Sânzienele sau Drăgaica - o tradiţie multimilenară

În calendarul popular, ziua de 24 iunie este cunoscută sub denumirea de Sânziene sau Drăgaică. Sânzienele îşi au originea într-un străvechi cult solar, fiind considerate nişte femei frumoase, adevărate preotese ale soarelui, divinităţi nocturne ascunse prin pădurile întunecate, neumblate de om.

În celebra lucrare ”Descrierea Moldovei”, învăţatul voievod moldovean Dimitrie Cantemir se referă la sărbătoarea românească a Sânzienelor sau Drăgaicelor de două ori şi presupune că provine din ”vechii idoli ai dacilor: ”... toţi ţăranii moldoveni se scoală în acea zi înaintea zorilor şi privesc cu ochi mari răsăritul Soarelui, şi cum ochiul nu suferă prea mult această lumină şi – tot din pricina ei – începe să se zdruncine şi să tremure, ei pun pe seama Soarelui tremurătura pe care o simt în ochi şi se întorc voioşi acasă, după ce au făcut această încercare”; ”După cum se vede, prin ea (Drăgaica – n.n.) o înţeleg pe Ceres. Căci în acea vreme a anului, când încep să se coacă semănăturile, toate fetele ţăranilor din satele învecinate se adună şi o aleg pe cea mai frumoasă dintre ele, căreia îi dau numele de Drăgaica. O petrec pe ogoare cu mare alai, o gătesc cu o cunună împletită din spice şi cu multe năframe colorate şi-i pun pe mâini cheile de la jitniţe. Drăgaica împodobită în acest chip se întoarce de la câmp spre casă, cu mâinile întinse şi cu năframele fluturând în vânt, de parcă ar zbura, şi cutreieră toate satele din care s-a adunat lume s-o petreacă, cântând şi jucând laolaltă cu toate tovarăşele ei de joc, care o numesc foarte des sora şi mai-marea lor în cântecele alcătuite cu destulă iscusinţă. Fetele din Moldova doresc din toată inima să aibă parte de această cinste sătească, deşi în cântecele lor spun mereu, după datină, că fata care a întruchipat Drăgaica nu se poate mărita decât abia după trei ani.”

Cercetări ulterioare au demonstrat că sărbătoarea închinată solstiţiului de vară pe teritoriul de astăzi al României este chiar mai veche decât perioada dacică, aflându-se urme chiar în Neolitic, reprezentate prin aşa-numitele ”hore”; cea mai cunoscută dintre ele, o adevărată capodoperă, este ”Hora de la Frumuşica”, în care sunt prinse şase dansatoare sacre. Şi astăzi, în ţara noastră se ţine ”Hora Drăgaicelor”. Astfel, în unele locuri, în ziua de 24 iunie, fete foarte tinere, numite Sânziene sau Drăgaice, o aleg crăiasă pe cea mai frumoasă dintre ele, care trebuie însă să fie şi foarte harnică. Ele se îmbracă de sărbătoare, îşi pun marame albe pe cap şi coroniţe din florile zise sânziene sau drăgaice (Galium verum). La brâu sunt încinse cu acelaşi soi de flori, iar în mâini ţin spice de grâu şi secere. După ce se întorc în fugă de la câmp, fluturându-şi maramele, la întoarcerea în sat le aşteaptă flăcăii cu ulcele de apă şi le stropesc. Apoi se întinde Hora Drăgaicelor, amintire a horei antice a preoteselor Soarelui, în care se prind numai fetele care au participat la datină. Uneori, Drăgaicele plimbă hora lor pe la unele case din sat, mai ales la casele plugarilor cei mai vrednici, cântând astfel:

 Hai, Drăgaică, să sărim,

Să sărim, să răsărim,

Că ştii iarna ce păţim,

Cu mălai din râşnicioară,

Cu peşte din undicioară...

Mi-au venit Drăgaicele

Să reteze spicele;

Drăgăicoiul – drugile.

Drăgaicele mititele

Au plecat la floricele,

Îmbrăcate în boşcele -

Mor băieţii după ele...

Mi-a venit vara bogată

Cu tichii

De la copii,

Cu mărgele de la fete,

Cu brăţări de la neveste.

Românii le mai spun Drăgaicelor sau Sânzienelor şi Zânele, Frumoasele, Minunatele, Doamnele etc. Sărbătoarea acestor făpturi suprafireşti se mai numeşte şi Sânzenii, Ziua Soarelui, Ursina, Amuţitul Cucului etc. În unele sate, tradiţia cere ca, în seara din ajunul Sânzienelor, fetele care vor să se mărite să se întâlnească cu flăcăii care doresc să se însoare. Băieţii fac ruguri, aprind flăcări şi le învârt în sensul mişcării Soarelui la apus, strigând:

Du-te, Soare, vino, Lună,

Sânzienele îmbună,

Să le crească floarea floare,

Galbenă, mirositoare;

Fetele să le adune,

Să le prindă în cunune,

Să pună la pălărie

Struţuri pentru cununie;

Boabele să le răstească,

Până-n toamnă să nuntească!

Fetele fug şi culeg flori de sânziene sau de drăgaică din care împletesc cununi. Cu aceste cununi se întorc în sat şi le aruncă peste casă; dacă se agaţă cununile de hornuri, fetele se vor mărita chiar în acel an. A doua zi, în zori, cetele de feciori străbat satele, cu struţuri de sânziene la pălărie, în semn că au căzut cununile de flori pe hornuri la casele fetelor care îi interesează. Ei chiuie şi strigă:

Du-te, Lună, vino, Soare,

Că tragem la-nsurătoare;

Cununile neursite

Zac sub hornuri azvârlite.

Până-n miezi, cu steagu-n frunte,

Trec feciorii după slute,

C-alde alea nedirese

Nu vor să fie mirese.

Câte bordeie, atâtea obiceie! Astfel, pentru unii această zi este ”Miezul Verii”, iar pentru alţii – ”Cap de Vară”. Oamenii nu lucrează nimic, ”fiindcă şi Soarele se odihneşte”, sau muncesc doar până la amiază. ” În această zi, dis-de-dimineaţă, Soarele se spală pe faţă în timpul răsăritului; cine se uită la el cu atenţie vede curgând apă jos, pe poala răsăritului, sub înfăţişarea unor lungi raze luminoase.” Se mai spune că de Drăgaică arde piatra-n apă. Sânzienele sunt fete sfinte, care iau în ziua lor din toate roadele pământului. În acelaşi timp, Drăgaica este doamna florilor, şi se ţine de toţi pentru dragoste şi plăcerea florilor.

Mai-marea Sânzienelor sau Drăgaicelor se mai numeşte şi Crăiasa, Împărăteasa, Stăpâna Surorilor, Regina Holdelor, Mireasa etc. Se spune că ea umblă pe pământ sau pluteşte prin aer în ziua solstiţiului de vară şi că se desfată, cântând şi dansând, împreună cu alaiul său nupţial format din zâne fecioare şi fete frumoase, peste câmpuri şi păduri. Când i se nesocoteşte ziua, ea stârneşte vârtejuri şi vijelii, aduce grindină, ia oamenii pe sus şi-i îmbolnăveşte, lasă florile fără leac şi fără miros. Minunatei crăiese i se adresează şi acest cântec ritual de la Stroieşti, judeţul Gorj:

Iană, Iană-Sânziană,

Ţ-oi face pomană,

Să dai ploaie fără mană;

Holda să rodească,

Să se veselească,

Porumbul să crească!

Rod cu mâna pun,

Îl strâng de pe drum;

Tot porumbul meu

Rodi-l-ar Dumnezeu,

Fir pe fir s-apuce,

Drugile să-ncurce;

Peste locul tot,

Drugile di-un cot!

Iană-Sânziană,

Fereşte-l de mană

Şi de uscătură

Şi de udătură,

Căci şi eu la toamnă

Ţ-oi da turtă caldă,

Cu sita cernută,

De jar curăţită,

Cu spuză-nvelită!

Zice-se ca ”Drăgaica e o fiinţă sfântă, care e mai mare peste o ceată de bărbaţi, numiţi Circovi.” Cum scriam mai sus, sărbătoarea se mai numeşte şi ”Amuţitul Cucului”, căci se mai spune că pasărea respectivă nu cântă decât până la Sânziene, când se îneacă cu orz sau cu cireşe, din care pricină răguşeşte şi nu mai poate cânta. Iată şi o reţetă magică: ”Dacă cineva va împuşca un cuc, pe care-l va frige şi-l va mânca fără pâine şi sare, iar capul i-l va purta cu sine, va fi îndrăgit de toată lumea”. Se crede că uliul se face din cuc; cântă un an şi apoi se face uliu. Alţii spun că el numai până la Sânziene e cuc, iar alţii că tocmai la şapte ani se face uliu.

Prin unele locuri, de Sânziene, femeile duc ramuri de arin şi alte plante, numite ”rod”, printre semănături, ca să atragă rod şi spor în holda fiecăruia. Se mai pune drăgaică în putinei, spre a avea lapte bun şi mult. Se împart tot soiul de fructe, pentru rodirea pomilor. Drăgaica se ţine şi de cei ce au roiuri de albine. Se crede că, pe la miezul nopţii de Sânziene, înfloreşte iarba-fiarelor, dar numai pentru câteva clipe. Cu această plantă se poate descuia orice încuietoare, drept care este foarte căutată de tâlhari. Aceştia o poartă la brâu sau încolăcită împrejurul degetului mic de la mâna stângă. Tot la miezul nopţii de Sânziene se spune că înfloreşte feriga, că asupra comorilor dansează flăcări albăstrui şi că se deschide cerul.

Solstiţiul de vară se serbează nu numai de români ci de aproape toate popoarele din emisfera nordică, din vremuri imemoriale. Vechii celţi aduceau mulţumiri zeiţei Litha, care asigura fertilitate, bogăţie şi ordine. La rândul lor, vechii germani aprindeau focuri pe munte şi rostogoleau la vale roţi aprinse care simbolizau Soarele. Aceste datini aveau menirea de a-l cinsti pe Wotan, zeul suprem, având în acelaşi timp şi menirea de a alunga duhurile rele. În vechea Galie, celebrarea solstiţiului de vară era denumită ”Sărbătoarea Eponei”, după numele unei zeiţe a cailor, personificând fertilitatea, independenţa şi agricultura. În fine, în China antică, această zi, cea mai lungă a anului, era dedicată pământului, forţei feminine şi principiului Yin.

În România, s-a conservat, fără întrerupere, vestitul Târg de Drăgaică. Se încearcă, de mai mulţi ani, ca solstiţiul de vară să fie serbat în cetăţile dacie, cu precădere la Sarmizegetusa Regia. Ideea vine, probabil, de la cei ce-şi spun ”druizi” şi se întâlnesc în fiecare an, la 24 iunie, la celebrul templu-calendar de la Stonehenge.

În dimineaţa de Sânziene, înainte de răsăritul soarelui, oamenii strângeau buchete de Sânziene pe care le împleteau în coroniţe şi le aruncau pe acoperişul caselor. Se considera că omul va trăi mult în cazul în care coroniţa rămânea pe casă sau, dimpotrivă, că va muri repede, când coroniţa aluneca spre marginea acoperişului sau cădea.

 Tradiţia spune că Sânzienele plutesc în aer sau umblă pe pământ în noaptea de 23 spre 24 iunie, cântă şi dansează, împart rod holdelor, înmulţesc animalele şi păsările şi tămăduiesc bolile şi suferinţele oamenilor. Spre deosebire de Rusalii, care sunt reprezentări fantastice aducătoare de rele, Sânzienele sunt zâne bune. Ele pot deveni însă şi dăunătoare, pot stârni vijelii şi pot aduce grindină, lăsând câmpul fără rod şi florile fără leac.

Fetele strângeau flori de Sânziene pentru a le pune sub pernă, în noaptea de dinaintea sărbătorii, în credinţa că-şi vor visa ursitul. Sărbătoarea Sânzienelor era considerată şi momentul optim pentru culegerea plantelor de leac. (Z.U.)

Sânzienele - istoric și obiceiuri arhaice

Sânzienele reprezintă una dintre cele mai importante sărbători agrare ale lunii iunie. Deși sunt asociate sarbatorii crestine a Nasterii Sfantului Ioan, după unii specialiști, sărbătoarea Sânzienelor își are originea într-un cult geto-dacic străvechi al Soarelui.

Această sărbătoare de vară este cunoscută sub denumirea de Sânziene dar se mai folosesc și denumirile: Sf. Ioan de Vară și Ziua Soarelui, în satele de pe Valea Mureșului. In calendarul popular sarbatoarea Sanzienelor este un moment al solstitiului de vara, marcat de numeroase credinte si practici magice.

Prima semnalare etnofolclorică a sărbătorii îi aparține lui Dimitrie Cantemir în „Descriptio Moldaviae” unde realizează o descriere amănunțită a obiceiului de Sânziene asimilând-o culturii zeiței Ceres: „.Prin ea (Sânziană, Drăgaică) o înțeleg pe Ceres. Căci în această vreme a anului când încep să se coacă semănăturile, toate fetele țăranilor din satele învecinate se adună și o aleg pe cea mai frumoasă dintre ele și îi dau numele de Drăgaică.

O petrec pe ogoare cu mare alai, o gătesc cu o cunună împletită din spice și cu multe basmale colorate și-și prind de mâini cheile din hambarele lor. Astfel împodobită, cu mâinile întinse și cu panglicile bătute de vânt, încât să se înfățișeze ca o zburătoare, se întoarce de la câmp acasă, cântând și jucând, trecând prin toate satele de unde sunt însoțitoarele sale, cari cu cântece anume o numesc cât mai des sora și stăpâna lor”.

Mai departe Dimitrie Cantemir menționează și onomasticul Sânziene: „Numele este premergător Sântului Ioan. Țăranii sunt convinși că în ziua dinaintea acestui sfânt soarele nu-și urmează drumul său drept ci merge cu sărituri. În ziua aceasta toți țăranii se scoală înainte de răsăritul zorilor și privesc cu ochii țintă răsăritul soarelui și lumina lui face să tremure ochii lor nerăbdători, ei atribuie soarelui mișcarea care se petrece în ei și intră în casă bucuroși de ceea ce au văzut” (Dimitrie Cantemir – Descrierea Moldovei).

Suprapunându-se peste sarbatoarea creștină a ”Nașterii Sfântului Ioan Botezătorul”, sărbătoarea păstrează un amestec fascinant de culturi arhaice, precreștine și agrare sub semnul magiei și vrăjitoriei. 

Obiceiuri arhaice – Sânzienele (Drăgaicele)

Sânzienele sunt, în mitologia românească, zâne bune din clasa ielelor dar care atunci când nu le este respectată sărbatoarea devin surate cu Rusaliile care sunt zâne rele. În credintele asociate Sanzienelor, predomina funcțiile punitive. Dacă nu li se respectă ziua, Sanzienele vor aduce furtuni si vor face rau oamenilor. De asemenea, daca se întamplă să descoperi locul în care acestea dansează in hore, te vei imbolnavi și nu vei scăpa decât dacă te vei reîntoarce acolo anul urmator.

Uneori Sânzienele sunt sinonime cu Drăgaicele, manifestându-se, potrivit superstiției, în ziua sf. Ioan Botezătorul. Desi acestea sunt două denumiri diferite ale unor divinități similare (Sanziene in Transilvania, Maramures, Banat, Oltenia si Bucovina si Dragaice în Muntenia, Oltenia si Moldova), se pot deosebi nuanțe oarecum diferite.

Etnograful Marcel Lapteș menționează în cartea ”Anotimpuri magico-religioase” că Sânzâiana sau Drăgaica a fost identificată ca fiind zeița Diana din panteonul latin, Hera sau Artemis din panteonul grec și zeița Bendis din cultura traco-getică ca având aceleași atribute ale fertilității naturii și ale protecției grânelor.

Fiind miezul calendaristic al verii, în apropierea solstițiului de vară, Sânzienele reprezintă ziua însorită cea mai lungă și cu noaptea cea mai scurtă din an.

Conform cercetărilor etnografului Marcel Lapteș, în unele zone etnofolclorice hunedorene s-au mai păstrat în sărbătoarea Sânzienelor motive din miturile străvechi ale geto-dacilor.

Sărbătoarea este ținută aproape în exclusivitate de femei, fiind destinată să atragă energiile pozitive ale astrului solar către acestea. Sânzienele sunt înțelese și ca o sărbătoare a florilor sub protecția soarelui dătător de viață care acum se pregătește pentru lungul drum către iarnă.

În Platoul Luncanilor, Sânzienele erau înțelese ca Ălea frumoase, adică niște zâne frumoase, imateriale, niște năluci care „unde li-e drag, acolo joacă; vara la stânile din munte încâlcesc coama cailor și nu-i bine să o descâlci; prin livezile unde au umblat Ălea Frumoase, prin pruni și meri sunt smocuri de ramuri subțiri și dese folosite ca leac pentru vita bolnavă. Zânele vin la Fântâna cu leacuri de la Bobaia și petrec în jurul izvorului și nu-i bine să le superi sau să le privești drept că ți se strămută uitarea de nu mai vezi” (Lucia Apolzan – Carpații tezaur de istorie. Perenitatea așezărilor risipite pe înălțimi).

Obiceiuri agrare de Sânziene – Cununa Boului

Conform cercetărilor si etnografului Marcel Lapteș,  în satul Hărțăgani, spațiu etnofolcloric interferent cu Țara Zarandului, exista un obicei asemănător obiceiului descries C. Clemente la Silvașul de Jos, o variant mai simplificată a împodobirii (înstruțării) boului (de Rusalii), realizată în ziua de Sânziene.

Dimineața după ce mergeau cu boii la adăpat, gospodarii împleteau cunune din sânziene pe care le așezau în coarnele animalelor zicând: „Bouleu cu ochi de soare / Umple-mi grâul în hambare / Și ți-oi da colac frumos / Ca pielița lui Cristos”.

Apoi scoteau din traistă colacul boului, frământat numai cu apă și sare, copt de gospodină cu o zi înainte, îl rupea în bucăți hrănind boul, iar fărâmiturile rămase le arunca, în pășune, acolo unde au înflorit sânzienele.

Conform prezentării obiceiului, din cartea ”Anotimpuri magico-religioase”, transcrise de Marcel Lapteș, cununa boului este pregătită în ziua de Sf. Ioan Botezătoriu (la Sânziene) pentru a obține recoltă bună și pentru a păstra vitele sănătoase.

Obiceiuri precreștine de Sânziene - Magie și simboluri

Conform lui Marcel Lapteș ”Sărbătoarea Sânzienelor este densă în practici oraculare ce priveau în primul rând recoltele, apoi destinele individuale”. Femeile din Platoul Luncanilor atribuiau, astfel, Sânzienelor funcții divinatorii în cunoașterea norocului, legăturilor matrimoniale și lungimea vieții.

 Ele influențau sorții folosind modalități dintre cele mai diferite pentru a-și afla ursitul:

 În noaptea de Sânziene în unele sate de munte din Ținutul Orăștiei, fetele se spălau până la brâu cu roua de pe flori și plecau să culeagă buruieni pentru descântece deoarece se credea că în perioada dintre Rusalii și Sânziene plantele medicinale au cea mai mare putere. Apoi puneau florile de sânziene sub pernă ca să-și viseze ursitul, țineau florile în sân toată ziua de Sânziene, în păr sau pe cap, sub formă de cunună pentru a fi frumoase.

În dimineața de Sânziene, fetele se spăalau pe față cu apă neîncepută sau cu rouă, ca să fie frumoase și să placă la băieți. Apoi mergeau pe camp ca să culeagă flori de Sânziene din care împleteau cununi pentru fete și băieți, le puneau la poată sau le aruncau pe casă.

Dacă rămânea cununa pe casă, fata respectivă se mărita repede, pănă în toamnă iar de cădea era semn că urma să aștepte mult și bine. În același timp, dacă o cunună aruncată pe casă rămânea, era semn pentru cel ce o aruncase ca va  trăi mult iar de cădea era sămn rău, de boală și chiar moarte.

Alte credințe și mituri 

În credințele și obiceiurile țăranilor există rămășite ale unui stravechi cult solar. O multime de tradiții sunt asociate cu imaginea astrului ceresc: Soarele în lungul drum spre iarnă se oprește pentru a se odihni iar la miezul zilei împietrește. Atunci Sânzienele și Drăgaicele păzeau ca vârcolacii să nu mănânce soarele contracarând energiile solare negative.

Conform vechilor superstitii, oamenii nu ar trebui sa se uite in aceasta zi către soare, caci vor orbi sau îi va durea capul tot restul verii. Unii se feresc a se trezi dis-de-dimineata, de frică să nu vadă trei sori.

Conform altor păreri, dacă te scoli in zori, vei vedea soarele la rasarit spălându-se pe față și apa curgând sub formă de raze luminoase. În noaptea de Sânziene se deschid cerurile, iar animalele prind glas. La miezul nopții de Sânziene, pentru cateva momente, înflorește iarba-fiarelor, cu care se pot descuia toate lacatele.

 Traditia spune ca sanzienele au puterea de a indeparta raul si boala. In trecut se puneau flori de sanziene in patul femeilor ce urmau sa nasca, pentru ca se considera ca astfel vor avea o nastere mai usoara;

 Sânzienele rămân o sărbătoare a vitalității” (Otilia Hedeșan – Lecții despre calendar)  deoarece jocul ritualic al Sânzienelor  - când se aruncă coronițele pe casă pentru viață și moarte - reprezintă reminiscențe ale practicilor vitale prin care zeitățile protectoare erau solicitate să apere culturile agrare. 

Sânzienele – plante de leac pentru om și animale

Conform cercetărilor din teren ale etnografului Marcel Lapteș, bătrânele considerau că „Sânzienele îs bune la vrăjit că-s flori blagoslovite de Sf. Vineri și Maica Domnului”. Însă Sânzienele / Drăgaicele sunt posesoarele unor puteri miraculoase, în special a plantelor de leac, pentru intensificarea luptei împotriva forțelor răului. Principala plantă, sânziana, avea o mare putere cu largă gamă curativă.

Sânzienele erau utilizate în farmacologia tradițională cu efecte terapeutice spectaculoase, în multe afecțiuni ale oamenilor: dureri de ficat, stomac, fiere, cap, ochi și urechi, a durerilor în general, în epilepsii, afecțiuni ale plămânilor, dermatologice. Florile sânzienelor (galbene sau albe) erau culese, apoi uscate la umbră, se păstrau la loc uscat, în trăistuțe din cânepă, la grinda încăperii de locuit.

Când se năștea un copil, moașa, la scaldă, punea flori de sânziene să fie frumos, să crească mare și să aibă păru' galben ca sânziana.

Florile de sânziene mai aveau utilizare în durerile de mijloc, mai ales în timpul lucrului la holdă sau la strânsul fânului și prunelor uneori: se făcea infuzie de flori și se bea rece la câmp. În Ținutul Pădurenilor cu aceste plante (arse) se afumau copiii speriați sau cei care nu puteau dormi noaptea sau vitele din grajd.

Pe lângă sânziene, femeile mai culegeau și alte plante de leac cărora le confereau aceleași puteri magice și etnoiatrice miraculoase, pentru că, acum plantele sunt puternice, pline de sevă.

Semnificatiile numelui Sanziana

Prenume feminin readus la moda datorita influentei folclorului, Sinziana este o mai veche creatie a onomasticii romanesti de la subst. sinziana sau sinziene (-> Ion). in calendarul nostru popular sarbatoarea sinzienelor este legata de nenumarate vechi credinte si ritualuri care au interesante paralelisme in mitologia unor popoare mai apropiate sau mai indepartate de noi in spatiu si timp. Sint renumite o serie de obiceiuri din noaptea de sinziene, dintre care vom aminti doar culegerea ierburilor de leac (dar mai ales „iarba fiarelor") sau impodobirea portilor si ferestrelor cu flori. Cununa de spice impletite pentru dragaica (alt nume al sarbatorii), in unele regiuni „cununa de sinziene", este folosita ca mijloc magic pentru „facut de ursita", pentru prezicerea lungimii vietii cuiva. in unele parti sinzienile sau dragaicele sint identificate cu ielele, fiinte fantastice care au pasiunea dansului dar si puterea de a lua mintile si de a poci pe cei jucati de ele. Deosebit de interesante sint legendele cosmogonice potrivit carora Iana Sinziana este identificata cu Luna (casatorita cu fratele sau Soarele, ea se sinucide, aruneindu-se in apa; asa se face ca de atunci cei doi nu mai apar niciodata impreuna); legatura dintre cultul lunar si sinziana s-a facut probabil prin intermediul lui zina, o proba lingvistica sigura a cultului Dianei in regiunile carpato-dunarene. Dupa cum se poate observa, sinziana, care in fond inseamna „ziua sfintului Ion" (pentru etimologie -» Ion), in afara numelui nu are nici o legatura cu crestinismul, ci cu elemente mult mai vechi, pagine. Conform unui obicei intilnit la multe popoare, numele sarbatorii era folosit cu valoare personala cel putin din sec. 16, cind incep sa apara in documente formele Sinzioana, Simzeana, Sanziana etc. (trebuie luata in consideratie si o alta posibilitate, anume formarea numelui personal de la numele plantei care infloreste de sinziene). Folosirea prenumelui Sinziana se explica astazi poate mai putin prin traditia onomastica decit prin incarcatura poetica a numelui, datorata liricii populare (din creatia culta este demna de mentionat feeria Sinziana si Pepelea de V. Alecsandri).

Numele de fata Sanziana este de origine romaneasca si inseamana "ziua sfantului Ion"

In noaptea de sanziene au loc o serie de traditii si obiceiuri printre care se numara impodobirea portilor si a ferestrelor cu flori, se impletesc cunune de spine pentru dragiaca (este denumirea pe care sarbatoarea sanzienelor o are in anumite regiuni) cu care se spune ca se poate prezice longevitatea unei persoane.

Despre Sanziene se spune ca sunt fete foarte frumoase, ce traiesc in paduri sau pe campii si care cand se prind in hora, dau puteri deosebite plantelor, pentru a deveni leac pentru orice boala, iar daca nu sunt sarbatorite asa cum se cuvine, sanzienele se supara si ii pedepsesc pe oameni.

In unele parti, sanzienele sunt identificate cu ielele, care sunt fiinte supranaturale care apar in hora si au puterea de a vraji si poci pe cei prinsi in hora alaturi de ele.

Exista si teorii conform carora, numele Sanziana a fost dat chiar dupa numele plantei care infloreste de sanziene, cu flori galben-aurii, frumos mirositoare si cu proprietati terapeutice bine-cunocute in medicina traditionala.

In mitologia romaneasca exista legenda Soarelui si a Lunii, unde Iana Sanziana este sora Soarelui cu care acesta traieste o minunata poveste de dragoste, insa pentru ca se temea de incest, Iana Sanziana fuge de fratele sau si se transforma in Luna pentru ca sa nu se mai intalneasca niciodata.

Sanzienele sau Nasterea Sfantului Ioan sunt sarbatorite de Biserica Ortodoxa pe 24 iunie.

Etimologie
Cuvantul Sanziana vine din latinescul sanctus dies Johannis, ziua sfantului Ion, caci numeste sarbatoarea nasterii Sfantului Ioan Botezatorul, celebrata pe 24 iunie. La fel cum s-a intamplat si la celelalte popoare, numele sarbatorii a fost preluat ca nume personal, cam din secolul al XVI-lea, cand incepem sa regasim in acte oficiale forme precum Sinzioana, Simzeana, Sanziana. Totusi, se poate considera ca numele a fost preluat de la plantele care infloresc in acea perioada. Numele se regaseste in mitologia romaneasca, sub forma zeitei Iana Sanziana, sora Soarelui, care s-a transformat in Luna, conform anumitor legende, pentru ca Soarele sa nu o poata vedea.
Mircea Eliade, in schimb, considera ca numele de Sanziana provine dintr-un cult roman dedicat zeitei Diana preluat de daci, din sintagma Sanctae Dianae.

Derivate de la numele Sanziana
Simziana, Sanzioana.

Sanziana si Sanzienele in literatura si in folclor
Zana buna Iana Sanziana din basmul Sora Soarelui si din balada Soarele si Luna, personajul Sanziana din feeria Sanziana si Pepelea de Vasile Alecsandri, romanul Noaptea de Sanziene de Mircea Eliade.