24 Iunie

Este a 175-a zi a anului. 

Au mai rămas 190 de zile până la sfârșitul anului.

Soarele răsare la 05 h 32 m și apune la 21 h 04 m.

Citatul zilei

„Realitatea dură este o confuzie dezolantă de idealuri frumoase şi realizări stângace, dar întotdeauna vor fi câţiva încăpăţânaţi, eroi, sfinţi şi artişti care, în vieţile şi operele lor, ating bucăţi din Absolut, care ne ajută să suportăm realităţile dezgustătoare.” (Ernesto Sabato)

 

 Ziua Universala a IEI

La 24 iunie, în fiecare an, este sărbătorită Ziua Universală a Iei. Comunitatea online "La Blouse Roumaine", fondată de Andreea Tănăsescu, a înaintat la 21 ianuarie 2013 iniţiativa ca iei să îi fie dedicată o zi din an. Prima Zi Universală a Iei a fost organizată în acelaşi an, odată cu sărbătoarea de Sânziene, de către comunitatea "La Blouse Roumaine".

La blouse roumaine este o comunitate online, născută pe facebook în 2012, ce a declanșat una dintre cele mai importante mișcări culturale din ultimii 25 de ani, dedicate iei și culturii identitare din România.

La blouse roumaine a creat și inițiat Ziua Universală a Iei, pe 24 iunie 2013, odată cu sărbătoarea Sânzienelor și Sfântul Ioan de vară. Evenimentul s-a bucurat de un succes imens, fiind celebrat, doi ani la rând, pe 6 continente, in peste 50 de țări și 100 de localități din România și din întreaga lume.

Comunitatea La blouse roumaine a primit premiul revistei Business Review pentru Cel mai important efort de promovare a României in 2013, premiul de Proiectul Anului acordat de Asociația Cele mai Frumoase Sate Românești și nominalizarea revistei Foreign Policy Romania în Top 100, categoria inițiativelor culturale care mişcă ţara în direcţii bune.

Alegerea datei nu a fost nicidecum una întâmplătoare. Numite în tradiția populară și Frumoasele sau Măiastrele, Sânzienele sunt ființe fantastice, făpturi mlădioase în rochii albe de abur, care se prind în hore amețitoare și devin una cu adierea vântului. Aceasta este și senzația pe care oricine o resimte atunci când alege să îmbrace o ie românească și să poarte astfel cu sine glasul străbunilor săi.

Ia este un adevarat monument al istoriei romanesti, oglindind traditii si reminescente ale stramosilor nostri, ce a trait pe aceste meleaguri.

In prezent, ia romaneasca face parte din mai multe linii de vestimentatie romanesti, branduri ce incearca sa promoveze ia si portul traditional romanesc si in acest sens sa il faca cunoscut in lumea intreaga.

Cămașa cu altiță a fost iubită de-a lungul timpului nu doar de oamenii de rând, ci și de personalități remarcante. Regina Maria, fascinată de frumusețea portului tradițional, a fost una dintre cele mai mari susținătoare a iei românești, pe care a iubit-o și ridicat-o la rang de etalon vestimentar în rândul femeilor din aristocrația românească.

Asupra cămăși tradiționale și-au îndreptat atenția și mari artiști, care au pictat pe pânzele lor femei îmbrăcate în portul românesc, printre ei numărându-se nume precum Henri Matisse, Nicolae Toniza sau Camil Ressu.  

Printre personalitati care au purtat o ie romaneasca amintim actrite de la Hoolywood precum Katie Holmes, Kate Moss, Anne Hathaway, Alexa Chung, Halle Berry.

Primarul capitalei americane, Muriel Bowser, a proclamat ziua de 24 iunie 2016 drept 'Ziua Universală a iei' în Washington, D.C, potrivit unui comunicat de presă al Ambasadei României în SUA.

În proclamaţia semnată de primar se arată că ziua de 24 iunie a fost recunoscută şi celebrată în jurul lumii şi este sărbătorită inclusiv de comunitatea românească din Washington, D.C.

De asemenea este menţionat faptul că ia românească a devenit un simbol internaţional al culturii române şi o sursă de inspiraţie pentru mari creatori de modă.

Iniţiată şi coordonată de comunitatea online 'La Blouse Roumaine', sărbătoarea este un prilej de a promova o frumoasă tradiţie românească.

Drumul iei în lume

De la femeia dacă la regină, de la femeia de rând la modelele internaţionale, pictată de Matisse şi sursă de inspiraţie pentru Yves Saint Laurent, ia românească a străbătut un drum lung în istorie. Dacă poţi să o “citeşti”, ea spune povestea unui neam, iar dacă ştii să o porţi, ea poate fi un simbol al feminităţii universale.

Aspecte ale portului popular românesc există încă din secolul al VI-lea, iar însemnări latineşti apar în "Glossarium mediae et infimae Latinitatis" al lui Du Cange. Cu toate astea, nu se poate preciza exact data apariţiei iei, ci doar se presupune că ar fi fost prima oară purtată de populaţia din cultura Cucuteni.

Ce ştim cu siguranţă este că ia este cămaşa de sărbătoare a româncelor, haina noastră tradiţională, în care s-au concentrat toate simbolurile spiritului şi sufletului poporului, de-a lungul generaţiilor

Nu este un exponat de muzeu, este un obiect viu, care odată purtat devine poartă spre infinit.

„Oare există tablou mai încântător decât o ţărancă româncă, îmbrăcată în costum popular, cu fustă roşie sau oranj, cu broboada galbenă aruncată peste cozile negre, cu ochi mari, negri şi luminoşi, cu ulciorul verde pe cap, grăbindu-se spre casă, sau o doamnă româncă, cu veşminte splendide, cu un minunat văl alb sau galben, lucrând la războiul de ţesut?". Scria Regina Elisabeta, cea care a introdus moda portului tradiţional la Curte, în prefaţa cărţii “Arta de a lucre cu suveica”.

Regina Elisabeta, dar şi doamnele de la Curte, apoi Regina Maria şi principesele Elisabeta, Maria şi Ileana au purtat cu mândrie straiul popular cusut cu migală şi de multe ori cu fir de aur sau argint. Se poate spune că, la acea vreme, cămeşa românească a câştigat lupta cu ţinutele venite din vestul Europei şi de la Curtea Regală a fost numai un pas până la ieşirea ei în lume.

Începând cu turnelul Reginei Maria în Statele Unite ale Americii, în 1926, când aceasta a purtat costumul popular românesc şi până astăzi, când se poate vorbi despre un trend vestimentar urban, cu o zi universală, ia îşi spune şi ne spune povestea.

În ţară, Ziua Iei este celebrată, prin diferite manifestări, sub îndemnul: Pe 24 iunie, poartă ia românească!

Comunitatea La Blouse Roumaine promovează ia ca brand de ţară şi doreşte ca ziua de 24 iunie să fie recunoscută ca Zi Universală. Astfel şi anul acesta portul românesc este cinstit şi sărbătorit în marile oraşe ale lumii.
 Cămaşa, în cadrul portului femeiesc tradiţional românesc, a reprezentat întotdeauna piesa principală, care prin ornamentică, prin calitatea materialelor şi a execuţiei, punea în evidenţă statutul social-economic şi personalitatea purtătoarei. Numită local ie, cămeşe, spăcel, ciupag etc., ea a intrat în conştiinţa publică cu prima denominaţie, devenită generică.
Ziua Universală a Iei a devenit în timp un eveniment global, fiind sărbătorită în peste 100 de oraşe, din 50 de ţări din întreaga lume. În 2015, primarul Washington D.C., Muriel Bowser, a proclamat ziua de 24 iunie drept Ziua Universală a Iei în acest oraş, în urma eforturilor comune ale Ambasadei României la Washington şi ale comunităţii româneşti din capitala americană.
Şi în 2018, în întreaga ţară sunt organizate numeroase evenimente ce au în centru lor ia, una dintre cele mai importante moşteniri naţionale şi culturale ale României. Între acestea amintim: Ziua Universală a IEI 2018, organizat de comunitatea online Semne Cusute şi Muzeul Astra, în perioada 22-24 iunie, la Muzeul Astra din Sibiu; cea de-a treia ediţie a Zilei iei la Muzeul Satului Vâlcean; Sărbătoarea Iei şi a Portului Popular ediţia a II-a, comuna Sadu, judeţul Sibiu; ateliere şi expoziţii tematice, spectacol de muzică populară şi concert de fanfară, la Hanul Greweln, municipiul Mediaş, judeţul Sibiu; a treia ediţie a Festivalului "RomânIA Autentică", are loc simultan, la Hobiţa în judeţul Gorj, la Iaşi, la Palatul Culturii, şi la Braşov, în Piaţa Sfatului, în zilele de 23 şi 24 iunie; tradiţionala Horă a Iilor, în cadrul Festivalului Naţional "Sărbătoarea iilor", ce se desfăşoară la Cezieni, judeţul Olt, în perioada 1-24 iunie.
În străinătate, Ziua Universală a Iei este marcată la Ljubljana, Slovenia, prin expoziţia cu acelaşi nume care se deschide la Muzeul de Etnografie al Sloveniei (13-29 iunie), la iniţiativa Ambasadei României în Republica Slovenia. Evenimentul marchează atât Centenarul României Moderne, cât şi Anul European al Patrimoniului.
De asemenea, la Roma, Italia, Institutul Cultural Român prin Accademia di Romania in Roma, Muzeul Naţional al Satului ''Dimitrie Gusti'' din Bucureşti, Primăria Municipiului Bucureşti prin creart - Centrul de Creaţie, Artă şi Tradiţie şi Ambasada României în Republica Italiană, în parteneriat cu Bibliotecile Romei, Asociaţia Culturală Româno-Italiană PROPATRIA din Roma şi Liga Studenţilor Români din Străinătate - Filiala Italia, organizează o serie de evenimente menite a celebra Centenarul Marii Uniri şi Ziua Universală a Iei 2018. Evenimentele ''Ateliere meşteşugăreşti susţinute de meşteri populari'', expoziţia ''Feminitate şi împodobire'' şi concertul susţinut de Orchestra Naţională ''Valahia'' din Bucureşti, dirijor Marius Zorilă, solista Lavinia Goste, se află sub patronajul Primăriei Oraşului Roma, notează www.icr.ro.

Costumul tradiţional femeiesc este format din ie, poale, fotă, catrinţă sau maramă. Ia este bluza femeiască, confecţionată din pânză albă de bumbac, de in sau de borangic şi care se distinge, în funcţie de regiune, atât prin motive cât şi prin tehnicile de decorare, transmise de la o generaţie la alta, fapt care a conservat tradiţia, bunul gust şi unicitatea de la o generaţie la alta. Croiul iei, simplu, a fost acelaşi din cele mai vechi timpuri, fiind folosit şi astăzi, potrivit volumului ''Cusături româneşti'' de Aurelia Doagă.

Culorile folosite la broderie erau în două - trei nuanţe cromatice, de regulă, dar se broda şi cu o singură culoare, de obicei negru. La acestea se adăugau, după specificul zonelor, culori pastelate, fire metalice, flori, fluturi şi mărgele. Iile cusute arătau, totodată, statutul femeii. Astfel, cele căsătorite şi cele în vârstă purtau modele de croială modeste şi culori mai temperate. Cele tinere îşi cuseau iile în culori vii pentru a atrage peţitori. Erau cusute ii pentru ceremonia nunţii sau pentru zilele de sărbătoare, bogat împodobite, altele pentru horă, iar altele, cele mai simple, se regăseau în vestimentaţia zilnică. Motivele erau geometrice sau inspirate de natură.
De-a lungul timpului aceasta a suferit o serie de transformări, dar şi-a păstrat în linii mari forma moştenită, simplă, funcţională. Astfel a dobândit unele particularităţi, mai ales în ornamentaţie, care au dus la stabilirea următoarelor tipuri de ii.

Ia cu altiţă, încreţ şi râuri o întâlnim în Oltenia, Muntenia şi Moldova. Se croieşte din patru foi, fără nicio răscroială. Foile se încreţesc la gât cu ajutorul gulerului. Se caracterizează prin prezenţa constantă a unor câmpuri ornamentale: altiţa (porţiunea de broderie orizontală care acoperă umărul, cu o lăţime de 10,5 cm), încreţul (o fâşie ornamentală dispusă transversal, lucrată în alb-crem, care urmează imediat după altiţă), râurile sau rândurile (în număr de trei pornesc din încreţ până jos la mână; acoperă drept sau în diagonală-Moldova, mâneca). Jos la mână, ia prezintă bantă sau mânecă largă. Ca puncte de cusătură se folosesc: cruci, tighele, punctul bătrânesc, brăduţii (Argeş, Vlaşca), butucul (Buzău, Rm. Sărat), punctul în ''scăriţă pe dos'' (Olt, Vâlcea), brânelul, obinzeli etc. Ia cu altiţă, încreţ şi râuri se poartă cu fotă, vâlnic, zăvelci, catrinţe.

Specifică Hunedoarei şi Banatului este ia cu ''tablă'' - ornamentul principal - plasat pe toată mâneca, de la umăr până jos la ''fodor'' (volan). Ia nu are altiţă. Tabla de Banat porneşte de sus de pe umăr până deasupra cotului. Motivul ornamental este punctul geometric. Punctul specific Hunedoarei este ''aţeşte'', iar al Banatului, punctul ''nemţoanelor'' şi ''tăietura'', notează volumul amintit mai sus. Cămaşa de Hunedoara se poartă cu catrinţe negre, iar cea de Banat cu catrinţă şi ''opreg'' (bucată îngustă dreptunghiulară cu franjuri, aşezată în spate).
Ia cu şire şi umeraş este întâlnită în sudul Transilvaniei, respectiv în Sibiu, Orăştie, Valea Jiului, Făgăraş. Ornamentele în formă de şire care pornesc din umăr sunt acoperite transversal de o fâşie îngustă ornamentală, care acoperă umărul, denumită umeraş. Cămaşa mai prezintă ornamentul numit ''ciocănele'', care este dispus vertical în formă de panglică, printre care sunt cusute motive florale şi geometrice. Această ie se poartă cu două catrinţe dreptunghiulare, aşezate în faţă şi în spate. În zona Făgăraşului, de la brâu în jos, se poartă piesa roşie numită ''păstură'' (şorţ).
Cămaşa cu ''pui peste cot'' este întâlnită în zona Munţilor Apuseni, zonele Bistriţa-Năsăud, Valea Gurghiului. Ornamentul principal ''puii peste cot'' se plasează peste cot, orizontal. Ca puncte de cusătură specifice se folosesc punctul peste fire, guriţa păpuşii. Ia se poartă cu catrinţe specifice Transilvaniei.

Cămaşa cu platcă se întâlneşte în Maramureş şi Bihor şi al cărei croi se desprinde de tipul croiului amintit mai sus. Ea are o platcă mare, pătrată. Ornamentul principal este cel geometric, care se distribuie pe platcă. Punctele de cusătură specifice sunt punctele peste fire, zbârciog nemţesc, şi o serie de tighele perfecte. Caracteristic cămăşii de Oaş este şi cromatica vie, ce a suferit influenţa costumului popoarelor vecine.
Cămaşa pătrată la gât se abate de la croiul cămăşii româneşti şi o găsim în Maramureş. Ea se croieşte din două foi (faţă şi spate) şi se răscroieşte la gât în formă pătrată. Specifice sunt mânecile largi care se încreţesc la umăr şi jos la mână cu creţuri de o mare valoare artistică. Ornamentarea cămăşii se face cu motive simple, geometrice şi florale. Ca puncte specifice de cusătură se folosesc punctul înaintea acului pe care se bazează creţurile, tăietura (fereşti), nemţoanele. Cămaşa se poartă cu cele două ''zadii'' aşezate în spate, acestea fiind ornamentate cu dungi late în portocaliu, roşu, violet, pe fond negru.

De-a lungul timpului, fineţea materialelor folosite, armonia cromatică, dar şi croiul pieselor de port românesc, ţesute, croite şi brodate în casă au fost apreciate de reginele României, Elisabeta şi Maria, dar şi de aristocraţia feminină a timpului, care au purtat cu mândrie costumul popular în diferite momente.

Pe de altă parte, ia a atras atenţia artiştilor, fiind imortalizată de pictorul francez Henri Matisse în mai multe tablouri, cel mai cunoscut fiind ''La blouse roumaine'' (1940) expus la Muzeul Naţional de Artă Modernă din Paris. Un alt pictor român de origine evreiască, Constantin Daniel Rosenthal, a imortalizat-o pe Maria Rosetti, în ''România revoluţionară'', purtând atât ie, cât şi năframă. Ia apare şi în tablourile semnate de Camil Ressu, Ion Theodorescu-Sion, Francisc Şirato, Nicolae Tonitza, Dumitru Ghiaţă ş.a.

Ia este, în acelaşi timp, sursă de inspiraţie pentru creaţia vestimentară a unor celebri designeri precum Yves Saint Laurent, care a creat, în 1981, o întreagă colecţie intitulată ''La blouse roumaine'', urmat de Jean Paul Gaultier, Kenzo sau Tom Ford. Printre designerii români care s-au inspirat din portul tradiţional românesc se numără Adrian Oianu, Dorin Negrău, Corina Vlădescu, Ingrid Vlasov ş.a.  

Sânzienele îmbracă planeta în ie românească 

Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul

Biserica a închinat Sfântului Proroc Ioan, Botezătorul şi Înaintemergătorul Domnului, o serie de şase sărbători care începe în anul bisericesc (1 septembrie) cu Zămislirea Sf. Proroc Ioan Botezătorul (23 septembrie); urmează Soborul Sf. Proroc Ioan Botezătorul (7 ianuarie); Întâia şi a doua aflare a capului Sf. Proroc Ioan Botezătorul (24 februarie); A treia aflare a capului Sf. Proroc Ioan Botezătorul (25 mai); Naşterea Sf. Proroc Ioan Botezătorul (24 iunie), sărbătoare care în popor poartă numele de Sânziene sau Drăgaică; Tăierea capului Sf. Proroc Ioan Botezătorul (zi în care Biserica a rânduit post) (29 august).

Sărbătoarea din 24 iunie a naşterii Sfântului Proroc Ioan Botezătorul pune în lumină venirea pe lume a celui mai mare om născut din femeie, apostolul pocăinţei, cel mai mare sihastru şi postitor din câţi au fost vreodată (vol. "Predici la praznice împărăteşti şi la sfinţi de peste an", arhimandrit Cleopa Ilie, 1996).

Sfântul Proroc Ioan Botezătorul, numit şi "Înaintemergătorul", pentru că a anunţat venirea Lui Iisus Hristos - Mesia, s-a născut în cetatea Orini, în perioada în care Irod era rege al Iudeii.

Nasterea Sfantului Ioan Botezatorul este praznuita pe 24 iunie. Aceasta sarbatoare este cunoscuta in popor si sub denumirea de Sanziene sau Dragaica.

Sfantul Ioan Botezatorul s-a nascut in cetatea Orini, in familia preotului Zaharia. Elisabeta, mama sa, era descendenta a semintiei lui Aaron. Nasterea prorocului Ioan s-a petrecut cu sase luni inaintea nasterii lui Iisus. Nasterea sa a fost vestita de catre ingerul Gavriil lui Zaharia, in timp ce acesta slujea la templu. Pentru ca nu va da crezare celor vestite de ingerul Gavriil, Zaharia va ramane mut pana la punerea numelui fiului sau.
Cei doi părinţi ai Sfântului Ioan Botezătorul sunt consideraţi părinţi model, părinţi sfinţi. "Cât au plâns, cât s-au rugat şi au postit părinţii săi ca să nască un copil! Sfântul Ioan este rod al credinţei, al rugăciunii şi al postirii părinţilor săi", spune arhimandritul Ilie Cleopa în predica de la sărbătoare Naşterii Sfântul Ioan Botezătorul.

Sfântul Zaharia şi Sfânta Elisabeta şi-au jertfit în cele din urmă viaţa pentru copil. Sfântul Zaharia a fost omorât, la porunca împăratului Irod, care şi-a trimis soldaţii să omoare toţi pruncii, în vârstă de până la doi ani, în speranţa de a-l ucide şi pe Mesia, de a cărui naştere a fost vestit de către magi.

Ştiind de naşterea minunată a lui Ioan şi crezând că însuşi Ioan ar putea fi Mesia, a poruncit soldaţilor să îl caute şi să îl omoare.

Între timp mama sa, Elisabeta, l-a luat pe pruncul Ioan şi a fugit, ascunzându-se în munţi, de cealaltă parte a Iordanului.

Negăsind copilul, soldaţii au fost trimişi la preotul Zaharia, pentru a le spune unde este ascunzătoarea. Cum nu au primit nici un răspuns, Sfântul Proroc Zaharia a fost ucis pe loc cu sabia, în ziua în care fusese rânduit să slujească la Templul din Ierusalim.

După patruzeci de zile de la uciderea lui Zaharia, Sfânta Elisabeta, mama Sfântului Ioan Botezătorul, şi-a dat sfârşitul în peştera unde ascunsese copilul.

Sfântul Ioan, ocrotit de Dumnezeu, a rămas în pustie până "în ziua arătării lui către Israel" (Luca 1, 80), când a început a predica pocăinţa către mulţimile care veneau la el, pregătindu-le să îl primească pe Mântuitorul Hristos.  

Exista o lunga perioada din viata Sfantului Ioan Botezatorul despre care nu avem informatii. Cunoastem ca s-a retras in pustiu, unde a dus o viata de aspre nevointe, pana in momentul in care a primit porunca sa inceapa sa predice. Rolul lui Ioan nu a fost numai acela de a pregati poporul pentru venirea lui Hristos, ci si acela de a-L descoperi lumii ca Mesia si Fiul lui Dumnezeu.

Ioan este nume iudaic - "Iohanan" prescurtare din Iehohanan si inseamna "Dumnezeu s-a milostivit".

Nasterea Sfantului Ioan Botezatorul - data sarbatorii

Data de 24 iunie nu a fost fixata intr-un mod intamplator ca zi a nasterii Sfantului Ioan Botezatorul. Potrivit Sfintei Scripturi, zamislirea Sfantului Ioan Botezatorul a avut loc dupa ce Zaharia, tatal sau, a tamaiat in sfantul altar - loc in care numai arhiereul intra o singura data pe an, in luna a saptea, ziua a 10 a (cf. Levitic 16, 29). Aceasta luna din calendarul iudaic cuprindea o parte din septembrie si alta din octombrie. Avand in vedere cele descoperite in Sfanta Scriptura, Sfintii Parinti au randuit ca ziua zamislirii Sfantului Ioan sa fie pe 23 septembrie, iar ziua de 24 iunie ca zi de nastere.

Pe de alta parte, trebuie sa avem in vedere ca dupa solstitiul de vara din 21 iunie, ziua incepe sa scada si noaptea sa creasca. De aici putem intelege ca Sfantul Ioan Botezatorul, persoana care reprezinta Legea Veche, se naste intr-un timp cand ziua se micsoreaza, ca semn ca Legea Vechiului Testament incepe sa apuna pentru ca vine Legea Harului, Legea lui Hristos. Sa nu uitam ca Nasterea Mantuitorului este praznuita pe 25 decembrie, dupa solstitiul de iarna din 22 decembrie, cand ziua incepe sa creasca.

Ioan Botezatorul - "cel mai mare intre cei nascuti, cel mai mic in imparatia cerurilor"

Textul din evanghelia de la Matei 11, 11: "Adevarat zic voua: nu s-a ridicat intre cei nascuti din femei unul mai mare decat Ioan Botezatorul; totusi, cel mai mic in imparatia cerurilor este mai mare decat el" (Matei 11, 11), este marturisirea lui Hristos despre Ioan.

Nu exista contradictie in cele afirmate de Hristos. Ca sa intelegem ca Ioan Botezatorul este "cel mai mare intre cei nascuti din femei”, ne este de ajuns sa stim ca a saltat in pantecele maicii sale, in momentul in care Elisabeta se intalneste cu Fecioara Maria atunci cand aceasta Il purta in pantece pe Domnul, ca a vietuit in pustie precum un inger, ca L-a botezat pe Hristos la raul Iordan, etc. Iar ca sa intelegem ce inseamna cuvintele "cel mai mic in imparatia cerurilor este mai mare decat el", ne vom opri asupra talcuirii pe care o dau Sfintii Parinti.

Sfantul Maxim Marturisitorul spune ca "teologul cel mai inalt e mai mic decat cel de pe urma dintre ingeri". El face aceasta afirmatie pentru ca rezuma "imparatia cerurilor" la lumea ingerilor, caci Imparatia cerurilor nu era inca deschisa oamenilor in vremea lui Ioan. Astfel, Sfantul Ioan este mai mic decat orice inger.

O alta talcuire a Sfantul Maxim Marturistorul este aceasta: "Fiindca se credea ca Ioan a dobandit prin contemplatie toata cunostinta ingaduita aici, cunostinta cea mai mica si cea mai de pe urma in viata viitoare e mai mare decat cea de aici". De aici reiese ca orice cunoastere a lui Dumnezeu in aceasta lume, este doar "in parte" sau "ca in oglinda, in ghicitura", pe cand in lumea de dincolo, cunoasterea va fi "fata catre fata", "deplina", dupa cum spune Sfantul Apostol Pavel (I Corinteni 13, 12).

Al treilea inteles pe care il ofera Sfantul Maxim Marturisitorul este rezumat la cuvintele: "Cel ce sta pe treapta cea mai de pe urma in vietuirea evanghelica e mai mare ca cel inaltat in treapta Legii". De aici reiese ca Sfantul Ioan Botezatorul, neimpartasindu-se de harul revarsat la Cincizecime, neprimind "botezul cu Duh Sfant si cu foc" este "mai mic decat cel mai mic in imparatia lui Dumnezeu".

Intelesul duhovnicesc al imbracamintei si hranei Sfantului Ioan Botezatorul

Din Evanghelia dupa Marcu, aflam ca Sfantul Ioan Botezatorul era imbracat in haina din par de camila, incins cu o curea de piele si ca se hranea cu lacuste si miere salbatica.

Camila poate simboliza atat curatia, cat si necuratia. Daca in Vechiul Testament ea putea fi privita ca un animal curat pentru ca era rumegator, ea putea fi vazuta si ca necurata, daca tinem seama ca avea copita despicata. Daca ramanem la prima semnificatie, cea de animal curat, camila simbolizeaza poporul ales, in timp ce necuratia prefigura neamurile pagane.

Faptul ca Ioan purta o haina din par de camila, simbolizeaza chemarea evreilor si a paganilor la Hristos.

Cureaua, provenita de la un animal mort, semnifica prin incingerea cu ea, omorarea patimilor.

Cat priveste hrana sa, trebuie sa stim ca albinele si lacustele erau considerate a fi curate in Vechiul Testament, semn ca Ioan se hranea doar cu cele placute Domnului.

Moartea Sfantului Ioan Botezatorul

Din Evanghelie cunoastem ca Irod, la un ospat prilejuit de sarbatorirea zilei de nastere, a taiat capul Sfantului Ioan Botezatorul, la cererea Irodiadei. In acea vreme, Sfantul Ioan era intemnitat in castelul lui Irod de la Maherus. Ioan il mustrase pe Irod pentru traiul lui nelegiuit cu Irodiada, care era sotia fratelui sau. In ura ei de moarte, Irodiada a sfatuit-o pe Salomeea, fiica ei, care dansase si placuse oaspetilor si indeosebi lui Irod, sa ceara de la acesta capul Botezatorului ca rasplata.

Sarbatorile inchinate Sfantului Ioan Botezatorul

Biserica a inchinat lui Ioan sase sarbatori: zamislirea lui (23 septembrie), nasterea (24 iunie), soborul lui (7 ianuarie), taierea capului (29 august), prima si a doua aflare a capului lui (24 februarie) si a treia aflare a capului sau (25 mai).

Drăgaica sau Sânzienele

In ziua de 24 iunie a fiecarui an bisericesc, Biserica Ortodoxa face pomenirea Nasterii Sfantului Ioan Botezatorul, cunoscuta in popor si cu denumirea de Dragaica sau Sanziene.

Biserica Ortodoxa serbeaza de obicei ziua mortii sfintilor, ca ziua lor de nastere. Numai Maica Domnului si Sfantul Ioan Botezatorul fac exceptie de la aceasta regula; ei au privilegiul de a li se sarbatori atat zamislirea (23 septembrie, 9 decembrie) si nasterea (8 septembrie, 24 iunie), cat si alte evenimente din viata lor (ca Bunavestire, Aflarea capului Sfantului Ioan Botezatorul).

Sarbatoarea Nasterii Sfantului Ioan Botezatorul are un temei biblic, pentru ca evenimentul amintit este consemnat de Sfantul Evanghelist Luca cu amanunte in Evanghelia Sa. Nasterea aceasta a avut loc cu sase luni inainte de cea a Domnului lisus Hristos. Sarbatoarea apare atestata documentar in secolele IV-V, cand se fixeaza definitiv si data Craciunului.

Sarbatoarea Nasterii Sfantului Ioan Botezatorul, la 24 iunie, se pare ca a fost instituita dupa unii cercetatori, spre a inlocui sarbatorile pagane, cu caracter agricol sau naturist, din epoca solstitiului de vara (22-23 iunie).

Potrivit etnologului Marcel Lutic "sub numele Sânziene se ascund trei elemente strâns legate între ele. Primul se referă la zânele, de obicei bune, zâne extrem de harnice în noaptea de 23 spre 24 iunie, adică noaptea Sânzienelor; al doilea este reprezentat de florile galbene ce înfloresc în preajma zilei de 24 iunie, flori având importante atribute divinatorii şi apotropaice, aceste flori fiind substitute vegetale ale zânelor cu acelaşi nume. Ultimul element vizează chiar sărbătoarea de pe 24 iunie, sărbătoare numită, mai ales în sudul României, şi Drăgaica".

Imaginaţia populară a închipuit Sânzienele ca pe nişte fete foarte frumoase, care trăiesc îndeobşte prin păduri sau pe câmpii, cel mai adesea, jucând.

"Ele sunt socotite zâne ale câmpului, dând puteri deosebite florilor şi buruienilor, astfel încât acestea, în preajma sărbătorii de pe 24 iunie, devin plante de leac. Nu întâmplător, după sărbătoarea Sânzienelor, toate plantele dau îndărăt, adică nu mai cresc deloc" a adăugat Lutic.

Ziua de Sânziene este considerată sfântă: nimeni nu are voie să lucreze în această zi, când soarele joacă pe cer sau stă în loc la amiază. Legate de această zi, sunt diverse obiceiuri, dar cele mai importante sunt cele dedicate dragostei.

Sărbătoarea Sânzienelor este, în tradiţia populară, un prilej de a sărbători soarele şi muncile agricole specifice verii. În multe zone din ţară, se aprind noaptea focuri pe dealuri. În unele sate, oamenii umblă cu făcliile aprinse, înconjurând casa, ogoarele, grajdurile.

Spre dimineaţă, flăcăii umblă prin sat şi aruncă cununiţe de sânziene pe la casele unde stau fetele de măritat.

Se spune că, în noaptea de Sânziene (23 spre 24 iunie), se deschid porţile cerului şi lumea de dincolo vine în contact cu lumea pământeană. Cu acest prilej, în foarte multe zone din ţară se fac pomeni pentru morţi, de moşii de Sânziene.

Cum sărbătorim Sânzienele

În ziua de Sânziene au loc bâlciuri şi iarmaroace, acestea fiind un foarte bun prilej pentru întâlnirea tinerilor în vederea căsătoriei. Târgurile de fete erau des întâlnite în această zi, iar printre cele mai renumite târguri care aveau loc la Sânziene se numără cele de la Buzău, Focşani, Buda, din judeţul Vrancea, Ipăteşti, judeţul Olt, Piteşti, Câmpulung Muscel, Cărbuneşti, judeţul Olt, Broşteni, judeţul Mehedinţi, Giurgeni, judeţul Ialomiţa.

Florile culese în ziua de Sânziene, prinse în coroniţe sau legate în formă de cruce, erau duse la biserică pentru a fi sfinţite şi erau păstrate, apoi, pentru tratarea bolilor sau alungarea tuturor relelor. De altfel, acum, o dată cu venirea verii, era un bun prilej pentru culegerea plantelor de leac, toate având o eficacitate sigură. În noaptea de Sânziene răsare şi floarea albă de ferigă, care aduce noroc celui care o va culege.

Tot în noaptea dinaintea sărbătorii, fetele obişnuiau să pună sub pernă flori de sânziene, în speranţa că astfel îşi vor visa ursitul. Femeile căsătorite aveau alte griji, astfel că îşi înfăşurau cu sânziene mijlocul, pentru a nu avea dureri la muncile câmpului. Atât fetele, cât şi femeile, fără deosebire, îşi puneau în păr sau în sân floarea, pentru a atrage atenţia asupra frumuseţii lor.

Din spicele de grâu, sânziene şi alte plante, fetele îşi făceau cununi cu care se împodobeau şi jucau dansul Drăgaicei. Acest dans era pentru belşug, precum şi pentru protecţia gospodăriilor şi ogoarelor. În tradiţia populară, se credea că, odată cu drăgaicele, juca şi soarele la amiază, astfel că el stătea mai mult pe cer decât de obicei.

În preajma Sânzienelor abundă practicile privind căutarea alesului în vederea căsătoriei. Astfel, fetele aveau obiceiul să arunce o cunună de sânziene pe acoperişul casei. Dacă aceasta rămânea pe acoperiş, fata urma să se mărite chiar în acel an, în timp ce, dacă ajungea pe jos, fata o mai arunca până rămânea prinsă pentru a şti câţi ani mai are de aşteptat.

Uneori, cununa era aruncată pe colţul casei, fata venind să o ia a doua zi dis-de-dimineaţă. Ea ducea cununa în ocolul vitelor şi, cu ochii închişi, o dădea de mâncare unei vite. Se spune că, după cum arăta această vită, aşa urma să arate şi viitorul soţ.

Obiceiuri din dimineaţa de Sânziene

În dimineaţa zilei de 24 iunie, a Sânzienelor, multe fete obişnuiau să se scalde în rouă din zone neumblate. Roua sânzienelor era strânsă de babe într-o cârpă albă, de pânză nouă, apoi o storceau într-o oală nouă. În drum spre casă, babele nu vorbeau deloc şi mai ales nu trebuia să întâlnească pe nimeni. Dacă toate acestea erau împlinite, atunci cine se spăla cu rouă era sănătos şi drăgăstos peste an.

De asemenea, fetele obişnuiau ca, în timpul zilei, considerată o perioadă extrem de benefică, să se supună descântecului de întors inima unuia către altul, de unde se poate vedea că aproape toată ziua era dedicată în special iubirii.

În medicina populară, sânziana este folosită pentru foarte multe boli, dar trebuie culeasă în zorii zilei. Se spune că sânzienele puse în apa de baie întăresc copiii slabi şi sensibili, acest procedeu fiind folosit şi pentru tratarea frigurilor. Roua căzută pe flori în noaptea de sânziene vindecă bolile de ochi şi piele.

În mitologia folclorică românească, există sânzienele sau drăgaicele, care sunt personaje mitice nocturne. Faţă de iele şi rusalii, sânzienele sau drăgaicele sunt binevoitoare faţă de om, ajută la rodirea plantelor şi copacilor, a vieţuitoarelor în general. Totuşi, sânzienele se răzbunau amarnic dacă ziua nu le este respectată.

Obiceiurile legate de Sanziene se pierd in negura timpurilor. Sunt datini autohtone, al caror nume originar dac s-a pierdut. S-a pastrat cel roman Sanziana, de la Sancta Diana (care circula si azi in Ardeal) si cel slav Dragaica (care a venit mai tarziu si care circula in Muntenia si Oltenia).

Sanzienele ies la dans si cine le vede ramane mut

Sanzienele sau Dragaica, cum mai este denumita in popor, (sarbatorite pe 24 iunie, de ziua nasterii lui Ioan Botezatorul) este o sarbatoare in care se celebreaza dragostea si fertilitatea, se culeg plante de leac si pentru descantece.

In noaptea magica de Sanziene (23-24 iunie) se spune ca ielele ies la dans, in padure, iar cine le vede ramane mut sau innebuneste.

Cine vede ielele dansand in padure ramane mut

Ielele sunt niste fecioare cu mare putere de seductie si puteri magice. Se crede ca locuiesc in vazduh, in paduri sau in pesteri, pe maluri de ape sau la raspantii si apar noaptea la lumina lunii, rotindu-se in hora, in locuri retrase, dansand goale, cu parul despletit si clopotei la picioare. Se spune ca locul pe care au dansat fetele ramane ca ars de foc, si nimic nu mai creste pe acel loc.

Sanzienele sunt niste zane foarte frumoase, care traiesc prin paduri sau pe campii, se prind in hora si dau puteri magice plantelor.

Sanzienele sunt plante cu puteri magice

Daca sunt sarbatorite cum se cuvine, ele fac culturile sa rodeasca, dau prunci sanatosi femeilor casatorite, inmultesc pasarile si animalele si tamaduiesc bolnavii. In schimb, daca oamenii nu le sarbatoresc cum se cuvine, ele se supara si devin asemenea zanelor rele cunoscute in popor drept iele sau rusalii.

Planta Sanziana

Sanzienele sunt plante cu flori galbene-aurii si placut mirositoare. Cresc prin livezi, pasuni, margini de paduri si poienite. Insotite de muzica si chiuiturile flacailor, fetele aduna "florile de Sanziene" sau "iarba Sfantului Ion" in buchete, fac colane si impletesc cununi circulare si cruciforme sau le strang in buchetele. Aceste coronite si buchete sunt aduse in sat, unde sunt asezate pe porti, usi, ferestre, pe suri, pe stupi si chiar in straturile de legume, in credinta ca ele vor ocroti casa si gospodaria de puterea fortelor malefice, aducand totodata noroc, sanatate si belsug oamenilor, animalelor si semanaturilor (vor inflori ca Sanzienele).

In Noaptea de Sanziene iti poti afla ursitul

Sanzienele erau socotite uneori de tinerele fete si un mijloc de a-ti afla ursitul, cat si timpul cand se vor marita.

Cununile barbatilor, impletite in forma de cruce, iar cele ale fetelor in forma de cerc, sunt aruncate pe casa. Daca jerbele se opresc pe acoperis, e semn de nunta, iar daca nu, ursitul sau ursita mai trebuie asteptati.

Fetele isi pun flori de Sanziene neimpletite sub capatai. In acea noapte, ele isi vor visa ursitul. Daca va fi purtata in par sau in san de fecioare sau tinere neveste, acestea vor deveni atragatoare si dragastoase. Inainte de rasaritul Soarelui, fetele si flacaii se apropie de ocolul vitelor. Cununile sunt aruncate in coarnele vitelor. Daca gingasa coronita se opreste in cornul unei vite tinere, fata se va marita dupa un tanar, iar daca se opreste in cornul vitei batrane, ursitul va fi om in varsta.

Traditia mai spune ca atunci cand doi tineri se iubesc si vor sa nu se mai desparta in veci, trebuie sa faca baie-n mare, in aceasta noapte, chiar si cateva clipe, si pot fi siguri ca dragostea lor ii va lega toata viata.

De Sanziene se fac hore si se aprind focuri

Data de desfasurare a Dragaicei (jocul este atestat in sudul si estul tarii unde Sanzienele se numesc Dragaice) este fixa, 24 iunie, in imediata apropiere a solstitiului de vara, cand, dupa credinta populara, soarele joaca de bucurie in momentul rasaritului.

De la preotesele romane ne-au ramas sarbatorile agrare, de solstitiu, si credintele legate de plantele numite sanziene, cu care isi impodobeau templele sau le foloseau in ritualurile pentru dragoste. Caci aduceau prosperitate in camp, in casa sau omului ce le purta; exact aceelasi credinte le-am preluat si noi. Biserica crestina le-a combatut, fiind pagane, dar apoi le-a acceptat (oamenii nu renuntau nici la sarbatoare, nici la magiile care o insoteau) si le-a mutat in ziua de 24, pentru a o asocia Sfantului Ioan Botezatorul.

Dragaica, Sanzienele in traditia populara

In calendarul popular, ziua de 24 iunie este cunoscuta sub denumirea de Sanziene sau Dragaica.

Desi sunt asociate sarbatorii crestine a Nasterii Sfantului Ioan Botezatorul si a Aducerii Moastelor Sfantului Ioan cel Nou de la Suceava, Sanzienele isi au originea intr-un stravechi cult solar. Denumirea este preluata probabil, de la Sancta Diana, zeita silvestra. Sanzienele erau considerate, inca din vremea lui Cantemir, ca reprezentari fitomorfe (Florile de Sanziene) si divinitati antropomorfe. In credinta populara, Sanzienele erau considerate a fi niste femei frumoase, niste adevarate preotese ale soarelui, divinitati nocturne ascunse prin padurile intunecate, neumblate de om.

Nu este exclus ca in vremuri indepartate populatia din munti sa se fi intalnit la momentele solstitiale (Sanzienele) sau echinoctiale pentru a savarsi ritualuri inchinate Soarelui. Megalitii din Muntii Calimani pe care s-au descoperit insemne solare (rozete, soarele antropomorfizat), pot fi marturii in acest sens.

Conform traditiei, Sanzienele plutesc in aer sau umbla pe pamant in noaptea de 23 spre 24 iunie, canta si danseaza, impart rod holdelor, umplu de fecunditate femeile casatorite, inmultesc animalele si pasarile, umplu de leac si miros florile si tamaduiesc bolile si suferintele oamenilor.

Spre deosebire de Rusalii, care sunt reprezentari fantastice aducatoare de rele, Sanzienele sunt zane bune. Dar ele pot deveni si forte daunatoare, lovindu-i pe cei pacatosi cu "lantul Sanzienelor", pot starni din senin si vijelii, pot aduce grindina, lasand campul fara de rod si florile fara de leac.

In ajunul sau in ziua de Sanziene se intalneau practici si obiceiuri de divinatie, de aflare a ursitei si a norocului in gospodarie.

In dimineata de Sanziene inainte de rasaritul soarelui oamenii strangeau buchete de Sanziene pe care le impleteau in coronite si le aruncau pe acoperisul caselor. Se considera ca omul va trai mult in cazul in care coronita ramanea pe casa sau, dimpotriva ca va muri repede, atunci cand coronita aluneca spre marginea acoperisului sau cadea de pe acoperis.

Fetele strangeau flori de Sanziene pentru a le pune sub perna, in noaptea premergatoare sarbatoarii, in credinta ca isi vor visa ursitul. In unele zone fetele isi faceau coronite din Sanziene pe care le lasau peste noapte in gradini sau in locuri curate. Daca dimineata gaseau coronitele pline de roua, era semn sigur de maritis in vara care incepea.

Gospodarii incercau sa afle care le va fi norocul la animale, tot cu ajutorul florilor de Sanziene, in seara din ajunul sarbatorii agatau cununi de Sanziene la coltul casei orientat catre rasarit si daca, a doua zi, in coronite erau prinse par de la anumite animale, sau puf / pene de la pasari considerau ca anul va fi bun mai ales pentru acestea.

Florile culese in ziua de Sanziene prinse in coronite sau legate in forma de cruce, erau duse la biserica pentru a fi sfintite si erau pastrate, apoi, pentru diverse practici magice.

Sarbatoarea Sanzienelor care marcheaza mijlocul verii, era considerata si momentul optim pentru culegerea plantelor de leac.

Tot acum se faceau previziuni meteorologice: in functie de momentul in care rasarea Constelatia Gainusei, se determina perioada prielnica pentru semanatul graului de toamna.

Sarbatoarea Sanzienelor mai este cunoscuta in popor si sub denumirea de Amutitul Cucului. Se crede ca daca cucul inceteaza sa cante inainte de Sanziene, inseamna ca vara va fi secetoasa.

Pentru a fi sanatosi si avea spor in munca, in acest moment de inceput al secerisului, oamenii se incingeau peste sale cu tulpini de cicoare.

Pentru a fi placute feciorilor, fetele se spalau pe cap, in aceasta zi cu fiertura de iarba mare. Pentru a scapa de boli, fetele si nevestele se scaldau ritual in ape curgatoare iar pentru a se umple de fertilitate, femeile se tavaleau dezbracate in roua, dimineata, inainte de rasaritul Soarelui.

Pentru alungarea spiritelor malefice se aprindeau focuri in care se aruncau substante puternic mirositoare, se buciuma si se striga in jurul focurilor.

In unele sate din sud-vestul Bucovinei, putea fi intalnit, cu ani in urma, obiceiul "boului instrutat". In cadrul ceremonialului, masca taurina murea si renastea simbolic la acest inceput de timp calendaristic.

Pentru pomenirea mortilor se fac pomeni imbelsugate si se pun flori mirositoare pe morminte.

De Sanziene au loc balciuri si iarmaroace. Acestea erau in trecut un bun prilej pentru intalnirea tinerilor in vederea casatoriei. Printre cele mai renumite targuri se numara cele de la Buzau, Focsani, Campulung Muscel, Buda, din judetul Vrancea, Ipatesti, judetul Olt, Pitesti, Carbunesti, judetul Olt, Giurgeni, judetul Ialomita, Brosteni, judetul Mehedinti) si, cel mai cunoscut, Targul de Fete de pe Muntele Gaina.

Sub aspect religios, in ziua de 24 iunie, in Bucovina se sarbatoreste cu mare fast Aducerea moastelor Sfantului Ioan cel Nou de la Suceava. Acum, ca si alta data, in aceasta zi se aduna mii de pelerini pentru a participa la ceremonia scoaterii moastelor Sfantului Ioan.

Sarbatoarea Nasterii Sfantului Ioan Botezatorul, la 24 iunie, se pare ca a fost instituita dupa unii cercetatori, spre a inlocui sarbatorile pagane, cu caracter agricol sau naturist, din epoca solstitiului de vara (22-23 iunie).

Ziua Avocatului din România

Patronul zilei fiind Sf. Ioan Botezătorul, hotărârea de a marca această zi a fost luată la Congresul avocaţilor din România din 1998 şi reprezintă data înfiinţării primului Consiliu al unui Barou român.

Barourile celebreaza 153 de ani de la aparitia Legii din 6 decembrie 1864 pentru constituirea corpului de avocati, actul care a consacrat pentru prima data in Romania avocatura ca profesie liberala.

Organizarea avocaturii s-a făcut diferit în Transilvania și în România. În 24 iunie 1865 s-a constituit primul Consiliu de disciplină al Baroului de Ilfov, primul din țară. Camera avocaților din Cluj s-a înființat în 1875, deși existau în oraș avocați încă din 1840.

Din cartea ”Istoria Baroului Cluj”, scrisă de avocatul Mirel Ionescu și istoricul Greta-Monica Miron, publicată în 2012, aflăm că în Cluj se făceau studii juridice de la începutul secolului XIX și existau așa numiți avocați în 1840.

Orașul Cluj a oferit posibilitatea tinerilor de a efectua studii juridice la facultatea juridică ce funcționa în cadrul Liceului academic piarist, încă din 1806. S-au numărat între studenții facultății de drept din oraș și avocații români care au ieșit în prim-planul vieții publice în anul revoluționar 1848, Alexandru Bohățel (1816-1897) și Florian Micaș (?-1876). Cel dintâi s-a stabilit ca avocat în Cluj în 1840, angajându-se în rezolvarea litigiilor de proprietate în care au fost implicați țăranii români. În 1848 a fost ales deputat pentru Dieta din Cluj. În primăvara acelui an, s-a distins între tinerii clujeni revoluționari tânărul avocat Florian Micaș, unul din organizatorii consfătuirii din 27-28 martie. În cadrul acesteia s-a redactat o petiție-manifest care a cuprins cererile națiunii române. Despre Micaș, decanul Baroului Cluj din 1932, Alexandru Dragomir, spunea: ”Avocat aci în Cluj, care fiind cunoscut prin însușirile sale de distins jurist, a fost consultat de Arhiereul de Blaj pentru împlinirea formelor legale de convocare a adunării.” (Buletinul Uniunii Avocaților nr.7-8, 1932)

În 1867, Imperiul habsburgic s-a transformat într-o monarhie constituțională cu două centre de autoritate: Austria și Ungaria urmau să se ocupe separat de afacerile interne, iar aspectele esențiale ale suveranității, problemele externe și de apărare urmau să fie rezolvate împreună, sub influența monarhului. Compromisul mediat de împăratul Francisc Iusof între liberalii maghiari și burghezia austro-germană s-a bazat pe unirea Transilvaniei cu Ungaria, precondiția oricărui acord, formulată de maghiari. Statutul distinct al Transilvaniei era astfel anulat și, ca atare, în 20 iunie 1867, Dieta din Cluj a fost dizolvată prin decret regal și, printr-o ordonanță separată, s-au abrogat actele legislative ale adunării provinciale de la Sibiu. Guvernului format din contele Gyula Andrassy i s-au acordat puteri depline asupra chestiunilor Transilvaniei. Din punct de vedere legislativ, codul civil austriac, deși fracvent amendat, a rămas în vigoare. În sistemul judiciar s-a trecut la organizarea judecătoriilor de ocol și a tribunalelor (legea XXXI/1871, modificată prin legea XVII din 1891), a parchetului (legea XXXIII/1871, modificată prin legea XVII/1891), a avocaților (legea XXXIV/1874 privind activitatea avocațială, adoptată la 4 decembrie 1874, publicată în Camera Deputaților la 10 decembrie 1874 și în Senat la 12 decembrie 1874) și a notarului public (legea XXXV/1874).

Legea avocaților din 1874

Înainte de emiterea legii din 1874, avocații din Cluj fuseseră organizați într-o Societate care s-a implicat în discuțiile privind noua organizare a justiției, de pildă în cele referitoare la înființarea instituției notariatului. Nu au lipsit nici dezbaterile privind organizarea corpului de avocați, emiterea legii nr. XXXIV/1874 fiind considerată un remarcabil succes al susținătorilor reglementării profesiunii. În baza acestei legi, în ședința din 16 ianuarie 1875, s-a constituit Camera avocaților din Cluj, eveniment considerat epocal de membrii nou-înființatei instituții. Ca atare, într-o scrisoare adresată ministrului justiției, avocații și-au exprimat gratitudinea și profunda recunoștință față de acesta, considerând că lui îi aparține meritul de a fi creat cadrul legal pentru reglementarea activității avocațiale. Publicarea scrisorii în ziarele vremii reflectă o dată în plus importanța momentului.

Condițiile impuse prin lege aspiranților la profesia de avocat erau: cetățenia ungară, obținerea unei diplome în drept, experiență de trei ani pe lângă una din camerele de avocați și susținerea unui examen în fața unei Comisii întrunite la Târgu Mureș, care funcționa pentru Transilvania și Banat. În urma trecerii examenului, candidatul primea o diplomă de avocat pe baza căreia se putea înscrie în Camera avocaților.

Principiile de organizare consacrate prin legea din 1864 a profesiei de avocat au supravieţuit trecerii timpului, multe fiind preluate în cadrul reglementărilor ulterioare, până la actuala reglementare a organizării şi exercitării profesiei de avocat – Legea nr. 51/1995. Anul acesta se sărbătoresc și  20 de ani de la adoptarea Legii nr. 51/1995, prin care avocatura a redevenit profesie liberală.

Ziua națională a Republicii Malta. 

Aniversarea Zilei Sf. Ioan Botezătorul, patronul Ordinului Ioanit.

Republica Malta este o tara insulara in Europa de sud. Consistand dintr-un arhipelag in centrul Marii Mediterane, la sud de Italia si la nord de Tunisia, aceste insule amplasate strategic, au fost cucerite si stapanite de diferite puteri pe parcursul secolelor.

Ordinul cavaleresc maltez, a fost alungat in 1798 din Malta prin Napoléon dupa aproape 270 de ani de domnie, urmand ca acesta sa formeze in continuare in Roma (in Via Condotti 68) cel mai mic stat din lume (cunoscut sub numele de Staretia din Malta).

Malta a devenit independenta de Marea Britanie la 21 septembrie 1964, iar de la 1 mai 2004 este membra a Uniunii Europene.

Alegatorii micii insule mediteraneene arata o divizare politica cum nu se mai gaseste altundeva. Conservatorii nationalisti si socialistii se lupta pentru putere, ambii ar putea construi o circumscriptie stabila. De aceea in Malta diferenta de voturi a fost foarte mica. Presedintele Edward Fenech Adami a sperat de exemplu la o votare cu 57 % pentru Referendumul UE, si a numit aceasta marea majoritate.

Statutul de membru de partid este mostenit din generatie in generatie in Malta.

Pe 12 martie 2003, deci la patru zile de la referendumul pentru extinderea Uniunii Europene au avut loc in Malta alegeri parlamentare. Dupa modelul referendumului, maltezii au ales conservatorii nationali (PN) pentru 51,79 % din locurile din parlament si Partidul Muncii (MLP) pentru 47,52 % din locurile din Parlament (MLP). Al treilea partid, Alternattiva Demokratika (AD) a primit 0,68 % din voturile exprimate si deci nici un loc in Parlament.

Statul maltez cuprinde sase insule: Malta (ca. 246 km²), Gozo (ca. 67 km²), Comino (ca. 3 km²), insula Filfla (care inseamna "boaba de piper"), cele doua insule gemene St.Paul. Insula principala, Malta, este formata din cinci districte, Gozo si Comino constituindu-se impreuna intr-un al saselea. Cea de-a patra insula,ca marime, nelocuita, a fost baza militara britanica, baza pe care acestia au dinamitat-o la parasirea ei, Filfla (0,06 km²).

Malta numara cca. 400.000 locuitori, cetateni ai statului maltez, precum si un numar semnificativ de rezidenti (in special britanici in varsta, retrasi aici, la pensie, datorita climei exceptionale si a costurilor extrem de convenabile), pe o suprafata redusa, rezultand astfel o densitate a populatiei ridicata, de 1249 locuitori pe kilometrul patrat. Astfel, Malta este tara cu cea mai mare densitate din Europa si a treia tara ca densitate din lume. 94 % din populatie locuieste in mediul urban.

Datorita influentelor siciliene, populatia malteza apartine oarecum si grupei romanice. 1,8% din locuitorii Maltei sunt de o alta nationalitate decat cea malteza. Limbile oficiale sunt malteza si engleza. Şi italiana este vorbita dar intr-o pondere nesemnificativa. Limba malteza este o limba cu puternice influente semite, in special arabe.

Gozo si Comino: Gozo ara aproximativ 30.000 de locuitori iar Comino 3 locuitori permanenti. Pe Comino locuiesc permanent: un cuplu de hotelieri, sot si sotie si un politist (detasat si inlocuit periodic).

Republica Malta: Capitala Valletta

Evenimente de-a lungul timpului...

• 109: A fost dat în folosinţă, de împăratul Traian, apeductul Aqua Traiana care alimenta Roma cu apă din lacul Bracciano, situat la 40 km nord-vest de oraş.

Apeductul Aqua Traiana sau Apeductul lui Traian, a fost construit în anul 109 e.N, sub domnia lui Traianus. Era alimentat de sursele din munţii Sabatini, de la nord de lacul Sabatinus (cunoscut astăzi sub numele de Lacul Bracciano), la nord-vest de Roma. Trecea peste pasul Gianicolo şi sosea la Roma pe malul drept al Tibrului, după ce străbătea distanţa aproape în totalitate prin subteran. Urmărea Via Claudia şi Via Triumphalis, apoi Via Aurelia, pe arcuri. Se oprea pe colina Janiculus.

Apeductul a fost distrus, în parte, de regele ostrogot Vitiges, în anul 537 e.N, pe timp ce asedia Roma. Vitiges a pierdut, aşa că apeductul a fost reparat curând de generalul bizantin Belizarie. Alte noi intervenţii asupra lucrării s-au făcut sub pontificatul papei Honorius I-ul, în sec.al 7-lea. A suferit noi distrugeri pe timpul trecerii Lombarzilor şi ale sarazinilor şi a fost reparat între în sec.al 8-lea şi al 9-lea.

In anul 1605, papa Paul al V-lea a reconstruit apeductul pe deasupra canalelor antice. Această reconstrucţie a primit numele de Aqua Paola.

O porțiune subterană a Apeduct a fost recent descoperită de către arheologi sub o păşune a unei ferme de porci de lângă Roma, sub ruinele unei capele. Se pare că apeductul datează din timpul domniei împăratului Traian, din anul 109 e.N.

Explorarea capelei distruse  a dat la iveală o uşă ascunsă care a condus la o altă încăpere subterană, care s-a dovedit o galerie. Dincolo de galeria subterană lungă de 125 de metri se află începutul apeductului. Acesta este căptuşit cu ciment şi zidărie rezistentă la apă, caracteristice epocii domniei lui Traian.

• 1400: S-a născut Johann Gutenberg, inventator german al tiparului cu litere mobile din metal (d. 1468)

Johannes Gensfleisch zur Laden zum Gutenberg (n. 1398 – d. 3 februarie, 1468) a fost un metalurgist, bijutier și tipograf german care s-a remarcat prin contribuția sa la tehnologia tipăririi.

Este creditat cu crearea unui nou tip de presă tipografică și a unor cerneluri pe bază de uleiuri. Originea primelor prese ale lui Gutenberg este neclară, mai mulți autori considerând presele sale inițiale drept adaptări ale preselor fixe deja existente în Europa, în combinație cu tehnologia de tipărire cu caractere mobile din metal inventată în Coreea și China.

Gutenberg s-a născut în orașul german Mainz, fiul unui negustor numit Friele Gensfleisch zur Laden, care a adoptat numele de familie "zum Gutenberg" după numele cartierului în care se mutase familia sa. Gutenberg s-a născut într-o familie de patricieni bogați, care aveau o genealogie datată până în secolul al treisprezecelea. Părinții săi erau aurari și băteau monedă.

Pe 24 iunie se împlinesc 615 ani de la naşterea inventatorului tiparului cu litere mobile din metal, Johann Gutenberg.

Prima presă tipografică, ce folosea litere mobile şi cerneală pe bază de uleiuri, a făcut ca toate cărţile şi informaţiile cuprinse în acestea să devină mult mai accesibile publicului larg. Procedeul inventat de el a fost atât de revoluţionar, încât a rămas nechimbat timp de patru secole.

Biblia lui Gutenberg a fost prima carte din Europa produsă în masă şi a ieşit de sub tipar pe data de 23 februarie 1455. Publicarea sa a marcant evoluţia tehnologică a lumii.

Înainte, doar bogaţii îşi permiteau să aibă cărţi, volumele fiind extrem de scumpe pentru că erau, de fapt, transcrieri făcute de mână.

Nu se ştie cu exactitace câte volume ale Bibliei lui Gutenberg au fost tipărite la acel moment, dar se crede că ar fi vorba despre 150-180 de cărţi.

Presa tipografică

Presa fixă în care foile de hârtie erau presate de blocuri de lemn în care fuseseră gravate textul și/sau ilustrațiile, a apărut pentru prima oară în China, și a fost folosită în Asia de Est cu mult timp înaintea lui Gutenberg. Până în secolele al XII-lea și al XIII-lea, numeroase biblioteci chineze conțineau zeci de mii de cărți tipărite. Primul sistem de tipărire cu caractere mobile din lume a fost inventat de Bi Sheng. Coreenii și chinezii cunoșteau tipărirea cu litere mobile, dar din cauza complexității sistemului de scriere folosit, această metodă nu a fost atât de utilizată ca în Europa Renașterii.

Nu se știe dacă Gutenberg cunoștea aceste tehnici sau le-a reinventat independent.

Gutenberg a introdus în mod sigur metode eficiente pentru producerea în masă a cărților, ducând la o creștere masivă a numărului de texte scrise în Europa — în mare parte datorită popularității Bibliei lui Gutenberg, prima sa lucrare produsă în masă, începând cu 23 februarie 1455. Totuși Gutenberg nu a avut talent la afaceri, și nu a obținut profituri substanțiale din invenția sa.

Gutenberg a început experimentele cu tipografia din metal după ce s-a mutat din orașul natal Mainz la Strasburg (pe atunci oraș german, astăzi în Franța) - în jurul anului 1430. Știind că tipărirea cu blocuri de lemn implica mult timp și cheltuială, deoarece fiecare matriță, de mărimea unei pagini, trebuia gravată de mână separat și nu avea mare durabilitate, Gutenberg a tras concluzia că blocurile metalice puteau fi produse mult mai repede, prin combinarea unor matrițe mici și refolosibile pentru fiecare literă în parte.

În 1455, Gutenberg a finalizat tipărirea Bibliei, un volum in-folio cu 42 de linii pe fiecare pagină.

• 1497: John Cabot declara actualul teritoriu al Canadei de Est proprietate a Angliei.

Marinarul venetian Giovanni Caboto (sau John Cabot), descoperă Canada. La cinci ani după călătoria triumfătoare a lui Cristofor Columb, el l-a convins pe regele Angliei sa-i finanteze o expediţie maritimă. Nava sa de 50 de tone, Matthew, avand un echipaj de 18 marinari printre care si fiul sau Sebastian, pleaca din portul englez Bristol pe 2 mai, traversează Oceanul Atlantic si descoperă insulele Cape Breton şi Terra Nova, de la gura de varsare a raului St Lawrence din Canada de azi.

Cabot și membrii expediției au fost primii europeni care au pășit în America de Nord, după călătoriile desfășurate cu jumătate de mileniu în urmă de vikingii lui Leif Ericson (circa 1003).

• 1700: S-a născut Inocențiu Micu-Klein, iluminist român, episcop al Bisericii Române Unite cu Roma (greco-catolică) din Transilvania, militant pentru drepturile românilor ardeleni (d. 1768)

Inocențiu Micu-Klein, pe numele laic Ioan Micu, (n. 1692, Sadu, Mărginimea Sibiului - d. 22 septembrie 1768, Roma) a fost episcop greco-catolic al Episcopiei române unite de Făgăraș. În anul 1737 a mutat sediul episcopal la Blaj, unde a ridicat Catedrala „Sfânta Treime” și mănăstirea cu același hram. Este considerat întemeietorul gândirii politice românești moderne.

Prin diploma imperială din 25 februarie 1729 împăratul romano-german (austriac) Carol al VI-lea l-a numit pe Ioan Micu, încă student la Trnava, episcop de Alba Iulia și Făgăraș, ridicându-l totodată în funcția de consilier imperial. La 5 septembrie 1729 a primit titlul de baron, primind numele „Klein”, traducerea în germană a numelui „Micu”. Cu această ocazie a devenit membru al Dietei Transilvaniei, adunarea legislativă a Principatului Transilvania.

Cu scopul de a avea sediul într-o localitate situată în centrul eparhiei sale, în anul 1737 a mutat reședința episcopală, printr-un schimb de proprietăți, de la Făgăraș la Blaj, unde a pus în anul 1741 piatra fundamentală a Catedralei Sf. Treime (terminată parțial în 1747).

În timpul Dietei din anul 1744 a început mișcarea călugărului bosniac Visarion Sarai, trimis în Transilvania de mitropolitul ortodox sârb de la Carloviț. Pe motiv că nu a intervenit împotriva acestuia, episcopul Micu a fost citat la Viena, de unde nu i s-a mai permis întoarcerea în Transilvania.[6] Împărăteasa Maria Terezia a fost de acord să-i plătească pensia episcopală lunară la Roma, unde episcopul Micu a trăit timp de 24 de ani, până la sfârșitul vieții.

După decesul episcopului Petru Pavel Aron, în sinodul electoral s-a clasat pe locul al doilea, cu 72 de voturi. Se gândea serios să ajungă a doua oară episcop al diecezei Făgărașului, lucru pe care îl putem afla din scrisoarea pe care i-a trimis-o arhiepiscopului de Strigoniu Francisc Barkóczy la 1 octombrie 1764, în care îi recomandă să intervină, ca dintre cei trei candidați să fie numit cel mai vrednic, și indirect se recomandă pe sine. Însă împărăteasa Maria Terezia l-a preferat pe scaunul episcopal al Blajului pe Atanasie Rednic, care obținuse abia 9 voturi.

Sfârșitul vieții

A murit la 22 septembrie 1768. A fost înmormântat în biserica Madonna del Pascolo din Roma. Nepotul său, Samuil Micu, i-a pus pe mormânt o lespede de piatră cu următorul epitaf: „Ioanni Innocentio Lib. Bar. Klein Vallachorum Graec. Ruth. et Rasc. Episcopo Fogarasiensi Qui a Carolo VI et M. Theresia Romm. Impp. Pro Sua Ecclesia Suoque Popvlo Plvrimis Impetratis Beneficiis Provincia Sancte Pieq. Administrata de Ecclesia de Patria De Provincia O. M. Tandem Aetate Operibusq. Confectvs Cessit Episcopatui. Obiit IX Kal. Octob. MDCCLXVIII”.

În scrierile sale își exprimase dorința de a fi înmormântat în catedrala zidită de el la Blaj.

La 22 iunie 1997 a fost exhumat și transferat la Biserica „Buneivestiri” a Colegiului Român Pio Romeno din Roma. La 2 august 1997 sicriul cu rămășițele pământești ale episcopului a fost adus la Blaj și depus în altarul Catedralei Sf. Treime. La 19 octombrie 1997 a fost înmormântat la loc de cinste, in cadrul unei liturghii festive, într-un mormânt săpat in fata iconostasului din Catedrala „Sfânta Treime”, ctitorită de el in Blajul atât de iubit.

Moștenirea lui Inocențiu Micu-Klein

Placa funerară din Biserica Santi Sergio e Bacco (Madonna del Pascolo)

Placa memorială din Biserica Santi Sergio e Bacco (în limba latină)

Placa memorială din Biserica Santi Sergio e Bacco (în limba română)

Ca nobil, a intrat în Dieta Transilvaniei (fiind primul român din Dietă) și a cerut drepturi pentru poporul român cu argumente bine precizate:

    Românii sunt cei mai vechi locuitori ai țării;

    Românii sunt populația cea mai numeroasă din Ardeal;

    Românii lucrează pământul și ocnele (muncile cele mai grele);

    Românii dau cele mai mari contribuții și, în virtutea voinței imperiale exprimată prin cele două diplome leopoldine, trebuie să se facă dreptate și poporului român.

Deci și românii au dreptul să fie recunoscuți ca națiune, a patra din Ardeal, nu numai „plebs valahica”. Dar cele trei națiuni privilegiate, (ungurii, sașii și secuii) s-au împotrivit, spunând că această cerere cuprinde „niște lucruri pe care nu le-a cerut nimeni până acum”.

Aprecieri

    O stradă din Făgăraș îi poartă numele: strada Inochentie Micu-Klein.

    Fosta strada Florilor din Cluj îi poartă numele. Tot la Cluj funcționează Liceul Teologic Român Unit „Inocențiu Micu”.

    Strada principală din Sadu îi poartă numele: strada Inocențiu Micu Klein.

    Vechiul liceu greco-catolic "Sfintii Trei Ierahi Vasile, Grigore si Ioan" din Blaj îi poartă azi numele: Colegiul Național Inochentie Micu Klein

• 1571: Spaniolul Miguel Lopez de Legazpi a fondat oraşul Manila, actuala capitală a Republicii Filippine.

Manila este capitala Filipinelor și, totodată, cel mai important centru cultural, educațional, social, politic și financiar al țării, și are o populație de 12.764.000 locuitori (2014).

Manila este împărțită în 8 districte — Tondo, Binondo, Santa Cruz, Quiapo, Sampaloc, San Miguel, Intramuros și Ermita.

Intramuros sau ''Orașul Cetate'' este unul dintre cele mai spectaculoase locuri ale orașului și face parte din orașul vechi. Construit în 1571, în perioada ocupației spaniole, are clădiri și biserici în stil european, care au fost reproduse și în alte părți ale arhipelagului. Este unul dintre cele mai bine conservate orașe medievale. Aici, temnițe și biserici vechi împart perimetrul cu galerii de artă, teatre și parcuri naturale.

În centrul Intramuros se află Catedrala din Manila, ce aparținea Arhiepiscopiei Catolice din Manila, Biserica Sf. Augustin, cea mai veche biserică de piatră din oraș, și una dintre cele patru biserici baroce din Filipine înscrise pe lista Patrimoniului Mondial UNESCO, Biserica Sf. Sebastian ș.a.

Catedrala din Manila este o catedrală catolică închinată Sfintei Fecioare Maria, un monument extrem de interesant, datorită arhitecturii sale speciale. Catedrala a fost construită în 1571, dar a suferit numeroase modificări de-a lungul timpului. În interior există picturi și numeroase piese de decor impresionante.

• 1610: Preotul Jessé Fléché l-a botezat pe Membertou, primul autohton din America de Nord creştinat împreună cu 21 de membri ai familiei sale.

Membertou a fost sagamo (Şeful) unui trib de indieni Micmac care trăia în apropierea actualului Port-Royal, în Noua Scoţie.

A luat numele de Henri, în onoarea regelui Franţei, Henric al IV-lea.

• 1711: Petru I, ţarul Rusiei, împreună cu împărăteasa şi întreaga curte, a sosit la Iaşi, unde s-a întâlnit cu domnul Moldovei, Dimitrie Cantemir .

Întâi intrase în Moldova pe la Tutora un corp de oaste rusesc condus de generalul Seremetev, cu 4000 de soldaţi.

La 13 aprilie 1711, Dumitraşcu Vodă ( Dimitrie Cantemir) semnase cu ţarul Petru al Rusiei un tratat formal, în care se prevedea şi ajutorul militar pe care-l oferera Rusia, precum şi contribuţia Moldovei cu oaste şi hrană. Efectiv, ţarul Petru şi Dimitrie Cantemir au stat în Iaşi 10 zile, după care au plecat în zona luptelor pe Prut.

Ion Neculce, care era la acea vreme hatman (comandantul oastei moldovene), a descris în amănunt ospeţele stropite din plin cu vin de Cotnari şi şampanie franţuzească, ţarul fiind cunoscut ca un mare iubitor de băuturi. De altfel, oastea rusă şi moldovenească era deja la Tutora şi se pregătea de luptă, făcând lucrări de fortificaţii.

În luptele cu turcii, oastea moldo rusă a fost nevoită să ceară pacea, iar în urma Păcii de la Vadul Huşilor (23 iulie 1711), i s-a permis ţarului să se retragă din Moldova cu toată oastea şi cu armele.

Dimitrie Cantemir a renunţat la domnie şi a fost lăsat să plece în Rusia, unde a trăit până la sfârşitul vieţii.

Pe 16 iulie, Ţarul Petru şi Dimitrie Cantemir cu întreaga curte, inclusiv Ion Neculce, au părăsit zona şi au plecat pe Prut în sus, înspre Polonia şi Rusia.

• 1818: S-a născut Ion Ionescu de la Brad, revoluționar pașoptist român, membru de onoare al Academiei Române.

În cursul vieții, a activat ca agronom, economist, savant și scriitor, fiind printre personalitățile secolului al XIX-lea care au militat cu energie și devotament patriotic pentru propășirea poporului român.

A studiat în țară la Academia Mihăileană din Iași, apoi a urmat în Franța agronomia, științele naturii și științele economice.

La Paris, Ion Ionescu de la Brad a închegat o strânsă prietenie cu alți tineri români aflați la studii în Franța, animați toți de năzuința îmbunătățirii condițiilor materiale și spirituale ale poporului din România. El a stabilit, de asemenea, relații cu multe personalități progresiste ale societății franceze, trăind în mijlocul frământărilor care au premers și au pregătit revoluția de la 1848.

Reîntors în patrie, el a fost primul profesor de științe agricole din țară la Academia Mihăileană din Iași(1842-1848).

În mai 1845, luând contact cu Nicolae Bălcescu, Mihail Kogălniceanu, C. Negri, V. Alecsandri și cu alți patrioți români, a aderat cu însuflețire la programul de eliberare națională și socială dezbătut cu acest prolej.

În timpul revoluției de la 1848, din inițiativa lui Bălcescu, guvernul revoluționar l-a chemat pe Ion Ionescu de la Brad la București, unde, în calitate de vicepreședinte, a condus Comisia proprietății, alcătuită din deputați, țărani și boieri.

Comisia proprietății, creată în scopul de a găsi soluții problemei agrare, principala problemă a revoluției de la 1848, trebuia să întocmească un proiect de lege pentru înfăptuirea articolului 13 din Proclamația de la Islaz. Ion Ionescu de la Brad a desfășurat o neobosită activitate în tot timpul cât s-au desfășurat lucrările comisiei, combatând cu tărie atitudinea reacționară a proprietarilor și sprijinind, prin intervențiile sale, cererile îndreptățite pe care la formulau țăranii.

Armata otomană, chemată de reacțiune spre a înăbuși revoluția, l-a arestat și pe Ion Ionescu de la Brad. După câteva săptămâni, a reușit să evadeze împreună cu alți conducători ai revoluției, trecând apoi în Transilvania, unde a stat până la mijlocul lunii februarie 1849. Acolo a vizitat taberele revoluționarilor români și pe prefecții lor: „Solomon, Dobra, Buteanu și pe vestitul Iancu”, cum însuși mărturisește cu admirație într-o scrisoare către Nicolae Bălcescu.

Exilul în Turcia, impus de înăbușirea revoluției, s-a prelungit opt ani și patru luni, timp pe care Ion Ionescu de la Brad l-a consacrat preocupărilor științifice, îndeplinind și unele funcții ca: expert și consilier imperial, director al Școlii de agricultură de la San-Stefano, administator al domeniilor din Tesalia ale marelui vizir, unde a înființat o școală profesională de agricultură și trei ferme model mici pentru țăranii greci.

Întreprinzând călătorii de studiu prin ținuturile aflate sub stăpânirea Imperiului otoman, a cercetat și interpretat realitățile și fenomenele naturale și sociale, tipărind în limba franceză cinci monografii și un raport. Printre lucrările publicate se află și Excursie agricolă în Dobrogea, studiu de atentă analiză a condițiilor agricole și sociale, precum și de vibranță atitudine românească.

După întoarcerea din exil (1857), Ion Ionescu de la Brad a fost primul director al statisticii din Moldova, apoi profesor de contabilitate, economie politică și financiară la Iași.

• 1880: În Québec s-a intonat pentru prima oară O Canada, cântec care a devenit ulterior imnul naţional al Canadei.

"O Canada" a fost proclamat imnul national al Canadei pe 1 Iulie, 1980, 100 de ani dupa cintat pentru prima data pe 24 Iunie, 1880. Muzica a fost compusa de Calixa Lavallée, un binecunoscut compozitor; cuvintele in limba franceza au fost scrise de Sir Adolphe-Basile Routhier. Cintecul a cistigat o popularitate constanta . Multe versiuni in limba engleza au aparut peste ani. Versiunea pe care se bazeaza varianta oficiala in limba engleza a fost scrisa in 1908 de Dl. Justice Robert Stanley Weir. Versiunea oficiala engleza include schimbarile recomandate in 1968 de un Comitet Special al Senatului si a Camerei Reprezentantilor. Cuvintele in franceza au ramas neschimbate.

Istoria completa a "O Canada "

Multa lume gindeste despre Calixa Lavallée ca un obscur professor de muzica, care a scris un cintec patriotic intr-un moment de inspiratie. Adevarul este un pic diferit. Lavallée a fost de fapt cunoscut drept un "Muzician national Canadian" si in aceasta postura a fost rugat sa compuna muzica pentru un poem compus de Judecatorul Adolphe-Basile Routhier.

Ocazia a fost Congresul national al Canadienilor-Francezi" in1880, care s-a tinut in aceeasi zi cu celebrarea St. Jean-Baptiste Day.

Au fost ceva ginduri de a se tine o competitie pentru un imn national care sa se cinte pentru prima data in ziua de St. Jean-Baptiste Day, pe 24 Iunie, dar in Ianuarie Comitetul care era la putere a decis ca nu este destul timp, asa ca Locotenentul Guvernator al Quebecului, Onorabilul Théodore Robitaille, a numit pe Judecatorul Routhier sa scrie un imn, si pe Lavallée sa compuna muzica. Lavallée a facut un numar de incercari pina cind melodia pe care o stim a fost primita cu entuziasm de prietenii sai muzicieni. Se spune ca in entuziasmul succesului Lavallée s-a grabit sa prezinte muzica sa Locotenent Guvernatorului fara macar sa se opreasca sa semneze manuscrisul.

Debutul a avut loc in 24 Iunie 1880 la un banchet in "Pavillon des Patineurs" in Quebec City la un spectacol numit "Mosaďque sur des airs populaires canadiens" pregatit de Joseph Vézina, un compositor proeminent.

Cu toate ca "O Canada" cu textul frantuzesc al lui Routhier a fost bine primit in acea seara, se pare ca nu a facut totusi o impresie decisive. Arthur Lavigne, un musician din Quebec si dealer de muzica, l-a publicat fara copyright, dar nu a fost vreo graba sa-l re-publice. Comentariile lui Lavallée din 1891 nu-l mentioneaza in succesele sale, si nici o biografie a Judecatorului Routhier publicata in 1898. Canada Franceza este reprezentata in editia din 1887 a cartii de muzica a Universitatii din Toronto de cintecele "Vive la canadienne", "A la claire fontaine" si "Un canadien errant".

Canada Engleza in general, probabil ca a auzit pentru prima data "O Canada" cind elevii de scoala l-au cintat cind Ducele si Ducesa de Cornwall (mai tirziu Regele George al V-lea si Regina Mary) au facut un tur al Canadei in 1901. Cinci ani mai tirziu Whaley si Royce au publicat in Toronto muzica cu text francez si o traducere in engleza facuta de Dr. Thomas Bedford Richardson, un doctor din Toronto . Corul Mendelssohn a folosit lirica lui Richardson la un concert in acea vreme si Judecatorul Routhier si presa franceza au l-au complimentat pe autor.

• 1901: La Paris, a avut loc prima expoziţie de pictură a lui Pablo Picasso.

Pe 24 iunie 1901, avea loc prima expoziţie de pictură a spaniolului Pablo Picasso, la Paris, la o galerie de pe strada Lafitte. Avea 19 ani. În prezent, lucrările lui ar putea umple un muzeu.

Picasso s-a născut în Malaga, ca fiu al pictorului José Ruiz Blasco şi al Mariei Picasso y López. Potrivit datinii spaniole, a primit la botez un şir lung de prenume, astfel, numele său întreg era Pablo Diego José Francisco de Paula Juan Nepomuceno María de los Remedios Cipriano de la Santísima Trinidad Martyr Patricio Clito Ruíz y Picasso López. Numele lui face referire la prieteni de familie şi sfinţi.

Un artist complex, despre care se zvonea că putea picta trei pânze pe zi, Picasso s-a folosit de toate mijloacele pentru a se manifesta creativ - creion, acuarelă, vopsele de ulei, cărbune, metal, resturi colectate din tomberoane. A spart definitiv convențiile stilului iluzionist și figurativ, dominant încă din perioada Renașterii. Opera lui Picasso este o oglindă ce permite urmărirea artei în secolul al XX-lea şi, totodată, viața particulară a artistului.

„Guernica” şi „Acrobatul şi micul arlechin”, două dintre capodoperele artistului

Picasso a pictat „Guernica” la Paris, în anul 1937. Pe lângă valoarea artistică de necontestat, în spatele picturii se află un important eveniment istoric, şi anume Bombardamentul de la Guernica, un teritoriu sacru şi locul în care conducătorii îşi depuneau jurămintele. Pablo Picasso a transpus emoţia atacului într-un mod inedit, artistul având capacitatea de a contura o imagine abstractă pentru a evidenţia durerea unor persoane nevinovate şi aflate în faţa unei tragedii. Din acest motiv, „Guernica” a devenit una dintre cele mai importante lucrări ce tratează tema războiului.

O altă capodoperă a artistului este „Acrobatul şi micul arlechin” („Acrobate et jeune arlequin”). Pictura a fost una dintre multele pe care Adolf Hitler le-a vândut în 1939, în procesul lui de „a curăţa” Germania de „imaginile perturbatoare” realizate de artişti precum Pablo Picasso.

• 1911: S-a născut Ernesto Sabato, scriitor argentinian

Ernesto Sábato (n. 24 iunie 1911 - d. 30 aprilie 2011) a fost un prozator și romancier latino-american.

S-a născut în Rojas, un oraș din provincia Buenos Aires, Argentina, în 1911. Părinții erau doi imigranți italo-albanezi, Juana María Ferrari și Francisco Sábato.

La vârsta de 16 ani, s-a alăturat unor grupuri de anarhiști, apoi de comuniști, dar a înțeles repede că "materialismul dialectic" e o contradicție în termeni, (afirmația îi aparține), iar atunci când, în 1935, a fost trimis la Moscova să studieze doctrina marxist-leninistă, a reușit să "evadeze", "trădând" cauza comunistă și evitând astfel soarta atâtor intelectuali de stânga din afara URSS ce au fost înghițiți de Gulag.

Și-a susținut doctoratul în fizică, apoi a plecat la Paris, unde a lucrat la Laboratorul Curie și s-a apropiat de grupul artiștilor suprarealiști. În 1945 a abandonat cercetarea științifică pentru a se dedica în exclusivitate literaturii. E doctor în fizică și a ținut cursuri de filozofie la Universitatea din La Plata.

Opera literară

A scris variate cărți de eseuri despre om și crizele timpului nostru, și despre sensul activității literare - Oameni și angrenaje, Scriitorul și fantasmele sale, Apologii și respingeri.

Dar cele mai cunoscute sunt fără dubiu cele trei romane: Tunelul (1948), Despre eroi și morminte (1961) și Abaddón, exterminatorul (1974), toate trei fiind traduse în limba română. Sábato a publicat doar patru romane, dar și-a aruncat în foc cea mai mare parte a paginilor scrise.

A primit premiile Miguel de Cervantes și Gabriela Mistral în 1984.

• 1927: În România a luat naştere Legiunea Arhanghelului Mihail din iniţiativa lui Corneliu Zelea Codreanu, a lui Ion I. Moţa, Ilie Gârneaţă, Corneliu Georgescu şi Radu Mironovici.

Ulterior, din legiune a apărut organizaţia de extremă dreapta Garda de Fier.

Legiunea Arhanghelului Mihail, numită şi Mişcarea Legionară, a fost înfiinţată în România interbelică, la 24 iunie 1927, de Corneliu Zelea Codreanu, în urma rupturii dintre acesta şi mentorul şi principalul său susţinător, A.C. Cuza, ca o organizaţie paramilitară teroristă de orientare naţionalistă-fascistă, creată după modelul organizaţiilor naziste SA şi SS, cu un caracter mistic-religios, violent anticomunist, antisemit şi antimasonic.

După asasinarea lui Codreanu în aprilie 1938, conducerea Legiunii a fost preluată de Horia Sima.

La 4 septembrie 1940, Legiunea s-a aliat cu Ion Antonescu, formând „Statul Naţional-Legionar” în al cărui guvern legionarii constituiau principala forţă politică.

Horia Sima a amplificat campania de asasinate politice, economice, rasiale şi de interese personale, campanie care a culminat cu Rebeliunea legionară din ianuarie 1941, o lovitură de stat eşuată împotriva lui Antonescu şi a armatei române.

Înlăturată de la guvernare (Horia Sima şi alţi fruntaşi legionari s-au refugiat în Germania), Legiunea s-a scindat în două grupuri antagoniste, „simiştii” lui Horia Sima şi „codreniştii” conduşi de Ion Zelea Codreanu (tatăl lui Corneliu).

• 1948: Instituirea blocadei asupra Berlinului.

La data de 24 iunie 1948 a început ,,Blocada Berlinului", una dintre primele crize majore internaţionale ale Războiului Rece, marcată de momentul când Uniunea Sovietică a blocat accesul rutier şi feroviar către Berlinul de Vest. La această situație s-a ajuns datorită faptului că la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, forțele aliate și-au stabilit zonele de influență din Germania şi au împărţit oraşul Berlin în patru zone de ocupație. Sectoarele francez, american şi britanic constituiau însă o enclavă în zona de ocupaţie sovietică şi prin urmare, un punct de acumulare al tensiunilor dintre Uniunea Sovietică și aliații occidentali. Astfel că, la 24 iunie 1948, Uniunea Sovietică a blocat accesul către cele trei sectoare occidentale ale Berlinului, aflate în interiorul zonei controlate de sovietici, oprind traficul rutier și feroviar din această zonă. Și pentru a crește și mai mult presiunea, sovieticii au izolat și sectoarele occidentale ale Berlinului de la rețeaua electrică, oprind astfel accesul locuitorilor din zona occidentală de la energia electrică folosită în scopuri casnice sau industriale. În aceste condiții, comandantul zonei de ocupație americane din Germania, generalul Lucius Clay a propus trimiterea unei coloane blindate care să deblocheze căile rutiere și feroviare din vestul spre estul Berlinului, însă președintele Harry Truman a considerat această opțiune ar fi un factor de risc ce ar putea duce la război între foștii aliați. Astfel, el a lansat ordinul unui masiv pod aerian, care a durat timp de 462 de zile și care a dus provizii în sectoarele vestice ale Berlinului peste blocada instituită de sovietici. 

Această aprovizionare a Berlinului a devenit cunoscută drept "Podul Aerian al Berlinului'"și sute de avioane au fost folosite pentru a transporta o gamă largă de provizii. Uniunea Sovietică a ridicat blocada la 12 mai 1949, însă podul aerian a continuat până la 30 septembrie, țările vestice dorind să se asigure că locuitorii Berlinului Occidental au suficiente provizii în cazul în care sovieticii ar fi reinstituit blocada.

Să aveți o zi frumoasă!