţii fireşti nu au împlinit 14 ani, copilul nu poate fi dat spre adopţie.

Deci, copiii adoptabili sunt acei copii pentru care instanţa de judecată a deschis procedura adopţiei interne, în urma  demersurilor specialiştilor direcţiei de a reintegra copilul în familia biologică sau extinsă şi pe baza consimţământului la adopţie exprimat de părinţii biologici în instanţă.

De asemenea, o schimbare semnificativă în textul legii priveşte adopţiile internaţionale. Astfel, cetăţenii români cu domiciliul în străinătate care doresc să adopte un copil din România pot demara procedura de adopţie. În primă fază, aceştia se pot adresa autorităţilor din domeniul adopţiei din ţara respectivă pentru solicitarea atestatului de familie adoptatoare.

Pot adopta:

– rudele de până la gradul al IV-lea ale copilului pentru care a fost deja deschisă procedura adopţiei interne;

– familiile în care cel puţin unul dintre soţi este şi cetăţean român;

– cetăţenii străini, dacă sunt căsătoriţi cu părintele natural al copilului adoptabil.

Persoanele adoptatoare trebuie să dovedească faptul că au posibilitatea să locuiască permanent în statul în care se află. În plus, acestea au obligaţia de a locui cel puţin 30 de zile consecutiv în România pentru a întări relaţia cu copilul.

Pot fi adoptaţi copiii adoptabili care în termen de doi ani nu au fost adoptaţi de o familie cu reşedinţa în România.

În cadrul DGASPC Alba activitatea  în ceea ce priveşte adopţia se desfăşoară de către Biroul Adopţii şi Post-adopţii care oferă următoarele servicii:

– servicii pentru copil: evidenta copilului, evaluare, pregătire, potrivire, monitorizare, informare şi consiliere;

– servicii pentru familia potenţial adoptatoare: informare, evaluare, pregătire, monitorizare şi sprijin;

– servicii pentru familia biologica: informare şi sprijin, consiliere în vederea exprimării consimţământului la adopţie;

– servicii post-adopţie: consiliere şi informare, sprijin şi asistenta familiilor adoptatoare şi copiilor adoptaţi, monitorizare post – adopţie.

Ziua Naţională a Italiei

Numită Ziua Republicii (Festa della Repubblica), sărbătoarea aniversează referendumul constituţional din 2 iunie 1946, desfăşurat prin sufragiu universal şi în urma căruia poporul a decis, după încheierea celui de-al doilea război mondial, transformarea ţării în republică şi exilarea ultimului descendent al Casei de Savoia.

Denumită oficial Republica Italiană (Repubblica Italiana), este un stat suveran european situat, în cea mai mare parte, în Peninsula Italică. Include, de asemenea, şi câteva insule la Marea Mediterană, cele mai importante fiind Sicilia şi Sardinia.

Pe teritoriul Italiei de azi au înflorit mai multe culturi în perioada Antichităţii, etruscii, sabinii şi latinii, care mai târziu au dat naştere poporului roman.

Legenda spune că Roma a fost întemeiată în anul 753 î.Hr. de către Romulus, acesta fiind considerat şi primul rege. În secolele 5 şi 4 î.Hr., în urma expansiunilor teritoriale romanii au fost impresionaţi şi au asimilat înfloritoarea cultură greacă, ce reprezintă bazele culturii romane.

În 313 împăratul Constantin proclamă, prin Edictul de la Milano, religia creştină drept religie oficială în întregul Imperiu. În 326 Constantinopolul este proclamat capitala Imperiului Roman de Răsărit.

Perioada Renaşterii, curent ce s-a născut în Italia, la sfârşitul secolului XIV şi începutul secolului XV, întreaga cultură europeană a cunoscut o înflorire deosebită.

Leonardo da Vinci, Michelangelo Buonarotti, Bernini, Caravaggio, Borromini sunt doar câteva nume care prin lucrările de artă, ştiinţă şi arhitectură au influenţat cultura universală.

Roma este sediul Bisericii Catolice şi a fost pentru o perioadă lungă leagănul civilizaţiei occidentale. Astăzi Italia este o republică democratică şi o ţară dezvoltată, ocupând a şaptea poziţie conform PIB-ului.

Totodată, este membru fondator al Uniunii Europene şi unul dintre membrii ai G8, ai OTAN, Consiliului Europei, Uniunii Europei Occidentale.

Constituţia Italiei din 1948 a stabilit un parlament bicameral, compus din Camera Deputaţilor şi Senat, o putere judiciară şi una executivă, condusă de un prim-ministru.

Preşedintele republicii este ales pe 7 ani de către parlamentul reunit şi delegaţi regionali. O mare parte din arta şi cultura italiană face parte din patrimoniul mondial UNESCO. Din această lungă listă fac parte:Picturile rupestre din Val Camónica (Lombardia), Biserica şi Mănăstirea Dominicană „Santa Maria delle Grazie" cu tabloul „Cina cea de Taină" al lui Leonardo da Vinci din Milano, centrul vechi istoric din Florenţa, Il Campo dei Miracoli din Pisa, Veneţia şi laguna sa, centrul vechi istoric din San Gimignano, centrul vechi istoric din Napoli, Coasta amalfitană, siturile arheologice din Pompei, Herculaneum şi Torre Annunziata, Verona, Mantova şi am enumerat doar câteva dintre ele.

Evenimente de-a lungul timpului…

• 1247: Diploma cavalerilor ioaniţi semnaleaza existenţa formaţiunilor politice româneşti, conduse de voievozii Litovoi şi Seneslau.

Diploma Cavalerilor Ioaniţi este un act de donaţie al regelui Bela al IV lea al Ungariei în Favoarea Cavalerilor Ioaniţi emis la 2 iunie 1247 care consfinţeşte dăruirea unui întins teritoriu de la sud de Carpaţi si care cuprindea primele mici state feudale româneşti şi ne furnizează unele date legate de viaţa economică, socială, politică şi militară a acestora.

Aceasta zi comemoreaza un eveniment istoric deosebit de important, mai exact referendumul institutional ce a avut loc pe data de 2 iunie 1946, imediat dupa inchierea celui de-al Doilea Razboi Mondial. Atunci, oamenii au fost chemati la urne pentru a alege forma de guvernamant a statului, imediat dupa ce fascismul a cazut. Majoritatea voturilor, in numar de aproximativ 13 milioane, au fost acordate republicii in timp ce aproximativ 11 milioane de voturi s-au indreptat catre monarhie, astfel ca forma de guvernamant instaurata a fost republica.

Regele Ungariei Bela al IV-lea (1235-1270) acordă lui Rembald, preceptorul Ordinului cavalerilor ioaniţi, Banatul de Severin cu alte posesiuni. Cu acest prilej diploma semnalează existenţa formaţiunilor politice româneşti, conduse de voievozii Litovoi şi Seneslau şi cnejii Ioan şi Farcaş.

Banatul de Severin şi cnezatele lui Ian şi Farcaş urmau să se afle sub autoritatea Ordinului, voievodatele conduse de Seneslau şi Litovoi rămînînd în stăpînirea românilor în condiţiile pe care le avuseseră pînă atunci.

In document se spune ca ”manati de acest gand, dupa o indelunga sfatuire cu fruntasii si baronii regatului nostru, ne-am oprit la aceasta hotarare, luata dimpreuna cu venerabilul barbat Rembald, marele perceptor al caselor ospitalierilor din Ierusalim, din partile de dincolo de mare, cu privire la repopularea regatului, care prin navalirea dusmanoasa a neamului numit tatari a indurat mare paguba, atat prin pierderea bunurilor cat si prin uciderea locuitorilor.”

• 1740: S-a născut Donatien Alphonse-François, Marchiz de Sade,

aristocrat francez care a devenit celebru prin activitatea sa sexuală libertină, perversă și excepțional de violentă, precum și prin scrierile sale apologetice despre acest subiect.

Sadismul ca perversiune sexuală și parafilie violentă, și-a primit numele de la activitățile sale criminale, pentru care Marchizul de Sade a fost încarcerat în total 32 de ani din viață, în mai multe închisori și într-un azil.

• 1743: S-a născut aventurierul italian Alessandro di Cagliostro,  pseudonimul ocultistului Giuseppe Balsamo .

A fost urmărit penal în afacerea colierului de diamante, in care au fost implicati regina Frantei Marie Antoinette şi Printul Louis de Rohan.

A fost inchis la Bastilia nouă luni, dar în cele din urmă achitat, atunci când nici o dovadă a putut fi găsita privind implicarea sa in aceasta afacere. Cu toate acestea, el a fost obligat să părăsească Franţa, şi a plecat în Anglia.

Cagliostro a părăsit Anglia pentru a vizita Roma, iar la 27 decembrie 1789 a fost arestat şi încarcerat în Castel Sant’Angelo .

Curând după aceea el a fost condamnat la moarte, sub acuzatia de a fi mason. Papa i-a schimbat sentinţa, la închisoare pe viaţă , iar dupa ce incearca sa evadeze, a fost mutat in fortareata San Leo,unde a si murit.

Autorul portughez Camilo Castelo Branco afirma ca Alessandro Cagliostro ar fi fost intemeietorul Ritului francmasonic egiptean .

Conform marturiei lui Casanova, contemporanul sau, Cagliostro a fost si un mare falsificator.

• 1816: S-a născut Constantin A. Rosetti, scriitor, publicist şi om politic liberal; 

A participat la Revoluţia de la 1848-1849 din Ţara Românească.

C.A.Rosetti se trage din două familii cu renume. Tatăl său Alexandru Rosetti născut la Constantinopol în 1759 se crede că ar fi fost urmașul lui Ioan Rosetti fiul lui Antonie Voievod. Despre Rosettești, Radu Rosetti spunea că și-au trăit viețile “îndeplinind multe slujbe politice, administrative și judiciare, fiind părtași la toată viața politică și intelectuală a Țării Românești din mijlocul veacului a XIX-lea”. De asemenea se știe că frații Rosetti au purtat titlul de conte recunoscut la 7 februarie 1842 de către împăratul Austriei Ferdinand I. Astfel putem afirma cu tărie că descendenții fraților Rosetti au facut parte din cea mai înalta societate. Despre mama lui C.A.Rosetti  știm că se numea Elena Obedeanu si că se trăgea din familia Crețeanu. Acesta a fost una daca nu cea mai importantă persoană din viața lui Rosetti, punându-și amprenta asupra caracterului si personalității sale.

Constantin Alexandru Rosetti (n. 2 iunie 1816, București, Țara Românească – d. 8 aprilie 1885, București, România) — deseori numit C.A. Rosetti — fiu al spătarului Alexandru Rosetti și al Elenei Obedeanu (născută Cretzeanu), a fost om politic și publicist român, unul din conducătorii Revoluției de la 1848 din Țara Românească și ai luptei pentru Unirea Principatelor Române.

Ca ministru al cultelor şi instrucţiunii publice (1860, 1866-1867), a propus şi susţinut înfiinţarea Societăţii Academice Române (1866), numărându-se printre membrii fondatori ai acesteia.

C.A.Rosetti.Spiritul incandescent al revoluției pașoptiste

• 1821: S-a născut omul politic Ion C. Brătianu, ministru şi prim-ministru în mai multe rânduri; membru de onoare al Academiei Române din 1885.

Dacă regele Carol I întemeiază o dinastie a Hohenzollernilor români, Ion C. Brătianu o creează pe aceea a Brătienilor politici: alături de el, Dimitrie, fratele lui, Ionel, Vintilă şi Dinu, copiii lui, George, nepotul lui. Toţi izvorăsc din moşnenii din Brătieni-Argeş, adică din chiar mijlocul ţării (şi să se mai spună că oamenii mari ai unui popor vin mai totdeauna din marginile sale geografice!).

Mic de statură, foarte vioi, om de energie şi de acţiune, Brătianu era înainte de orice o mare voinţă. Dacă e adevărat ce se zice, cum că esenţele tari se află în flacoane mici, I.C. Brătianu confirmă cu strălucire zisa. Este omul care duce în spinare o epocă în istoria românilor, personalizând-o şi caracterizând-o. E cu adevărat omul care trăieşte în istorie şi face istorie. Pentru că ştie ce vrea. E simbolul burgheziei române care se ridică. Şi este unul care creează canavaua acestei ridicări. El şi prietenii săi, visătorul său prieten C.A. Rosetti, nu mai puţin visătorul său frate Dimitrie, pragmaticul Eugeniu Carada şi mulţimea oamenilor politici noi (aşa de sarcastic întâmpinată de M. Eminescu), pe care o înregimentează în 1875 în Partidul Liberal. Un partid care până în 1938 va fi cea mai importantă forţă politică a ţării, instrumentul cel mai eficace al modernizării ei.

Ideile lui I.C. Brătianu erau puţine, dar clare. Nu a fost un doctrinar, a fost omul acţiunii practice hotărâte. Într-o vreme în care în România totul era de făcut şi de construit, I.C. Brătianu a ştiut să fie un mare constructor – de instituţii politice mai cu seamă, dar şi de pârghii economice şi sociale. Dacă n-ar fi fost, Brătianu ar fi trebuit inventat.

A fost lider al grupării liberale radicale, a pus bazele Partidului Naţional Liberal (1875), pe care l-a condus până la sfârşitul vieţii.

Pe plan intern, a avut un rol important în elaborarea şi aplicarea sistemului constituţional parlamentar democratic. Guvernele conduse de el au iniţiat măsuri de consolidare a monarhiei, pentru stimularea industriei şi organizarea finanţelor.

Ion I. C. Brătianu (1864 – 1927) a fost arhitectul României Mari şi preşedinte al Partidului Naţional Liberal din 1909 până la sfârşitul vieţii sale. În calitate de prim-ministru (1914-1918) şi ministru de război (1914-1918), Brătianu a luat decizia de a intra în război în 1916 de partea Antantei. A fost conducătorul delegației române la Conferința de Pace de la Versailles în 1919, unde a susţinut unirea Transilvaniei cu Bucovina. După război, visul său a devenit realitate prin Marea Unire de la 1 decembrie 1918.  În 1923, a fost ales membru de onoare al Academiei Române.

Ion C. Brătianu, fondator al Partidului Național Liberal

Lecțiile lui Ion I.C. Brătianu pentru politicienii actuali

Ion I. C. Brătianu (20 august 1864, Florica, jud. Argeş -24 noiembrie 1927, Bucureşti), a dominat viaţa politică din România cum nu o mai făcuse nimeni. Dintre cei care au încercat să-şi explice cauzele acestei dominaţii, toţi au căzut de acord că avea o vocaţie nativă de conducător. Cel mai adesea era văzut cu o carte în mână, de regulă o carte de istorie.

Ion G. Duca scria în memoriile sale că Ionel Brătianu era înzestrat cu un acut simţ al responsabilităţii: „El nu se hotăra niciodată repede [..] din primul moment îi apăreau în minte toate repercusiunile probabile şi posibile ale unui act, aşa încât, înainte de a se hotărî să facă acel act, examina, reexamina, contraexamina toate urmările lui şi nu trecea de la intenţie la fapt decât după ce, cântărind toate argumentele, favorabile şi nefavorabile, foloasele îi apăreau mai puternice, mai determinante decât neajunsurile. Din profesiunea lui de inginer rămăsese cu obişnuinţa de a nu pune niciodată piciorul pe un teren, înainte de a-l fi sondat şi de a cunoaşte bine soliditatea lui. Dar, o dată gestaţiunea terminată, o dată hotărârea luată, nu am întâlnit în toată viaţa şi în toată cariera mea politică, om mai neclintit în ducerea până la capăt a hotărârilor sale”.

Fruntaşul liberal a ştiut foarte bine să-şi aleagă colaboratorii, valorificând la maximum capacităţile lor. Deşi avea doi fraţi, Ionel Brătianu l-a pregătit pentru succesiunea la conducerea Partidului Naţional Liberal pe Ion G. Duca, intuind capacităţile sale politice. 

Un factor important al dominaţiei sale politice a fost influenţa pe care o exercita asupra regelui Ferdinand, mai ales prin Barbu Ştirbei şi regina Maria. Brătianu era un foarte bun tactician politic. Un cunoscător al liberalismului nota despre liderul liberal că era: „stăpân pe mijloacele sale, îşi urmărea cu precizie nedeterminată jocul politic, nu-l interesa modelul oratoric şi nici polemica scrisă”. Ionel Brătianu era conştient de valoarea sa politică şi era convins că scrie o pagină în istoria naţională, concepţia şi acţiunile sale politice având un caracter democratic. El aprecia că nu există pentru oamenii politici îndatorire mai mare decât apărarea intereselor permanente şi a demnităţii poporului român.

De aceea, Ion I. C. Brătianu se adresa astfel parlamentarilor, în decembrie 1919: „Sunteţi, domnilor, reprezentanţii unui popor care este mândru şi poate fi mândru de trecutul său, şi care trebuie să aibă mare încredere în viitorul său. Nu scădeţi rolul pe care el trebuie să-l aibă în lume; fiţi cât de modeşti pentru persoana dvs., nu fiţi modeşti pentru poporul pe care îl reprezentaţi.”

Deşi a trecut la cele veşnice prematur, a avut parte de o moarte glorioasă, din funcţia de prim-ministru al României şi preşedinte al celui mai puternic partid politic din acele vremuri. Cea mai potrivită imagine de ansamblu, pentru a conchide evocarea personalităţii lui Ion I. C. Brătianu, este caracterizarea pe care ministrul Franţei la Bucureşti, contele de Saint-Aulaire, i-a făcut-o fruntaşului liberal: „Excela în a câştiga fără să-şi facă duşmani. Viitorul apropiat mi-a descoperit în el cele mai înalte calităţi, care îl fac unul din marii oameni de stat ai generaţiei sale, mult mai mare decât cei “trei mari”: Wilson, Lloyd George, Clemenceau. Nimic mai natural: la ţări mici, oameni mari”.

Cuvintele de aur ale lui Ion I.C. Brătianu

„Politica îţi poate da din când în când satisfacţii şi onoruri, dar pentru un om iubitor de ţară şi conştient de răspunderile sale, politica este un şir neîntrerupt de griji şi jertfe, un drum pe care eşti sortit să culegi mai multă nedreptate decât răsplată.”

„Cei mai mulţi îşi închipuie că politica e un fel de distracţie, cu foloase şi onoruri. Politica e ceva grav, grav de tot. Ai în mâna ta viaţa şi viitorul ţării tale.”

„Adevărata democraţie înseamnă cârmuirea poporului prin sine însuşi. Orice democrație, îşi află, desigur, în fruntaşii săi o călăuză binefăcătoare, dar tot reazimul şi toată nădejdea nu poate s-o aibă decât în propria-i înţelepciune şi propria-i energie. Căutaţi şi îndemnul şi puterea de a înfăptui în voi, şi numai în voi înşivă!”

Lucruri puţin ştiute despre Ion I.C. Brătianu 

• 1840: S-a născut Thomas Hardy, scriitor și poet naturalist britanic, cunoscut pentru romanele sale Tess și Departe de lumea dezlănțuită.

Evenimentele din majoritatea operelor sale se desfășoară în comitatul semi-imaginar Wessex și sunt marcate de descrieri poetice și fatalism.

Prin opera sa, caracterizată prin studiul amănunțit al caracterelor și ambianțelor, simpatie umană pentru eroi, prin viziunea fatalistă și pesimistă, s-a opus convenționalității epocii victoriene.

Primul roman al lui Hardy, The Poor Man and the Lady, terminat prin 1867, nu a fost preluat de nicio editură, iar Hardy a distrus manuscrisul, s-au păstrat doar fragmente.

A fost încurajat de mentorul și prietenul său, scriitorul George Meredith, să încerce din nou. Desperate Remedies (1871) și Under the Greenwood Tree (1872) au fost publicate anonim. În 1873, A Pair of Blue Eyes, bazat pe curtea făcută de Hardy primei sale soții, a fost publicat sub numele propriu.

Hardy a declarat că a folosit comitatul Wessex pentru prima dată în Far from the Madding Crowd (Departe de lumea dezlănțuită) în (1874), următorul roman al său (și primul semnificativ). Romanul s-a bucurat de succes suficient pentru ca Hardy să poată renunța la activitatea arhitecturală și să se dedice carierei literare.

Pe durata următorilor 25 de ani, Hardy a semnat încă zece romane. El însuși s-a referit la cele mai bune titluri ale sale ca romane de caracter și împrejurări. Hardy a fost un pesimist care a subliniat forțele impersonale și în general negative ale soartei asupra oamenilor simpli ai clasei muncitoare despre care a scris.

Alte romane scrise: The Mayor of Casterbridge (1886) (Primarul din Casterbridge), The Woodlanders (1887) (Pădurenii) și Tess of the d’Urbervilles (1891), din care ultimul a fost criticat pentru prezentarea prea înțelegătoare a unei femei ușoare și inițial i s-a refuzat publicarea.

Subtitlul acestuia, A Pure Woman / Faithfully Narrated (O femeie pură / povestit cu fidelitate), a fost intenționat să ridice sprâncenele clasei mijlocii din era Victoriană.

Jude the Obscure (Jude neștiutul), publicat în 1895, a fost întâmpinat cu proteste și mai intense din partea publicului din era Victoriană, pentru modul deschis în care tratează actele sexuale, și a fost adesea referit cu titlul Jude the Obscene (Jude obscenul).

În ciuda acestor critici, Hardy devenise deja o celebritate în literatura engleză la începutul anilor 1900, fiind autorul mai multor romane foarte bine vândute. Totuși, el a fost dezgustat de modul în care publicul a primit două din cele mai importante lucrări ale sale și a renunțat să scrie noi romane.

• 1857: James Gibbs a brevetat prima mașină de cusut pentru tighelul cu lanț, prevăzută cu un singur ac.

Fermierul american James Gibbs patenta prima masina de cusut care putea sa si brodeze, dupa ce, cu doi ani inainte, vazuse intr-un ziar o fotografie a unei masini de cusut.

Inventia lui era, insa, mult mai practica, mai usoara si costa numai 50 de dolari, jumatate din pretul unei masini de cusut simple.

• 1882: S-a născut mareşalul Ion Antonescu, prim-ministru şi conducător al României între anii 1940 şi 1944;

A impus regelui Carol al II-lea să abdice (6.IX.1940), tronul revenind lui Mihai I; a condus ţara prin decrete-legi; în iunie 1941, Antonescu a decis intrarea României în Al Doilea Război Mondial de partea puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Hitler că teritoriile româneşti pierdute în 1940, ca urmare a Dictatului de la Viena şi a Pactului Ribbentrop-Molotov, vor fi retrocedate României.

A fost şeful secţiei Operaţii de la Marele Cartier General în anii războiului pentru reîntregire, ataşat militar la Londra şi Paris, comandant al Şcolii Superioare de Război, şef al Marelui Stat Major, ministru de război.

Antonescu a avut reputaţia unui comandant militar foarte priceput şi pragmatic. Duritatea sa i-a adus porecla de Câinele roşu.

Între anii 1922 şi 1926, Antonescu a fost ataşat militar al României în Franţa şi Marea Britanie. După reîntoarcerea în România, a fost promovat Comandant al „Şcolii Superioare de Război” (între 1927 şi 1930), Şef al Marelui Stat Major al Armatei (între 1933 şi 1934) şi Ministru de Război (între 1937 şi 1938).

Generalul Antonescu a fost numit prim-ministru de către regele Carol al II-lea în septembrie 1940, după ce România fusese silită să cedeze Basarabia şi nordul Bucovinei Uniunii Sovietice (28 iunie 1940) şi nordul Transilvaniei Ungariei (30 august 1940).

La numai două zile de la numirea sa în post, l-a silit pe regele Carol al II-lea să abdice. Fiul lui Carol II, Mihai a devenit noul rege.

În faţa perspectivei unui război pe trei fronturi, (Germania în vest, Uniunea Sovietică în est şi Bulgaria în sud), Antonescu a căutat să facă o alianţă cu Germania Nazistă, în speranţa că va putea recupera măcar teritoriile ocupate de sovietici. Acest parteneriat era dorit de germani datorită rezervelor de petrol foarte importante ale României.

Antonescu s-a apropiat politic de Garda de Fier, oferindu-le mai multe portofolii guvernamentale. El spera să poată aduce sub controlul său Garda de Fier, deoarece activităţile lor paramilitare subminau autoritatea statului.

Această perioadă de coabitare între General şi Gardă a făcut ca statul să fie decretat Stat naţional-legionar. Cum cererile legionarilor pentru creşterea rolului lor politic în guvern au fost în mod repetat respinse de Antonescu, Garda de Fier s-a răsculat (Rebeliunea legionară 21-24 ianuarie 1941). Antonescu a zdrobit rapid rebeliunea legionară (având aprobarea tacită a germanilor, care doreau stabilitate economică în România), a scos în afara legii Garda de Fier şi a întemniţat pe toţi conducătorii acesteia care nu au reuşit să fugă din ţară.

În vara anului 1944, în vreme ce sovieticii avansau împingând înapoi frontul către graniţele României, Antonescu a refuzat să-şi modifice poziţia şi să ceară un armistiţiu. De aceea, pe 23 august 1944, Regele Mihai, sprijinit de principalele partide politice, a organizat o lovitură de stat, în urma căreia l-a destituit pe Antonescu şi l-a arestat.

După arestare, Antonescu a fost predat sovieticilor. Ostatic al sovieticilor, ţinut în arest timp de doi ani în URSS, a fost readus în ţară doar pentru a fi judecat exemplar.

Condamnat la moarte de instanţa Tribunalului Poporului la data de 17 mai 1946, a fost executat, la Jilava, alături de foşti colaboratori apropiaţi, la 1 iunie.

 
”Spune-i Regelui că nu plec supărat pe el. Mai mult, spune-i că îi mulţumesc că mi-a dat prilejul să mă aşez cu un minut mai devreme lângă martirii Neamului, care au luptat pentru gloria şi mărirea lui.”
Astfel a vorbit un Mareşal în faţa plutonului de execuţie la închisoarea Jilava, unde a şi fost împuşcat pe data de 1 iunie 1946, cu o zi înainte de a împlini 64 de ani. Rândurile de mai jos reprezintă ultima scrisoare adresată soției sale.  Merită subliniat că, dincolo de orice prejudecată legată de persoana sa, rămâne demnitatea modului prin care a ales să treacă dincolo și sentimentele umane care ne caracterizează înainte de orice, indiferent cât rău sau bine a rămas în urma noastră.

“Scumpa mea Rica,
Am stat cu capul sus şi fără teamă în faţa judecăţii, după cum stau şi-n faţa Justiţiei Supreme. Aşa să stai şi tu! Nimeni în această ţară nu a servit poporul de jos cu atâta dragoste, pasiune, dezinteres, cum am servit eu. I-am dat totul, de la muncă până la banul nostru, de la suflet la viaţa noastră, făra a-i cere nimic. Nu-i cerem nici azi. Judecata lui pătimaşă, de azi, nu ne înjoseşte şi nu ne atinge. Judecata lui de mâine va fi dreaptă şi ne va înălţa.
Sunt pregătit să mor, după cum am fost pregătit să sufăr. După cum şi viaţa mea, toata viaţa mea, mai ales în cei patru ani de guvernare, a fost un calvar. A ta, de asemenea, a fost înălţătoare. Împrejurările şi oamenii nu ne-au îngăduit să facem binele pe care împreună am dorit cu atâta pasiune să-l facem ţării noastre. Suprema voinţă a decis altfel. «Am fost un învins», au fost şi alţii…, mulţi alţii. După dreapta judecată, istoria i-a pus la locul lor. Ne va pune şi pe noi. Popoarele în toate timpurile şi peste tot au fost ingrate. Nu regret nimic şi nu regreta nimic. Să răspundem la ură cu iubire, la bine cu mângâiere, la nedreptate cu iertare.
Ultima mea dorinţă e să trăieşti. Retrage-te într-o mănăstire. Acolo vei găsi liniştea necesară sufletului şi bucata de pâine care azi nu o mai poţi plăti. Am să rog să fiu îngropat lângă ai mei, care mi-au fost străbuni şi călăuzitori, acolo la Iancu Nou. Voi fi între cei cu care am copilărit şi cu care am cunoscut şi durerile şi lipsurile. Împrejurările ne-au îndepărtat viaţa de ei, dar sufletul meu nu-i va uita niciodată. Poate vei gândi că tot acolo lângă mine trebuie să fie şi ultimul tău locaş. Scoborând în mormânt, eu azi, tu mâine, ne vom înălţa, sunt sigur, acolo unde va fi singura şi dreapta răsplată.
Te strâng în braţele mele cu căldură.
Te îmbrăţisez cu dragoste. Nicio lacrimă! Ion. “

• 1896: Guglielmo Marconi primește patentul pentru noua sa invenție: radioul

 Italianul Guglielmo Marconi a primit brevetul englez nr. 12039 pentru telegrafierea fără fir bazată pe undele hertziene, definită ca “Perfecţionarea în transmiterea impulsurilor şi a semnalelor electrice în aparate corespondente.

Guglielmo Marconi, sistematizând datele de până la el, a oferit lumii, în 1896 primul sistem practic de emisie si receptie bazat pe undele electromagnetice, bazat pe aparatul lui Tesla. Ulterior, în 1943, a fost recunoscută prioritatea savantului Nicolae Tesla asupra acestei invenții (1893)(Tesla: „Marconi e un băiat bun. Lasă-l să continue. Folosește 17 din patentele mele”).

Guglielmo Marconi (1874-1937), inventatorul radioului, s-a născut la Bologna, în Italia, în 1874. Familia sa era foarte înstărită, astfel că şi-a făcut studiile sub supravegherea unor meditatori particulari. În 1894, la douăzeci de ani, Marconi a citit despre experimentele efectuate de Heinrich Hertz cu câţiva ani înainte. Experimentele respective demonstraseră cu claritate existenţa unor unde electromagnetice invizibile, care se propagă prin aer cu viteza luminii.

Marconi s-a gândit imediat la posibilitatea folosirii acestor unde pentru transmiterea de semnale pe distanţe mari, fară fire. S-ar fi descoperit astfel noi căi de comunicaţie, ceea ce n-ar fi fost posibil în cazul telegrafului. Bunăoară, în acest fel s-ar fi putut transmite semnale navelor aflate pe mare.

Guglielmo Marconi, inventatorul radioului

În 1895, după un an de muncă, Marconi a reuşit să producă un dispozitiv funcţional. În 1896, el a făcut o demonstraţie în Anglia şi a primit primul său brevet de invenţie. Curând, Marconi a înfiinţat o companie, iar primele „marconigrame" au fost trimise în 1898. Un an mai târziu, el a fost în măsură să transmită mesaje fără fir peste Canalul Mânecii. Deşi cel mai important brevet l-a obţinut în 1900, Marconi a continuat să aducă multe îmbunătăţiri invenţiei sale. În 1901, el a reuşit să transmită un mesaj radio peste Atlantic, din Anglia până în Newfoundland.

Importanţa noii invenţii a fost ilustrată într-un mod spectaculos în 1909, când vasul S. S. Republic, avariat în urma unei ciocniri pe mare, s-a scufundat. Mesajele radio au permis trimiterea ajutoarelor şi salvarea majorităţii pasagerilor. În acelaşi an, Marconi a primit' Premiul Nobel pentru invenţia sa. În anul următor, el a reuşit să transmită mesaje radio din Irlanda în Argentina, la o distanţă de peste 9500 de kilometri.

Toate aceste mesaje au fost trimise în sistemul de linii şi puncte al alfabetului Morse. Se ştie că şi vocea poate să fie transmisă prin radio, dar această performanţă s-a înregistrat abia în 1906. Transmisiile radio la scară comercială datează de la începutul anilor douăzeci, dar popularitatea şi importanţa lor au crescut foarte rapid.

O invenţie ale cărei brevete sunt extrem de valoroase generează adesea dispute în instanţă. Totuşi, litigiile au încetat după 1914, când tribunalul a recunoscut prioritatea incontestabilă a lui Marconi. În ultimii săi ani de viaţă, Marconi a făcut cercetări foarte importante legate de comunicaţiile pe unde scurte şi prin microunde. A murit la Roma, în 1937.

Deoarece Marconi este faimos doar ca inventator, influenţa sa creşte proporţional cu importanţa radioului şi a ramificaţiilor lui. (Marconi nu a inventat televiziunea. Totuşi, inventarea radioului a constituit un precedent al televiziunii şi, prin urmare, ni se pare corect să-i atribuim lui Marconi o parte din meritul apariţiei televiziunii.) Evident, comunicaţiile fară fir prezintă o însemnătate enormă pentru lumea modernă. Ele folosesc la transmiterea ştirilor, pentru destindere, în scopuri militare, în cercetarea ştiinţifică, în munca poliţiei şi pentru multe alte scopuri.

Deşi în unele privinţe telegraful (inventat cu peste o jumătate de secol în urmă) s-ar fi dovedit la fel de util, într-un mare număr de întrebuinţări radioul este de neînlocuit. Poate ajunge la automobile, la navele de pe mare, la aeronave în zbor şi chiar la navele spaţiale. Evident, este mult mai important decât telefonul, pentru că mesajul telefonic poate fi trimis şi prin radio, în timp ce mesajele radio se transmit în locuri în care telefonul nu poate ajunge.

• 1922: S-a născut geochimistul american Clair Cameron Patterson, cel care a aflat vârsta Pământului (4,55 miliarde de ani), inventând o nouă metodă de măsurare cu ajutorul unui izotop de plumb.

 De mai bine de 50 de ani, calculul său nu a fost infirmat.

Clair Cameron Patterson (2 iunie 1922- 5 decembrie 1995), a fost un geochimist născut în Mitchellville, Iowa, Statele Unite. Meritul său, printre altele mai mici, este acela de-a fi aflat că vârsta Pământului este de 4,55 miliarde de ani. Acesta a reușit performanța inventând o nouă metodă de măsurare cu ajutorul unui izotop de plumb . Totodată, datorită lui Patterson a fost introdusă Legea Aerului Curat din 1970 și mai apoi excluderea din vânzare a tuturor derivatelor petroliere cu plumb din Statele Unite, începând cu 1986.

Datorită eforturilor lui Patterson de a demonstra nocivitatea plumbului asupra organismului uman, a fost introdusă, în Statele Unite, Legea aerului curat (1970) şi, începând cu 1986, au fost excluse de la vânzare toate derivatele petroliere cu plumb.

Clair Patterson a început să lucreze la proiect în 1948. Vreme de șapte ani, întâi la Universitatea din Chicago și apoi la California Institute (unde s-a mutat în 1952), a lucrat într-un laborator steril, unde a făcut măsurători precise ale raporturilor plumb/uraniu din mostre de roci străvechi. Pentru determinarea vârstei Pământului era nevoie de mostre de roci foarte vechi, care să conțină cristale cu impurități de plumb și uraniu, cam de o vârstă cu Pământul însuși. Dar roci cu adevărat vechi sunt greu de găsit pe Pământ. Iar la sfârșitul anilor 1940, nimeni nu putea înțelege de ce. Patterson și-a dovedit ingeniozitatea gândindu-se că ar putea folosi roci de dincolo de Pământ. Și-a îndreptat atenția asupra meteoriților. A pornit de la presupunerea, care s-a dovedit corectă, că meteoriții sunt de fapt materiale de formare rămase din vremurile de început ale sistemului solar și că, astfel, ele au reușit să-și formeze o structură chimică interioară mai aproape de cea primordială. Deci, dacă măsura vârsta acestor roci rătăcitoare, descoperea și vârsta (cu aproximație) a Pământului.

Adevărata vârstă a Pământului

Părea simplu dar problemele nu au întârziat să apară. Meteoriții nu se găsesc la tot pasul, iar probele sunt greu de găsit. Mai mult, tehnica de măsurare a profesorului său Brown s-a dovedit instabilă, având nevoie de numeroase ajustări. Pe lângă toate acestea, eșantioanele lui Patterson erau permanent și incontrolabil contaminate cu doze mari de plumb din atmosferă, oriunde ar fi fost expuse la aer. Acesta a fost motivul care l-a determinat să creeze un laborator steril- primul din lume, după cum afirmă unele surse.

Patterson a avut nevoie de șapte ani de muncă și răbdare numai ca să facă rost și să măsoare mostrele potrivite pentru testele finale. În vara lui 1953, și-a luat specimenele și s-a dus la Argonne National Laboratory din Illinois, unde i s-a acordat un timp de lucru pe cel mai recent model de spectograf de masă, o mașină capabilă să detecteze și să măsoare cantitățile minuscule de uraniu și de plumb închise în cristalele cu vechime mare. Când, în sfârșit, a obținut rezultatele, Patterson a fost atât de încântat, încât s-a urcat la volan și a mers până la casa copilăriei din Iowa, unde i-a cerut mamei lui să-l interneze într-un spital, convins că va face un atac de cord. La scurt timp după aceea, la o reuniune din Wisconsin, Patterson a anunțat o vârstă definitivă a Pământului de 4,55 miliarde de ani (plus sau minus 70 de milioane)- "o cifră care rămâne în picioare, neschimbată, de 50 de ani încoace", după cum notează cu admirație McGrayne

• 1945: Poetul Radu Gyr rostește memorabilul „ultim cuvant” în fața Tribunalului Poporului.

Radu Gyr (n. 2 martie 1905 la Câmpulung Muscel - d. 29 aprilie 1975, București, pseudonimul literar al lui Radu Demetrescu), poet, dramaturg, eseist și gazetar

În el arată, printre altele, și inconsistența acuzațiilor de antisemitism aduse Mișcării Legionare, el însuși fiind fondatorul teatrului Evreiesc de Stat.

"Domnule Preşedinte, Domnilor Judecători ai Poporului,
Faptul de a fi utilizat formula camarade şi de a fi iscălit comandant legionar a fost socotit atât de primejdios, de subversiv, încât se cuveneau neapărat menţionate într-o ordonanţă definitivă care mă acuza de crimă de război şi de dezastrul ţării!? Eu am avut o credinţă. Şi am iubit-o. Dacă aş spune altfel, dacă aş tăgădui-o, dumneavoastră toţi ar trebui să mă scuipaţi în obraz. Indiferent dacă această credinţă a mea apare, astăzi, bună sau rea, întemeiată sau greşită, ea a fost, pentru mine, o credinţă adevărată. I-am dăruit sufletul meu, i-am închinat fruntea mea. Cu atât mai intens sufăr azi, când o văd însângerată de moarte. Năruiri de aspiraţii înregistrăm cu toţii. Sunt naufragii sufleteşti, prăbuşiri de idealuri și, poate, uneori greşim tocmai în credinţele noastre cele mai curate, cele mai cinstite. Istoria va vedea unde am greşit şi unde nu."

• 1953: Încoronarea Reginei Elisabeta a II-a a Marii Britanii.

În data de 2 iunie 1953 a avut loc ceremonia de încoronare a Reginei Elisabeta a Marii Britanii. Încoronarea oficială a avut loc la Westminster Abbey, ceremonia fiind condusă de arhiepiscopul de Canterbury în prezența marilor case regale ale Europei și a publicului larg. Ceremonia a fost transmisă la radio în întreaga lume și pentru prima oară în istorie la un astfel de eveniment a fost prezentă și televiziunea care a transmis imagini de la această ceremonie. În catedrala Westminster, după ce i s-au înmânat simbolurile autorităţii – globul, sceptrul şi inelul regal – arhiepiscopul de Canterbury, Geoffrey Fisher, i-a pus pe cap Elisabetei, coroana Sfântului Edward, finalizând astfel încoronarea noii regine a Marii Britanii, care avea pe atunci doar 27 de ani. Ce este demn de reținut este faptul că ceremonialul de încoronare folosit și de regina Elisabeta a II-a, descinde direct din cel folosit de regele Edgar în anul 973, iar arhiepiscopului de Canterbury îi revine, încă din 1066, datoria de încoronare a regilor britanici. Încoronarea unui suveran englez cuprinde şase părţi de bază și anume: recunoaşterea, jurământul, ungerea şi învestirea care include încoronarea, întronarea şi omagiul. Ungerea are cea mai puternică semnificaţie din cadrul ceremoniei de încoronare a unui suveran britanic, aceasta și datorită faptului că reţeta exactă a uleiului sfânt cu care uns monarhul este ținută secretă, De regulă, un singur amestec de ulei este menit să dureze pentru câteva încoronări, însă în mai 1941, o bombă a lovit catedrala ce adăpostea fiola cu ulei sfințit, astfel că a fost necesar crearea unui nou amestec. Deși o lege veche de sute de ani prevedea că pe tronul britanic nu poate urca decât un bărbat, o serie de circumstanțe au făcut ca Elisabeta a II-a să devină regină la doar 25 de ani, atunci când tatăl său, regele George al VI-lea a murit subit în timpul somnului, la 6 februarie 1952.  Însă din cauza doliului oficial, Elisabeta a  primit coroana și a fost încoronată abia după 16 luni, pe 2 iunie 1953 cu numele de Elisabeta a II-a a Marii Britanii. Regină a Angliei şi conducătoarea a altor 15 state din Commonwealth, regina Elisabeta a II-a, astăzi în vârsta de 89 de ani, este suverana cu cei mai mulți ani de domnie din istoria Marii Britanii, după regina Victoria, care a stat pe tronul Angliei timp de 64 de ani. 

Elisabeta este căsătorită din anul 1947 cu prințul consort Philip, duce de Edinburgh, împreună cu care are patru copii: Charles, Anne, Andrew, Edward. Ca un fapt inedit, trebuie amintit că în peste șase decenii de când se afla pe tronul Marii Britanii, regina Elisabeta a II-a a făcut mai mult de 350 de vizite oficiale în străinătate, fără să dețină pașaport. Iar motivul este cât se poate de simplu, pașapoartele britanice sunt emise în numele reginei, iar suverana nu poate emite un astfel de document pentru propria sa persoană. O altă curiozitate este faptul că deși nu era obligată, datorită funcției sale,  să plătească impozit, Elisabeta, cea mai bogată femeie din Anglia, a fost de acord ca pentru prima dată în istoria britanică, să plătească impozitul pe venit ca orice cetățean englez.

• 2014: Telangana devine oficial al 29- lea stat al Republicii India.

Telangana este un stat în sudul Indiei. 

Are o suprafata de 114,840 km2 și al doisprezecelea ca marime în India.

A fost parte a statului princiar Hyderabad condus de Nizam de Hyderabad în timpul stapanirii britanice si a aderarat la Uniunea Indiana in 1948.

In 1956, statul Hyderabad a fost dizolvat, fuzionand cu fostul stat Andhra Pradesh, pentru a forma statul indian Andhra.

La 2 iunie 2014, statul Telangana a fost separat de Andhra Pradesh cu orașul Hyderabad drept capitala.

Hyderabad va continua să servească drept capitala atat pentru statul Andhra Pradesh cat si pentru Telangana, pentru o perioadă de zece ani.

Telangana se învecinează cu statele Maharashtra, Chhattisgarh la nord, Karnataka la vest, și Andhra Pradesh la est sud, est și nord si are o o populație de 35,286,757 (recensământ 2011).

Cele mai mari dintre orașele sale sunt Hyderabad, Warangal, Nizamabad și Karimnagar.

Să aveți o zi frumoasă!