23 Iunie

Este a 174-a zi a anului. 
Au mai rămas 191 de zile până la sfârșitul anului.
Soarele răsare la 05 h 32 m și apune la 21 h 04 m.

Citatul zilei

„Ceea ce obţii pe gratis, te costă prea mult.” (Jean Anouilh)

Ziua Funcționarului Public

Ziua funcţionarului public este marcată la 23 iunie, fiind instituită prin Legea nr.145/2016.

Iniţiată de un grup de 72 de parlamentari, propunerea legislativă privind instituirea acestei zile a fost adoptată de Senat, în calitate de primă Cameră sesizată, la 21 martie 2016. Potrivit iniţiatorilor proiectului legislativ, instituirea unei zile a funcţionarului public român are rolul de a contribui la îmbunătăţirea imaginii autorităţilor şi instituţiilor publice, în general, şi a funcţionarilor publici în particular. "Prin organizarea de evenimente specifice care să recunoască importanţa activităţii acestei categorii profesionale şi acordarea de premii, distincţii, medalii, titluri onorifice cu valoare simbolică, funcţionarii publici vor fi motivaţi să ofere servicii de calitate cetăţenilor, care îşi vor recăpăta astfel încrederea în profesionalismul, integritatea şi eficienţa serviciilor publice", se arată în expunerea de motive, postată pe site-ul www.cdep.ro.

La 8 iunie 2016, proiectul de lege privind instituirea Zilei funcţionarului public a fost adoptat de plenul Camerei Deputaţilor, forul decizional. Legea prin care data de 23 iunie devine Ziua funcţionarului public a fost promulgată de preşedintele Klaus Iohannis la 11 iulie 2016 şi publicată în Monitorul Oficial la 14 iulie 2016.

Legea prevede că Ziua funcţionarului public poate fi marcată de autorităţile şi instituţiile publice, prin organizarea unor programe şi manifestări cultural-educative. Cu prilejul acestei sărbători, Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici, autorităţile şi instituţiile cu acelaşi specific din România pot acorda premii, distincţii, medalii şi titluri onorifice funcţionarilor publici, pentru merite deosebite. Totodată, Guvernul, prin intermediul Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici, sindicatele şi asociaţiile profesionale, precum şi autorităţile administraţiei publice centrale şi locale vor lua măsurile necesare pentru organizarea în bune condiţii a unor manifestări cu caracter simbolic, cu ocazia acestui eveniment. De asemenea, autorităţile administraţiei publice centrale şi locale pot sprijini material sau logistic organizarea şi desfăşurarea acestor manifestări. Societatea Română de Radiodifuziune şi Societatea Română de Televiziune, în calitate de servicii publice, pot include în programele lor emisiuni culturale ori aspecte de la manifestările dedicate acestei sărbători, se arată în textul de lege.

Potrivit site-ului oficial al instituţiei, www.anfp.gov.ro, Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici (ANFP) a fost înfiinţată prin Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, cu scopul de a asigura managementul funcţiilor publice şi pe cel al funcţionarilor publici. ANFP funcţionează în subordinea Ministerului Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice, conform Hotărârii Guvernului nr. 51/2018 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice.

Ziua ONU pentru administraţie publică

Ziua Naţiunilor Unite pentru administraţie publică este marcată, anual, la 23 iunie. A fost instituită prin rezoluţia 57/277 a Adunării Generale a Naţiunilor Unite ca o recunoaştere a valorii şi virtuţii serviciului public faţă de comunitate, a contribuţiei administraţiei publice în procesul de dezvoltare, a muncii depuse de funcţionarii publici şi pentru a încuraja, totodată, tinerii să urmeze o carieră în domeniu, indică www.un.org.

Din 2003, a fost instituită ceremonia Premiilor ONU pentru Administraţie Publică, în semn de recunoaştere a excelenţei în exercitarea atribuţiilor în serviciul public. Sunt recompensate realizările şi contribuţiile instituţiilor din administraţia publică ce au condus la sporirea eficienţei şi a receptivităţii serviciilor de administraţie publică pe mapamond.

Anual, este organizată o competiţie pentru desemnarea celor mai bune servicii de administraţie publică oferite la nivelul unei comunităţi, în acest sens fiind depuse candidaturi la Divizia pentru Administraţie Publică şi Dezvoltarea Managementului din cadrul Departamentului ONU pentru Afaceri Economice şi Sociale. Ceremonia este organizată în cadrul unui forum dedicat, organizat în oraşul care primeşte distincţia, potrivit www.publicadministration.un.org.

În 2018, Forumul ONU pentru Administraţie Publică se desfăşoară la Marrakech (Maroc), în perioada 21-23 iunie, având tema "Transformarea administraţiei pentru realizarea Obiectivelor de Dezvoltare Durabilă". Forumul este organizat de Departamentul Naţiunilor Unite pentru Afaceri Sociale şi Economice în colaborare cu Ministerul Administraţiei şi Reformei Serviciului Civil din Maroc. Evenimentul oferă cadrul necesar miniştrilor şi altor factori decizionali de a discuta asupra modalităţilor prin care poate fi transformată administraţia şi asupra modului în care instituţiile, administraţiile publice şi guvernele sunt organizate şi acţionează pentru a îndeplini Obiectivele de Dezvoltare DurabilăPentru a marca această zi, statele membre ale Organizaţiei sunt invitate de Adunarea Generală să organizeze acţiuni speciale care să evidenţieze rolul serviciului public în procesul de dezvoltare a societăţii.

Internaţionala Serviciilor Publice, federaţie sindicală internaţională reprezentată de 20 mln. de angajaţi din cadrul serviciilor publice din 156 de ţări, semnatara Declaraţiei Sindicatelor Globale a lansat la 23 iunie 2010 apelul de a sărbători Ziua Internaţională a serviciului public, anual, la data de 23 iunie.

Adunarea Generală ONU a decis, prin rezoluţia 57/277, ca ziua de 23 iunie a fiecărui an să fie sărbătorită ca zi ONU pentru serviciul public. Astfel, ONU încurajează statele membre să organizeze evenimente speciale pentru marcarea acestei zile, pentru a scoate în evidenţă contribuţia serviciului public la procesul de dezvoltare a civilizaţiei umane. 

Prima sărbătoare poartă numele de Ziua serviciului public, fiind practic o celebrare a funcționarilor publici care își fac treaba cum trebuie. Administrația publică are un rol major asupra vieții noastre și chiar dacă la prima vedere oamenii care lucrează acolo nu sunt foarte importanți, modul în care își fac ei treaba ne afectează calitatea vieții. O atitudine profesionistă și niște oameni bine pregătiți în acest domeniu pot schimba fața unei comunități cu foarte mare ușurință.

Serviciile publice sunt cunoscute în majoritatea ţărilor ca servicii de interes general, fiind vitale pentru toată lumea. Acestea au o influenţă decisivă asupra calităţii vieţii tuturor oamenilor şi sunt esenţiale pentru societate în ansamblul ei. Pentru a se putea asigura accesul, în cele mai bune condiţii, a întregii populaţii la serviciile publice de calitate, avem nevoie de funcţionari publici competenţi, care trebuie să activeze într-un cadru reglementat şi transparent, îndeplinind standardele de siguranţă şi de calitate şi care să funcţioneze cît mai eficient.

Ziua Serviciilor Publice de Asistență Socială

Ziua de 23 iunie a fost aleasa de catre Natiunile Unite pentru a sarbatori Ziua Mondiala a Serviciilor Publice. Scopul acestei zile mondiale aste acela de a creste vizibilitatea si impactul serviciilor publice in dezvoltarea sociala.

Serviciile publice de asistență socială sunt fundamentale pentru oamenii din comunitate care se confruntă cu probleme sociale și economice. Cu cât o comunitate este mai săracă, cu atât trebuie crescută investiția în profesionalizarea serviciile publice de asistență socială.

 Începând cu 2017, în România vom pregăti o serie de acțiuni și evenimente ce vor avea loc cu scopul de a promova rolul serviciilor publice de asistență socială în dezvoltarea socială și economică, dar și de a atrage atenția asupra provocărilor cu care se confruntă aceste servicii atunci când oferă sau trebuie să ofere suport persoanelor care trec prin perioade de vulnerabilitate. Aceste acțiuni se înscriu într-o agendă globală. 

ASproAS & CFCECAS împreună cu SPAS-urile din țară pregătesc pentru 23 iunie 2018 Conferința Serviciilor Publice de Asistență Socială. Acest eveniment va crea oportunitatea de a cunoaște serviciile inovative din sectorul public de asistență socială, dar și de a identifica posibilitățile prin care aceste servicii pot să-și crească eficiența în a susține pe cei care au nevoie de suport.

Ziua Mondială Olimpică

Aceasta zi  marchează crearea Comitetului Internaţional Olimpic, la Paris, la 23.VI.1894 şi hotărârea forului olimpic mondial de a relua, în variantă modernă, Jocurile Olimpice

Din ianuarie 1948, Comitetul International Olimpic (CIO) a stabilit 23 iunie ca fiind "Ziua Olimpica", pentru a marca crearea forului olimpic international la 23 iunie 1894, in Paris. In 1987, in efortul CIO de a incuraja toate Comitetele Nationale Olimpice de a celebra "Ziua Olimpica", Comisia "Sportul pentru Toti" a CIO a lansat conceptul "Ziua Olimpica", prin organizare de crosuri la nivelul a 45 de Comitete Nationale Olimpice. Crosurile olimpice derulate sub aceasta egida se desfasoara in fiecare an in perioada 20 mai – 23 iunie si reprezinta o metoda a Comitetelor Nationale Olimpice de a promova practicarea sportului.

A fost celebrată pentru prima oară la 23 iunie 1948 la Paris.

In prezent, "Ziua Olimpica" este sarbatorita de sute de mii de oameni in peste 170 de tari printr-o serie de manifestari culturale si sportive. Aceasta sarbatoare internationala are drept scop promovarea idealurilor olimpice de sportivitate, respect, perseverenta, spirit de echipa si fair-play, iar in ultimele decenii evenimentul a contribuit la raspandirea idealurilor olimpice in fiecare colt al lumii.

"Ziua Olimpica este un moment potrivit pentru a ne opri si a reflecta asupra darurilor considerabile pe care sportul ni le ofera tuturor. Este ziua cand celebram un vis: visul unui tanar, care a inceput pe 23 iunie 1894 la Universitatea Sorbona din Paris. Tanarul domn se numea baronul Pierre de Coubertin. El dorea sa impartaseasca lumii valorile umane fundamentale – intrupate in sport –, cele ce ne-ar da posibilitatea tuturor de a duce o viata mai frumoasa si de a construi o societate mai buna.

Viziunea lui – celebrata azi, de Ziua Olimpica - se adreseaza tuturor, indiferent de varsta sau calitati fizice. Aceasta viziune – Viziunea Olimpica – reuneste astazi, impreuna, milioane de oameni, din toate colturile lumii.

Aceasta zi ne da tuturor sansa, nu doar de a celebra acest vis, dar si de a ne bucura impreuna, prin activitatile desfasurate in fiecare colt al lumii.

Sportul ne invata cum sa ne straduim, pentru a atinge excelenta in tot ceea ce facem; cum sa traim in prietenie si pace; cum sa ne respectam pe noi insine si pe vecinii nostri; dar, in primul rand, ne reaminteste de capacitatea sportului de a scoate la iveala tot ce este mai bun in noi.

Ziua Internaţională a Sindromului Dravet 

(o formă foarte rară şi incurabilă de epilepsie)

Este marcată începând cu anul 2014, la iniţitiva a şapte organizaţii internaţionale, printre care şi Dravet România; prin unirea acestor forţe se încearcă sporirea gradului de cunoaştere a acestei boli, precum şi atragerea de fonduri, cu ajutorul cărora să se îmbunătăţească viaţa familiilor afectate.

23 iunie a fost data aleasa pentru a marca acest eveniment de asociatiile care reprezinta pacientii cu Sindromul Dravet din tari precum Canada, Elvetia, Germania, Italia, Marea Britanie, Olanda, Polonia, Romania, Spania, Statele Unite ale Americii, Suedia.

Aproximativ 50 de copii din România sunt cunoscuţi ca suferind de Sindrom Dravet, însă boala este mult subdiagnosticată, din cauza lipsei de informaţii şi de fonduri pentru testare.

Data de 23 iunie a fost aleasă pentru a marca Ziua Internaţională a Sindromului Dravet de asociaţiile care reprezintă pacienţii cu această afecţiune din ţări precum Canada, Elveţia, Germania, Italia, Marea Britanie, Olanda, Polonia, România, Spania, Statele Unite ale Americii, Suedia.

În România, Asociaţia pentru Dravet şi alte Epilepsii Rare a fost înfiinţată în 2012. Organizaţia este şi membru fondator al Federaţiei Europene pentru Sindromul Dravet, înfiinţată recent împreună cu alte şase state din Europa (Elveţia, Franţa, Germania, Italia, Olanda şi Spania).

Organizaţia a marcat atât în 2013, cât şi în 2014, şi Ziua Internaţională a Luptei Împotriva Epilepsiei, printr-un flashmob la care au participat câteva zeci de persoane.

Sindromul Dravet este una dintre cele mai grave forme de epilepsie, cunoscută şi sub numele de epilepsie mioclonică infantilă severă, care debutează în primul an de viaţă, afectează aproximativ unul din 20.000 de copii şi este incurabilă.

În afară de crizele epileptice extrem de greu de controlat, este însoţită de cele mai multe ori de diferite alte manifestări - tulburări de dezvoltare, întârzieri în achiziţia limbajului, instabilitate la mers.

Ziua Internațională a Femeilor Văduve 

(International Widows Day)

Ziua internaţională a văduvelor este marcată la nivel mondial la 23 iunie, pentru a evidenţia nedreptăţile cu care se confruntă văduvele din întreaga lume şi pentru a sensibiliza populaţia în vederea sprijinirii acestora şi a copiilor lor.

Această zi a fost lansată, în anul 2005, de Fundaţia Loomba din Marea Britanie, conform http://calendar.city-star.org/ro, şi a fost adoptată de Organizaţia Naţiunilor Unite la 21 decembrie 2010 cu prilejul celei de-a 65-a Adunări Generale. Prin marcarea ei se urmăreşte o recunoaştere specială a situaţiei văduvelor de toate vârstele şi din diferite regiuni şi culturi ale planetei. Data aleasă semnifică ziua în care a rămas văduvă, în anul 1945, Shrimati Pushpa Wati Loomba, mama fondatorului Fundaţiei Loomba.

Problemele cu care se confruntă femeile văduve, în ţările aflate în curs de dezvoltare, sunt influenţate de sărăcie, analfabetism, HIV/SIDA, conflicte şi nedreptate socială, abuz şi violenţă, în timp ce în ţările dezvoltate problemele acestora sunt legate de faptul că sunt expuse izolării sociale şi trăiesc adesea în nesiguranţă şi sărăcie, fără îngrijire medicală sau condiţii de lucru adecvate, potrivit portalurilor theloombafoundation.org şi existaviatadupadoliu.ro.

Pentru a descrie situaţia văduvelor din întreaga lume, Fundaţia Lomba a înaintat, în iunie 2010, secretarului general al ONU, Ban Ki-moon, un studiu în care se estima că existau peste 240 de milioane de văduve în întreaga lume care trăiau în sărăcie şi sufereau de stigmatizare socială şi de privare economică. În 2016, cu prilejul marcării acestei zile, secretarul general al ONU anunţa, că la nivel mondial, potrivit estimărilor organizaţiei, erau peste 259 milioane de văduve care suferă de discriminare, stigmatizare şi sărăcie, din cauză că şi-au pierdut soţul.

În 2017, cu prilejul Zilei internaţionale a văduvelor, a fost sărbătorită cea de-a 20-a aniversare a Fundaţiei Loomba (înfiinţată în 1991), în cadrul undei Gale desfăşurată la Londra. Invitat de onoare al evenimentului a fost Înaltul Comisar al Indiei El Shri Y.K. Sinha care a vorbit despre eforturile depuse de guvernul indian pentru a ajuta văduvele sărace din ţara sa. Cu acest prilej Fundaţia Loomba a semnat un acord cu Fundaţia Internaţională Rotary pentru a oferi sprijin educaţional pentru 30.000 de văduve sărace din India şi pentru 2.000 de copii ai acestora. Acordul a fost semnat de preşedintele Fundaţiei, Cherie Blair şi preşedintele Fundaţiei Internaţionale Rotary, Rotarian Shri Kalyan Banerjee, potrivit www.theloombafoundation.org.

În România Ziua internaţională a văduvelor a fost marcată pentru prima dată în anul 2015 printr-un flashmob în Parcul Tineretului din Capitală, organizat de Asociaţia "Există viaţă după doliu!", o asociaţie caritabilă ce reuneşte peste 400 de persoane care au rămas fără partener de viaţă. Asociaţia a fost înfiinţată în 2011 şi de atunci oferă consiliere de specialitate, organizează întâlniri de socializare şi terapie pentru adulţi şi copii. Se estimează că în ţara noastră anual, peste 40.000 de femei îşi pierd partenerul de viaţă, iar peste 5.000 dintre acestea au în îngrijire copii minori.

În fiecare an, peste 40.000 de românce își pierd partenerul de viață, iar peste 5.000 au în îngrijire copii minori. Din 2011 există și în România o asociație caritabilă care reunește pe toți cei care au rămas fără soț/ soție. Consilierea de specialitate, întâlnirile de socializare și terapie pentru adulți și copii fac diferența dintre o viața la limita supraviețuirii și o viață împlinită.

Ziua Naţională a Marelui Ducat de Luxemburg

 În această zi se celebrează Ziua Oficială a Marelui Duce, deși această dată nu a fost ziua de naștere a niciunui monarh luxemburghez. Până în 1961, s-a serbat la 23 ianuarie, ziua de naştere a Marii Ducese Charlotte. Sărbătoarea națională a fost fixată la această dată, în urma unui decret al Marelui Ducat, semnat la 23 decembrie 1961.

Având o suprafață de 2.586 kmp și o populație de 536.061 de locuitori (2014) potrivit worldpopulationreview.com, Marele Ducat de Luxemburg este situat în Europa Occidentală și se învecinează cu Belgia la Nord și Vest, Franța la Sud și Germania la Est.

Luxemburg - de 1000 de ani în inima Europei

Bogat în peisaje naturale pitorești, văi și coline maiestuoase și o multe de atracții turistice istorice, Marele Ducat de Luxemburg are un număr important de castele. În ciuda aspectului compact și dens, vizitatorii sunt impresionați de varietatea de păduri, podgorii și formațiuni stâncoase spectaculoase, dispuse la o distanță mică una de cealaltă.

Marele Ducat de Luxemburg are capitala la Luxemburg și are o populație de 76.684 locuitori (2015) potrivit worldpopulationreview.com. Celelalte orașe mai mari sunt: Esch-sur-Alzette, Differdange, Dudelange, Petange și Sanem.

Capitala este împărțită într-un număr distinct de districte, divizare făcută cu ajutorul cheilor spectaculoase ale văilor râurilor Alzette și Pétrusse. În partea de nord-vest se află centrul vechi al orașului ce include piețe elegante, biserici impozante, magazine, cazemate (rețele subterane de tuneluri folosite în vechime pentru apărarea orașului) și străzi șerpuitoare, acoperite cu piatră de pavaj, potrivit globi.ro. În partea de nord-est se regăsește aria mai modernă a platoului Kirchberg, gazda mediului de afaceri luxemburghez și a mall-urilor de cumpărături.

LUXEMBOURG Capital City [HD]

Cele trei districte superioare sunt împărțite de valea râului Pétrusse, iar cele două districte inferioare Grund și Clausen de valea Alzette. Primul dintre acestea include o serie de baruri, restaurante și muzee, cel din urmă cuprinzând Rives de Clausen, principala zonă de distracții a orașului, populară în rândul tinerilor pentru viața de noapte.

În ciuda aspectului calm de centru financiar și sediu al unor instituții europene, capitala reprezintă un loc plin de viață. Totodată este un important centru bancar și administrativ. Printre industriile bine dezvoltate se numără cele ale fierului, oțelului, mobilei, bunurilor din piele, textilelor, berii și mâncării.

În orașul Vechi se găsesc: Piața Armelor — o piață animată, ocupată vara de cafenele; Palatul Municipal; Piața Wilhelm — unde se află Primăria, din anul 1830, și statuia marelui duce de Luxemburg, Wilhelm II al Olandei; Platoul Sf. Spirit — punct de belvedere; Monumentul Solidarității Naționale; Bock — stânca pe care a fost construit primul castel al ducatului, fortificațiile și cazematele; Turnul Iacob; statuia lui Goethe; clădirea Consiliului de la Corniche — aflată pe marginea vechilor fortificații, fiind denumită "cel mai frumos balcon al Europei", potrivit turistik.ro.

Alte obiective turistice sunt Teatrul Capucinilor; Galeria de Arta A Tunnel; Podul Adolf; Palatul Marilor Duci; Catedrala Notre Dame; Muzeul Național de Artă și Istorie; Piața Constituției; Capela St. Quirin.

Sânzienele, noaptea magică în care se deschid cerurile. 

Tradiții, obiceiuri și semnificații

Noaptea de Sanziene  este o noapte magica, un moment de liniste, de echilibru, in care se deschid portile cerului si lumea de dincolo vine in contact cu lumea pamanteana.

Se spune ca mai ales in aceasta noapte (23-24 iunie, noaptea premergatoare zilei Sfantului Ioan Botezatorul) cei norocosi pot intalni Sanzaienele.

Numite in traditia populara si Sfintele, Frumoasele, Maiastrele, Sanzienele sau Sanzaienele sunt fiinte ireale, fantastice, fapturi luminoase din aer, albe, frumoase, binefacatoare, care au numai insusiri bune.

Sarbatoarea Sanzienelor are loc la trei zile dupa Solstitiul de Vara, cea mai lunga zi din an, moment de rascruce situat la mijlocul anului si inscris sub semnul focului, al Soarelui. In cinstea acestuia se aprind focuri uriase pe culmile dealurilor. Incinsi cu brauri din pelin, oamenii se rotesc in jurul focului, apoi arunca in foc aceste brauri ca sa arda odata cu toate posibilele necazuri viitoare.

La final, se rostogolesc la vale roti aprinse, si ele simboluri ale Soarelui, care se indreapta odata cu vara catre toamna si care au rolul de a alunga spiritele rele. Uneori, sunt lasate sa pluteasca pe ape mici ambarcatiuni cu lumanari. Se practica saritul peste focul purificator. Se crede ca cine va trece prin foc sau va sari peste el in aceasta noapte, se va purifica si intregul an care urmeaza va fi aparat de duhurile rele, de boli si va fi fericit. Traditiile acestea, care exista si acum in tarile Europei Centrale si de Nord dateaza de secole, cu mult inaintea crestinismului.

Cerurile se deschid pentru cei care stiu cum sa le priveasca…

In noaptea de Sanziene (23 spre 24 iunie) flacaii merg prin sat purtand faclii aprinse, rotindu-le similar miscarii soarelui pe cer. Focuri se aprind si in sate pentru a tine raul deoparte si a alunga spiritele malefice, dar si pentru a asigura protectie si purificare. Noaptea dinspre 23 spre 24 iunie este cu siguranta una magica. "Unii spun ca in noaptea aceasta, exact la miezul noptii, se deschid cerurile. Nu prea inteleg cum s-ar putea deschide, dar asa se spune: ca in noaptea de Sanziene se deschid cerurile. Probabil ca se deschid numai pentru cei care stiu cum sa le priveasca..." (Mircea Eliade, Noaptea de Sanziene).

Cu mic si mare, pe vremuri se obisnuia ca intreg satul sa ia parte la culegerea florilor de sanziene. In plus, odata cu sarbatoarea Sanzienelor se da startul culegerii tuturor plantelor tamaduitoare. "Du-te soare, vino luna, Sanzienele imbuna,/ Sa le creasca floarea floare,/ Galbena, mirositoare,/ Fetele sa o adune,/ Sa le prinda in cunune"… In noaptea si ziua sarbatorii, Sanzienele, zane de factura pozitiva din arhaicul romanesc, cunoscute si sub numele de Imparatesele, Ienele Sanzienele, Reginele Holdelor, Zanele sau Dragaicele, umplu vazduhul, prinzandu-se in hore maiestre si cantand cu glasuri nemaiauzite.

Sanzienele, preotesele Soarelui, ale Frumusetii si ale Iubirii

Aceste fiinte mitice sunt de o frumusete nemaintalnita, au puteri aparte si sunt extrem de indragite de muritori. Ele aduc rodnicie pamantului, tin grindina la distanta, investesc plantele cu putere de leac si graul cu bob, ocrotesc copiii si ii feresc de boli, fiind totodata protectoarele femeilor insarcinate si a fecioarelor. Uneori, aceste frumoase preotese ale soarelui lasa in urma lor un parfum floral. Unii spun ca florile emana un miros mai puternic si mai pregnant atunci cand ele sunt in preajma...

Ca toate fiintele sensibile, Sanzienele sunt si capricioase. Daca nu li se acorda cinstea care li se cuvine, Sanzienele se supara si pedepsesc cu ‘lantul Sanzienelor’, aducand in vazduh, acolo unde sunt stapane, vijelii si grindine. Aduc pedeapsa si pe pamant, acolo unde se coboara ocazional, lipsindu-l de rod si de leac. Totodata, Sanzienele pot pedepsi femeile maritate care nu le cinstesc prin infertilitate. obiceiuri de Sanziene.

Adesea, Sanzienele sunt reprezentate ca dansand in mijlocul pajistilor sau la marginile padurilor si purtand rochii diafane si stravezii, ce lasa sa se intrevada frumusetea alba a pielii. Alteori, aceste spirite ale naturii sunt infatisate dansand goale. Muritorilor de rand le este interzis sa le priveasca in aceste momente sau sa le asculte cantarile. Cei care indraznesc insa sa traga cu ochiul sunt pedepsiti de catre Dragaice. Fie li se ia glasul si raman muti, fie li se ia vederea, fie li se iau mintile si raman prostiti, fie trupul le ramane damblagit. (Foto: wikipedia)

Florile de Sanziene - flori sacre, flori magice. Traditii si obiceiuri de Sanziene

Florile de Sanziene sunt un simbol vegetal, substitut fitomorf al frumoaselor si diafanelor Sanziene si avand o simbolistica puternica. Aceste flori galbene, solare sunt flori tamaduitoare, ce capata puteri magice si miraculoase in aceasta zi. 

Florile de Sanziene sunt intrebuintate in descantece de dragoste, frumusete si sanatate. Se spun multe despre aceste flori… Se spune ca punandu-ti aceste flori sub perna in noaptea dinspre sanziene, il vei visa pe cel harazit de Dumnezeu. Se spune ca prinzandu-le in par in schimb sau punandu-le in san, vei fi dragastoasa tot anul. flori de sanziene(1)(Sursa foto: Phil Sellens)

Daca iti clatesti obrazul cu roua stransa de pe aceste flori de femeile batrane din comunitate in zorii zilei de Sanziene, chipul tau va ramane frumos vreme indelungata si vei fi indragita de cel pe care il indragesti. Roua de pe florile de Sanziene are capacitatea de a face fetele “frumoase si curate ca apa neinceputa”. Si pentru femeile maritate, este valabil acest ritual de frumusete, iar strangerea rouai are conotatii similare. Ele isi improspateaza obrazul cu aceasta roua magica pentru a fi dragi sotului, dar si pentru a naste copii sanatosi, frumosi la chip si puri la suflet. Pe de alta parte, se spune ca daca iti infasori flori de sanziene in jurul taliei vei fi protejata de durerile trupesti.

In zorii zilei de Sanziene, fetele tinere si baietii arunca coronite impletite din flori de sanziene pe acoperisul casei. Coronitele fetelor sunt in forma de cerc, iar ale baietilor in forma de cruce. Daca vreo coronita cade de pe acoperis pe pamant, faptul este interpretat ca un semn de rau augur. Daca vreuna din coronitele fetelor se agata de horn sau daca acestea se lovesc – este semn de casatorie in cel mai scurt timp. Daca, in schimb, coronita ramane pe acoperis se considera semn de noroc si de viata lunga. In anumite zone ale tarii, fiecare membru al familiei trebuie sa-si arunce propria coronita pentru a vedea cum ii va merge pana la urmatoarea sarbatoare de Sanziene.

Ziua urmatoare, se culeg coronitele si se atarna la grinde, unde vor sta pe tot parcursul anului. Amplasate strategic, deasupra tuturor, coronitele de sanziene pazesc casa respectiva de rau si farmece, de zburatori, de intors inima, de impotenta sau infertilitate. Ele aduc in schimb sanatate, bunastare si noroc locuintei si familiei: "Eu voi inturna ulcica asta,/ si ulcica intoarna vatra,/ si vatra intoarna soba,/si soba intoarna grinzile cu horna/ si grinzile intoarna podelele/ … si crangurile intoarna pe Sanziene./ Si Maica Domnului sa intoarne inimile celor impricinati/ unul asupra altuia/ cu cugetele si cu dragostea/ sa se impaciuiasca!…" In alte zone ale tarii, coronitele de sanziene se lasa peste noapte in gradina. Daca a doua zi, in zorii zilei, fetele carora le apartin le gasesc pline de roua inseamna ca se vor marita chiar in toamna aceea.

Evenimente de-a lungul timpului...

• 1834: S-a născut Alexandru Odobescu, prozator și istoric român, membru al Societății Academice Române (d. 1895)

Alexandru Odobescu (n. 23 ianuarie 1834, București - d. 10 noiembrie 1895, București) a fost un scriitor, arheolog și om politic român. A fost ministru al monumentelor (1863-1864), și profesor de arheologie la Universitatea din București. Este autorul unui tratat de istorie a arheologiei (Istoria arheologiei, 1877) și a unei monografii dedicate tezaurului de la Pietroasa descoperit în perioada profesoratului său. (Le Trésor de Pétrossa. Étude sur l'orfèvrerie antique, Tome I-III, Éditions J. Rothschild, Paris, 1887-1900). A publicat studii de folclor despre cântecele Europei răsăritene (Cântecele poporane ale Europei răsăritene, mai ales în raport cu țara, istoria și datinile românilor, 1861; Răsunete ale Pindului în Carpați). A publicat studii de istorie literară dedicate literaturii din secolul al XVIII-lea (Poeții Văcărești, Mișcarea literară din Țara Românească în sec. XVIII). Este autorul unor nuvele istorice (Mihnea Vodă cel Rău, Doamna Chiajna, 1860) și volume de eseuri (Câteva ore la Snagov, 1909.

Împreună cu alți studenți români de la Paris, la 14 februarie 1851 înființează Junimea Românească, societate politică și culturală a studenților români din Franța. Odobescu se află în preajma revoluționarilor români exilați (Nicolae Bălcescu, Nicolae Golescu, C.A. Rosetti, I. Voinescu II, Gheorghe Magheru). El ține în cercul acestora conferința Viitorul artelor în România, al cărei text apare postum, în 1907, și în care spune:

„E un adevăr recunoscut acuma că artele sunt expresia simțirilor unui popor întreg și că numai în acest caz sunt ele întemeiate cu putere...”

Odobescu studiază atât arheologia (făcând cunoștință cu câțiva promotori ai acesteia în Franța: François Guizot, Louis Vitet, Prosper Mérimée), cât și literatura greacă și latină. Astfel, el traduce: treisprezece poezii ale lui Horațiu, primul cânt al Iliadei, primul cânt al Odiseei și primul cânt al Georgicelor lui Virgiliu).

Tot atunci el scrie poema Oda României, apărută însă abia la 1855 în revista România literară a lui Vasile Alecsandri:

    „În sânul României acum va să-nflorească

    O floare care varsă miros încântător,

    A păcii dulce floare, al artelor izvor.”

La 13 decembrie 1853 Alexandru Odobescu își susține bacalaureatul în litere. Se înscrie apoi la Facultatea de Litere de la Sorbona, pe care nu o termină însă, neprezentându-se la examenul de licență.

Întorcându-se în țară, în 1855, Alexandru Odobescu începe o carieră de funcționar public: este numit șef de masă la Postelnicie, apoi procuror la Curtea de Apel București și funcționar la Ministerul Cultelor.

În 1861 scoate la București Revista română pentru științe, litere și arte în care tipărește de-a lungul anilor, printre altele: Istoria românilor supt Mihai-Voievod Viteazul de Nicolae Bălcescu, Cugetările lui Alecu Russo și Ciocoii vechi și noi de Nicolae Filimon. În această revistă Odobescu își publică studiile Cântece poporane ale Europei răsăritene în raport cu țara, istoria și datinele românilor, Răsunete ale Pindului în Carpați și Poeții Văcărești.

Tot în Revista română publică în 1862 Psaltirea diaconului Coresi (note) și Câteva ore la Snagov (o călătorie arheologică).

În același an (1862), domnitorul Alexandru Ioan Cuza îl numește pe Odobescu director în Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice. În 1863 devine ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice, apoi ministru ad-interim, la Ministerul Treburilor Străine.

Alexandru Odobescu organizează în 1867 pavilionul românesc din cadrul Expoziției universale de la Paris, la care a fost expus și tezaurul de la Pietroasa. După o călătorie la Sankt Petersburg scrie, împreună cu Petre S. Aurelian eseul Notice sur la Roùmanie (1868). În 1869, împreună cu V.A. Urechia, participă la Congresul internațional de antropologie și arheologie istorică de la Copenhaga, unde susține lucrarea Antichitățile preistorice ale României.

Alexandru Odobescu a murit la 10 noiembrie 1895, sinucigându-se în urma unor tragice evenimente de ordin familial și public.

Opera

Literatură

Format la școala clasicismului francez și la aceea a antichității, om de gust și de știință, fondator al arheologiei în România și istoric, Alexandru Odobescu a scris o proză admirabilă în eleganță și puritate. A priceput, ca și Junimea, că literatura adevărată trebuie să exprime sufletul poporului român așa cum se reflectă în istorie, în limbă, în folclor. Cu drept cuvânt, Maiorescu, care-l stima mult, îl privea ca pe unul din ai lor. Și Odobescu se opusese fanteziilor etimologice ale Academiei și chiar reușise să publice un dicționar opus celui al lui Laurian și Massim.

Nuvelele sale istorice - Mihnea cel Rău, Doamna Chiajna - și mai ales spiritualul Pseudokynegeticos („Fals tratat de vânătoare”), în care se vede imensa lui erudiție, gustul constant, poezia delicioasă a evocării peisajului românesc, au încântat generațiile trecute și prezente.

Eseul Pseudokynegetikos, despre care George Călinescu afirma că este un text în care autorul „bate câmpii cu grație”, cuprinde considerații estetice și descrierea a trei opere de artă cu subiecte cinegetice, un basm (Povestea lui Făt Frumos împărat cu noroc la vânat) și chiar și un fragment autobiografic în care autorul povestește o vânătoare de dropii în Bărăgan, pasăre dispărută de pe teritoriul României în urma vânării ei sălbatice.

„«Pseudo-Kinegeticos» este un pot-pourri bine armonizat, un magazin de bric-à-brac literar, cuprinzând orice obiect artistic, de la descripția exactă de amator a unui tablou, până la cuplet. Farmecul stă în scandalul de a surprinde un om atât de serios, schițând cancanul pe scara rulantă a bibliotecii lui înțesate cu autorii greci sau de a ascunde litografii libertine în sala cu marii maeștri ai picturii.”

Arheologie

Alexandru Odobescu este unul din întemeietorii arheologiei în România. El este autorul unui tratat de istorie a arheologiei („Istoria arheologiei”) publicat în 1877.

La sfârșitul secolului al XIX-lea a publicat în Franța monumentala sa monografie arheologică dedicată tezaurului de la Pietroasa, care fusese descoperit în anul 183

• 1848:  Dimitrie Brătianu este acreditat ca agent diplomatic al Ţării Româneşti pe lângă Cabinetele din Pesta şi Viena 

El a primit  imputernicirea de a reprezenta interesele tarii pe langa „diversele puteri prietene din Europa” si pentru a susţine cauza Principatelor  in Imperiul Habsburgic.

Dimitrie C. Bratianu (n. 1818, Pitesti – d. 8 iunie 1892, Bucuresti),   om politic, diplomat, pentru o scurta perioada prim-ministru al Romaniei, timp in care a prezidat ceremonia de incoronare a lui Carol I.

Este fratele cel mare al lui I. C. Bratianu, impreuna participand la fondarea Partidului National Liberal. Intre cei doi frati au existat dintotdeauna disensiuni, astfel ca Dumitru devine lider al disidentilor liberali in timpul lungii guvernari a fratelui sau, pozitie din care a determinat caderea guvernului.

Spre sfarsitul vietii are loc o impacare istorica in sanul familiei, iar Dimitrie C. Bratianu devine pentru scurt timp presedinte al Partidului National Liberal, dupa moartea fratelui.

A fost Mason activ al Lojilor: „L’Athénée des Etrangers” si „La Rose du Parfait Silence”.

• 1848: Belgianul Adolphe Sax patenta un instrument muzical de suflat, din alama, cu mustiuc si clape, construit pe principiul clarinetului, si il denumea saxofon.

Adolphe Sax, pe numele său Antoine Joseph Sax, (n. 6 noiembrie 1814 în Dinant; d. 7 februarie 1894 în Paris) a fost un inventator de instrumente muzicale, belgian, care în 1846 a inventat saxofonul. Tatal sau,Charles-Joseph Sax era fabricator de instrumente muzicale ,iar Adolphe inca din adolescenta, a început sa învețe sa fabrice instrumente muzicale.La 15 ani a participat la un concurs de muzica ,in care a cântat la flaut si clarinet.Mai tarziu, a plecat la Scoala Regala de Muzica de la Bruxel ,pentru a studia mai bine aceste instrumente.Dupa terminarea studiilor in timp ce tatal sau câștiga din afacerea cu instrumente,Adolphe se specializează in inventarea unor alte instrumente muzicale de suflat.Prima importantă lucrare ,a fost modificarea clarinetului bas, care i-a adus meritul ca la varsta de 20 de ani sa fi inventat saxofonul bariton. Dinant ,este recunoscut ca ,orașul unde se fabrica saxofonul, tocmai datorită primului sau inventator , Adolphe Sax.

Fiu al unui fabricant belgian de instrumente muzicale,  Adolphe Sax a fost un muzician de talent foarte creativ.

Bun cunoscător al instrumentelor de suflat, Sax a început prin a şi le transforma pe ale sale. A adăugat alămurilor mecanisme ale instrumentelor de lemn, creând un hibrid, botezat cu numele său, care avea să revoluţioneze lumea muzicii.

De la bizarul trombon cu şapte tuburi la giganticul saxtuba, Adolphe Sax nu a obosit să experimenteze şi să inventeze noi şi neobiţnuite instrumente.

Intenţiona să îmbunătățească clarinetul bass, dar a sfârşit prin a inventa în 1840,  saxofonul, un instrument complet nou, al căruit brevet aveasă-l obţină în Franţa, în 28 iunie 1846.

Saxofonul a fost popularizat începând cu John Coltrane, cunoscut şi drept Trane,  şef de formaţie şi compozitor de jazz american sau Kenny G, instrumentist de mare succes al epocii  moderne şi printre cei mai bine vânduţi artişti ai tururor timpurilor, cu mai mult de 75 de milioane de înregistrări vândute, şi până la Lisa Simpson, fetiţa celebrei familii  Simpson care îşi iubeşte atât de mult sax-ul.

Saxofonul aparţine familiei instrumentelor de suflat din lemn, pentru că necesită aceeaşi tehnică de folosire ca şi fagotul, clarinetul sau oboiul, şi nu din familia  instrumentele de suflat de alamă, deşi este confecţionat în întregime din acest material, exceptând lama care produce sunetul.

• 1868: Inventatorul american Christopher Latham Sholes (tipograf de meserie) a patentat invenţia sa, pe care a numit-o „Type-Writer” (maşina de scris), vândută ulterior companiei de armament Remington.

Jurnalistul Christopher Latham Sholes de la Milwaukee News a conceput prima maşină de scris, însă ordinea alfabetică însemna ca literele cel mai des folosite aflate prea aproape unele de altele blocau maşina la viteze mari de scriere. Pentru a minimaliza astfel de incidente, Sholes a conceput ordinea literelor în stil Qwerty, stil care este valabil şi pentru tastaturile de calculator.

Maşina elaborată de el semăna cu un pian şi avea toate literele dispuse în ordine alfabetică. Sholes le aşezase astfel deoarece a considerat că aşa ar fi cel mai eficient.

Problemele mecanice ale acestei maşini, produse de complexitatea angrenajelor, făceau însă ca acest prim model să se blocheze extrem de des, de regulă, atunci când se apăsau consecutiv trei litere alăturate de pe tastatură.

Exasperat de acest neajuns, Sholes a încercat mai apoi să elimine şansele ca un grup de litere alăturate să fie apăsate consecutiv. Pentru aceasta el a luat cele mai comune grupuri de două litere din limba engleză şi le-a aşezat mai departe unele de altele, pe noua tastatură. De exemplu, în cazul grupurilor "th" sau "he", literele sunt asezate pe rânduri şi coloane diferite.

În urma acestei idei a apărut versiunea de bază a standardului ”QWERTY”, pe care Sholes la brevetat în 1873. La doar şapte ani după existau deja 100 de mii de maşini de scris cu această dispunere a literelor, iar în secolul XX a devenit standardul global pentru orice fel de tastatură, iar de aici a fost preluat şi de fabricanţii de computere sau de telefoane mobile.

Prima mașină de scris comercială a fost brevetată în 1868, din dorința lui Christopher Latham Sholes de a produce invenții pentru a îmbunătăți soarta omenirii. Sholes meșterea la o mașină ce să imprime automat numărul paginilor din cărți, când i s-a sugerat că ar putea încerca o construcție mai complexă, ce să poată imprima toate literele alfabetului. El și-a extins creația folosind la bază un vechi telegraf, căruia i-a adăugat taste pentru tot alfabetul. Patentul Sholes & Glidden a fost vândut pentru 12.000 dolari, deoarece Sholes a refuzat să o mai folosească sau să o recomande pentru utilizare.

Până în prezent, maşina de scris a cunoscut aproximativ 400 de variante.

• 1881: S-au stabilit relaţii diplomatice, la nivel de legaţie, între România şi Spania (întrerupte la 4.IV.1946; restabilite, la nivel de ambasadă, la 21.I.1977)

 Spania a recunoscut independenţa de stat a României la 12 aprilie 1880.

Începutul relaţiilor diplomatice româno-spaniole datează de la 23 iunie 1881, când a fost înfiinţată, la Bucureşti, Legaţia Regatului Spaniei, condusă de Juan Pedro de Aladro, însărcinat cu afaceri. După încheierea primei convenţii comerciale între cele două ţări, în 1908, România a iniţiat, în 1911, demersurile pentru înfiinţarea Legaţiei României în Spania, eveniment produs la 15 iunie 1913, sub conducerea lui George Cretzianu, în calitate de trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar.

În 1885 se înfiinţează cel dintâi consulat al României în Spania (un consulat onorific), la Barcelona, ridicat, ulterior, la rangul de consulat general în anul 1895. A urmat crearea de noi consulate onorifice la Cádiz (1890) şi Valencia (1913), iar după Primul Război Mondial, vor fi înfiinţate consulate onorifice ale României în oraşele Bilbao, Cartagena, Las Palmas, Malaga şi San Sebastian. La Madrid se înfiinţează un consulat general.

În perioada interbelică, relaţiile bilaterale româno-spaniole au fost caracterizate printr-o stare de normalitate, atât în plan economic cât şi politic.

La 4 aprilie 1946, guvernul de la Bucureşti a rupt relaţiile diplomatice cu guvernul generalului Franco. La 22 mai 1946, guvernul român a recunoscut guvernul Spaniei în exil şi la 10 octombrie 1947 a stabilit relaţii diplomatice la nivel de legaţie cu acest guvern.

La 5 ianuarie 1967, a fost semnat, la Paris, Acordul privind înfiinţarea de reprezentanţe consulare şi comerciale în cele două capitale, conduse de miniştri plenipotenţiari. Zece ani mai târziu, la 21 februarie 1977, Alexandru Petrescu era acreditat în funcţia de ambasador al României în Spania, iar la 3 mai 1977, primul ambasador al Spaniei la Bucureşti, José Carlos Gonzalez-Campo Dal-Re, îşi prezenta scrisorile de acreditare în această calitate.

După decembrie 1989 a avut loc intensificarea relaţiilor şi contactelor româno-spaniole, inclusiv la cel mai înalt nivel. Merită subliniat sprijinul spaniol, puternic şi constant, pentru integrarea României în Uniunea Europeană, Spania fiind un partener cu care cooperăm îndeaproape atât în UE, cât şi în NATO. Pas cu pas, relaţiile bilaterale între România şi Regatul Spaniei au intrat într-o etapă nouă.

La 23 iunie 2011 s-au împlinit 130 de ani de la stabilirea relaţiilor diplomatice dintre România şi Regatul Spaniei.

• 1894: A avut loc, la Paris, din iniţiativa lui Pierre de Coubertin, un Congres care a hotărât reluarea, într-un cadru modern, a Jocurilor Olimpice, urmând ca prima ediţie să se desfăşoare în 1896, la Atena.

România, care s-a aflat printre invitate, a propus ca oina să fie introdusă în programul Jocurilor Olimpice.

• 1909: S-a născut Ovidiu Papadima, eseist, istoric literar, cronicar literar și folclorist român.

A urmat studiile liceale la Liceul Alexandru Papiu Ilarian din Târgu Mureș, fiind primul din clasa sa. După absolvirea liceului în 1928, a studiat la Facultatea de Litere și Filosofie din București, între 1928 și 1931. Între 1937 și 1940, s-a dedicat studiilor doctorale în Germania, fiind beneficiarul unei burse Alexander von Humboldt. Imediat după obținerea doctoratului, a ocupat poziția de lector al catedrei de literatură română la Universitatea din Viena (1940 – 1941).

A debutat în postura de cronicar literar, încă de la 23 de ani, în paginile Revistei Gândirea, alături de Tudor Vianu. A mai funcționat ca secretar de redacție la Revista Fundațiilor Regale (1941 – 1947). Din 1941, acesta a devenit asistent al profesorului George Călinescu, iar ulterior a ocupat poziția de șef de lucrări la Facultatea de Litere și Filosofie din București.

A devenit doctor în litere cu teza Ideologia literară pozitivistă în literatura românească a secolului al XIX-lea (1944). A lucrat, de asemenea, ca cercetător la Institutul de Istorie și Teorie Literară G. Călinescu.

Arestat pe considerente politice fabricate și apoi condamnat politic în 1952, a fost închis în închisorile din Calea Rahovei, Ghencea, Craiova, Poarta Albă (adică la șantierul primei încercări de construire a Canalului Dunăre – Marea Neagră, unde a ajuns să cântărească doar 44 de kg), Gherla și Jilava. Extenuat total fizic, a fost eliberat pe 7 octombrie 1955. După ce i s-a refuzat orice fel de publicare a oricareia dintre scriierile sale până în 1963, a fost complet reabilitat politic în 1971. Cei doi fii ai săi sunt Ștefan (n. 1953, matematician) și Liviu (n. 1957, critic literar).

• 1910: S-a născut  Jean Anouilh, dramaturg francez

Jean Anouilh, dramaturg francez s-a născut pe data de 23 iunie 1910 la Bordeaux și a murit pe data de 3 octombrie 1987 la Lausanne (Elveția).

El este autorul a numeroase piese, ”Antigona” fiind cea mai cunoscută, varianta modernă după Sofocle.

Tatăl lui Jean Anouilh a fost croitor, iar mama lui a fost muzician și profesor de pian. În 1923 la Chaptal Lycée dragostea lui pentru teatru se manifestă.

El cunoaște primul său mare succes în anul 1937 cu ”Le Voyageur sans bagage” la Teatrul Mathurins. Actorii principali sunt Georges şi Ludmilla Pitoëff. Darius Milhaud a scris muzica piesei ca Suită pentru vioară, clarinet şi pian.

În 1938, a câștigat un alt succes datorită creației ” Bal des voleurs” în colaborare cu André Barsacq, care va fi principalul său partener și director de peste cincisprezece ani.

În plină ocupaţie germană a creat ”Antigona”, pe 4 februarie 1944, la Teatrul Atelier, pusă în scenă de André Barsacq.

• 1912: S-a născut  Alan Mathison Turing,  matematician, logician, criptanalist şi informatician britanic, considerat a fi părintele informaticii moderne (23 iun.1912 - 7 iun. 1954).

Cu maşina Turing, el a adus o formalizare a conceptului de algoritm şi calcul. În 1999, Time Magazine l-a numit pe Turing unul dintre cei mai importanţi 100 de oameni din secolul XX pentru rolul său în crearea calculatorului modern, afirmând: „Rămâne faptul că oricine tastează la un calculator, oricine deschide o foaie de calcul sau un program de procesare a textului lucrează pe o formă de maşină Turing.”

• 1923: A fost înfiinţată, cu participarea statului şi a Băncii Naţionale, Societatea Naţională de Credit Industrial, având drept obiectiv stimularea dezvoltării industriale a României.

Strămoş al BRD – Groupe Société Générale, acesta a fost creată ca instituţie publică, statul deţinând 20% din capitalul social, Banca Naţională a României, 30%, restul fiind deţinut de particulari. În decembrie 1998 s-a semnat un acord între Société Générale şi Fondul Proprietăţii de Stat (autoritatea care gestiona participaţiile statului), prin care Société Générale a subscris o majorare de capital de 20% şi a cumpărat un pachet de acţiuni care i-a permis să devină proprietara a 51% din capitalul majorat al BRD

• 1937: Concurs hipic, organizat la Londra, cu prilejul încoronării regelui George al VI-lea al Angliei, a cărui Cupa Challenge de Aur a revenit călărețului român Henry Rang. 

Trofeul „Daily Mail" a fost cucerit de Felix Țopescu, tatăl cunoscutului comentator sportiv de televiziune, Cristian Țopescu.

În 1937, la Londra, doi români luau ochii întregului Regat Unit. La nici un an de când echipa naţională de echitaţie a României fusese „furată“ la Berlin, sub ochii lui Adolf Hitler, călăreţii Henri Rang şi Felix Ţopescu stârneau admiraţie într-un spectacol cu iz regal: încoronarea lui George al VI-lea.

 Povestea următoare începe în vara anului 1936. Ne aflăm într-un Berlin guvernat de nazişti, într-un oraş în care afişele cu „Interzisă prezenţa evreilor şi a ţiganilor!“ abia fuseseră scoase, la presiunea opiniei publice străine şi sub ameninţarea unui boicot din partea sportivilor. Căci despre asta era vorba, în acea vară, despre una dintre cele mai triste şi controversate ediţii ale Jocurilor Olimpice de Vară, despre o lună în care sportul s-a aflat sub bocancul politicului, iar propaganda şi rasismul au luat faţa uralelor şi aplauzelor din partea publicului.

Printre participanţii la Olimpiada din 1936 se aflau şi doi sportivi români, membri ai echipei naţionale de echitaţie: Henri Rang şi Felix Ţopescu, tatăl cunoscutului comentator sportiv Cristian Ţopescu. Erau vremurile de aur ale echitaţiei româneşti, cu numeroase concursuri, premii, multe laude şi, mai ales, un respect teribil pe care acest sport nobil îl atrăgea dinspre marile cancelarii europene.

Pe 16 august 1936, acum 77 de ani, Henri Rang concura în finala probei de sărituri. Adversar îi era germanul Kurt Hasse, iar orice înfrângere a vreunui reprezentant al ţării organizatoare era de neacceptat. În tribune se afla însuşi Adolf Hitler, iar naziştii investiseră enorm în infrastructură şi în stadioane pentru a convinge restul lumii de superioritatea noului sistem. Accidentele nu erau permise.

În acel mijloc de august, aşadar, toţi cei prezenţi la cursa de echitaţie au ştiut, la final, că se făcuse o mare nedreptate. Henri Rang fusese depunctat cu puţin „ajutor“ din partea arbitrilor, iar Hasse a câştigat, în uralele celor din tribune. Călăreţul român nu a depus vreo contestaţie, însă, potrivit rudelor, ar fi avut o întâlnire secretă cu Hitler, de pe urma căreia s-ar fi ales cu un cadou blestemat. Acelaşi cadou avea să-i aducă şi moartea. În august 1936, România pierduse medaliile de aur, însă echipa strălucise.

La aproape un an distanţă, dovada acestei străluciri avea să fie confirmată într-un cu totul alt context. Londra sărbătorea încoronarea regelui George al VI-lea, iar Rang şi Ţopescu fuseseră invitaţi de către organizatori să participe la două dintre cele mai respectate şi admirate competiţii de echitaţie. Ambii români au câştigat. România strălucea, în aplauze regale, demonstrând ce era de demonstrat şi dând o palmă acelui sistem ce pune politica şi ideologia deasupra competiţiei autentice şi a spiritului sportiv. Aceasta a fost povestea, după cum spuneam la început. Cel puţin, varianta scurtă. Să o spunem, acum, în întregime.

Când echipa naţională de echitaţie a României a ajuns la Berlin, în vara lui 1936, a descoperit nu un oraş, ci un curs intensiv de ideologie. Sportul fusese promovat agresiv de la venirea la putere a naziştilor, fiind văzut ca unul dintre principalele mijloace de a demonstra supremaţia fizică a rasei ariene. Aşa se face că, cu câteva zile înainte de începerea competiţiei sportive, publicaţia oficială a naziştilor, „Völkischer Beobachter“, analiza componenţa etnică a participanţilor, în termeni extrem de duri, cerând ca evreii şi persoanele de culoare să nu fie acceptaţi la înscriere.

Ameninţat cu boicotul din partea sportivilor prezenţi, regimul şi-a eliminat propriii sportivi „suspecţi“, dar a decis acceptarea celor din echipele străine. Afişele cu „Evreii nu sunt doriţi!“, ce împânziseră străzile din Berlin, au fost date jos, mai ales din zonele cu potenţial turistic. În schimb, ministrul de Interne al Germaniei a dat ordin şefului poliţiei locale să cureţe toate străzile de ţigani şi să-i ţină într-o „tabără specială“, denumită Berlin-Marzahn.

La câteva zile de la începerea competiţiei, căpitanul Wolfgang Fürstner, comandantul Satului Olimpic din Wusermark, era brusc înlocuit. Motivul oficial invocat fusese acela că nu s-ar fi achitat corespunzător de sarcini, acţionând cu „prea puţină energie“ în momentul în care descoperise stricăciunile produse de cei peste 370.000 de vizitatori. Motivul neoficial era însă că autorităţile vremii îi descoperiseră descendenţa evreiască.

De altfel, imediat după terminarea Jocurilor Olimpice, fostul comandant al Satului Olimpic avea să se sinucidă, în momentul în care şi-a dat seama că, potrivit Legilor de la Nürnberg, fusese clasificat drept evreu.

Născut la Lugoj, în 1902, locotenent în Cavaleria Regală Română, Henri Rang era, la momentul sosirii în Berlin, fără niciun dubiu, cel mai bun călăreţ din echipa naţională a României. Printr-o decizie de grup, fusese desemnat de ceilalţi doi membri ai echipei de sărituri, locotenentul Toma Tudoran şi Constantin Apostol, să fie cel care putea aduce în România un vis: medalia de aur.

La startul întrecerii, erau 54 de concurenţi din 18 ţări. Treptat, s-au autoeliminat din concurs, lăsându-i, la final, pe români, reprezentaţi de Henri Rang, şi pe germani, conduşi de Kurt Hasse, să-şi dispute supremaţia printr-o probă de baraj.

„Inimile bat să se spargă“

Camil Morţun, primul jurnalist român trimis special la Jocurile Olimpice, des-cria momentul în detaliu: „O medalie de aur pentru România? Şi, iată, acum e rândul lui Rang. Inimile bat să se spargă. Delfis porneşte frumos, se apropie întins de primul obstacol şi-l sare elegant, fără sforţare. Apoi porneşte încălzit mai departe. Nemţii au înlemnit într-o tăcere grea. Locotenentul Rang călăreşte minunat, ajunge la al treilea obstacol, îl sare!… Fuge întins înainte, trece şi al patrulea obstacol fără nicio dificultate şi se pregăteşte pentru obstacolul cel mai greu. Îl va trece?… Sus… aşa… ah! Cei 120.000 de spectatori, care până acum au tăcut ca peştii, izbucnesc în urale. A greşit şi românul… Dar cine a câştigat? Iar egalitate? Iar baraj? Întrebarea flutură pe toate buzele. Tot speakerul ne dumireşte: «Deoarece lt. Hasse a parcurs distanţa într-un timp mai scurt (59,2 secunde, faţă de 72,8) i se acordă medalia de aur pentru superioritate în viteză. Românul Rang câştigă locul doi şi medalia de argint“.

Cursa lui Rang şi condiţiile în care germanul luase medalia de aur aveau însă să ridice mari întrebări. La numai o zi de la această cursă, lui Rang avea să-i fie înmânat, drept un soi de recompensă, un cadou ce avea să i se dovedească fatal. Iar omul ce-i dăduse acel cadou era nimeni altul decât Adolf Hitler.

„Păcat… Călăreţii noştri ar fi putut urca şi ei Olimpul...“

Kurt Hasse, în timpul probei de sărituri pe care avea să o şi câştige

În aceeaşi seară, Henri Rang era chemat pe podium pentru a-şi lua medalia de onoare. Un scurt discurs, consemnat la câteva minute de la decernare, arată o persoană extrem de modestă, plină de fair-play, dar păstrând o evidentă urmă de regret: „Mărturisesc că, în acea clipă, am avut o senzaţie cu totul inedită. Am privit în jurul meu şi am avut impresia că fiecare e pătruns de aceeaşi emoţie şi căldură care m-a învăluit şi pe mine. Că fiecare mă priveşte cu alţi ochi, că nu mai sunt un anonim oarecare. Aceeaşi senzaţie au avut-o desigur toţi românii aflaţi aici... Păcat… Călăreţii noştri ar fi putut urca şi ei Olimpul...“.

Regretul lui Rang se lega, evident, de condiţiile în care medalia de aur fusese atribuită călăreţului german. În treacăt fie spus, istoria echitaţiei consemnează Olimpiada de Vară de la Berlin ca fiind probabil cea mai controversată întrecere din istoria acestui sport: câştigătorii tuturor celor şase probe din concurs au fost germani.

Primul indiciu asupra a ceea ce se întâmplase avea să vină chiar dinspre Gustav Rau, considerat unul dintre cei mai mari specialişti mondiali în echitaţie, prezent la Berlin, în acel moment. Rau descria cursa lui Kurt Hasse: „...Tora începe! Cu sărituri foarte lungi, fără efort. Călăreţul, de asemenea, este liniştit. Calul face sărituri foarte puternice. La ultimul obstacol, un oxer (n.r. – tip de obstacol) uriaş, Tora bate puţin prea devreme şi atinge uşor bara a doua a oxerului. O greşeală!“.

Cum să ascunzi o greşeală

Greşeala germanului fusese însă îngropată de aparatul de propagandă. Pe foaia de final, redactată de arbitri la finalul cursei, Hasse apărea imaculat. Numai bun de câştigător. Povestea a rămas ascunsă printre puţinii spectatori neutri prezenţi şi în cadrul membrilor delegaţiei române la Jocurile Olimpice din 1936.

Confirmarea nedreptăţii este adusă de nepotul lui Henri Rang, băcăuanul Călin Petre Rang, în vârstă de 71 de ani. „Ştiu povestea de la mătuşile mele. Le povestise unchiul la întoarcerea din Germania. Juriul a măsluit rezultatele ca să-i facă o plăcere lui Hitler. Ica, aşa îi spuneam noi unchiului, a fost sfătuit de comisie să conteste rezultatul. I s-a promis că va lua aurul în câteva zile, doar să nu fie chiar atunci, în faţa a 130.000 de oameni, câţi erau în tribune, la festivitatea de decernare. El nu a făcut însă nimic. A acceptat medalia de argint“, povesteşte Călin Rang.

Comportamentul călăreţului român i-a atras atenţia lui Hitler. Nepotul lui Rang povesteşte cum, la sfârşitul festivităţii, Rang a fost chemat de Führer, în cancelaria proprie. „L-a chemat şi i-a dat ca premiu de consolare o motocicletă cu ataş, model Zundapp, mai scumpă decât o maşină la vremea aia. Putea să-i dea orice, de fapt, că tot nu putea refuza. Ce să faci când primeşti ceva de la Hitler, în ’36...“, spune Călin Rang.

Momentul aşteptat

Întors în ţară, Rang nu vorbeşte public despre ceea ce se întâmplase la Berlin. Singura menţiune consemnată în presa vremii se leagă de o discuţie privată, în care părea trist că nu reuşit să aducă României prima medalie olimpică de aur din istoria Jocurilor (n.r. – prima distincţie olimpică fusese medalia de bronz, câştigată de echipa naţională de rugby, la Jocurile Olimpice din mai 1924, de la Paris).

Concurează la zeci de întreceri interne şi internaţionale, câştigând tot ce se putea câştiga, toate cu acelaşi cal, Delfis. Atrage privirile tuturor, făcând întreaga lume bună a Europei să vorbească despre călăreţii români. Recompensa avea să vină la niciun an de la finalul Jocurilor Olimpice de la Berlin, în mai 1937.

Victoriile mi-au creat numeroase momente plăcute, dar niciunul nu a fost atât de puternic, încât să mă facă să simt fiorul care mă electrocuta, mă paraliza şi mă impresiona până la lacrimi, ca atunci când, la finalul concursului, auzeam numele «România».

Mărirea şi dispariţia unui călăreţ faimos

Ce diferenţă uriaşă trebuie să fi fost în 1937, când călăreţii din echipa de echitaţie a României descopereau Londra, şi amintirile din Berlinul nazist, rămase în minte din anul anterior! În luna mai a acelui an, capitala Regatului Unit fremăta în aşteptarea încoronării. Pericolul unui nou război mondial plutea în aer, iar veştile venite periodic dinspre Germania erau îngrijorătoare, dar, în acea zi, de 12 mai, toate aceste probleme păreau lăsate deoparte.

Încoronarea lui George al VI-lea nu mai avea fastul celei a tatălui său, George al V-lea, cu festivităţi separate organizate şi în India, însă britanicii împânziseră străzile încă din timpul nopţii trecute.

Nu mai aveai loc să arunci un ac, tone de bere curgeau, ziarele cu ştiri despre festivitate se vindeau ca pâinea caldă, la fiecare colţ de stradă, iar atmosfera era una de sărbătoare.

Călăreţii români ajunseseră cu o zi înainte, după o călătorie istovitoare. „Pe vremea aceea, caii se duceau la concursuri cu trenul. Făceai până la Londra cam o săptămână“, povesteşte celebrul comentator Cristian Ţopescu, fiul călăreţului Felix Ţopescu, sportiv prezent în 1937 la Londra.

Victoria de la Londra

George al VI-lea, alături de familia regală, la încoronarea din mai 1937 . A doua din stânga este actuala regină a Marii Britanii, Elisabeta a II-a

George al VI-lea era desigur regele cu niscaiva probleme de comunicare, a cărui viaţă a stat la baza celebrului film „Discursul regelui“ (2010). În mod normal, la astfel de ocazii, avea loc un discurs al majestăţii sale, către supuşi.

Date fiind condiţiile mai puţin obişnuite, oamenii din jurul regelui au decis, în schimb, organizarea unor competiţii sportive care să atragă publicul şi, implicit, înlocuirea vorbăriei cu un spectacol. La finalul acelei zile, 12 mai 1937, Henri Rang era desemnat câştigător al competiţiei Challenge Golden Cup (adjudecându-şi, în viteză, şi titlul de campion mondial militar la înălţime, cu o performanţă de 2,14 metri), în timp ce Trofeul „Daily Mirror“ era cucerit de Felix Ţopescu.

Reprezentaţiile celor doi au fost încheiate în uralele celor prezenţi. A doua zi, dis-de-dimineaţă, întreaga presă britanică vuia, cu laude la adresa celor doi călăreţi români. „Încântătoare şi maiestuoase“ erau descrise cele două reprezentaţii, în publicaţia „Daily Mail“.

La un an de la Jocurile Olimpice de la Berlin, sportivi din România erau, din nou, aplaudaţi, la scenă deschisă, de conducătorul unui stat.

Laudele lui Iorga

Adăugați o legendă

„Aceea a fost echipa de aur a României. Alături de Henri Rang şi de tatăl meu, mai călăreau Vladimir Constantinescu, Petre Kirculescu, Toma Tudoran, Constantin Zahei, Constantin Apostol – nişte oameni de o distincţie şi o eleganţă rară. Adevărate modele de sportivi“, povesteşte Cristian Ţopescu.

După concursul de la Londra, Henri Rang revine în ţară, unde primeşte „Premiul Naţional pentru Sport“, cea mai înaltă onoare pentru un performer. Continuă seria de concursuri câştigate, în toate colţurile lumii. Părea de neoprit.

Până şi Nicolae Iorga se simte dator să scrie ceva despre călăreţii români. Articolul său apare în publicaţia „Neamul Românesc“, pe data de 27 iulie 1937: „Dovadă de vitejie, dispreţ faţă de primejdie şi sfidare a morţii, care înfruntă şi cele mai grele crize morale ale acestui neam. Călăreţii români ridică steagul nostru desupra tuturor celorlalte naţiuni“, scria istoricul.

Perioada războiului

De la întoarcerea din Londra şi până la începutul celui de-Al Doilea Război Mondial, Henri Rang participă la un număr record de concursuri hipice. În 1941, este chemat la ordine de către şefii Armatei Române. În tinereţe, călăreţul urmase cursurile Şcolii de Ofiţeri de Cavalerie din Târgovişte, după care fusese integrat în diferite regimente de cavalerie şi în Şcoala de Ofiţeri de Cavalerie. Când i se cere să se dedice total Armatei şi să participe activ la operaţiunile militare din război, Rang acceptă imediat.

Este detaşat la Regimentul 1 Roşiori, din Lugoj. Actorul băcăuan Florin Blănărescu, în vârstă de 92 de ani, îşi aminteşte acele vremuri: „Mi-a fost comandant timp de trei ani la Lugoj, unde făceam armata. Era un om vesel, petrecăreţ şi un bun camarad. Mi-a lăsat cea mai bună impresie ca om, dar şi ca ofiţer, o persoană deosebită şi un prieten minunat. Se spune că ofiţerul de cavalerie este şi călăreţ, şi cavaler. Henri Rang era un cavaler prin excelenţă, un om foarte corect“, povesteşte Blănărescu.

Rang îşi împarte timpul între îndatoririle militare şi antrenamentele cu Delfis, calul său, despre care apropiaţii spun că era cea mai de preţ fiinţă pentru sportivul român. Ajuns la 44 de ani, călăreţul român era necăsătorit şi nu avea copii. Întreaga sa existenţă se mişca, mai încet sau mai rapid, în jurul visului de reveni, cândva, în arenele concursurilor de echitaţie.

Cadoul blestemat

În 25 decembrie 1946, Henri Rang trecea în viteză pe străzile Iaşului. Calul Delfis fusese înlocuit, într-una din rarele ocazii, cu o motocicletă agresivă, aceeaşi care fusese primită cadou, cu 10 ani înainte, de la Adolf Hitler, după ceremonia de închidere a Jocurilor Olimpice.

Între 1932 şi 1938, Henri Rang şi calul său Delfis au câştigat nu mai puţin de 90 de concursuri naţionale şi internaţionale. În 1937 a primit Premiul Naţional pentru Sport, cea mai înaltă distincţie sportivă a epocii, iar în acelaşi an a câştigat Cupa Challenge, competiţia organizată la Londra, în cinstea încoronării Regelui George al VI-lea. Dedicat carierei militare, Henri Rang nu a avut soţie şi nici copii, iar sfârşitul şi l-a găsit la scurt timp după încheierea războiului, în 1946, chiar de Crăciun. Tot nepotul său a dezvăluit ce a stat la baza unei morţi timpurii: „El fiind mai trăsnit, mergea ca turbatul cu Zundapp-ul pe străzile Iaşiului până a făcut un accident. A fost destul de grav, i-a intrat ghidonul în piept. S-a chinuit după accidentul ăsta şi a murit la ceva vreme, în '46, chiar în ziua de Crăciun. Motocicleta l-a ucis, tocmai răsplata pentru fair-play-ul său”.

Povesteşte nepotul fostului călăreţ, Cătălin Petre Rang: „El fiind mai trăsnit, mergea ca turbatul cu Zundapp-ul pe străzile Iaşiului, până a făcut un accident. A fost destul de grav, i-a intrat ghidonul în piept. Pe moment nu părea fatal. A fost dus imediat la spital, i s-a dat îngrijirea necesară. Părea chiar mai bine, dar au început iarăşi chinurile. Cumplit a suferit! A murit în ’46, chiar în ziua de Crăciun. Motocicleta aia nenorocită l-a ucis! Şi când te gândeşti cine i-o făcuse cadou… Asta a fost răsplata pentru fair-play-ul său“, spune nepotul campionului.

Moartea lui Rang prevestea dezastrul ce avea să urmeze. La numai câţiva ani distanţă, abia veniţi la putere, comuniştii au decis desfiinţarea gărzii militare de călăreţi. România părăsea definitiv o lume pe care o cucerise în ultimii ani, ieşind, în tăcere, de sub aplauzele frenetice şi admiraţia unanimă.

El (n.r. – Henri Rang) fiind mai trăsnit, mergea ca turbatul cu Zundapp-ul pe străzile Iaşiului, până a făcut un accident. A fost destul de grav, i-a intrat ghidonul în piept.

Destinul hipismului românesc, de la glorie la dezastru

Nu este nicio exagerare. Generaţia lui Rang şi a lui Ţopescu este considerată, în unanimitate, „perioada de aur“ a hipismului românesc. De atunci şi până astăzi, acest sport, ambasador al ţării odată, a ajuns „Cenuşăreasa“ competiţiilor din România.

Ţara noastră nu are, în prezent, niciun călăreţ în Top 500, iar caii sunt evaluaţi după cât de bine trag la căruţă. Spre exemplu, reprezentantul României la Jocurile Olimpice de la Atena, din 2004, Viorel Bubău, s-a clasat pe locul 75, din tot atâtea posibile. Între timp, un antrenor de origine română, Monica Teodorescu, conduce lotul olimpic al Germaniei, iar Federaţia Ecvestră de la Bucureşti anunţă că nu mai sunt bani. Şi asta, într-un sport destinat aproape exclusiv celor bogaţi. Un sport în care un armăsar campion ajunge să valoreze o adevărată avere.

În prezent, în România există 49 de cluburi hipice cu 500 de sportivi legitimaţi. Nu e nicio metodă mai potrivită pentru a lua pulsul competiţiei, şi al acestui sport în general, decât o vizită la Hipodromul din Ploieşti, cândva centrul competiţiilor de echitaţie şi una dintre mândriile României. Astăzi, singurul lucru care-ţi mai aduce aminte de ce a fost acolo cândva este sigla bălăngănindu-se pe poartă. În rest, fostul spaţiu competiţional este o suprafaţă atacată nemilos de buruieni cât casa, iar în locul fostelor tribune au rămas schelete din fier ruginit.

(Acest articol a fost publicat în "Weekend Adevărul")

• 1938:  În Florida se deschidea primul aquarium din lume, numit Marineland. 

Conceput initial ca studio de filmare sub apa, in care ar fi urmat sa fie facute documentare legate de viata marina, parcul si acvariul in care puteai sa inoti impreuna cu delfinii au fost, totusi, deschise publicului, iar in prima zi 30 de mii de curiosi s-au ingramadit sa vada despre ce este vorba.

• 1951: S-a născut Michele Mouton prima şi singura femeie care s-a impus în etapele de WRC.

Franţuzoaica a fost chiar aproape de a îşi trece în palmares şi un titlu în 1982, clasându-se la final pe locul secund în spatele lui Walter Rohrl. În 1984 ea a reuşit să devină şi singura femeie care s-a impus în dificila urcare Pikes Peak, performanţă repetată şi în 1985. Astfel Michele este văzută drept cea mai de succes femeie în sporturile cu motor.

Michèle Mouton este un fost pilot francez de raliu. In perioada contractului cu Audi a castigat 4 raliuri is 162 de etape. Este ultima femeie care a ajuns in competitiile de nivel inalt. Activitatea ei a fost intre 1974 si 1986, timp in care a participat la 50 de raliuri, a inregistrat 4 victorii, 162 de etape castigate si un total de 229 de puncte. Primul raliu la care a participat a fost Tour de Corse in 1974. Victoriile s-au inregistrat intre anii 1981 (Rallye Sanremo) si 1982 (Rally Brazil), iar ultima participare a fost in 1986, tot la Tour de Corse.

Debutul lui Mouton a fost ca si copilot, insa aceasta faza nu a durat mult. Nu cu mult mai tarziu a intrat pe circuit ca si pilot intr-un Alpine Renault A110 si a terminat pe locul 12. Un an mai tarziu, pe acelasi traseu ia locul 7, urmand sa castige categoria de protoripuri 2,0l la Hours of Le Mans. In 1976 ia locul 11 la Monte Carlo.

Michele a debutat în Campionatul Mondial de Raliuri în 1974 pentru Fiat mutându-se apoi la Audi, în perioada de glorie a germanilor datorită performantelor Audi Quattro S1. Pilotând un astfel de bolid, Mouton a câştigat primul raliu în 1981 la San Remo şi în carieră a mai bifat prima treaptă a podiumului şi în 1982 în Raliurile Portugaliei, Braziliei şi Acropolis. În cele 50 de raliuri la care a participat a terminat de 9 ori pe podium şi în 1982 lipsa de fiabilitate a privat-o de a deveni şi prima femeie campion în WRC. În prezent este Preşedintele Comisiei pentru Motorsport Feminin FIA.

• 1955: Compania Walt Disney lansa filmul „Doamna si vagabondul”. 

Povestea filmului ii pune impreuna pe Doamna, o catelusa cocker spaniol care locuieste alaturi de o familie foarte bogata si pretentioasa, si pe Vagabond, un maidanez care traieste pe strazi, unde a invatat sa se descurce si chiar sa gaseasca frumusetea unei vieti libere, fara stapani sau obligatii, dar si cu multe pericole. Cand cei doi se intalnesc nu dureaza mult pana sa inceapa impreuna o fascinanta aventura si in final sa se indragosteasca. Cu un buget de 4 milioane de dolari, filmul de 75 de minute a devenit unul dintre preferatele copiilor din intreaga lume.

• 1961: A intrat în vigoare Tratatul asupra Antarcticii, elaborat în anul 1959.

Tratatul bloca, pe o perioadă de 30 de ani, pretențiile oricărui stat la o suveranitate teritorială în Antarctica, unde cercetarea științifică este liberă, iar orice activitate cu scopuri militare este interzisă.

Antarctica este al cincilea continent ca marime, dar ultimul ca numar de locuitori, neavand rezidenti permanenti, din cauza frigului.

Tratatul Antarcticii, împreună cu o serie de alte tratate colaterale, reglementează relațiile internaționale în raport cu Antarctida, singurul continent de pe Pământ fără populație umană băștinașă. În acest tratat, Antarctica este definită ca fiind tot uscatul, împreună cu banchizele aflate la sud de paralela de 60° latitudine sudică. Tratatul, care a intrat în vigoare în 1961 fiind semnat în total de 47 de țări, face din Antarctica o rezervație științifică, stabilește libertatea de cercetare științifică și interzice activitățile militare pe continent. Tratatul a fost primul acord de control al armamentului semnat în timpul Războiului Rece. Sediul Secretariatului Tratatului Antarcticii se află la Buenos Aires, Argentina, începând cu luna septembrie 2004.

Tratatul principal a fost deschis pentru semnare la 1 decembrie 1959, și a intrat oficial în vigoare la 23 iunie 1961. Primii semnatari au fost cele 12 țări active în Antarctica în timpul Anului Geofizic Internațional 1957–1958 și care au acceptat invitația Statelor Unite la conferința la care acesta a fost negociat. Cele 12 țări aveau interese semnificative în Antarctica la acea vreme: Argentina, Australia, Belgia, Chile, Franța, Japonia, Noua Zeelandă, Norvegia, Africa de Sud, Uniunea Sovietică, Regatul Unit și Statele Unite. Aceste țări înființaseră peste 50 de stații antarctic pentru AGI.

Articolele Tratatului Antarcticii

Obiectivul principal al tratatului este cel de a asigura în interesul întregii omeniri că Antarctica va continua să fie pentru totdeauna utilizată exclusiv în scopuri pașnice și că nu va deveni scena sau obiectul discordiei internaționale. Tratatul interzice orice măsură de natură militară, dar nu și prezența personalului militar.

    
    Articolul 1: Aria va fi utilizată exclusiv în scopuri pașnice; activitățile militare, cum ar fi testarea de arme, sunt interzise, iar personalul și echipamentele militare pot fi utilizate numai în scop de cercetare științifică sau în alte scopuri pașnice;

    Articolul 2: Libertatea de cooperare și cercetare științifică va continua;

    Articolul 3: Libertatea schimbului de informații și personal în cooperare cu Națiunile Unite și cu alte agenții internaționale;

    Articolul 4: Tratatul nu recunoaște, nu contestă și nu stabilește revendicări privind suveranitatea teritorială; cât timp tratatul este în vigoare, nu se vor ridica noi revendicări teritoriale;

    Articolul 5: Tratatul interzice exploziile nucleare și deversarea de deșeuri radioactive;

    Articolul 6: Tratatul acoperă tot uscatul și banchizele de gheață aflat la sud de paralela de 60 de grade latitudine sudică, nu însă și apele înconjurătoare;

    Articolul 7: Statele semnatare cu statut de observator au liber acces inclusiv la observații aeriene asupra oricărei zone și pot inspecta orice stație, instalație și echipament; trebuie să se dea notificări în avans pentru orice activități și pentru introducerea de personal militar;

    Articolul 8: Permite fiecărui stat să aibă jurisdicție asupra propriilor observatori și cercetători;

    Articolul 9: Între statele membre au loc întâlniri consultative frecvente;

    Articolul 10: Toate statele semnatare vor descuraja activitățile desfășurate în Antarctica, contrare tratatului, ale oricărei țări

    Articolul 11: Toate disputele vor fi rezolvate pe cale pașnică de părțile implicate sau, în cazuri extreme, de Curtea Internațională de Justiție;

    Articolele 12, 13, 14: Tratează respectarea, interpretarea și amendarea tratatului de către statele semnatare.

• 2006: Cel mai în vârstă animal din lume, broasca ţestoasă Harriet murea la vârsta de 175 de ani, în urma unei crize cardiace.

Testele ADN au scos la iveala faptul ca broasca s-ar fi nascut in jurul anului 1830. Gasita in Insulele Galapagos de catre Charles Darwin, pe care se pare ca l-ar fi inspirat in scrierea celebrei carti “Originea speciilor”, Harriet a fost numita, in primii sai 124 de ani de viata, Harry, pentru ca se credea ca e mascul. Harriet a fost adusa la Londra de catre Charles Darwin, apoi, in 1998, a fost donata celei mai mari gradini zoologice din Australia, detinuta la acea vreme de regretatul Steve Irwin, si se estima ca va atinge 200 de ani. Harriet a detinut foarte putin timp titlul de cel mai in varsta animal din lume, titlu pe care pana in martie 2006 l-a purtat o broasca testoata gigant din Insulele Albadra, numita Adwaita. Aceasta a murit cu numai 3 luni inaintea lui Harriet, in martie 2006, la varsta de 250 de ani.

În timpul vieţii sale, în Marea Britanie s-au schimbat patru monarhi, de la George al IV-lea la Elisabeta a II-a şi 50 de premieri. Fotografia a fost făcută pe insula Sfînta Elena, din Atlanticul de Sud, pe care Jonathan trăieşte şi în prezent, la o fermă, împreună cu alte cinci ţestoase: David, Speedy, Emma, Fredricka şi Myrtle. Precedenta cea mai bătrînă ţestoasă din lume a fost Harriet, o broască gigant de Galapagos, care a murit în 2005, în Australia, la vîrsta de 175 de ani.

Povestea lui Jonathan a fost adusă în atenţia lumii după ce o fotografie cu acesta a fost descoperită într-o colecţie de instantanee făcute în timpul Războiului Burilor. Fotografiile au fost făcute de L.A. Innes, care avea un studio în oraşul Jamestown. Fotografia a fost vîndută recent, pentru suma de 4.000 de lire sterline, echivalentul a 4.660 de euro, la o licitaţie organizată de casa Andrew Smith and Son din Winchester. Investigaţiile făcute de personalul de la casa de licitaţie au relevat faptul că ţestoasa din fotografie era Jonathan. În ciuda vîrstei ei înaintate, localnicii spun că Jonathan are încă multă energie şi că se împerechează cu regularitate cu cele trei tinere femele de ţestoasă care îi ţin companie la fermă. Un purtător de cuvînt al oficiului pentru turism de pe insula Sfînta Elena a declarat că Jonathan este proprietatea Guvernului insular şi că acesta trăieşte într-un loc special amenajat la ferma guvernatorului. Jonathan este singurul supravieţuitor al celor trei ţestoase care au fost aduse pe insulă în anul 1882. În momentul în care a fost adus, Jonathan era deja un exemplar adult, avînd cel puţin 50 de ani. Prenumele de Jonathan i-a fost dat de guvernatorul Sir Spencer Davis, în 1930. Localnicii susţin că Jonathan, care face parte din specia Testudinipae cytodira, a fost adus la sfîrşitul secolului al XIX-lea din Insulele Seychelles.

Sfînta Elena are o populaţie de 4.200 de locuitori şi este cunoscută în lume prin faptul că Napoleon a fost exilat pe această insulă, în 1815. Fostul general francez a fost ţinut prizonier pînă la moartea survenită în 1821 şi a fost înmormîntat pe această insulă.

Să aveţi o zi frumoasă!