25 Iunie

Este a 176-a zi a anului. 
Au mai rămas 189 de zile până la sfârșitul anului. 
Soarele răsare la 05 h 32 m și apune la 21 h 04 m.

Citatul zilei

„Un popor care alege politicieni corupţi, impostori, hoţi şi trădători, nu este victimă, ci complice.” (George Orwell)

Ziua Internațională a Navigatorului(Day of the Seafarer)

La 25 iunie, se sărbătorește Ziua Internațională a Navigatorului .

Navigatorii sunt oamenii fără de care comerțul pe ape nu ar putea exista. Prin munca lor produse de bază ajung în timp util dintr-un colț în altul al planetei noastre. Contribuția lor este unică în comerțului maritim internațional, economia mondială și societatea civilă în ansamblu.

Decizia de a institui 25 iunie ca Zi Internațională a Navigatorului (sau Marinarului) a fost luată la conferința Organizației Maritime Internaționale (IMO) de la Manila (Filipine), unde au fost adoptate revizuiri la Convenția internațională privind standardele de pregătire, certificare și efectuare a serviciului de cart (Convenția STCW) și a Codului de asociat.

La nivel mondial, există aproximativ un million și jumătate de marinari, iar vapoarele transportă nu mai puțin de 12 miliarde de tone de marfă pe an.

Potrivit site-ului Organizaţiei Maritime Internaţionale, www.imo.org, scopul sărbătoririi acestei zile este de a se recunoaşte contribuţia unică a marinarilor din întreaga lume la comerţul internaţional pe mare, la economia mondială şi la societatea civilă în ansamblu.
Rezoluţia Organizaţiei Maritime Internaţionale "încurajează guvernele, organizaţiile de transport maritim, companiile, proprietarii de nave şi toate celelalte părţi interesate să promoveze în mod corespunzător Ziua navigatorului şi să ia măsuri pentru a-l celebra în mod semnificativ".

Tema campaniei din 2018 este "Bunăstarea navigatorilor" ("Seafarers wellbeing"). Site-ul IMO arată că anii 2017 şi 2018 au înregistrat un impuls puternic în industrie pentru bunăstarea marinarilor, în special în privinţa sănătăţii lor mintale. Prin abordarea problemei bunăstării navigatorilor şi în special a sănătăţii lor mintale, campania derulată de IMO are menirea de a informa despre strategiile specifice privind stresul şi alte probleme care afectează situaţia psihică a navigatorilor, dar şi pentru a face ca instrumentele disponibile să fie mai cunoscute.

Ziua Internațională a Navigatorului este marcată, în fiecare an, și în România.

Conform statisticilor Sindicatului Liber al Navigatorilor (SLN), prezentate la sfârşitul anul 2017 de către preşedintele SLN, Adrian Mihălcioiu, în ţara noastră există peste 33.000 de brevete şi certificate de navigatori, din care aproximativ 16.000 sunt ofiţeri, 7.000 nebrevetaţi şi 10.000 personal auxiliar care funcţionează ca personal auxiliar: cameriste, ospătari, bucătari etc. La finele anului 2016, SLN a înregistrat suma de 406.712 USD recuperată pentru marinari, iar în 2017 suma a fost de 926.419 USD.

SLN are peste 6.000 de membri înregistraţi în companiile de navigaţie româneşti şi în cele mai mari companii de navigaţie din străinătate.

La nivel mondial, există aproximativ un milion şi jumătate de marinari, iar vapoarele transportă 12 miliarde de tone de marfă pe an.

 

Ziua internațională a ștrumfilor

Potrivit unui comunicat, sâmbătă, 25 iunie, când este celebrată ziua de naştere a creatorului ştrumfilor, Peyo - pseudonimul desenatorului belgian Pierre Culliford, născut pe 25 iunie 1928 -, Columbia Pictures şi Sony Pictures Animation vor organiza evenimente aniversare în toată lumea, care vor fi incluse în Ziua Internaţională a Ştrumfilor.

"Puţine personaje de film sunt atât de renumite ca ştrumfii - timp de peste 50 de ani, ei au fost nişte adevărate legende ale culturii populare, adorate de toate generaţiile. Creaţiile lui Peyo rezistă în timp şi de aceea se cuvine să sărbătorim Ziua Internaţională a Ştrumfilor chiar de ziua sa aniversară", a declarat Marc Weinstock, preşedintele de marketing internaţional al Sony Pictures.

Astfel, de Ziua Internaţională a Ştrumfilor, când lumea se bucură de petreceri în mai multe oraşe din lume, participanţii sunt invitaţi să vină la aceste evenimente îmbrăcaţi în costume de ştrumfi pentru a încerca să stabilească un nou record Guinness pentru "cea mai numeroasă adunare de oameni costumaţi în ştrumfi, pe o perioadă de 24 de ore".

Ziua internațională a ștrumfilor (sau a ștrumpfilor) este sărbătorită la 25 iunie, în mai multe orașe din lume. La evenimentele dedicate acestei zile, participanții sunt invitați să vină îmbrăcați în costume de ștrumfi (boneta albă de ștrumf, pantaloni și pantofi albi, pielea pictată în albastru).

Ziua internațională a ștrumfilor celebrează ziua de naștere a creatorului ștrumfilor, Peyo — pseudonimul desenatorului belgian Pierre Culliford, născut la 25 iunie 1928. "Columbia Pictures" și "Sony Pictures Animation" organizează evenimente aniversare în toată lumea.

Povestea ștrumfilor, imaginată de același Peyo, a debutat în 1958, odată cu crearea unor cărți de benzi desenate, care au fost ulterior transpuse atât pe marele, cât și pe micul ecran. De-a lungul anilor, micile creaturi albastre au trecut dincolo de paginile cărților sau de marile și micile ecrane. Ele au inspirat numeroase discuri și CD-uri care s-au vândut în milioane de exemplare, întregi colecții de figurine și jucării și numeroase alte produse. În total, peste 3.000 de produse derivate au fost create pe baza ștrumfilor, iar firme și companii renumite și-au transmis mesajele publicitare cu ajutorul ștrumfilor.

Alături de Valentine's Day și Halloween, Ziua Internațională a Ștrumfilor a câștigat atenția românilor, care în ultimii ani au organizat tot felul de evenimente la care participanții sunt invitați să participe îmbrăcați în costume de ștrumfi.

Strumfii s-au nascut in 1958, ca personaje de benzi desenate, iar de atunci au cucerit atat micile, cat si marile ecrane. Lumea lor a inspirat figurine, discuri si alte obiecte vandute in milioane de exemplare.

The Smurfs Movie Trailer 2 Official (HD)

 Ziua internațională a micilor românești (propunere :😀)

Din data de 25 iunie, micii româneşti sunt exportaţi către toate ţările din Uniunea Europeană. "Mititeii sunt o parte importantă din arta culinară naţională, iar decizia de acceptare de către UE şi exportare a reţetei tradiţionale în spaţiul comunitar este un motiv de bucurie, care trebuie sărbătorit alături de o bere rece", spun reprezentanţii Timişoreana, adăugând că data de 25 iunie ar trebui să devină "Ziua Internaţională a Micilor".

Încă de când au apărut pe tărâmul românesc, micii au fost serviţi întotdeauna alături de o bere, existând nenumărate poveşti legate de originea acestor bucate care au fost spuse de-a lungul timpului. "Preferata noastră este cea de la 1902.

Se spune că într-o zi, pe uliţa Covaci din Bucureşti, un cârciumar a rămas fără înveliş pentru cârnaţi, aşa că a aşezat carnea tocată, în bucăţi mai mici, direct pe grătar. Noul preparat a fost atât de apreciat, încât restaurantul a devenit celebru, iar mititeii au intrat în istorie", spun reprezentanţii producătorului de bere.

Preparate asemănătoare cu mititeii se găsesc şi la sârbi şi la bulgari, însă reţeta românească este cea care va trece graniţele României, pentru a ajunge în toate ţările din Uniunea Europeană. "Pentru Timişoreana, exportul de mititei româneşti în Uniunea Europeană reprezintă încă o modalitate prin care românii vor avea acces la produsele şi reţetele tradiţionale care le amintesc cel mai mult de casă. Timişoreana este deja unul dintre ele, românii din Italia şi Spania se bucură acolo, departe de casă, de berea românească cu cea mai îndelungată tradiţie din România, iar acum îşi vor putea completa meniul de produse tradiţionale româneşti şi cu celebrii mititei", a declarat Mihai Bârsan, Vice President Marketing Ursus Breweries România

Ziua Națională a Croației

Croația, oficial Republica Croația, cu o suprafață totală de 56.594 km pătrați și o populație de 4.290.612 locuitori (recensământ 2011), sărbătorește la 25 iunie, Ziua națională. La acea dată, în 1991, Croația și-a declarat independența față de Iugoslavia.

Destrămarea Regatului Ungariei, în 1526, a dus la împărțirea Croației între Imperiul Habsburgic și Imperiul Otoman. În urma păcii de la Karlowitz (1699), nord-estul și centrul teritoriului croat revin Imperiului Habsburgic. Croația se reface, în 1822, în vechile sale frontiere, restabilind legăturile cu Ungaria.

După instaurarea monarhiei austro-ungare, în 1866, și pactul dualist din 1867, Croația, Slavonia și regiunea Rijeka sunt anexate Ungariei și supuse unei politici de maghiarizare forțată, în timp ce coasta dalmată și insulele rămân Austriei. În 1868, Parlamentul croat încheie un acord cu legislativul de la Budapesta, prin care Croația beneficia de o relativă autonomie în cadrul imperiului și de dreptul la folosirea limbii proprii.

La 28 noiembrie 1918, după destrămarea Imperiului Austro-Ungar, Dieta (Parlamentul croat) proclamă independența țării și aderarea la Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor (din 1929, Regatul Iugoslaviei).

În aprilie 1941, după ocuparea Iugoslaviei de către trupele naziste, și dezmembrarea țării, Croația se proclamă stat independent, sub conducerea lui Ante Pavelici. Din 1945, devine una din cele șase republici componente ale Republicii Populare Federative Iugoslavia, proclamată prin Constituția din 31 ianuarie 1946.

La 25 iunie 1991, Parlamentul croat proclamă independența și suveranitatea Croației, care a intrat în vigoare la 8 octombrie în același an. Acest fapt a constituit începutul unei serii de atacuri ale armatei iugoslave împotriva Croației, care s-au încheiat în 1995. Prima țară care a recunoscut noul stat a fost Germania, în decembrie 1991. La 15 ianuarie 1992, Croația a fost recunoscută de membrii Comunității Economice Europene și, apoi, de ONU.

Zagreb, capitala Republicii Croația, este cel mai mare oraș, dar și cel mai important centru administrativ, guvernamental, cultural și economic al țării.

Numele Zagreb a fost folosit pentru prima dată în secolul al XVI-lea, fiind atribuit celor cele două așezări unite. Același site menționează faptul că Zagrebului i-a fost atribuit titlul de capitală pentru prima dată, în 1557, iar în 1621 a devenit sediul viceregilor croați.

Croația

Ziua Națională a Sloveniei

Republica Slovenia sărbătorește Ziua națională la 25 iunie, dată ce marchează proclamarea independenței de stat (1991).

Este situată în Europa Centrală, la intersecția principalelor rute europene culturale și comerciale și are o suprafață de 20.273 kmp. Se învecinează cu Austria, Ungaria, Croația și Italia.

Manuscrisele Freising, cele mai vechi documente scrise într-un dialect sloven şi primele documente slave în alfabetul latin datează din jurul anului 1000.

În secolul 14, cele mai multe dintre regiunile Sloveniei au fost ocupate de Habsburgi, devenind apoi o parte a Imperiului austro-ungar. În 1848, o dată cu mişcarea "Primăvara popoarelor" în Austria, a apărut un puternic curent pentru o Slovenie unită.

După prăbuşirea Imperiului austro-ungar în 1918, slovenii au format Regatul sârbilor, croaţilor şi slovenilor, denumit ulterior (1929) Regatul Iugoslavia. După refacerea Iugoslaviei la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, Slovenia a devenit o parte a Republicii Socialiste Federale Iugoslavia. Slovenia modernă s-a format la 25 iunie 1991 după obţinerea independenţei faţă de Iugoslavia. Slovenia este membru al NATO şi al Uniunii Europene  din 2004.

Capitala şi principalele oraşe: Ljubljana, Maribor, Celje, Kranj

Suprafaţă şi diviziuni teritoriale: 20.273 km2

Populaţia: 2.003.136. locuitori( iulie 2010), ceea ce o plasează pe locul 145 în lume; sloveni 83.1%, sârbi 2%, croaţi 1.8%, bosniaci 1.1%, italieni 0.13%, unguri 0.43%

Limba oficială: Slovenă

Ziua Naţională: 25 Iunie (proclamarea independenţei Republicii Slovenia - 25 iunie 1991).

Republică parlamentară

Slovenia

Capitala Ljubljana

Evenimente de-a lungul timpului…

• 1678: Elena Cornaro Piscopia devenea prima femeia care primea titulatura de doctor.

A fost o matematiciana italiana, fiica unui procuror din San Marco. Vorbea si scria in greaca, latina, franceza, araba si ebraica, fiind si poeta si muziciana. Biserica Catolica i-a refuzat un doctorat in Teologie. La instistentele tatalui sau, Universitatea din Padova i-a permis sa prezinta o lucrare pentru un doctorat in filozofie. La 32 de ani, a devenit prima femeie care a obtinut titlul de doctor. O statuie a ei a fost ridicata la vechea Universitate din Padova.

• 1685: Constantin Cantemir a urcat la domnia Ţării Moldovei.

Cantemireştii erau coborâtori din vechiul neam al Cantemireştilor… de la Crâm, de origine tătari, după cum arată chiar numele lor: Han Temir.

Constantin Cantemir era dintr-un neam modest de răzeşi, din satul Silişteni, judeţul Fălciului, Moldova.

Rămânând fără părinţi şi cu moşiile pustiite de tătari, tânărul Cantemir s-a înrolat ca mercenar în armata polonă, ajungând după 17 ani căpitan de cavalerie.

În 1660, acesta s-a întors acasă din armată devenind ceauş spătăresc la curtea domnitorului Munteniei, Grigore Ghica. După ce în 1664, acesta pierde tronul, C. Cantemir  revine în Ţara Moldovei pe timpul lui domnitorului Moldovei, Eustratie Dabija, unde obţine dregătorii importante. Acest domn îl cinsteşte întâi cu isprăvnicia Codrului (comandant al oştilor din Codrul Tigheciului, ce avea misiunea, fiind în faţa Bugeacului, să respingă incursiunile tătarilor în Moldova).

Cariera militară i-a adus recunoaşterea şi respectul duşmanilor, boierilor locali, dar şi al suzeranului. A deţinut cu precădere mai multe dregătorii: vornic de Bârlad (1664-1668), apoi armaş (1668-1672), serdar (1672-1681) şi mare clucer (1681-1684). Cu toate că era fidel Porţii, în domeniul politicii interne s-a manifestat contra domniilor fanariote. Faptul a fost unul din principalele argumente pentru Şerban Cantacuzino, domnul Munteniei, de a-l susţine pe C. Cantemir la domnie. Dar au existat şi alte argumente. Cantemir era un bun militar şi această calitate putea fi folosită de coaliţia cruciată a creştinătăţii, dorită de Şerban Cantacuzino.

Cu toate că Şerban Cantacuzino era rudă apropiată cu Dumitraşcu Vodă, domnul Ţării Moldovei, pentru o ură mai veche dorea să-l înlăture pe acesta de la tron. Ţinând sfat cu boierii refugiaţi, majoritatea fiind din Ţara de Jos, Şerban Cantacuzino a hotărât să-l susţină pe Cantemir la tronul Moldovei, idee care a fost pe placul boierilor.

La rândul său, C. Cantemir jura domnului Munteniei să lupte de partea creştinătăţii contra otomanilor, cu atât mai mult că se aflase în serviciul militar al polonilor.

Având relaţii bune cu Suleyman-paşa, Şerban Cantacuzino a organizat, la Obluciţa, o întâlnire a acestuia cu boieri moldoveni refugiaţi. Eforturile lui Dumitraşcu Cantacuzino, care a trimis şi el o delegaţie la Obluciţa, au fost zadarnice.

La 25 iunie 1685, după unele surse, la Babadag, după altele, la Constantinopol, Cantemir a fost proclamat domn al Ţării Moldovei.

A ajuns pe tron la bătrânețe, la vârsta de 73 de ani. A fost viteaz, dar incult.   Fiindu-i în primejdie tronul, din cauza intrigilor lui Constantin Brâncoveanu al Țării Românești, se decide să susțină politica turcească.

S-a  îngrijit să dea o educație bună fiilor săi Antioh Cantemir și Dimitrie Cantemir.

Acesta din urmă a scris chiar o carte apologetică în limba latină „Vita Constantini Cantemiri”, de fapt o tentativă de a explica decizia de a-l ucide pe cărturarul Miron Costin.

Nicolae Costin menţiona că domnul era „foarte viteaz, bun, iară la fire blând şi cu inima milostivă, răbdător, cu puţină mânie întâi, apoi iertător şi nelacom la avere şi îndurător, necărturar şi la toate priceput”.

• 1852: S-a născut celebrul arhitect  catalan spaniol Antoni Gaudi; (d. 1926).

Antoni Gaudí, numele la naștere, Antoni Placid Gaudí i Cornet (n. 25 iunie 1852 – d. 10 iunie 1926) a fost un arhitect catalan faimos atât pentru stilul său unic cât și pentru proiectele sale puternic individualizate.

Deși a fost catalogat alături de stilul Art Nouveau, Gaudí a creat un întreg stil original.

Ca tânăr arhitect, Gaudi a fost inspirat de Eugène Viollet-le-Duc, ajungând să creeze modele gotice și remarcându-se prin originalitatea și fantezia sa.

El a fost susținut de către Eusebi Güell, un industriaș bogat, pentru care a creat un palat în 1889 (Palau Güell) - clădire care va fi înscrisă mai târziu în patrimoniul mondial al UNESCO , împreună cu alte opere ale sale: Casa Milà (construită în 1907) sau Parcul Güell (amenajat între 1900 și 1914).

Eusebi Güell i Bacigalupi (1846-1918), bogatul industriaș care, văzând una din vitrinele originale ale lui Gaudí, a fost fascinat de talentul tânarului artist. Dorind să-l cunoască, l-a invitat în casa lui și a început astfel o relație de sinceră prietenie și admirație, care a durat până la moartea bogătașului. Acesta i-a oferit arhitectului posibilitatea financiară de a realiza cele mai importante opere ale sale: Palatul Güell, Parcul Güell, Cripta Güell, Pavilionul Güell.

În 1883 a început construcția unei catedrale dedicate Sfintei Familii, Sagrada Família, catedrală finanțată din fonduri publice. El a continuat să lucreze la acest proiect până la moartea sa, survenită la 10 iunie 1926, în urma unui accident (fusese lovit de un tramvai). Acest monument mai este și astăzi în lucru, datorită donațiilor din fonduri publice.

A   fost  faimos atât pentru stilul său unic, cât și pentru proiectele sale puternic individualizate.

În 1883 a început construcția  celebrei  catedrale  dedicate Sfintei Familii, Sagrada Família, catedrală finanțată din fonduri publice.

A lucrat  la acest proiect până la moartea sa, survenită la 10 iunie 1926, în urma unui accident (fusese lovit de un tramvai). Acest monument mai este și astăzi în lucru, fiind finantat din donații din fonduri publice.

Antoni Gaudí's Top 5 Architecture Works 

10 lucuri pe care nu le ştiai despre ANTONI GAUDI

1. Pentru că s-a îmbolnăvit în perioada adolescenţei, Antoni Gaudi a devenit vegetarian încă de tânăr, la sfatul psihologului său.

2. Antoni Gaudi nu desena niciodată schiţe ale clădirilor pe care dorea să le construiască, ci întotdeauna realiza modele 3D în miniatură. Astfel, spunea el, reuşea mai bine să transpună în realitate imaginea pe care şi-o forma iniţial în minte.

3. Fiind o persoană extrem de credincioasă, Antoni Gaudi a fost cunoscut şi sub numele de „Arhitectul lui Dumnezeu” („God’s Architect).

4. Primul proiect oficial pentru care a fost solicitat a fost proiectarea unor felinare pentru iluminatul public. Acesta au fost amplasate în Plaza Real din Barcelona şi pot fi văzute încă.

5. Antoni Gaudi a fost singur întreaga viaţă.

6. Printre cei care i-au criticat opera în timpul vieţii s-a aflat şi celebrul pictor Pablo Picasso.

7. Deşi autorităţile s-au opus de multe ori proiectelor lui Antoni Gaudi, arhitectul a câştigat totuşi premiul „Builing of The Year” pentru Casa Velvet.

8. Încă din perioada copilăriei a început să sufere din cauza reumatismului, motiv pentru care de mult ori se deplasa călare pe un măgar.

9. Lui Antoni Gaudi nu-i plăcea să poarte pantofi noi, astfel că deseori îşi ruga fratele să-i poarte încălţămintea până aceasta se uza puţin.

10. Antoni Gaudi era un catalan nationalist convins. În 1924, cu ocazia sărbătorii Diada des Catalanes, a fost arestat pentru scurt timp pentru că a refuzat să vorbească în limba spaniolă cu un poliţist.

Ultimii ani ai carierei sale i-a dedicat aproape exclusiv constructiei unei catedrale dedicate Sfintei Familii, Sagrada Familia, inceputa in 1882. Considerata opera sa fundamentala, Sagrada Familia este o sinteza a evolutiei sale arhitecturale.

“Aceasta catedrala, odata terminata, va reprezenta multumirea mea fata de Sfanta Familie care m-a ajutat sa realizez tot ceea ce mi-am propus”, spunea artistul. Timp de 43 de ani, Gaudi a adaugat structurii gotice initiale, bogata in ornamente, improvizatii bizare si turnuri ca niste cosuri de fum. In prezent se estimeaza ca aceasta constructie va fi finalizata in 2026. 

Impresionanta clădire ar trebui să fie finalizată în 2026, potrivit ultimelor estimări.

În 1926, când arhitectul catalan s-a stins din viaţă la 74 de ani, numai faţada de nord fusese terminată şi dintre cele 18 turnuri proiectate, doar unul fusese ridicat. Sagrada Familia urma să fie pictată în întregime: faţada de est, a cărei temă era “mântuirea umanităţii” urma să fie luminoasă, iar cea de vest, reflectând “martiriul” ar fi fost pictată în tonuri întunecate.

Sagrada Família are 18 turnuri, în ordinea înălțimii reprezentând pe cei 12 apostoli, cei 4 evangheliști, Sfânta Fecioară și, cel mai înalt turn, pe Iisus Hristos. Turnul central al lui Isus va avea montată pe el o cruce uriașă. Înălțimea totală, de 170m, este cu un metru mai mică decât a unui deal de lângă Barcelona, deoarece Gaudi considera că lucrarea sa nu trebuie să fie mai mare decât cea a lui Dumnezeu. Biserica are 3 fațade: a Nașterii (spre est), a Gloriei (spre sud) și a Patimilor (spre vest). 

BARCELONA - SAGRADA FAMILIA. HD 

  

Moartea lui ANTONI GAUDI este una bizară. Pe 7 iunie, 1926, el a fost lovit de un tramvai. Pentru că nu a fost recunoscut, trecătorii au presupus că este un cerşetor. Gaudi nu a primit îngrijire medicală la timp şi a murit câteva zile mai târziu.

Opera lui ANTONI GAUDI  a fost marcată de pasiunile cărora și-a dedicat viața: arhitectura, natura și religia. ANTONI GAUDI și-a construit operele de artă acordând atenție până și celor mai mici detalii. ANTONI GAUDI nu obișnuia să realizeze schițe ale operelor sale ci prefera să realizeze modele la scară redusă, plăsmuind detaliile pe măsură ce le concepea.

Micul Antoni, născut în iunie 1852, a fost al cincilea copil al unei familii sărace de fierari. Fiind bolnav de reumatism cronic, el nu se putea juca împreună cu alţi copii şi a crescut izolat, meditând asupra miracolului vieţii. La vârsta de 26 de ani a reuşit să obţină diploma de arhitect, iar Elis Rogent, profesorul care i-a înmânat-o, a remarcat: „Nu ştiu dacă eşti un geniu sau un sfânt". Toţi cei care îl cunoşteau pe ANTONI GAUDI erau uluiţi. ANTONI GAUDI avea capacitatea extraordinară de a construi „în minte", fără planuri sau schiţe ajutătoare. Şi atunci, şi acum, o astfel de performanţă este aproape de neconceput când vorbim de catedrale înalte de 150 de metri. In anul 1992, în Spania s-a petrecut un fapt unic în istoria artei si a religiei: a fost înfiintata „Asociatia pentru beatificarea lui ANTONI GAUDI”! Acest eveniment extraordinar nu s-a întamplat nici macar cu geniile italiene Leonardo da Vinci si Michelangelo (probabil pentru ca au fost homosexuali), însa dumnezeiescul arhitect catalan si-a dedicat aproape douazeci de ani din viata pentru edificarea miraculoasei constructii „Sagrada Familia”, una din cele mai mari basilici din Barcelona (nu este o catedrala, precum Santa Eulalia, reprezentativa pentru acest oras, construita în Evul Mediu).

ANTONI GAUDI y Cornet (1852-1926) s-a nascut în mica localitate Baix Camp, provincia Tarragona, Catalonia, Spania. Provenea dintr-o familie de fierari. Micul ANTONI GAUDI s-a vazut lovit, înca de la cinci ani, de o forma grava de reumatism. Se deplasa greu si aceasta l-a departat de ceilalti copii, dar l-a apropiat de natura. Calatorea în împrejurimi doar pe spinarea unui magarus. Poate ca si suferintele atroce l-au transformat de timpuriu într-un analist de geniu al naturii, mai exact al geometriilor uluitoare dar firesti ale arborilor. Avea sa spuna mai tarziu, cand a fost recunoscut drept un major reprezentant al modernismului în arhitectura, ca „hiperboloizii si paraboloizii” i-au inspirat formele fluide ale constructiilor sale.

Marele arhitect catalan ANTONI GAUDI a suferit toata viata de reumatism; a devenit un vegetarian convins si s-a tratat homeopatic, în paralel cu baile minerale pe care le facea in mod regulat. Totodata, boala l-a determinat sa fie un catolic fervent. Dedicandu-si existenta si cariera monumentalei Sagrada Familia (începuta în 1883), ANTONI GAUDI si-a atras porecla de „arhitectul lui Dumnezeu”. De asemenea, maestrul si-a consacrat o mare parte din eforturi pentru înnobilarea artistica a parcului Güell, înfiintat de industriasul Eusebi Güell, cel care l-a sustinut financiar pe mult prea modestul arhitect. Din pacate, doua decese l-au facut sa-si încetineasca activitatea; în 1912 a murit nepoata sa preferata, Rosa Egea, iar doi ani mai tarziu a disparut si marele sau colaborator, Francesc Berenguer. De asemenea, dupa moartea lui Guell, ANTONI GAUDI  a dus o viata de o incredibila saracie, ocolind orice relatie cu publicul. Pe cand avea 74 de ani, a fost acrosat de un tramvai. Trecatorii si soferii i-au controlat buzunarele si au constatat ca nu are bani si au refuzat sa-l ajute. În cele din urma, a ajuns la spitalul pauperilor din Barcelona.

A doua zi, cand l-au descoperit prietenii, acestia i-au propus sa mearga la un spital mai bun. ANTONI GAUDI a refuzat, spunand: „Eu apartin celor saraci”. ANTONI GAUDI a murit doua zile mai tarziu, la 10 iunie 1926. Cine vede, chiar si în fotografii, Sagrada Familia, nu poate crede ca un astfel de geniu al arhitecturii a avut un asemenea sfarsit (cu exceptia lui Mozart). A fost înmormantat într-o cripta a capodoperei sale neterminate, Sagrada Familia (la a carei constructie se lucreaza si astazi, dupa întarzieri si distrugeri cauzate de razboaie)...

Nu pot încheia decat cu spusa profesorului care i-a semnat licenta în arhitectura, în 1878: „Am descoperit un dezechilibrat sau un geniu”. (Nota: Proiectele pentru noul World Trade Center din New York au fost influentate de planurile lui ANTONI GAUDI pentru un zgarie-nori pe care voia sa-l construiasca în metropola americana.)

ANTONI GAUDI este celebru pentru capodopera sa, catedrala Sagrada Familia. Artistul s-a remarcat prin creatiile gotice, originalitatea si imaginatia sa debordanta. Gaudi este cel mai de seama reprezentat al stilului Art Nouveau in arhitectura, un stil usor de recunoscut datorita liniilor sale curbe, ondulate, bucatilor mari de fier si sticla de forma neregulata si prin natura puternic stilizata si migaloasa, scrie Wikipedia.

Din punct de vedere academic, ANTONI GAUDI nu era un elev eminent, ci mai degraba un excelent desenator si multe din lucrarile sale universitare demonstrau deja o creativitate sclipitoare. ANTONI GAUDI gasea cele mai potrivite solutii la problemele de arhitecutra gasite in carti si dovedea aceeasi iscusinta la inceputul carierei sale (obligat sa munceasca pentru a se intretine, dar si pentru a invata meseria), lucrand ca ucenic la diversi arhitecti. Titlul de arhitect l-a obtinut in 1878, un an important de altfel in viata sa profesionala: realizeaza proiecte precum cel destinat Societatii Cooperative “Obrera Mataronese”; devine lampadar pentru Plaça Reial din Barcelona; Manuel Vicens ii cere sa proiecteze prima sa casa; il intâlneste pe Eusebi Güell i Bacigalupi (1846-1918), care urmeaza sa-i devina protector. 

La inceputul carierei, ANTONI GAUDI a fost patronat de Eusebi Güell, un industrias bogat pentru care a realizat Palatul Güell (Palau Güell) in 1889 si un parc cu elemente arhitectonice deosebite – Parcul Güell, construit intre anii 1900 – 1914. Aceste lucrari alaturi de imobilul Casa Milà (La Pedrera) construit pentru Roger Segimon de Milà intre 1905 si 1907 se afla pe lista de locuri din patrimoniul mondial UNESCO. Pentru Güell de care a fost legat printr-o prietenie ce a durat toata viata a mai creat Cripta Güell si Pavilionul Güell.

Casa Batlló, un simbol al stilului Modernista sau Art Nouveau, este una dintre capodoperele lui ANTONI GAUDI. Situata in centrul Barcelonei, cladirea a fost restaurata de Antoni Gaudi si remodelata intre anii 1905 si 1907.

Pe 7 iunie, 1926, in timp ce se plimba pe unul dintre principalele bulevarde ale Barcelonei, ANTONI GAUDI a fost lovit de un tramvai. Pentru ca nu a fost recunoscut, trecatorii au presupus ca este un cersetor, ANTONI GAUDI nu a primit ingrijire medicala la timp. A murit 3 zile mai tarziu, pe 10 iunie, 1926 la varsta de 73 de ani.

ANTONI GAUDI realiza foarte rar planuri detaliate pentru arhitectura clădirilor sale, preferând să creeze modele tridimensionale la scară mică şi apoi să modeleze detaliile pe măsură ce construcţia evolua.

• 1894: S-a născut, la Sibiu, fizicianul şi inventatorul Hermann Oberth, unul din fondatorii aeronauticii moderne.

În 1912 a devenit student la medicină al Universităţii din Munchen, participând apoi ca medic militar la Primul Război Mondial. S-a întors apoi la universitate, dar a început să studieze fizica cu profesori iluştri ai vremii.

În 1922, lucrarea sa de doctorat despre ştiinţa rachetelor a fost respinsă, fiind considerată utopică. Ea a fost publicată, însă, şi a reuşit să işte o serie de controverse.

În toamna lui 1929, Hermann Oberth a lansat prima sa rachetă cu combustibil lichid, numită Kegelduse. Pe lângă rusul Konstantin Tiolkovski şi americanul Robert Goddard, este unul dintre cei trei părinţi fondatori ai ştiinţei rachetelor şi astronauticii.

Cei trei nu au colaborat niciodată în mod activ, concluziile cercetărilor lor fiind însă identice, deşi cercetarea a avut loc în mod independent.

Hermann Oberth s-a retras în 1962, la vârsta de 68 de ani. Criza petrolului din 1977 l-a făcut să se concentreze asupra surselor alternative de energie, aceasta ducând la concepţia planului unei centrale eoliene.

• 1899: Primul meci de fotbal “înregistrat” în presa vremii

Întâiul an de inflexiune în istoria fotbalului din spațiul istoric românesc va fi 1899. Atunci se vor disputa primele jocuri regulamentare şi vor lua fiinţă primele echipe.

Primul meci “înregistrat” în presa vremii s-a desfăşurat la 25 iunie 1899, la Timişoara (pe atunci în Austro-Ungaria). În ziarul local de limbă maghiară “Délmagyarországi Közlöny” (ziar care a existat între 1872-1918), din 11 iunie acelaşi an, apărea o ştire care anunţa organizarea unui joc de fotbal, cu ocazia sărbătorilor de sfârşit de an şcolar de la Liceul Piarist din oraş.

Şi, la 25 iunie, pe terenul Velocitas (terenul asociației cicliste Velocitas, teren situat în zona Gării de Nord), partida a reunit elevi ai liceului, împărţiţi în două echipe (clasele a VI-a, respectiv a VII-a) a câte 11 jucători, şi s-a încheiat, după 45 minute, cu un scor ciudat pentru acele vremuri: 0-0. Organizatorul întâlnirii a fost profesorul de gimnastică Müller Karl (Carol Müller). Interesant este că în cronica publicată de “Délmagyarországi Közlöny”, fotbalul a fost considerat centrul de atracţie al sărbătorilor, precizându-se că publicul a apreciat noul joc în special ca un mijloc de distracţie. Trecuseră doar doi ani de când el fusese repudiat. Ce schimbare rapidă de optică!

“Délmagyarországi Közlöny” a publicat și cronica meciului: “Punctul cel mai interesant al competiţiei a fost modernul joc englez cu mingea. Acest joc, ce se practică cu piciorul, a fost prezentat pentru prima dată la Timişoara de Gimnaziul romano-catolic. Câte 11 elevi din clasele a VI-a şi a VII-a au luat parte la acest joc, care, însă, după 45 de minute, s-a încheiat cu un scor alb, fiindcă niciuna dintre părţi n-a reuşit să marcheze goal (cucerirea porţii). Pe tot parcursul marii confruntări cu mingea, publicul s-a distrat foarte bine”. Este prima cronică fotbalistică publicată pe teritoriul României de azi.

• 1903: S-a născut George Orwell, jurnalist, eseist și romancier britanic (d. 1950)

George Orwell (pseudonimul literar și jurnalistic al lui Eric Arthur Blair) (n. 25 iunie 1903, Motihari, statul Bihar, India — d. 21 ianuarie 1950, Londra) a fost un scriitor englez, comentator al radio BBC, editorialist și reporter. El a luptat ca voluntar în Războiul Civil din Spania de partea comuniștilor. A scris romane, eseuri și critică literară.

George Orwell este autorul a două faimoase romane satiră în care atacă totalitarismul:

    Ferma Animalelor (1945) și

    O mie nouă sute optzeci și patru (1949).

Sub pseudonimul George Orwell, a scris articole pentru ziare și apoi, în prima sa carte Fluierând a pagubă prin Paris și Londra (Down and Out in Paris and London) (1933), și-a descris experiența de scriitor de stânga. Aceasta este o relatare emoționantă și mai ales comică a celor câțiva ani de sărăcie autoimpusă pe care i-a trăit după ce s-a întors în Europa.

A scris apoi alte trei romane, Zile birmaneze (Burmese Days, 1934), Fiica unui cleric (A Clergyman's Daughter, 1935) și Keep the Aspidistra Flying (1936).

În anul 1936 lui Orwell i s-a comandat de către Victor Gollancz un documentar asupra șomajului din Nordul Angliei pentru editura engleză Left Book Club. Drumul către Wigan Pier (The Road to Wigan Pier), o proză de tip reportaj despre viața la limita sărăciei a minerilor dintr-un orășel din Lancashire, l-a consacrat pe Orwell drept unul dintre cei mai mari reporteri și scriitori din Marea Britanie.

Ca tendințe politice, Orwell a manifestat în permanență o simpatie față de cei de centru-stânga, fără a îmbrățișa însă ideologia comunistă, pe care o și critică într-o formă cât se poate de radicală în fabula politică Ferma animalelor și în romanul O mie nouă sute optzeci și patru.

Războiul din Spania

Orwell, un socialist convins, a plecat în Spania în decembrie 1936 ca să devină corespondent de război în timpul Războiului Civil Spaniol. S-a alăturat însă ca voluntar Diviziei Lenin din Barcelona, unitate condusă de Partidul Muncitorilor de Unitate Marxistă (Partido Obrero de Unificación Marxista - POUM).

În ianuarie 1937 Orwell, care avea grad de caporal, a fost trimis să ia parte la ofensiva din Aragon. În luna următoare a fost mutat la Huesca. După 115 zile petrecute în linia întâi a primit permisiunea să plece și s-a întors la Barcelona. Aici a fost martor la Revolta din mai.

Orwell s-a întors la Huesca pe 12 mai 1937. Avansat la gradul de locotenent secund avea sub comandă un pluton de 30 de oameni. A fost împușcat în gât de un trăgător izolat și a fost temporar paralizat pe partea stângă și și-a pierdut vocea.

În spital a aflat că POUM, partidul din care făcea parte, a fost considerat ca o facțiunea troțkistă și a fost declarat ilegal. Aflat în pericol de moarte, Orwell a reușit să fugă în Franța cu ajutorul consulului englez din Barcelona.

Omagiu Cataloniei

La întoarcerea sa în Anglia, Orwell și-a descris experiențele din timpul Războiului Civil în Omagiu Cataloniei (Homage to Catalonia, 1938). În această carte a încercat să spulbere miturile propagandei diseminată de ziarele britanice, între care cele mai implicate erau ziarele de extremă dreapta și cele de extremă stânga, precum Daily Worker, un ziar controlat de Partidul Comunist din Marea Britanie. Cartea, deși era remarcabil scrisă, s-a vândut doar în 1.500 de exemplare în următorii 12 ani.

Orwell a mai publicat un roman, O gură de aer (Coming up for Air), în 1939. În august 1941 Orwell a început să lucreze pentru Eastern Service of the British Broadcasting Corporation (B.B.C.). Sarcina principală consta în a scrie editorialul unei emisiuni radiofonice în care să comenteze evenimente din cel de-al Doilea Război Mondial. Comentariile sale au fost difuzate mai apoi din 1941 până în 1943 în India. În aceeași perioadă Orwell a lucrat și pentru ziarul The Observer.

În anul 1943, Aneurin Bevan, editorul ziarului socialist Tribune, l-a recrutat pe Orwell ca director editorial, având sarcina de a scrie un editorial săptămânal, intitulat Cum îmi place (As I Please). Stilul său lucid și clar l-a transformat într-un jurnalist de campanie imbatabil, iar polemicile din această epocă conțin pagini de mare talent jurnalistic.

Ferma animalelor

Cartea următoare a lui Orwell, Ferma animalelor, era o satiră sub forma unei fabule a revoluției comuniste din Rusia. Cartea, puternic influențată de experiențele sale din timpul Războiului Civil Spaniol, e o satiră a stalinismului și a revoluției roșii. Pentru că Rusia era aliata Marii Britanii, lui Orwell i-a fost destul de greu să publice o asemenea carte.

Cartea i-a supărat pe foarte mulți prieteni cu convingeri de stânga, inclusiv pe fostul său editor, Victor Gollancz, care i-a respins-o. Publicată în 1945, Ferma animalelor a ajuns în scurt timp una din cele mai populare cărți din Marea Britanie.

O mie nouă sute optzeci și patru

O mie nouă sute optzeci și patru, ultima carte scrisă de Orwell, a fost influențată de sănătatea sa în declin și de deziluziile politice față de guvernul laburist care a venit la putere, ales cu o largă majoritate în alegerile generale din 1945, dar care era departe de propriile sale idei și viziuni despre socialism.

În anul 1945 Orwell a recenzat romanul anti-Utopic (distopic) Noi de Evgheni Zamiatin pentru gazeta Tribune. Cartea autorului rus avea să-i inspire romanul său propriu, O mie nouă sute optzeci și patru.

Publicată în 1949, cartea era o meditație asupra destinului tiraniei în viitor. Ea a avut un efect foarte puternic și numeroase formule și cuvinte au intrat în vocabularul de zi cu zi.

George Orwell a murit la data de 21 ianuarie 1950, la Londra, din cauza tuberculozei.

Postum a fost publicat și jurnalul intim al autorului, care poate fi citit pe un blog, pe Internet, și care a fost recent tradus în limba română.

• 1908: S-a născut Willard Van Orman Quine, unul din cei mai influenți filozofi și logicieni americani ai secolului XX

A fost cel mai important continuator al ideilor lui Rudolf Carnap, precum și cel mai mare empirist american.

Quine și-a început cariera academică prin contribuții la dezvoltarea logicii matematice și a avut un rol foarte important în crearea comunității de logicieni din Statele Unite (i-a ajutat pe Carnap și Alfred Tarski să emigreze, a coordonat disertațiile unor logicieni importanți, a scris câteva manuale care stau încă la baza didacticii moderne a logicii, bazată pe studiul logicii predicatelor de ordinul întâi cu identitate, cu semantică de tip tarskian și cu deducție naturală gentzeniană pentru teoria demonstrației).

Quine a apărat logica de ordinul întâi ca neparadoxală (consistentă și completă), un „exemplu de claritate, eleganță și eficiență” și a pus-o la lucru în metafizică, în „On What There Is”: traducerea enunțurilor științifice în limbajul predicatelor de ordinul intâi, al variabilelor și cuantificatorilor este suficient pentru a determina angajamentele ontologice ale unei teorii sau, mai faimos, „a fi înseamnă a fi valoarea unei variabile legate”.

Quine a devenit faimos în anii ’50-’60 pentru critica distincției dintre enunțuri analitice și enunțuri sintetice și argumentul indeterminării traducerii radicale (Word and Object, 1960). Aceste argumente, împreună cu teza subdeterminării teoriilor științifice de către evidență, sunt folosite pentru a susține holismul semantic: semnificația expresiilor dintr-un limbaj (sau a conceptelor dintr-o teorie) este determinată nu individual, ci de întregul limbaj/ întreaga teorie (sau, cel puțin, de un fragment suficient de cuprinzător).

• 1923: Un grup de muncitori de la Atelierele Grivita infiinta clubul de fotbal Rapid Bucuresti, sub numele „Asociatia culturala si sportiva C.F.R.”.

Presedinte de club a fost ales Teofil Copaci, maistru la Atelierele Grivita, iar capitan de echipa, Grigore Grigoriu, strungar, dar jucator cu experienta, care mai activase si la Venus. Cu echipamente confectionate din panza visinie in casa lui Grigoriu si cu bocancii reconditionati de la Ateliere, noua echipa CFR sustinea jocurile si antrenamentele pe terenul CAB. Rapid a castigat de 4 ori titlul si de 13 ori Cupa Romaniei.

• 1950: Izbucnirea Războiului din Coreea

La data de 25 iunie 1950 a început Războiul din Coreea, conflict militar desfășurat între Coreea de Sud, ce avea ca aliat Statele Unite ale Americii și Coreea de Nord, ce era sprijinită de China și Uniunea Sovietică. Războiul a pornit datorită delimitării fizice a Coreei de la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial, când peninsula coreeană a fost împărțită de-a lungul paralelei 38 în Coreea de Nord și Coreea de Sud. Această împărțire făcut ca tensiunile în această zonă să intensifice și să ducă la izbucnirea războiului la data de 25 iunie 1950, atunci când Coreea de Nord a invadat teritoriul Coreei de Sud. 

După invadarea Coreei de Sud, Statele Unite ale Americii, împreună cu trupele ONU de menținere a păcii au intervenit în sprijinul acesteia, fapt ce a determinat armata chineză să intre și ea în război de partea Coreei de Nord și să-și disloce trupele în Coreea de Sud, la data de 19 octombrie 1950. La începutul anului 1951 forțele chineze și nord-coreene au lansat o ofensivă majoră asupra Coreei de Sud, reușind să ocupe capitala Seul, iar în iulie 1951 Uniunea Sovietică, cea care conducea din umbră Coreea de Nord, s-a arătat dispusa să treacă la negocieri. Un prim progres de pace s-a înregistrat în noiembrie 1951, când între cele două părți s-a convenit asupra unei linii de armistițiu de-a lungul frontului, care a fost însă încălcat, războiul prelungindu-se încă doi ani. Un factor decisiv al negocierilor de pace a fost, după toate probabilitățile, decesul lui Stalin în 5 martie 1953, astfel că prezent la Moscova pentru funeralii, conducătorul chinez Zhou En-Lai a sugerat ideea așezării la masa tratativelor a părților aflate în conflict. Războiul se va încheia la 27 iulie 1953 prin semnarea armistiţiului de pace de la Panmunjon. Cu toate acestea, înţelegerea nu a condus la o pace reală, relaţiile dintre cele două state coreene rămânând în continuare încordate, până în ziua de astăzi.

• 1951: americanii vedeau primul program TV color.

A durat 4 ore si s-a transmis in New York, Baltimore, Philadelphia, Boston si Washington. Din pacate, insa, aparatele TV color erau foarte putine la acea vreme, asa ca majoritatea celor care au vazut programul, l-au vazut tot in alb si negru.

• 1963: S-a născut George Michael, cântăreț englez de origine greacă

Geórgios Kîriákos Panagiótou (greacă Γεώργιος Κυριάκος Παναγιώτου, n. 25 iunie 1963, Londra, Regatul Unit), cunoscut mai bine ca George Michael este un cântăreț și compozitor englez de origine greacă. A devenit popular fiind vocalist al formației Wham! și apoi fiind solist.

S-a născut pe 25 iunie 1963, în familia unui restaurator de artă cipriot mutat în Anglia, Kîriákos Panagiótou, şi a unei dansatoare englezoiace, Lesley Angold Harrison. Părinţii, care mai aveau alte două fete, l-au botezat Geórgios Kîriákos Panagiótou şi încercau să-i ofere o copilărie normală, în micul lor apartament aflat deasupra unei curăţătorii de haine. „Aveau un fast food cu fish&chips şi erau mult timp plecaţi“, îşi amintea George în cadrul documentarului A Different Story. „Când aveam 12-13 ani, a început să ne meargă mai bine şi ne-am mutat într-o casă mare şi frumoasă în Kingsbury. Am învăţat de la ei să nu iau nimic de-a gata, iar tata era foarte strâns la pungă. Chiar şi atunci când aveam tot ce ne trebuia, tot trebuia să muncesc pentru ce-mi doream, ceea ce m-a ajutat mult în viaţă.“

Părinţii lui n-aveau niciun talent artistic, dar a fost de-ajuns ca George să primească câteva discuri de vinil, pentru a-i deschide apetitul pentru muzică. „Unul dintre ele era cu Tom Jones cântând Delilah, iar celelalte două erau cu piese de la Supremes, dintre care unul se zgâriase şi tot timpul aveam grijă să mut acul pick-up-ului, ca să ascult melodia mai departe. Evident că le-am ascultat în neştire şi că m-au influenţat fără să vreau“, povesteşte el râzând în acelaşi documentar, convins fiind că ar fi trebuit să se nască mai înainte şi să trăiască înconjurat de muzica anilor ’70. Cert e că George a înce­put de timpuriu să compună muzică, The Music Maker of the World fiind prima lui piesă, a cărui ritm obişnuia s-o bată… în perne.

După ce familia s-a mutat în Radlet, Hertfordshire, George şi-a făcut amici noi la Bushey Meads School. Printre ei, şi Andrew Rid­geley, cel care avea să-i devină mai târziu partener în trupa Wham!. Amândoi iubeau muzica şi aveau ambiţia să devină artişti. Aşa că şi-au strâns prietenii, pe Andrew Leaver şi pe David Mortimer, şi au înfiinţat formaţia The Executive. Cel mai adesea, puteau fi ascultaţi în cluburi precum London Underground, unde cântau coveruri după Queen (cine ştia, la vremea aceea, că George Michael avea să-i ţină locul regretatului Freddie Mercury în concertul aniversar Queen din 1992, de pe stadionul Wembley?). „Câteodată stau şi mă gândesc ce s-ar fi întâmplat dacă nu l-aş fi întâlnit pe Andrew. El era cel mai hotărât să devină faimos. Cred că ar fi fost la fel de fericit să ajungă fotbalist, dar era chitit să ajungă cunoscut. De altfel, la sfârşitul şcolii, el a fost cel care a tras de mine să formăm trupa. O, doamne! Eram praf pe vremea aia. Aveam un microfon, o chitară bas şi o chitară electronică, toate băgate într-un mic amplificator, şi reuşeam să repetăm până ce amplificatorul începea să scoată fum. După care ne opream.“

Primul album solo - `Faith` s-a bucurat de un succes enorm. Discul a devenit `number one` atat in State cat si in Marea Britanie, marcand nu mai putin de 4 single-uri pe primul loc in Statele Unite.

George Michael - Faith

`Careless Whisper`, compus de Michael pe cand avea 17 ani, a devenit unul dintre cele mai difuzate cantece ale deceniului respectiv, fiind votat de ascultatorii londonezi in ianuarie 1995 drept cea mai iubita piesa a tuturor timpurilor. El insusi a fost ales `Cel mai bun solist al anului`.

Pana in prezent, artistul a vandut peste 80 de milioane de discuri in intreaga lume, conform site-ului sau oficial. A cantat alaturi de mai multi artisti renumiti precum Elton John – controversatul cantec de protest adus razboiului din Iraq - `Shoot the Dog` sau Paul McCartney (clasica piesa Beatles `Drive My Car` in cadrul Live 8, 2005).

La sfarsitul lui 2006, el a primit 3 milioane de dolari pentru un concert de o ora la Moscova, spectacol sustinut in fata a 300 de invitati. Petrecerea de revelion a fost organizata de miliardarul rus Vladimir Potanin, George Michael detinand astfel recordul de cel mai bine platit artist care a cantat in Rusia, depasindu-o pe Christina Aguilera, care performase la nunta oligarhului rus Andrei Melnichenko in 2005.

In martie 2007, artistul a anuntat un turneu european sustinut pe stadioane din mai multe tari, prima locatie fiind Danemarca (18 mai 2007). Printre destinatii se numara si Stadionul National `Lia Manoliu` din Bucuresti (31 mai 2007).

Initial rezervat asupra orientarilor sale sexuale, George Michael a confirmat in cele din urma ca este homosexual, dupa numeroase scandaluri publice de indecenta. Piesa `Jesus to a Child` este de fapt un tribut adus fostului sau partener Anselmo Feleppa, decedat din cauza virusului HIV.

De-a lungul timpului, cantaretul s-a confruntat si cu dependenta de droguri, fiind implicat in mai multe incidente ce au avut la baza consumul de stupefiante.

Este cunoscut pentru actiunile sale caritabile, dar si pentru atitudinile politice pe care le-a luat de-a lungul timpului (majoritatea condamnand politica razboinica a presedintelui Bush si a premierului britanic Tony Blair).

• 1984: Au fost inaugurate lucrările de construcţie a Casei Poporului şi a Bulevardului „Victoria Socialismului” din Bucureşti.

Casa Poporului s-a construit pe fostul Dealul Spirii şi este a doua construcţie administrativă din lume ca suprafaţă, după Pentagon, de 64.800 km2. Are o formă dreptunghiulară, cu dimensiuni impunătoare: 270 metri la faţada, 240 metri pe lateral, o înălţime de 84 metri şi o adâncime (sub 0 m) de 92 metri.

Clădirea are 12 etaje, 4 niveluri subterane şi un buncăr nuclear, 1.100 încăperi, două galerii monumentale de 180 metri lungime şi 18 metri înălţime.

Cea mai mare încăpere este Sala Unirii, cu o înălţime de 16 metri şi o suprafaţă de 2.200 metri pătraţi. A fost construită între 1984 şi 1989, pe locul unor mănăstiri demolate în acest scop şi al Dealului Uranus, care a fost nivelat.

Lucrările de proiectare au fost făcute de o echipă de arhitecţi, condusă de Anca Petrescu.

Ceauşescu a vrut ca această clădire să devină sediul preşidenţiei, comitetului central al partidului comunist şi al unor ministere.

Palatul Parlamentului din București, România (cunoscut înainte de revoluție sub numele de Casa Republicii sau Casa Poporului), măsoară 270 m pe 240 m, 86 m înălțime, și 92 m sub pământ. Are 9 nivele la suprafață și alte 9 subterane. Conform World Records Academy, Palatul Parlamentului este cea mai mare clădire administrativă pentru uz civil ca suprafață din lume, cea mai scumpă clădire administrativă din lume și cea mai grea clădire din lume. Dealul pe care se află astăzi Palatul Parlamentului este în mare parte o creație a naturii, având o înălțime inițială de 18 m, dar partea dinspre Bulevardul Libertății este înălțată în mod artificial.

După cutremurul din 4 martie 1977, Nicolae Ceaușescu a căutat un amplasament pentru a dezvolta un program foarte mare de investiții. S-a preluat o idee a regelui Carol al II-lea din 1935, în al cărei proiect era prevăzută construirea Camerei Deputaților pe Dealul Arsenalului. Acest proiect fusese conceput de cei mai mari arhitecți ai vremii. În 1938 s-a anunțat începerea demolărilor în vederea deschiderii acestui ax. A venit al Doilea Război Mondial și lucrurile au rămas doar pe hârtie până în 1983, când a început construirea Palatului Parlamentului, ceremonia oficială a așezării pietrei fundamentale având loc la data de 25 iunie 1984.

Clădirea are o suprafață desfășurată de 330.000 m², înscriindu-se, după World Records Academy, la capitolul “Clădiri Administrative”, pe locul 2 în lume după clădirea Pentagonului, iar din punct de vedere al volumului, cu cei 2.550.000 m³ ai săi, pe locul 3 în lume, după clădirea de asamblare a rachetelor spațiale de la Cape Canaveral din Florida și după piramida lui Quetzalcoatl din Mexic. Pentru comparație se poate menționa că această clădire depășește cu 2% volumul piramidei lui Keops din Egipt, și de aceea unele surse o caracterizează ca pe o construcție „faraonică”.

Început în timpul regimului comunist, (autointitulat „Epoca de Aur” a României și înlăturat în mod violent, prin Revoluția din 1989), așa-numitul Proiect București a fost un proiect ambițios al cuplului Ceaușescu început în anul 1978, ca o replică a orașului Phenian, capitala Coreei de Nord. Un proiect de sistematizare exista încă din anii ’30 (din timpul lui Carol al II-lea) pentru zona Unirii – Dealul Arsenalului. După cutremurul din 1977, Nicolae Ceaușescu a ordonat „reconstruirea” Bucureștiului ca un nou oraș, de sine stătător. În anii 1978-79 a avut loc un concurs la nivel național pentru reconstruirea Bucureștiului. Concursul a durat aproape 4 ani și a fost câștigat de Anca Petrescu, o tânără arhitectă de numai 28 de ani, care a fost numită arhitect șef a acestui proiect excepțional de controversat.

Șantierul propriu-zis a început în anii 1980 cu demolarea a peste 7 km² din vechiul centru al capitalei și relocarea a peste 40.000 de oameni din această zonă. Între clădirile dispărute se numără Mănăstirea Văcărești, Spitalul Brâncovenesc, Arhivele Naționale, Stadionul Republicii, etc. Lucrările s-au efectuat cu munca forțată a militarilor în termen și astfel costul a fost redus la minimum. Acest proiect de reconstruire a Bucureștiului, cuprindea o serie de clădiri cum ar fi: Palatul Parlamentului – Casa Republicii, Ministerul Apărării Naționale, Casa Radio, Hotelul Marriott – Casa de Oaspeți, Casa Academiei Române, Parcul Izvor și Bulevardul Unirii – Victoria Socialismului. În 1989 costurile clădirii erau estimate la 1.75 miliarde dolari SUA, iar în 2006 la 3 miliarde euro.

Casa Poporului. Cum s-a construit proiectul de suflet al lui Nicolae Ceaușescu (Partea 1)

Casa Poporului. Cum s-a construit proiectul de suflet al lui Nicolae Ceaușescu (Partea 2)

• 1998: A avut loc instituirea Ordinului „Steaua României”, cu şase grade (Colan, Mare Cruce, Mare Ofiţer, Comandor, Ofiţer, Cavaler), 

cel mai înalt ordin naţional românesc, pentru a recompensa serviciile excepţionale, civile şi militare aduse statului şi poporului român.

Domnitorul Cuza a cerut reprezentantului României la Paris, în 1863, să ia legătura cu o cunoscută casă de bijuterii în vederea confecţionării unei decoraţii. Casa Krétly a prezentat un model care a fost imediat acceptat de domnitor şi, pe baza acordului său, a fost efectuată o comandă pentru cele 1000 de exemplare ale ordinului, prevăzut a avea cinci grade (Cavaler, Ofiţer, Comandor, Mare Ofiţer şi Mare Cruce).

Cuza hotărâse ca distincţia să se numească „Ordinul Unirii”, urmând să fie instituit şi acordat pe 24 ianuarie 1864, dată la care se împlineau cinci ani de la alegerea sa ca domnitor şi al Ţării Româneşti, moment care marca, de fapt, Unirea celor două principate române.

Neputând institui şi acorda legal ordinul, Cuza a înmânat câtorva dintre apropiaţii săi câteva dintre însemne, dar nu ca o decoraţie propriu-zisă, ci mai mult ca un cadou personal, majoritatea însemnelor rămânând depozitate în pivniţele palatului domnesc.

În aprilie 1877, odată cu izbucnirea conflictului cu Imperiul Otoman, discuţiile pentru instituirea unui ordin românesc au fost reluate. Mihail Kogălniceanu, ministrul de externe din cabinetul I.C.Brătianu, s-a implicat (direct şi indirect) în discuţiile purtate în Camera Deputaţilor pe marginea întocmirii proiectului de lege necesar instituirii unui ordin naţional. Dispunându-se, deja, de vechile însemne ale „Ordinului Unirii”, rămase din vremea domniei lui Cuza, s-a decis ca forma de bază să rămână aceeaşi; s-a modificat doar cifra domnească, în locul celei avute de către Cuza aşezându-se cea a regelui Carol I.

Deviza ordinului, care nu mai corespundea noului moment istoric, a fost schimbată, alegându-se In fide salus (În credinţă este salvarea).

În ceea ce priveşte numele ordinului, au fost avute în vedere mai multe variante, Kogălniceanu insistând pentru cel de „Steaua Dunării” (preluând, astfel, numele unei publicaţii unioniste pe care o editase). Acesta era şi numele ordinului prevăzut prin proiectul legii de instituire pregătită de Cameră la 9 mai.

Ca toate celelalte decoraţii existente, şi Ordinul „Steaua României” a fost desfiinţat de comunişti la începutul anului 1948, după proclamarea Republicii Populare Române. Portul distincţiei a fost interzis, chiar şi păstrarea însemnelor acesteia fiind considerată un delict în primii ani după abrogare.

 ***

“Dacă oamenii nu pot scrie bine, nu pot gândi bine, dacă nu pot gândi bine, alţii vor gândi pentru ei.” (George Orwell)

Să aveți o zi frumoasă!