26 Iunie

Este a 177-a zi a anului. 
Au mai rămas 188 de zile până la sfârșitul anului. 
Soarele răsare la 05 h 33 m și apune la 21 h 04 m.
 

Citatul zilei

„Dacă vrei să înţelegi ziua de azi, trebuie s-o cercetezi pe cea de ieri.” (Pearl S. Buck)

Ziua Drapelului Naţional al României

Ziua Drapelului Naţional este marcată, în fiecare an, la 26 iunie, fiind instituită prin Legea 96/1998.

Drapelul tricolor este un simbol naţional, alături de stemă, sigiliu şi imn, aşa cum prevede Constituţia României din 1991 modificată şi completată prin Legea de revizuire nr. 429/2003. În forma actuală, Constituţia stabileşte, prin Articolul 12, că "drapelul României este tricolor; culorile sunt aşezate vertical, în ordinea următoare, începând de la lance: albastru, galben, roşu".
Drapelul Naţional a fost decretat, pentru prima dată, ca simbol naţional de Guvernul revoluţionar provizoriu din Ţara Românească, la 14/26 iunie 1848, având deviza "Dreptate - Frăţie" înscrisă pe el, aşa cum arată "Istoria României în date", Ed. Enciclopedică, 2003.

El nu a suferit transformări majore de-a lungul istoriei. Doar distribuţia culorilor (în materie de proporţie şi poziţie) s-a schimbat într-o anumită măsură, fiind egalizată după Revoluţia de la 1848, când, sub impactul spiritului revoluţionar francez, multe dintre statele Europei au adoptat ca drapel naţional steagul standard cu trei culori.

Documente sigilografice atestă faptul că, în unele epoci istorice, drapelul românesc avea cele trei culori dispuse orizontal, cu roşul în partea superioară, galbenul în mijloc şi albastrul la bază. De asemenea, proporţia culorilor nu a fost aceeaşi cu cea de acum (33% pentru fiecare culoare). Cele trei culori pot fi identificate pe steaguri datând din vremea lui Mihai Viteazul şi chiar Ştefan cel Mare.
Urmaş al vechilor steaguri de luptă din Moldova şi Ţara Românească, tricolorul a apărut în secolul al XIX-lea şi a devenit simbol al identităţii şi unităţii naţionale. Pe câmpul de luptă sau în competiţiile sportive, ca însemn al statului sau ca dovadă de patriotism, îi însoţeşte pe români de aproape două secole. Ziua de 26 iunie a fost proclamată Zi a Drapelului Național al României în mai 1998.

Istoria Tricolorului, un simbol mai vechi decât Marea Unire, începe în 1848. În forma pe care o are şi astăzi, drapelul a fost adoptat în 1867, în timpul domniei lui Carol I: albastrul apare lângă hampă, galben în mijloc, roşu în partea exterioară.

Tricolorul ca simbol al națiunii românești apare la începutul secolului al XIX-lea. Poate fi văzut în picturile de pe pânza drapelului răscoalei lui Tudor Vladimirescu, în cadrul căreia li se atribuie pentru prima oară semnificația: Libertate (albastrul cerului), Dreptate (galbenul ogoarelor), Frăție (roșul sângelui).

Tricolorul românesc e simbol de libertate la 1848 şi de unitate la 1859. Îi însoţeşte pe ostaşii care aduc independenţa României în 1877. Spre el vor privi cu speranţă românii în lupta pentru unitate, încununată la 1918.

Drapelul tricolor a fost adoptat ca simbol al naţiunii în prima zi a victoriei Revoluţiei de la 1848, când Guvernul provizoriu de la Bucureşti a promulgat decretul de instituire a Drapelului Naţional. Astfel, s-a stabilit ca Tricolorul - roşu, galben şi albastru - să reprezinte steagul naţional al tuturor românilor, purtând deviza Dreptate şi frăţie, acordându-i-se şi denumirea de «stindard al libertăţii». Unirea Principatelor Române de la 24 ianuarie 1859, măreţele momente ale istoriei noastre, Independenţa din 1877 şi Marea Unire din 1918, luptele purtate în cele două războaie mondiale, s-au desfăşurat toate sub semnul Drapelului Naţional. Este de datoria noastră să ne aplecăm mereu asupra trecutului şi să respectăm eroismul înaintaşilor".

Tricolorul a apărut din dorinţa de unitate a moldovenilor şi a muntenilor. La începutul secolului al XIX-lea, în vremea domnitorilor Alexandru Dimitrie Ghika şi Mihail Sturdza, steagurile Principatelor aveau doar două culori: în ţara Românească galben şi albastru, în Moldova - roşu şi albastru. Primul decret pentru a prezenta tricolorul ca steag naţional datează de la 14 iunie 1848. Steagul revoluţionarilor de atunci avea aceleaşi culori ca astăzi, dar aşezate orizontal.

În 1861, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a decretat tricolorul ca drapel oficial al Principatelor Unite. „Steagul este familia, ogorul fiecăruia, casa în care s-au născut părinţii şi unde se vor naşte copiii voştri. Steagul este, încă, simbolul devotamentului, credinţei, ordinei şi al disciplinei ce reprezintă oastea”, declama domnitorul.

În forma pe care o are şi astăzi, drapelul a fost adoptat în 1867, în timpul domniei lui Carol I. „Pânza era tricoloră, albastrul apare lângă hampă, deci culorile sunt pe verticală, galben în mijloc, roşu în partea exterioară. În cele patru colţuri, nişte ghirlande din frunze de laur, apărea cifrul domnitorului Carol I, iar în centru era pictată stema ţării”, aminteşte Şerban Constantinescu.

Istoric

Drapelul naţional (albastru, galben, roşu – de la lance) a fost decretat ca simbol naţional de Guvernul revoluţionar provizoriu din Ţara Românească la 26.VI.1848.

În 1834, când Țările Române au început să se dezvolte din punct de vedere economic, când conștiința națională cerea unitatea și libertatea țării, domnitorul Țării Românești, Alexandru Ghica Vodă, a obținut de la otomani învoirea „de a pune steag românesc corăbiilor negustorești și oștirii”.

Steagul destinat corăbiilor avea două culori (galben și roșu), cel atribuit armatei era compus din trei (roșu, galben și albastru) și un vultur la mijloc. Acesta este socotit drept începutul adoptării tricolorului pe pământ românesc.

Jean Alexandre Vaillant, (chemat și stabilit în Muntenia în 1830, profesor și director al „Colegiului Sf. Sava” din București 1831-1834), spunea că tricolorul ar fi fluturat pentru prima dată în ziua de 29 iulie 1839, pe muntele Pleșuva (zona Comarnic – jud. Prahova) Astfel, arborarea de către Vaillant a tricolorului ca drapel al Principatelor este, poate, cea mai veche atestare documentară a acestui fapt.

Tricolorul românesc era cunoscut încă din deceniul 4 al secolului XIX drept simbol național cu cel puțin un deceniu înainte de oficializarea sa.

În timpul revoluţiei de la 1848, Tricolorul a fost adoptat ca simbol al națiunii în prima zi a victoriei revoluției burghezo – democratică (1848 – 1849), când a avut loc abdicarea domnitorului Gheorghe Bibescu, instaurarea Guvernului provizoriu de la București și promulgarea decretului nr. 1 de instituire a drapelului național.

Revoluționarii de la 1848, atât cei din Transilvania, cât și cei din Țara Românească, au arborat steagul tricolor, ca simbol al luptei lor, având inscripționat lozinca: „Frăția”: „Dreptate – Frăție” și dându-i denumire de „stindard al libertății”. O lună mai târziu, „văzând cu nu s-a înțeles încă cum trebuie făcute stindardele naționale”, decretul guvernamental nr. 252, din 13 iulie 1848, preciza din nou că „stindardele vor fi tricolore. Culorile sunt: albastru închis, galben deschis și roșu carmin”. Ele vor fi dispuse vertical și vor fi aranjate în ordinea următoare: „lângă lemn vine albastru, apoi galben și apoi roșu fâlfâind”.

În Adunarea populară desfășurată pe dealul Filaretului din București, în ziua de 15 iunie 1848, s-a celebrat ziua de 11 iunie, începutul revoluției, „zi de mântuire pentru toată România”, sub flamurile tricolore. Tot în acel an istoric 1848, în acea impresionantă Adunare de la Blaj, s-a înălțat „flamura cea mare tricoloră a națiunii române”, a întregii națiuni române.

În timpul Revolutiei de la 1848 Tricolorul a fost adoptat ca simbol al naţiunii, iar după abdicarea domnitorului Gheorghe Bibescu şi instaurarea Guvernului provizoriu de la Bucureşti, a fost promulgat decretul de instituire a Drapelului Naţional.

Tricolorul devenea astfel steagul naţional al tuturor românilor. Culorilor li se atribuia pentru prima dată o semnificaţie, roşul semnifică frăţia, galbenul exprimă bogăţia ogoarelor, albastrul semnifică libertatea. Culorile erau împărţite egal pentru a reprezinta principiul egalității, iar orientarea în sus semnifica verticalitatea.

Potrivit unei alte ipoteze tricolorul s-a impus ca drapel național în 1859, odată cu dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza, culorile steagului fiind dispuse însă pe orizontală. Primul drapel din 1859, aflat în uz până în 1862, a avut fâșia albastră plasată sus, urmând ca, în a doua parte a domniei lui Cuza, fâșia roșie sa fie dispusă pe partea superioară.

După venirea lui Carol I, steagurile au avut benzile dispuse pe verticală, România aliniindu-se astfel regulilor respectate de steagurile europene.

În 1948, comuniştii au interzis însemnele regatului şi au aşezat pe steag noua stemă a republicii. „Toate ţările devenite socialiste sau comuniste după al doilea Război Mondial şi-au schimbat stemele, introducând elemente sovietice. E clar că ele nu aveau nici o legătură nici cu tradiţia stemelor, nici cu heraldica”, arată Cornel Andonie, muzeograf la Muzeul Militar Naţional.

O dată cu instaurarea republicii au fost interzise toate însemnele regatului, drapelul Republicii Populare Române a rămas tot tricolorul, dar având în centru nou creata Stemă a Republicii.

Stema înfăţişa:  un tractor, un grup de trei furnale pe câmpul unui soare care răsare, înconjurat de o înmănunchiere de spice de grâu, legate de o panglică având inscripția Republica Populară Română şi inițialele R. P. R. la capătul spicelor.

Din 1952, prin prevederile Constituţiei,  în partea superioară a Stemei Republicii apare o stea roşie în cinci colţuri, iar din 1965, tricolorul a purtat Stema Republicii Socialite România.

Românii vor decupa stema cu elemente sovietice de pe steag în Decembrie 1989. Îşi recuperau astfel drapelul, după mai bine de 40 de ani în care nu le mai aparţinuse.

Potrivit Constitutiei din 1991 drapelul naţional urma să nu mai conţina nici un element heraldic, o eventuala Stema urmând a fi folosită separat pentru însemnele oficiale.

Prin renunţarea la Stema comunistă, steagul tricolor a devenit însă aproape identic cu cel al statului Ciad, fapt interzis categoric de reglementarile heraldice internaţionale. (Drapelul Ciadului diferă de drapelul românesc doar prin nuanţa ceva mai închisă a fâşiei albastre, indigo, în loc de cobalt cum e la cel românesc).

România s-a plasat astfel, fără voie,  în centrul unui scandal diplomatic a cărui rezolvare a fost amânata permanent, în ciuda nenumaratelor semnale negative primite din partea specialiştilor în vexilologie, ştiinţa care se ocupa cu studiul drapelelor naţionale, deoarece legislaţia internaţională interzice utilizarea aceluiaşi steag de către două ţări. Steaguri similare cu tricolorul romanesc mai au Republica Moldova şi Andora, dar cu steme pe culoarea galbenă centrală.

O eventuală nouă formă a drapelului naţional nu poate fi decisă decât printr-o noua Constituţie. În iunie 2013, Comisia pentru revizuirea Constituţei a adoptat  un amendament la legea fundamentala prin care se introduce Stema Naţionala pe drapelul României. Stema va fi aceeaşi ca cea votata prin lege organică, în 1992.

Pentru sportivi si pentru exploratori, drapelul nu are răceala însemnului oficial. El este, înainte de toate, semnul victoriei şi al mândriei de a fi român. „Drapelele naţionale au o origine în steagurile, drapelele de luptă. În cazul războaielor, porneşti la atac cu steagul şi o faci de sute şi sute de ani. Sportul este un fel de competiţie, de război dacă vreţi, paşnic, între două ţări”, analizează antropologul Vintilă Mihăilescu.

Drapelul Naţional este şi simbolul sub care militarii români participă în prezent la misiunile din teatrele de operaţii.
Cel mai mare drapel al României, care a constituit un nou record mondial, a fost desfăşurat, la 27 mai 2013, pe aerodromul Clinceni. Drapelul, cântărind aproximativ 5.000 kg, a avut dimensiunile de 349,425 x 226,917 metri, rezultând o suprafaţă declarată de 79.290,39 mp.

Ziua Internaţională de Luptă Împotriva Traficului şi Consumului Ilicit de Droguri  

Ziua internaţională împotriva abuzului şi traficului ilicit de droguri (International Day Against Drug Abuse and Illicit Trafficking), marcată în fiecare an la 26 iunie, este menită să crească gradul de conştientizare privind problema majoră pe care o reprezintă pentru societate drogurile.

Adunarea Generală a ONU a decis, prin Rezoluţia 42/112 din 7 decembrie 1987, ca în data de 26 iunie să fie marcată Ziua internaţională de luptă împotriva abuzului şi traficului ilicit de droguri, ca expresie a deciziei ONU de a consolida acţiunile şi cooperarea pentru a putea crea o societate fără consum de droguri.

Cu acest prilej, Organizaţia Naţiunilor Unite atrage atenţia opiniei publice şi guvernelor din întreaga lume faţă de o stringentă şi actuală problemă de sănătate publică – consumul de droguri. An de an, Oficiul Naţiunilor Unite pentru Droguri şi Criminalitate (UNODC) este promotorul campaniei internaţionale de sensibilizare privind provocarea majoră pe care drogurile ilicite o reprezintă pentru societate în ansamblu. Se estimează că aproape un sfert din populaţia adultă din Uniunea Europeană, respectiv peste 80 de milioane de adulţi, au consumat droguri ilegale într-un anumit moment din viaţa lor.

Adolescenţii şi tinerii adulţi sunt categorii deosebit de vulnerabile la consumul de droguri ilicite. Prevalenţa consumului de droguri în rândul tinerilor este de 2 ori mai mare decât în rândul populaţiei generale. Presiunea grupului pentru a experimenta drogurile ilicite este puternică, iar stima de sine este adesea scăzută. De asemenea, cei care consumă droguri ilicite tind să fie dezinformaţi, incorect informaţi sau insuficient de conştienţi privind riscurile pentru sănătate ale acestui consum.

Efectele negative asupra sănătăţii variază în funcţie de tipul de droguri consumate, dozele administrate precum şi de frecvenţa utilizării. Toate drogurile ilicite au efecte fizice imediate, dar pot, de asemenea, împiedica grav dezvoltarea psihică şi emoţională în rândul tinerilor.

Biroul ONU pentru Droguri şi Criminalitate (UNODC) s-a implicat activ, de-a lungul anilor, în lansarea de campanii de sensibilizare cu privire la problema drogurilor la nivel mondial, de campanii pentru susţinerea acţiunilor de control al drogurilor, a realizat adesea echipe cu alte organizaţii şi a încurajat societatea să participe activ la aceste campanii.

România a ratificat şi a aderat la toate convenţiile internaţionale importante al căror scop este acela de a controla şi de a limita consumul de droguri ilegale, începând cu Convenţia şi Protocolul cu privire la Opiu, încheiată la Geneva, la 19 februarie 1925, şi promulgată de ţara noastră prin Decretul nr. 1.578/1928. Între actele internaţionale pe care România le-a semnat în acest domeniu se regăseşte şi Convenţia asupra traficului ilicit de stupefiante şi substanţe psihotrope, întocmită la Viena la 20 decembrie 1988 şi la care România a aderat prin Legea nr. 118/1992. În domeniul legislaţiei în România amintim Legea nr. 143 din 2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, cu modificările şi completările ulterioare.

În România, instituţia care stabileşte concepţia de ansamblu şi asigură coordonarea unitară, pe baza unei strategii naţionale, a luptei împotriva consumului şi traficului ilicit de droguri, este Agenţia Naţională Antidrog (ANA).

Canabisul continuă să fie cel mai consumat drog în România, urmat de noile substanţe psihoactive (NSP) - 2,5%, relevă o sinteză a Raportului naţional privind situaţia drogurilor 2017, elaborat de Agenţia Naţională Antidrog şi transmis AGERPRES în decembrie 2017. Conform raportului, pe locuri fruntaşe se situează consumul de cocaină/ crack şi LSD - câte 0,7%, ecstasy - 0,5%, ciuperci halucinogene - 0,4%, heroină, amfetamine şi ketamină - câte 0,3%. "În ceea ce priveşte fumatul, exceptând consumul experimental, care se stabilizează la pragul de 62%, consumul recent şi cel actual înregistrează cele mai ridicate valori din ultimii 12 ani de când este aplicat acest studiu, 40% din populaţia generală cu vârsta cuprinsă între 15 şi 64 ani menţionând că a fumat în ultimul an şi în ultimele 30 zile", se arată în raport.

Începând cu anul 2011, Agenţia Naţională Antidrog a implementat anual, la nivel naţional, Proiectul "FRED GOES NET - Intervenţii timpurii pentru consumatorii de droguri care au fost identificaţi/depistaţi pentru prima oară", prin intermediul celor 47 de Centre de Prevenire, Evaluare şi Consiliere Antidrog (CPECA) teritoriale, în parteneriat cu structurile Ministerului Educaţiei Naţionale. În anul şcolar 2017-2018, beneficiarii direcţi ai proiectului sunt aproximativ 2.500 de elevi cu vârsta cuprinsă între 14 şi 19 ani, care au fost identificaţi/depistaţi pentru prima oară în legătură cu consumul de droguri, în scopul evitării transformării consumului experimental şi ocazional în consum regulat (cel puţin 5 Cursuri FRED organizate de CPECA, cu aproximativ 10 elevi/curs).

Asociaţia Română Anti-SIDA (ARAS) şi Asociaţia "Carusel" reprezintă parteneri importanţi şi responsabili în implementarea Strategiei Naţionale Antidrog 2013 - 2020 şi a Programului naţional de prevenire şi asistenţă medicală, psihologică şi socială a consumatorilor de droguri 2015 - 2018. Începând cu luna august 2017, Agenţia Naţională Antidrog, în parteneriat cu Asociaţia "Carusel" şi ARAS, a derulat proiectul de reducere a consecinţelor negative asociate consumului de droguri "Mai puţine riscuri!". Proiectul a avut ca obiectiv reducerea riscurilor şi consecinţelor asociate consumului de droguri pentru 200 persoane (consumatoare de droguri injectabile), precum şi referirea acestora către servicii specializate.

În perioada 24-25 mai 2018, Agenţia Naţională Antidrog, în colaborare cu UNICEF România, a organizat, la Sinaia, o sesiune de formare profesională în domeniul reducerii cererii de droguri în rândul adolescenţilor, la care au participat 60 de profesionişti (asistenţi sociali, psihologi, specialişti în prevenire) din cele 47 de CPECA teritoriale ale ANA.

Cu prilejul Zilei internaţionale de luptă împotriva abuzului şi traficului ilicit de droguri, ANA organizează, la nivel naţional, prin centrele sale de prevenire, evaluare şi consiliere antidrog, o serie de activităţi specifice, de informare, conştientizare şi educare a populaţiei cu privire la problematica drogurilor în România. 

 

Medicii, psihologii şi asistenţii sociali ai Agenţiei Naţionale Antidrog atrag atenţia asupra riscurilor la care se expun persoanele care consumă droguri: infecţii grave (HIV, HVC, HVB, TBC etc.), infarct sau hemoragii cerebrale, deces, abandon şcolar, degradarea relaţiilor sociale, pierderea locului de muncă, infracţionalitate etc.

Ziua Internațională pentru Sprijinirea Victimelor Torturii

Ziua Internațională pentru Sprijinirea Victimelor Torturii este organizată anual pe 26 iunie pentru a vorbi pe față împotriva crimelor torturii și pentru a onora și sprijini victimele și supravețuitorii din întreaga lume.

Aceasta zi a luat nastere in urma unei decizii a Adunarii Generale a Natiunilor Unite la propunerea Danemarcei, tara renumita pentru ajutorarea victimelor torturii.

Tortura este un fenomen ce îşi are originea în cele mai vechi timpuri. Orice practică posibilă, de la cele mai barbare, pînă la cele mai avansate din punct de vedere tehnic au fost şi încă sunt folosite pentru a tortura.

 
Tortura reprezinta unul dintre cele mai ingrozitoare abuzuri ale drepturilor omului, ce rapune milioane de oameni si familiile acestora. Viol, lovituri in talpile picioarelor, simularea inecului, arsuri, socuri electrice, privarea de somn sunt doar cateva dintre practicile ingrozitoare la care sunt supuse persoanele torturate. Ranile fizice cauzate sunt groaznice, dar mult mai devastatoare sunt cicatricile psihologice si emotionale. Multe victime ale torturii sufera de cosmaruri, se retrag din viata de familie sau munca, sau isi pierd increderea in toti oamenii.

Tortura - conform şi ultimului Raport al Amnesty International - este practicată şi azi în 111 ţări din lume: este un număr enorm dacă ne gândim că, toate documentele şi Convenţiile internaţionale sunt consilidate istoric. Interzicerea torturii este una dintre interdicţiile cele mai împărtăşite iar dreptul de a nu fi supuşi torturii este, împreună cu cel de a nu fi redus în sclavie, unul dintre drepturile ce nu admit niciun fel de de negocieri şi niciun fel de abateri. Cu toate acestea, tortura este la ora actuală extem de răspândită. Noi vom vedea că printre refugiaţii care ajung în Europa numărul celor care au trăit personal experienţa torturii este foarte mare: circa 25% dintre refugiaţi.

Prin serbarea acestei zile, Natiunile Unite indeamna guvernele si membrii societatii civile sa ia atitudine impotriva torturii si a celor care o practica si indeamna oamenii de pretutindeni sa isi arate respectul fata de cei care au fost supusi unor astfel de crime.

Ziua internaţională de colaborare în favoarea păcii şi democraţiei 

Ziua internațională de colaborare în favoarea păcii și democrației marchează ziua semnării Cartei ONU, la 26 iunie 1945.

Prima declarație de principii privind pacea viitoare — Carta Atlanticului — semnată de primul ministru britanic Winston Churchill și de președintele SUA, Theodore Roosevelt, la 14 august 1941, și confirmată apoi de Declarația Națiunilor Unite din 1 ianuarie 1942, poartă semnăturile reprezentanților Marii Britanii, SUA, URSS și a încă 23 de state de pe toate continentele.

Necesitatea unei cooperări mai largi, afirmată în anii următori, a fost exprimată și în Declarația Conferinței de la Teheran din 28 noiembrie-1 decembrie 1943.

După o pregătire prealabilă, în cursul căreia cancelariile SUA, URSS și Marii Britanii au elaborat mai multe variante ale viitoarei organizații, a avut loc, la 21 august — 9 octombrie 1944, reuniunea de la Dumbarton Oaks (lângă Washington) între delegați ai SUA, URSS, Marii Britanii și Chinei. Documentul rezultat a fost denumit ''Propuneri pentru stabilirea unei organizații internaționale generale''.

Propunerile în cauză au fost dezbătute ulterior la Conferința de la Ialta a șefilor de stat și de guvern ai SUA, URSS și Marii Britanii din 4-11 februarie 1945. În hotărârile adoptate la încheierea conferinței, se consemnează acordul realizat asupra procedurii de vot în Consiliul de Securitate, aprobându-se formula propusă de delegația SUA în ceea ce privește principiul unanimității marilor puteri membre permanente (cu drept de veto) ale Consiliului de Securitate — Marea Britanie, Franța, China, SUA și URSS. Principiul va fi înscris în Carta ONU așa cum a fost stabilit la Ialta.

Un alt punct de vedere comun a fost atins și în privința convocării Conferinței pentru crearea Națiunilor Unite. Cele trei mari puteri au stabilit ca SUA să devină țara gazdă a lucrărilor conferinței, ulterior prevăzându-se ca ele să aibă loc la San Francisco, începând cu data de 25 aprilie 1945. La Conferința de la San Francisco, au participat 50 de state.

În forma ei finală, Carta Organizației Națiunilor Unite a fost adoptată de plenul conferinței ONU la San Francisco, la 25 iunie 1945, și semnată de delegații la ceremonia de închidere din 26 iunie 1945.

Adoptarea Cartei ONU a constituit un eveniment istoric, o manifestare a convingerii popoarelor într-o organizare a relațiilor între state, care să permită triumful marilor valori — pacea, securitatea, progresul economic și social — asupra forței, dominației și înapoierii.

Textul Cartei, compus din 111 articole, apare substanțial îmbunătățit si completat față de propunerile care fuseseră făcute la Conferința de la Dumbarton Oaks.

Conferința de la San Francisco a constituit totodată un prilej pentru afirmarea statelor mici și mijlocii în chestiuni privind organizarea politică mondială.

Creatorii Cartei au dorit să întemeieze o organizație nouă, deși cea veche, Societatea Națiunilor, exista încă din punct de vedere juridic.

Ziua internațională de colaborare în favoarea păcii și democrației, care marchează ziua semnării Cartei ONU, se aniversează anual din 1995.

Evenimente de-a lungul timpului...

• 1241: A fost fondat oraşul Hanovra (Germania).

Hanovra este un oras situat in nordul Germaniei, capitala landului Saxonia Inferioara. Orasul are o uriasa arena expozitionala, gazda a multor evenimente de talie mondiala precum: Targul Hanovra (targ de produse industriale) sau CeBIT (targ de tehnologia informatiei). De asemena orasul este cunoscut ca un centru universitar, medical, al transporturilor si are o gradina zoologica impresionanta.

Istoric

Hanovra a fost fondata in timpul evului mediu pe malul sudic al raului Leine. Situat pe raul navigabil Leine care facea legatura cu orasul hanseatic Bremen si la intersectie de drumuri comerciale, orasul cunoaste o perioada de dezvoltare ca si centru comercial. Inceputurile epocii industriale gasesc orasul Hanovra implicat in comertul cu fier si argint extras din Muntii Harz, la sud de oras.In 1636 Hanovra devine resedinta ducilor de Brunswick-Luneburg ridicati la gradul de printi electori in 1692. Reprezentatii acestei case vor ajunge si regi ai Angliei, care va fi legata de Hanovra printr-o uniune personala. Ultimul suveran al Angliei si principe in Hanovra a fost William al IV-lea. Succesoarea acestuia la tronul Angliei, regina Victoria, nu a mai avut acces la conducerea principatului de Hanovra, intrucat legea salica prevedea doar succesiunea pe linie masculina. In timpul lui Napoleon, Hanovra este ocupata de Franta dar isi recastiga independenta, iar ca urmare a Congresului de la Viena este ridicata la gradul de regat. La mijlocul secolului al XIX-lea regatul Hanovrei este ocupat si anexat de Prusia devenind Provincia Hanovra. In timpul celui de-Al Doilea Razboi Mondial, Hanovra sufera distrugeri majore, dupa razboi urmeaza o ampla reconstructie. Provincia Hanovra este reorganizata in landul Saxonia Inferioara care cuprinde si alte state mai mici.

• 1730:  S-a născut astronomul francez  Charles Messier (m.12 apr.1817).

A reușit  să descopere nu mai puțin de 20 de comete, 13 dintre ele îpoartandu-i  numele.

În prezent, Messier este mai mult cunoscut datorita  Catalogului Messier,  care cuprinde 110 corpuri cerești: galaxii, roiuri stelare și nebuloase. multe dintre aceste  corpuri ceresti  fiind observate de el pentru prima data.

Un crater de pe Luna  și  asteroidul 7359 Messier ii poarta de asemenea numele.

• 1819: A fost patentată bicicleta.

Primul brevet a fost acordat, în Statele Unite, lui William K. Clarkson Jr., dar velocipedul exista deja în Europa.

Prima bicicletă inventată a fost Draisine, în anul 1817, şi a apărut în Germania, fiind brevetată apoi şi în Franţa, în 1818. A fost numită aşa după inventatorul său, Karl von Drais, un pădurar german. Aceasta era confecţionată din lemn şi nu avea pedale, fiind mişcată prin alternarea împingerii cu picioarele pe pământ. Cu toate acestea, avea un scaun căptuşit, iar roata din faţă era manevrată cu un fel de cârmei.

A fost mai puţin un mod de transport şi mai mult un mijloc de recreere pentru cei bogaţi.

Introducerea unui predecesor al bicicletei în SUA a fost făcută de către M. Stewart din Baltimore, urmat în 1819 de către David şi Rogers (care au confecţionat un total de trei velocipedes).

La 26 iunie 1819, primul brevet pentru un velociped a fost eliberat lui William K. Clarkson Jr. din New York. Din păcate, un incendiu a distrus, în 1836, arhiva Oficiului american de brevete şi, deoarece nu a fost niciodată restaurată, există puţine informaţii în legătură cu invenţia lui Clarkson.

• 1824: S-a născut Sir William Thomson (mai târziu lord Kelvin), fizician şi matematician englez de origine irlandeză;

A avut contribuţii în termodinamică şi în electromagnetism; a propus scara termometrică absolută Kelvin; a elaborat teoria circuitelor electrice rezonante, punând bazele telegrafiei (m. 1907)

Sir William Thomson, din 1892 Lord Kelvin (n. 26 iunie 1824 la Belfast, Irlanda; d. 17 decembrie 1907 la Netherhall lângă Largs, Scoția) a fost un fizician britanic.

-imediat dupa absolvire a plecat la Paris, unde a castigat o importanta experienta practica lucrand intr-un laborator;

-in 1846 cand s-a intors in Anglia, la varsta de numai 22 de ani a fost numit profesor de filozofie in cadrul aceleeasi Universitati din Glasgow, functie pe care si-o va pastra pana la pensionare, in 1889;

Realizări

    Pe lângă teoria temperaturii absolute pentru care a devenit faimos, Kelvin a formulat și alte idei precum calcularea vechimii Pământului, care la mijlocul anilor 1800 era o problemă foarte dezbătută și controversată;

    A conceput primul telegraf care traversa Atlanticul;

Titlu nobiliar și distincții

-1866| a fost numit cavaler de către regina VICTORIA (Sir William Thomson);

-1883| a primit medalia de aur de către Royal Society of London;

-1882| a devenit baron de gradul I ,fiind numit tot de către regina VICTORIA.

• 1841: S-a născut arhitectul francez Paul Wallot, care îşi datorează faima proiectării giganticei clădiri a Reichstag-ului din Berlin (m. 1912)

Clădirea Reichstagului a fost ridicată din nevoia unui parlament suficient de mare pentru Germania unificată în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Inițial, sediul din Berlin al legislativului a fost „Palatul Prusac” de pe Leipziger Strasse, unde se reuneau deputații Ligii Nordului, dar după 1871, când s-a fondat Imperiul German, ce îngloba și landurile din sud, s-a impus ridicarea unei clădiri mai mari. Construcția nu a început însă prea curând după decizie, parlamentul mutându-se între timp într-o altă locație, deoarece existau diferende între cancelarul Otto von Bismarck și deputați. După mai multe concursuri la care au participat sute de proiecte, piatra de temelie a fost pusă în 1884, de către împăratul Wilhelm I.

 Clădirea a fost inaugurată un deceniu mai târziu, în 1894, sub semnătura arhitectului Paul Wallot, care gândise o clădire impozantă, în stil neobaroc, de peste 13.000 mp și cu 4 turnuri în colțuri, ridicate la 40 de metri înălțime. Otto Lessing a fost autorul sculpturilor, basoreliefurilor și inscripțiilor . Construcția se remarcă însă printr-un dom impresionant, care se ridică până la 97 metri înălțime, idee aparținând Împăratului Wilhelm al II-lea (care preluase între timp conducerea statului), tocmai pentru a marca deschiderea spre democrație – un subiect încă în discuție la acel moment. Structura de oțel și sticlă a suscitat la rândul ei un dosebit interes și numeroase controverse, fiind considerată atunci o lucrare inginerească de avangardă, mai ales că aducea cu sine un amestec neobișnuit de stiluri arhitectonice. Inscripția ”Dem Deutschen Volke” a fost adaugată ulterior, în anul 1916.

Reichstag-ul a fost și sediul parlamentulului Republicii de la Weimar, după pierderea Primului Război Mondial de către germani, și a suferit numeroase distrugeri în noaptea de 27 spre 28 februarie 1933 când, în urma unui incendiu ale cărui cauze nu sunt clarificate complet nici până azi, sala de plen și unele încăperi învecinate au ars complet. Cele mai serioase distrugeri au survenit însă în 1945, când în urma bombardamnetelor cupola originală a fost distrusă integral, existența însăși a clădirii fiind pusă sub semnul întrebării.

După împărțirea Berlinului între Est și Vest, Reichstagul a fost una din puținele clădiri monumentale din sectorul occidental, dar se situa la doar câțiva metri de granița cu RDG, foarte aprope de Zid. Deși utilitatea ei ca sediu al Parlamentului nu mai era aplicabilă, capitala RFG fiind stabilită la Bonn, s-a decis să fie totuși restaurată și întrebuințată ca centru de conferințe, lucrările fiind executate între 1961 și 1964 (domul nu mai fusese reconstruit, ca și o parte din ornamentele spectaculoase amplasate peste terasa ultimului nivel). Începând cu anul 1979, în această clădire a avut loc la fiecare cinci ani și întrunirea organului de stat Bundesversammlung (Adunarea Federală), pentru alegerea președintelui statului, cel mai recent la 23 mai 2009.

După căderea Zidului, ceremonia oficială a Reunificării Germaniei s-a ținut în această clădire, pe 3 octombrie 1990, în prezența unor nume sonore, precum cancelarul Helmut Kohl, președintele Richard von Weizsäcker și ex-cancelarul Willy Brandt. Cam în aceeași perioadă, se hotărăște ca Berlinul să redevină capitala Germaniei, astfel că și Reichstag-ul își recapătă utilitatea de a găzdui forul legislativ, desigur în urma unui amplu proces de modernizare. Reichstag-ul complet renovat a fost redeschis în aprilie 1999.

Ultima restaurare și domul modern

Între 1994 și 1999 au avut loc așadar noi lucrări serioase de restaurare, iar datorită arhitectului Sir Norman Foster, sediul Bundestag-ului a primit o nouă cupolă de sticlă în care se poate urca, până în punctul ei maxim, cu ajutorul unor rampe. În prezent, cupola este deschisă publicului larg, Reichstag-ul fiind practic cea mai vizitată clădire din Berlin. Merită menționat și faptul că a devenit, în urma lucrărilor din ultimii ani, un model pentru proiectanți și ingineri din perspectiva consumului, chiar producerii de energie, fiind dotat cu sisteme ecologice de utilizare a energiilor regenerabile și având emisii reduse de dioxid de carbon. Independentă energetic, construcția este dotată cu 4 generatoare de curent care funcționează cu combustibil biodiesel, supliment la energia furnizată de pompele de căldură instalate până la o adâncime de 280 m și panourile fotovoltaice care însumează circa 3.600 mp. Gazele de ardere sunt filtrate riguros, iar surplusul de energie este stocat sau trimis în sistemul energetic al orașului.

Proiectul de restaurare fiind acordat în 1993 arhitectului englez Norman Robert Foster, acesta imaginase inițial o copertină parasolară, nu un dom, idee la care s-a renunțat din cauza costurilor, considerate nejustificate. Oricum, miza era destul de importantă, intuindu-se faptul că această parte a Reichstag-ului va deveni un simbol al Berlinului și al noii Germanii. Într-un final, pentru acoperirea sălii de plen a fost preluată o idee din 1988 a arhitectului german Gottfried Böhm, laureat al Premiului Pritzker, care concepuse această cupolă din sticlă pe structură metalică, cu spiralele pedonabile ascendente și posibilitatea de a vedea sala centrală a parlamentului. Vizitatorii pot urca până în ”vârful” domului, având permanent de ales între o mulțime de stimulente vizuale: panorama, ansamblul de oglinzi (360 la număr), perspectiva către interiorul domului și către sala de plen.  Deși Foster a opus o oarecare rezistență la această idee impusă prin caietul de sarcini, până la urmă a adoptat-o și chiar a refolosit-o ulterior într-o altă lucrare a sa, City Hall din Londra, unde a proiectat o structură conică la care a adăugat un pasaj spiralat.

Noul dom care are efectiv 23,5 metri înălțime, a fost construit cu ajutorul a 800 tone de oțel și 3.000 mp de sticlă. Vizitatorului ajuns în cupolă i se oferă o panoramă impresionantă, de 360° asupra orașului, dar spectacolul este de asemenea însăși cupola, susținută parcă de un ”ciclon” de oglinzi (lucrare finalizată în 1999). Rampele înconjoară ascendent, pe interior, suprafața cupolei, precum spirala dublă a ADN-ului. Conform intenției, aceste oglinzi sunt orientate astfel încât să preia lumina soarelui și să o conducă spre sala principală, unde se țin lucrările legislativului german, sală ce poate fi întrezărită de sus, pe măsură ce urci rampele către punctul culminant al cupolei. Lucrările parlamentare se desfășoară sub lumina soarelui, iar conceptul capătă, prin poziționarea spațiilor, și o semnificație politică/socială: poporul este deasupra conducerii statului, pe care îl controlează. Această cupolă a devenit astfel un simbol al Berlinului care a depășit momentul fatidic al nazismului, concentrându-se în schimb pe o Germanie ce privește spre viitor, unită și democratică. Interesant este faptul că domul nu este complet închis: el are in punctul superior un ”ochi” ce dă în exterior și prin care se aerisește, dar intră și precipitațiile. Imediat dedesubt însă este amplasat un cilindru metalic care drenează apa pluvială. La nivelul zero al domului, pot fi urmărite expoziții fotografice și materiale de informare cu diferite teme – istoria locației, Holocaustul etc. De aici se poate ieși și pe terasa clădirii, unde pot fi observate panourile solare, ornamentele monumentale  ce pot fi studiate în detaliu, priveliștea către o curte interioară acoperită cu iarbă. Este o combinație de înaltă tehnologie pentru construcții, spații vitrate generoase, eficiență energetică încorporată și ornamente simbolice, deasupra cărora se înalță steagul Germaniei moderne.

• 1886: Chimistul Henri Moissan a descoperit fluorul, fiind distins pentru aceasta cu Premiul Nobel, în 1906.

La 26 iunie 1886 s-a izolat fluorul si s-a demonstrat activitatea sa extraordinara, eveniment epocal, pentru ca incepe era compusilor organici fluorati cu utilizare majora, in special, in terapeutica umana.

Aceasta descoperire a insemnat o reusita remarcabila, pentru ca de aproape un secol, numerosi cercetatori erau tentati, fara succes insa, sa izoleze acest element. Este opera lui Henri Moissan, tanar farmacist de 34 de ani.

Moissan este nascut la Paris, la 28 septembrie 1852, apartinand unei familii modeste. Studiile liceale facute in conditii grele se termina prin obtinerea unui certificat ce se elibera in epoca respectiva in Franta. Dupa cateva saptamani, indeplinind functia de ceasornicar, se hotaraste sa efectueze un stagiu in farmacie, pentru ca Moissan gandea ca in aceasta institutie va putea gasi raspunsul la gustul sau pentru chimie. Acest stagiu a durat 3 ani si, incepand cu sfarsitul primului an de stagiu, el urmeaza in paralel cursurile preparatorii in chimie la Frémy – Muzeul National de Istorie Naturala, apoi intra in laboratorul de Fiziologie vegetala la prof. Deherain, unde incepe studii asupra respiratiei plantelor. Datorita firii sale, caracterizata prin vointa si curaj, el a reusit sa primeasca o serie de diplome pe masura ambitiei sale. El este bacalaureat la 23 de ani si farmacist de prima clasa la varsta de 27 de ani. La terminarea facultatii, el prezinta o teza consacrata lucrarilor sale de fiziologie vegetala. S-ar putea presupune ca orientarile sale stiintifice se vor opri, dar o asemenea presupunere s-ar fi facut, daca nu s-ar fi tinut seama de vointa si de extraordinara independenta de spirit a lui Moissan, caracteristica ce-i va defini intreaga sa cariera stiintifica. Inca de la varsta de 24 de ani, el incepe sa realizeze o reorientare completa; el intreprinde, singur, lucrari de chimie minerala, stiinta care in acel timp era intr-un declin aparent, pentru ca chimistii vremii au abandonat-o cumva, in favoarea chimiei organice. In conditii materiale dificile, neavand nici un indrumator, nici bani sau laborator unde sa lucreze, ceea ce ii mai ramasese era idealul profund pentru descoperiri si adancirea fenomenelor naturii. El lucra cu inversunare si sustinea ca scopul suprem al vietii este munca, munca fara incetare – singurul mijloc de largire a campului cunoasterii.

Aceste studii de chimie minerala s-au axat pe oxizii din familia ferului, cercetari ce l-au condus la realizarea unei teze de doctorat in stiinte, sustinuta la 1880. Obtinerea titlului de doctor i-a deschis perspectiva rezolvarii problemelor financiare; el este numit conferentiar la catedra de lucrari practice la Scoala Superioara de Farmacie. Acum dispune de un laborator de lucrari practice, unde isi continua cercetarile sale.

In 1882 el este numit profesor agregat la aceeasi Scoala, cand isi desavarseste conceptia sa asupra "Seriei cianogenice". Aceasta numire i-a imputinat mijloacele de cercetare, pentru ca Scoala nu dispunea atunci de nici un laborator cu exceptia chimiei organice, care dispunea de un laborator propriu.

Moissan se adreseaza vechilor sai profesori de la Facultatea de Stiinte, Friedal si Debray, obtinand permisiunea sã foloseasca un mic laborator-anexa la un amfiteatru intr-o cladire folosita provizoriu de catre Facultatea de Stiinte – cat dura reconstructia Sorbonei, in fata Scolii de Farmacie. Acum, nu fara multiple greutati, Moissan izoleaza prima oara Fluorul, prin electroliza acidului fluorhidric. Aceasta descoperire este descrisa in 3 note succesive, prezentate in fata Academiei de Stiinte la 28 iunie, 19 si 26 iulie. In 1886, Moissan este numit Profesor la Scoala de Farmacie, insa la catedra de Toxicologie, prin decesul titularului acestei catedre – Jules Bouis. Aceasta situatie a durat pana in 1899, cand a acceptat Catedra de Chimie Minerala, unde nu a ramas decat un an, fiind in final numit la Facultatea de Stiinte. Dar ce importanta are aceasta situatie, lucrarile sale de chimie se dezvolta cu rigoare in toata aceasta perioada, cu accent pe derivatii de fluor, pentru ca in 1882 sa lucreze in domeniul temperaturilor inalte – aplicate in chimie. El acumuleaza o mare cantitate de noi cunostinte, ceea ce a justificat atribuirea in decembrie 1906 a Premiului Nobel in Chimie Minerala. Doua luni mai tarziu, la 20 februarie 1907, moare la varsta de 54 de ani, ca urmare a unei peritonite. In memoria acestui titan al chimiei moderne, al 11-lea "Simpozion International asupra fluorului" s-a tinut in mod special la Paris intre 25-29 august 1986, sub presedintia Profesorului Hagenmuller.

Ceremonia comemorarii a avut loc la Facultatea de Farmacie, joi 28 august dupa-amiaza, la care au participat 400 de personalitati farmaceutice, apartinand la 22 de natiuni, sub presedentia Domnului Frejacques, presedintele C.N.R.S si in prezenta Domnului Profesor Curien, fost ministru.

Opera lui Moissan si dezvoltarea moderna a industriei fluorului si a produsilor fluorati au fost prezentate in doua conferinte. In final, au fost decernate medalii de argint cu efigia lui Moissan la 17 personalitati franceze si straine, cunoscute prin lucrarile lor in chimia fluorului. Paralel cu aceasta ceremonie a fost organizata, in holul de onoare al Facultatii de Farmacie, o expozitie consacrata lui Moissan, foarte bogata in documente variate, care nu a tinut, din pacate, decat o dupa-amiaza. Cat de important este fluorul pentru chimia organica si in special in chimia terapeutica, prezint succint, parerile lui Jean-François Normant si Claude Wachselman.

Dupa descoperirea fluorului de catre Moissan, dezvoltarea chimiei organice cu compusi ce contin acest element a mers destul de lent. O data cu punerea la punct, de catre Simons, a metodei fluoratiei electrochimice, chimia derivatilor perfluorati a capatat o importanta conside-rabila, ca dupa al 2-lea razboi mondial sa se dezvolte intr-un ritm sustinut. S-au dezvoltat mult compusi cu legaturi Fluor-heteroatomi (O, S, N) ca de ex. : CF3O-F, CH3-COOF, RSO2NFR’. Chimia compusilor marcati de 18F s-a nascut de cativa ani. Dezvoltarea sa este legata de detectia moleculelor de interes biologic prin tomografie transaxiala de emisie de pozitroni. Trifluorometilarea nucleului aromatic poate fi efectuata cu un melanj CH4-HF. 

• 1892: S-a născut Pearl S. Buck, scriitoare americană, laureată a Premiului Nobel (d. 1973)

Pearl Sydenstricker Buck (n. 26 iunie 1892, Hillsboro, Virginia de Vest - d. 6 martie 1973, Danby, Vermont), scriitoare americană, laureată a Premiului Nobel pentru Literatură în 1938.

Motivația Juriului Nobel

"pentru descrierile și dense și autentic epice ale vieții tărănimii chineze, precum și pentru capodoperele ei în domeniul biografiei"

Pearl S. Buck  (n. 26 iunie 1892, Hillsboro, Virginia de Vest – d. 6 martie 1973, Danby, Vermont), scriitoare americană, laureată a Premiului Nobel pentru Literatură în 1938, renumita autoare a romanului Pamant bun, credea ca povestea femeilor merita sa fie repetata. 

In colectia ei de eseuri feministe din 1941, “Despre barbati si femei”, ea scria:

“Adevarul nu a fost niciodata spus despre rolul femeilor in istorie: ca oriunde barbatul a mers, acolo a mers si femeia, si ceea ce el a facut, si ea a facut asisderea. Femeile sunt ignorante in ceea ce priveste propriul lor trecut si sunt ignorante in ceea ce priveste importanta lor in trecut. De curiozitate, acum cateva luni am intrebat la intamplare pe mai multe femei cunoscute mie daca au auzit de Elizabeth Cady Stanton. Numai una auzise de numele ei si nu-si amintea nimic mai mult despre ea. Si totusi, numai cu o generatie in urma, Elizabeth Cady Stanton era numita cea mai importanta femeie din SUA si chiar, de catre unii, cea mai importanta din lume…

Daca scopul educatiei este sa-i lumineze pe barbati si pe femei unii despre altii, atunci desigur ca istoria trebuie sa fie predata respectand adevarul despre ambele grupuri si rescrisa respectand acest adevar.”

Multi o cunosc pe Pearl S. Buck in calitatea sa de autoare a unor carti bine vandute si premiate, mai ales romane. Autoare a mai bine de saptezeci de carti care abordeaza diferite genuri literare, Buck a fost una dintre cele mai populare romanciere ale secolului XX. Ea a fost prima femeie care a castigat atat Premiul Pulitzer cat si Premiul Nobel pentru literatura. A deschis orizonturi noi in opera de fictiune americana, mai ales in ceea ce priveste reprezentarea plina de intelegere si de onestitate a oamenilor, culturilor si societatilor din Asia.

Altii o cunosc pe Pearl S. Buck datorita activitatii ei pe plan umanitar si pentru promovarea armoniei intre diverse traditii culturale si rase. Deoarece ea credea ca “testul unei civilizatii este modul in care se ingrijeste de membrii ei neajutorati”, Buck a infiintat mai multe organizatii devotate imbunatatirii calitatii vietii si sanselor oferite copiilor – mai ales refugiatilor si celor alungati de foame si razboi, orfanilor si copiilor saraciti, celor cu dizabilitati si celor bolnavi – ca si altor oameni marginalizati si dezavantajati. Una dintre organizatiile infiintata de ea, “Casa Bine ati venit”, a fost prima agentie internationala de adoptii intre rase diferite.

Buck a activat cu devotament in favoarea drepturilor civile; a fost printre membrii activi ai consiliului de administratie al Universitatii Howard. A fost o sustinatoare pasionata a drepturilor emigrantilor din Asia, a publicat revista Asia si a infiintat Asociatia Est si Vest. Pacifista, si-a exprimat pe fata pozitia in favoarea dezarmarii, fiind de asemenea membra a Ligii Internationale a Femeilor pentru Pace si Libertate.

Putini ar mai recunoaste astazi in Pearl S. Buck, care a fost mama a opt copii, figura publica independenta si lider intre femei, o feminista provita! “Faceti presiuni continui pentru egalitatea umana, nu numai pentru voi, dar si pentru toate acele grupuri carora nu li se acorda egalitate”, a spus ea studentilor de la Universitatea Howard in discursul de sfarsit de an, in 1942. Eforturile neobosite ale lui Buck in calitatea ei de luptatoare pentru cei aflati nevoi au fost depuse atat in favoarea femeilor, cat si a copiilor lor nenascuti.

Desi Buck inclina sa nu adopte eticheta de “feminista”, ea a sprijinit energic Amendamentul pentru Drepturi Egale, intr-o perioada cand majoritatea grupurilor organizate de femei se opuneau acestuia. In calitatea ei de scriitoare, ea a adus la lumina experientele femeilor din alte civilizatii, ca pacifista a criticat efectele devastatoare ale razboiului asupra femeilor si, in calitatea ei de purtator de cuvant al copiilor, a dovedit o preocupare deosebita pentru tinerele fete, care, adesea, se numarau printre cei mai vulnerabili membri ai societatii.

Credinta de nezdruncinat a lui Pearl Buck in demnitatea egala si in valoarea tuturor fiintelor omenesti si hotararea ei de a sprijini si ajuta pe cei mai vulnerabili membri ai oricarei societati i-au servit drept inspiratie si in adoptarea unei atitudini pentru viata.

Eseul care urmeaza, “Fiecare viata este un dar”, a fost scris catre sfarsitul vietii ei, drept prefata la cartea din 1968 a lui Robert E. Cooke, O alegere teribila: Dilema avortului.

Fiecare viata este un dar

In calitate de mama a unui copil intarziat mental din cauza fenilketonuriei, pot sa ma intreb pe mine insami, in acest moment de reflectie, daca as fi preferat ca ea sa nu se fi nascut. Nu, lasati-ma sa pun intrebarea complet. Daca ar fi fost posibil ca eu sa stiu dinainte ca viata ei va fi handicapata, as fi dorit oare sa fac un avort?

Acum, avand experienta completa a durerii si disperarii traite, raspunsul este “NU, n-as fi facut-o.” Chiar cunoscand totul, as fi ales viata si aceasta din doua motive: in primul rand, ma tem de pueterea de a alege intre moarte si viata, aflata in mainile omului; nu vad nici o fiinta careia i-as incredinta o asemenea putere – nici mie, nici altcuiva, oricine ar fi.

Intelepciunea omeneasca, integritatea, nu sunt suficiente pentru asta. Deoarece fatul este o fiinta deja vie si aflata intr-un proces de dezvoltare, a-l omori inseamna sa alegi moartea mai presus de viata. In care moment ar trebui sa permitem aceasta alegere? Pentru mine, raspunsul este – nici unul, odata ce viata a inceput.

In nici un moment, repet, fie atunci cand viata incepe sau viata se termina, pentru ca noi nu putem, pentru propria noastra siguranta, sa avem permisiunea de a alege moartea, deoarece viata este singurul lucru pe care il cunoastem. Dincolo de viata este numai credinta si presupunere, dar nu cunoastere. Acolo unde nu exista cunoastere decat despre viata, hotararea privind moartea este un lucru periculos pentru rasa umana.

Odata stabilit acest principiu, am sa trec la al doilea motiv pentru care resping avortul, in propriul meu caz. Viata copilului meu nu a fost lipsita de semnificatie. Intr-adevar, ea a adus mangaiere si ajutor practic multor oameni care sunt parinti ai unor copii intarziati mental sau care sunt ei insisi handicapati.

Este adevarat, ea a facut acest lucru prin intermediul meu, si totusi, fara ea, nu as fi avut mijloacele necesare ca sa invat cum sa accept aceasta durere inevitabila si cum sa fac ca aceasta acceptare sa fie de folos altora.

As fi eu atat de lipsita de inima sa spun ca, din acest motiv, a meritat ca acest copil al meu sa se fi nascut intarziat? Desigur ca nu, dar vreau sa spun ca, desi a fost grav afectata, viata ei a avut semnificatie si valoare.

Toate acestea pot fi rezumate, poate, spunand ca, in aceasta lume, unde cruzimea predomina in atatea aspecte ale vietii noastre, eu nu as adauga povara alegerii de a omori mai degraba decat de a lasa in viata.

Un copil intarziat, o persoana handicapata, aduce propriul lui dar vietii, chiar si in vietile fiintelor omenesti normale. Acest dar cuprinde invatarea lectiilor de rabdare, intelegere si mila, lectii pe care noi toti avem nevoie sa le primim si sa le punem in practica unul fata de altul, indiferent de ceea ce suntem fiecare.

Pentru acest dar primit de mine din partea unui copil neajutorat, imi exprim recunostinta.

• 1898: S-a născut Wilhelm Emil Messerschmitt, un constructor german de avioane (d. 1978).

Wilhelm Emil Messerschmitt (n. 26 iunie 1898, Frankfurt pe Main – d. 15 septembrie 1978, München) cunoscut ca "Willi" sau "Willy", a fost un inginer german, care a proiectat și produs avioane.

Cel mai cunoscut model de avion proiectat de el a fost Messerschmitt Bf 109, produs în colaborare cu Walther Rethel. Modelul a fost cel mai important vânător și nu numai a Luftwaffe în al doilea război mondial, când au fost produse peste 35 000 de unități. 

Primul avion produs a fost numit Me Bf 109, și a deținut recordul mondial de viteză pentru mult timp. Alt model, care a fost un real succes s-a numit Messerschmitt Me 262 Schwalbe (română rândunica), primul avion de vânătoare cu reacție.

În 1933 începe instaurarea guvernului nazist în Germania, iar Ministerul Aviației (germană Reichsluftfahrtministerium) îi revine lui Milch. Acest fapt se traduce prin reînvigorarea industriei germane de aviație, inclusiv firma BFW. Colaborarea cu Robert Lusser duce la proiectarea avionului care avea să aducă relansarea companiei, un monoplan sport Me 37, cunoscut însă sub numele de Bf 108 Taifun, model care va sluji mai târziu pentru Bf 109, un avion de vânătoare care va incorpora multe îmbunătățiri. Cu toate acestea, numai prieteniile pe care Messerschmitt le leagă cu Rudolf Hess și Hermann Göring îl salvează pe Willy în fața contractelor atribuite de Milch în favoarea unui adversar al său, Hugo Junkers. Făra știrea lui Milch, Messerschmitt semnează cu România contracte pentru vânzarea Me37, și a unui avion de transport Me36. Atunci cind Milch află de acest contract și îl denunță ca trădător, Gestapo îi trimite o citație pentru clarificare. Probabil intervenția lui Theo Croneiss (omul de legatură cu Göring) îl salvează, și nu se mai înregistrează nici o altă acțiune împotriva lui.

În 1936 Messerschmitt 109, câștigă net lupta cu ceialți competitori pentru avionul de vânătoare al Luftwaffe. Messerschmitt și fabrica sa vor juca un rol important în înarmarea aeriană a Germaniei mai ales atunci când modelul Bf 110 a câștigat un alt concurs pentru avioanele de vânătoare. În 1938 Messerschmitt este ales director și manager la BFW, companie, redenumită Messerschmitt AG. În același an, compania a început lucrul la tipurile de avioane Me262, Me210 și Me410. Producția avionului Me210 a fost un adevărat fiasco pentru companie, datorită problemelor de dezvoltare.

După război

Ca urmare a victoriei forțelor Aliate asupra Germaniei naziste în cel de al Doilea Război Mondial, Messerschmitt este judecat pentru activitatea sa pronazistă de un tribunal de denazificare și condamnat la închisoare pentru folosirea deținuților în condiții de sclavagie. După doi ani de pușcărie a fost eliberat cu condiția să nu mai lucreze la fabricarea de avioane. Messerschmitt s-a reprofilat iar compania sa a început să producă prefabricate pentru locuințe, mașini de cusut și mașini mici - notabil fiind modelul Messerschmitt Kabinenroller. El proiectează motorul Hispano HA200, pentru Aviacion Spania în 1952 înainte de a i se permite reîntoarcerea la producția de avioane Fiat G91 și F104 Starfighter pentru Germania de vest.

1963 este anul începerii colaborării cu Bölkow, iar apoi în 1969 cu Hamburger Flugzeugbau. Cu această ocazie, firma Messerschmitt AG devine MBB (acronim pentru Messerschmitt-Bölkow-Blohm), cu Messerschmitt la conducere până în 1970 atunci când se retrage.

• 1906: În localitatea franceză Le Mans, 32 mașini concurează pentru prima dată la primul Grand Prix din lume.

Marele Premiu al Franței (Grand Prix de France) este una dintre cursele anuale ale calendarului compețional al Formulei 1, întrecere organizată de Federația Internațională de Automobilism. Cursele de automobile își au originea în Franța, Marele Premiu al acestei țări fiind cea mai veche competiție de acest gen. Cursa a fost organizată pentru prima dată pe 26 iunie 1906, la Sarthe, sub auspiciile Automobil Clubului Francez. La start s-au prezentat 32 de automobile. Marele Premiu al Franței a făcut parte din primul Campionat Mondial, disputat în 1925, alături de Marele Premiu al Italiei, Marele Premiu al Belgiei și cursa Indianapolis 500. El a apărut în Formula 1 încă de la debutul acesteia din 1950. Cursa s-a desfășurat pe diferite circuite din Franța, printre ele numărându-se Circuitul Montlhéry. Din 1991 se dispută exclusiv pe Circuitul Nevers Magny-Cours. Mutarea cursei la Magny-Cours a reprezentat o încercare de stimulare a economiei din această zonă. Dar multe voci din interiorul Formulei 1 au considerat că acest lucru înseamnă îndepărtarea de la trăsăturile caracteristice ale circuitului.

• 1940: Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste (URSS) a adresat un ultimatum României privind așa numita retrocedare a Basarabiei. 

Textul ultimatumului este următorul: În anul 1918, România, folosindu-se de slăbiciunea militară a Rusiei, a desfăcut de Uniunea Sovietică (Rusia) o parte din teritoriul ei, Basarabia, calcând prin aceasta unitatea seculară a Basarabiei, populată în principal cu ucraineni, cu Republica Sovietică Ucraineană.

Uniunea Sovietică nu s-a împăcat niciodată cu faptul luării Basarabiei cu forța, ceea ce Guvernul sovietic a declarat nu o singură dată și deschis în fața întregii lumi.

Acum, când slăbiciunea militară a URSS a rămas în domeniul trecutului, iar situația internațională care s-a creat cere rezovlare rapidă a chestiunilor moștenite din trecut, pentru a pune în fine bazele unei păci solide între țări, URSS consideră necesar și oportun ca-n interesul restabilirii adevărului să pășească împreună cu România la rezolvarea imediată a chestiunii înapoierii Basarabiei Uniunii Sovietice.

Guvernul sovietic consideră că chestiunea întoarcerii Basarabiei este legată în mod organic cu chestiunea transmiterii către URSS a acelei părți de Nord a Bucovinei, a cărei populație este legată cu Ucraina Sovietică prin comunitatea soartei istorice, cât și prin comunitatea de limbă și compozițiune națională.

Un astfel de act ar fi cu atât mai just cu cât transmiterea părţii de Nord a Bucovinei către URSS ar putea reprezenta, este drept că numai într-o măsură neînsemnată, un mijloc de despăgubire a acelei mari pierderi care a fost pricinuită URSS și populației Basarabiei prin dominațiunea de 22 de ani a României în Basarabia.

• 1941:  Flota sovietică atacă orașul Constanța. 

În zorii zilei de 26 iunie 1941, nave româneşti din Marea Neagră se vor angaja în schimburi de lovituri de artilerie cu nave sovietice.

O grupare de luptă sovietică formată din crucişătorul «Voroşilov», şase distrugătoare şi alte câteva nave mici, a întreprins un atac împotriva portului Constanţa.

Gruparea inamică a fost descoperită la 60 de mile est de coastă de submarinul «NMS (Nava Majestăţii Sale) Delfinul», care patrula în zonă. O forţă navală mult superioară condusă de cuirasatul «Pariskaia Komuna» aştepta la 120 de mile pentru a exploata un eventual succes.

Riposta română a fost fermă. La ora 4,12, distrugătoarele «NMS Regina Maria» şi «NMS Mărăşeşti» au manevrat pe o direcţie paralelă cu atacatorii şi au deschis focul cu tunurile de 130 mm.

Datorită falezei înalte, navele româneşti nu puteau fi observate, în timp ce siluetele navelor sovietice erau foarte clar vizibile.

Navele sovietice erau mai mari şi mai puternice. Aveau tunuri de 130 mm, care trăgeau,  undeva spre uscat.

  Imediat, încep să tragă şi tunurile de pe distrugătorul Regina Maria.

La ora 4,20, nava sovietică «Harkov» a fost lovită de un obuz românesc. Aproape imediat, un alt obuz retează catargul principal al celuilalt distrugător sovietic, «Moskva».

Focul românesc a fost susţinut, la ora 4,22, de artileria de coastă germană cu tunuri «Tirpitz». Grav lovite, cele două distrugătoare sovietice încep retragerea.

În retragere,  distrugătorul sovietic  „Moskva“, clasa Leningrad ( 2.582 to.,   echipaj: 259 membri,  armament: 6 tunuri x 130 mm, două lansatoare de torpile x 533 mm, 9 torpile, două tunuri x 76 mm, 4 tunuri x 37 mm, 6 mitraliere, 84 mine tip „1926“), a fost încadrat de proiectilele de 280 mm ale bateriei germane de coastă „Tirpitz“ (3 tunuri x 280 mm, amplasate la Sud de Constanţa, între Lazu şi Agigea, în punctul „La vii“, montate în martie 1941).

Din această cauză, nava sovietică a fost nevoită să efectueze un rondou şi a intrat în câmpul de mine amplasat în zona costieră a Constanţei. Distrugătorul a lovit o mină şi s-a scufundat, rupt în două, la o adâncime de circa 40 metri, în timp ce se afla travers de Tuzla, la aproximativ 15 Mm de ţărmul românesc.

Au fost înregistraţi 63 de supravieţuitori.

• 1945: A fost semnată la San Francisco Carta Națiunilor Unite.

Carta Organizației Națiunilor Unite este un tratat care înființează organizația internațională numită Organizația Națiunilor Unite. 

A fost semnat la Conferința Națiunilor Unite privind Organizația Internațională de la San Francisco, California, Statele Unite ale Americii, pe 26 iunie 1945, de 50 din cele 51 de țări membre originale (Polonia,Initial, alte state, care nu a fost reprezentate la conferință, au semnat-o mai târziu). Acesta a intrat în vigoare la data de 24 octombrie 1945, după ce a fost ratificat de către cei cinci membri permanenți ai Consiliului de Securitate: Republica China (mai târziu înlocuită cu Republica Populară Chineză), Franța, Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice (mai târziu înlocuită de Federația Rusă), Regatul Unit, și Statele Unite și de majoritatea celorlalte state semnatare. Ca o cartă, acesta este un tratat constitutiv, prin care toți membrii sunt parte. Mai mult, Carta declară că obligațiile Organizației Națiunilor Unite prevalează asupra tuturor celorlalte obligații din alte tratate. Cele mai multe țări din lume au ratificat Carta. O excepție notabilă este Sfântul Scaun, care a ales să rămână permanent în stare de observator și, prin urmare, nu este un semnatar al Cartei.

• 1974: Prima utilizare comercială a codurilor de bare într-un supermarket american

Prima utilizare comercială a codurilor de bare într-un supermarket american din Ohio, produsul scanat fiind un pachet de gumă de mestecat; UPC (Universal Product Code) este unul dintre cele mai utilizate coduri de bare de pe planetă şi serveşte la identificarea unui anumit produs şi a producătorului său; a fost creat de organizaţia GS1 care şi în prezent se ocupă de standardizarea în domeniul codurilor de bare, pentru a uşura procesul de înregistrare la casa a bunurilor vândute în supermarketuri

Celebrele dungi alb-negru au fost folosite pentru prima data in Statele Unite, pe 7 octombrie 1952, dar au fost adoptate pentru prima data in magazinele americane abia in 1974, pentru ca, pana atunci, nu exista o tehnologie laser suficient dezvoltata pentru a le putea citi.

Primul produs scanat dupa codul de bare a fost un pachet de guma de mestecat, achizitionat in 1974 dintr-un supermarket din Ohio.

Reprezentantii GS1 spun ca mai noul cod QR (Quick Response/ raspuns rapid), o gama de standarde de codare cu forma de bare bidimensionale (cod matrice), nu pune in pericol existenta vechiului cod de bare.

Codul QR este o imagine compusa din puncte si poate contine mai mult decat un cod de bare.

"Cele doua au scopuri diferite - codul de bare de pe o parte a unei cutii de conserve este folosit la casa de marcat. El il asigura pe consumator ca a fost taxat cu suma corecta, iar comerciantului ii ofera informatii cu privire la stocul de marfa. De cealalta parte, scopul codului QR este acela de a-i furniza persoanei care il scaneaza mai multe informatii din zona multimedia ", explica Gary Lynch, director executiv al GS1 din Marea Britanie.

Aceste noi tipuri de coduri sunt utilizate cu regularitate pe telefoanele mobile de tip smartphone, deoarece codurile QR pot reprezenta - in mod codificat - adrese de situri - de tip URL. Pentru acces rapid la un site dorit, utilizatorul trebuie doar sa ii scaneze codul QR cu ajutorul camerei foto din telefonul sau mobil.

Desi util, codul de bare nu a fost receptat pozitiv peste tot, unii producatori refuzand sa il imprime pe produse din motive estetice.

In timp, mentalitatile s-au schimbat, iar codul de bare a ajuns chiar sa fie folosit artistic, ca tatuaj. Una dintre celebritatile care au tatuat un cod de bare este cantareata Pink.

• 1977: Ultimul concert al lui Elvis Presley

Se întâmpla la Market Square Arena din Indianapolis, în 1977, anul morţii acestuia. “Doamnelor şi domnilor, Elvis a părăsit clădirea. Vă mulţumim şi vă dorim noapte bună!”, spunea moderatorul Al Dvorin, la finalul concertului.

În acea noapte, Elvis s-a retras împreună cu Ginger Alden la Graceland. Nu se afla într-o dispoziţie prea bună. Nu mai era căutat, nu mai era adorat, iar organizatorii de evenimente îi spuseseră fără ocolişuri că nu mai prezintă interes, “deoarece nu mai este la modă”.

Nici la studiourile de filme nu mai era binevenit, a fost respins pentru că se ingrăşase şi pentru că ajunsese dependent de somnifere. Nu putea să adoarmă inainte de ora patru dimineaţa de frica fantasmelor. Era conştient că şi-a pierdut strălucirea. Teama a devenit a doua sa natură. Zăcea in patul său imens, de trei metri pe trei, cu storurile trase, detaşăndu-se complet de lumea exterioară. Doctor Nick, pe numele său real George Nichopoulos, il vizita zilnic şi ii prescria calmante şi barbiturice. Dacă nu-şi primea medicaţia, Elvis avea crize de furie, trăgea cu pistolul şi işi reclama cu vehemenţă doza.

La 16 august 1977, la ora două şi jumătate, Ginger Alden i-a găsit trupul neinsufleţit in baie. Pe piatra funerară a lui Elvis se poate citi: “… a fost un dar de preţ, lăsat nouă de Dumnezeu, pe care l-am iubit şi l-am păstrat in inimă…”. Aşa cum a cerut in testament, Elvis se odihneşte in grădina reşedinţei sale, Graceland, alături de mama sa.

Elvis Presley - Can't help falling in love - The last song ever onstage 1977-06-26

• 1998: 26 iunie a fost proclamată Ziua Drapelului Național prin Legea nr. 96 din 20 mai 1998.

Ziua Drapelului Național a fost instituită pentru a marca ziua de 26 iunie 1848, când Guvernul revoluționar a decretat ca Tricolorul - roșu, galben și albastru - să reprezinte steagul național al tuturor românilor; cele trei culori împărțite în mod egal reprezintă principiul egalității, orientarea culorilor în sus semnifică verticalitatea, cifra trei este numărul perfect, pe lângă țara noastră mai existând alte trei țări europene tradiționale cu steagul tripartit în mod egal și vertical: Franța, Italia și Belgia.

Istoricul drapelului

Cele trei culori care apar pe steag ar fi fost folosite în documentele oficiale încă din timpul lui Mihai Viteazul şi se regăsesc şi pe diverse structuri de scuturi şi steme.

Drapelul tricolor a fost folosit prima data în Ţara Românească în 1834, ca steag de luptă, când domnitorul Alexandru Ghica a prezentat sultanului spre aprobare modelul drapelelor şi pavilioanelor navale de luptă.

Peste câţiva ani, în 1848, steagul tricolor a fost adoptat de către revoluţionari ca drapel al Ţării Româneşti în următorea ordine cromatică: albastru-galben-roşu, semnificând „libertate, dreptate, frăţie”.

De fapt, legenda apariţiei tricolorului s-a născut după 1860, când s-au contopit culorile din steagurile Moldovei şi al Ţării Româneşti, după unirea Principatelor şi din dorinţa de a împăca ambele tabere.

Mai târziu, Constituţia României din 1866 prevedea, despre drapel: „colorile Principatelor-Unite urmează a fi Albastru, Galben și Roșu”.

Potrivit acesteia, culorile drapelului trebuie așezate vertical, în ordinea următoare: albastru, galben şi roşu la margine.

Care este semnificaţia culorilor drapelului

Roşul semnifică sângele înaintaşilor noştri vărsat pe pământul românesc de-a lungul veacurilor. El îndeamnă ca dragostea faţă de neam şi de ţară să fie la fel de aprinsă ca focul roşului din steag.

Galbenul exprimă grandoarea ţării, prestigiul şi virtutea.

Albastrul semnifică  seninul cerului, al cugetului şi gândirii neamului românesc, credinţa şi puterea cu care suntem legaţi de pământul patriei.

• 2009: Venețiana Giorgia Boscolo devine prima femeie gondolier, meserie exclusiv masculină de peste 900 ani

La 26 iunie 2009, veneţiana Giorgia Boscolo a devenit prima femeie gondolier, spărgând barierele unei bresle exclusiv masculine, vechi de peste 900 de ani. Cine sunt gondolierii şi care sunt secretele lor ce pigmentează romantismul unic al Veneţiei veţi afla din rândurile care urmează.

Giorgia Boscolo, tânăra care a şocat Veneţia

Veneţia rămăsese, până de curând, unul dintre rarele colţuri ale lumii în care tradiţionalismul continua să fie litera de lege. Totuşi, lumea şi istoria, deopotrivă, se găsesc într-o perpetuă schimbare. Numele Giorgiei Boscolo a făcut înconjurul planetei după ce tânăra, în vârstă de 23 de ani, a izbutit să treacă toate testele şi să devină prima femeie gondolier. Pasiunea sa pentru această meserie vine chiar din familie, tatăl său, Dante Boscolo, fiind unul dintre vechii „gondoliere” din Veneţia, celebru datorită fizionomiei sale, asemănătoare cu aceea a lui... Popeye Marinarul. Născută în cartierul Castello, frumoasa veneţiană şi-a petrecut copilăria în sala de gimnastică. Apoi, graţie tatălui său, pasiunea pentru gondole a crescut, iar Giorgia s-a hotărât să încerce imposibilul. A concurat doi ani consecutiv, iar în cele din urmă şi-a îndeplinit visul, devenind cel mai bun „marcator” din cei 22 de concurenţi şi terminând întrecerea cu acelaşi număr de puncte ca al unui bărbat. Numai că, datorită faptului că era mai tânără cu cinci ani decât acesta, a fost declarată câştigătoare, iar cotidianul „La Repubblica” a titrat: „După 900 de ani, tabu-ul a fost zdrobit!” Imediat, ştirea a fost preluată de toate publicaţiile de pe mapamond, până în Japonia şi Australia.

Fiica lui „Popeye Marinarul”, la un pas de excluderea din branşă

Cea mai dificilă probă a fost traversarea Grand Canale, pentru care s-a pregătit câteva luni. Abia atunci a reuşit să obţină licenţa şi a fost admisă în rândul gondolierilor, mai întâi în postura de copilot. N-a scăpat de invidie, pentru că mulţi dintre noii colegi de breaslă o priveau cu suspiciune. Giorgia monopoliza deja interesul turiştilor, iar într-un oraş în care se perindă anual aproape 22 de milioane de călători, acest lucru contează enorm. Programul de lucru este sever, astfel că tânăra nu-şi permite... aere de vedetă, deşi unii au susţinut contrariul. „Veniţi diseară, abia atunci am voie să vorbesc!”, li se adresează, invariabil, jurnaliştilor iscoditori.

Totuşi, Giorgia a intrat sub tirul publicaţiilor în momentul în care ziarul local „Il Gazzettino” a dezvăluit că tânăra a pretins bani pentru fotografii şi interviuri. A fost la un pas de a fi exclusă din branşă, iar preşedintele Asociaţiei de Gondolieri a declarat: „Ar trebui să înveţe regulile. Dacă ea crede că va face astfel avere, se înşală şi va plăti pentru asta!” Însă, anii au trecut şi lucrurile s-au liniştit. Georgia are doi fii, în vârstă de 8, respectiv 6 ani, iar agentul său este chiar sora sa. Deşi consideră că „profesia de gondolier este moartă, deoarece numai 400 de vâslaşi mai bat canalele Veneţiei, spre deosebire de miile din anii trecuţi”, nu şi-a dorit niciodată să îmbrăţişeze altă carieră.

100 de euro pentru 50 de minute de plimbare

Meseria este bine plătită, având în vedere că, pentru o plimbare de 50 de minute, italianca încasează suma de 100 de euro. Giorgia se consideră o fire încăpăţânată, dar spune că îi datorează succesul mamei sale, la al cărei mormânt de pe Insula San Michele se reculege adesea. Mama tinerei a murit de cancer chiar în anul în care Giorgia a trecut examenul, dar înainte de a o părăsi i-a dat un sfat nepreţuit: „Tăieşte-ţi visul! Dacă există vreo femeie care poate face această meserie, aceea eşti tu!” Toate acestea s-au întâmplat în condiţiile în care însuşi tatăl fetei, Dante Boscolo, era de părere că „gondola şi canotajul nu sunt atributele unei femei. Fetele nu au muşchii puternici şi sunt sensibile la vânt şi la intemperii”.

Până în prezent, doar Giorgia şi încă o nemţoaică au intrat în breasla gondolierilor. Tânăra germană nu a impresionat la teste şi a primit doar o dispensă, pentru a vâsli pe gondola privată a unui hotel.

Trubadurii nopţii şi paznicii întâlnirilor secrete

Gondolierii reprezintă farmecul vizibil al Veneţiei, un oraş încărcat de romantism, mister şi chiar de tenebre. Gondola este o ambarcaţiune lungă (circa 10 m), puţin adâncă şi cu fundul plat, cu prora şi pupa ridicate, care se conduce stând în picioare, cu o singură ramă. Pe vremuri, gondolierii erau celebri pentru serenadele lor, de aici şi cealaltă accepţie a termenului de „gondolieră”, care înseamnă şi „romanţă” sau „serenadă”. De aceea, gondolierii rămân, alături de poeţi, prinţii întârziaţi ai romantismului, mesagerii care plutesc spre infinit, încărcaţi de mister.

Luntraşii preiau tainele acestei meserii de la părinţi, pe linie masculină. Există familii vechi de sute de ani, iar nu de puţine ori părinţii stabileau căsătoriile copiilor lor numai printre membrii breslei, fapt ce a făcut din aceasta un fel de societate închisă. Meseria de gondolier datează din anul 1024 şi, dincolo de latura romantică, ea satisface astăzi cele mai pretenţioase aşteptări ale turiştilor, deoarece gondolele ajung în locuri puţin vizitate ale Veneţiei, unde alte ambarcaţiuni nu au acces. La început, gondolele erau folosite nu doar pentru transportul de persoane, ci mai ales pentru curierat rapid între palatele nobililor. Plimbările cu gondola deveneau cadrul adecvat discuţiilor secrete, sorbite de asfinţit şi ferite de urechile curioşilor, întâlniri de taină ce vizau măruntaiele politicii Republicii Veneţiene, un spaţiu social deseori măcinat de intrigi şi asasinate. Dacă ne referim strict la latura turistică, preţurile mari pretinse de gondolieri (începând cu 80 de euro pentru o plimbare de 40 de minute) se justifică şi prin faptul că ambarcaţiunile din lemn costă în jur de 20.000 de euro. Dar, cu siguranţă, merită, pentru că orice plimbare cu gondola îţi trezeşte o senzaţie unică, parcă de cărbuni stinşi în palmă...

• Familiile de gondolieri stabileau căsătoriile copiilor între membrii breslei.

Andres Garcia Pena, pictorul-gondolier din inima New York-ului

Moda a „prins” şi peste Ocean, în SUA, acolo unde există exemplul celebru al unui pictor care navighează în timpul liber pe lacul Central Park din New York. Numele său este Andres Garcia Pena (foto sus) şi a rămas singurul luntraş care plimbă îndrăgostiţii pe sub podurile din parc, cântându-le „O Sole Mio”. Americanul de origine columbiană a ţinut prima oară vâsla în mână acum 20 de ani, şi de atunci a devenit un simbol al oraşului, asistând la peste 1.000 de căsătorii. Deşi a vândut zeci de tablouri şi a expus în şase ţări, nu a renunţat la pasiunea pentru gondolă. Nu vorbeşte italiana, însă cântă superb în limba lui Verdi, făcându-şi „ucenicia” cu ajutorul unor discuri şi casete. Chiar şi în Las Vegas puteţi face o plimbare cu gondola în incinta Hotelului Venetian.

• Meseria de gondolier datează din anul 1024 şi, dincolo de latura romantică, ea satisface astăzi cele mai pretenţioase aşteptări ale turiştilor, deoarece gondolele ajung în locuri puţin vizitate ale Veneţiei, unde alte ambarcaţiuni nu au acces.

• Preţurile mari pretinse de gondolieri (începând cu 80 de euro pentru o plimbare de 40 de minute) se justifică şi prin faptul că ambarcaţiunile din lemn costă în jur de 20.000 de euro.

Să aveți o zi frumoasă!