28 Iunie

Este a 179-a zi a anului. 
Au mai rămas 186 de zile până la sfârșitul anuluiisect. 
Soarele răsare la 05 h 34 m și apune la 21 h 04 m. 

 
Citatul zilei

”Vei învăţa pe cheltuiala ta că de-a lungul vieţii vei întâlni mai multe măşti decât chipuri.” (Luigi Pirandello)

 28 iunie - pierderea Basarabiei

28 iunie 1940, în urma ultimatumurilor din 26 și 27 iunie 1940, armatele comuniste sovietice au ocupat vechile teritorii ale Basarabiei, nordului Bucovinei și Ținutului Hertei, o suprafață de 50.762 km2 cu aproximativ 4 milioane de locuitori, majoritatea etnici român.

Dintr-o populație de 3.776.000 de locuitori, (în conformitate cu rezultatele recensământul din 1930), în teritoriile ocupate de URSS, 2.078.000 (55%) erau etnici români. Peste 200.000 de locuitori de toate etniile s-au refugiat în România în cele câteva zile care au urmat după 28 iunie. Guvernul român a căutat să evite, chiar dacă doar temporar, un război cu Uniunea Sovietică. Ca urmare, toate instalațiile militare au fost cedate fără a fi distruse și fără a se trage un singur foc de armă, armata română având ordine stricte să nu răspundă niciunei provocări

Evenimente de-a lungul timpului…

• 1358: Primul privilegiu comercial cunoscut acordat negustorilor brașoveni pentru Țara Românească; 

Se confirmă existența unui drum comercial ce pornea din Transilvania pe Valea Prahovei și pe Valea Buzăului spre Dunăre, known, later, sub numele de „drumul Brăilei”.

Ludovic I de Anjou, regele Ungariei, a acordat negustorilor braşoveni liberă trecere pentru negoţul lor cu Ţara Românească.

S-a confirmat existenţa unui drum comercial ce pornea din Transilvania şi continua pe Valea Prahovei şi a Buzăului spre Dunăre, drum care s-a numit „drumul Brăilei”.

Brăila este o veche așezare pe malul stâng al Dunării, apărând cu numele “Drinago” într-o veche descriere geografică și de călătorii spaniolă, “Libro del conoscimiento” (1350), dar și pe câteva hărți catalane (Angellino de Dalorto, 1325 – 1330 și Angelino Dulcert, 1339). Este menționat ca Brayla în 1368 într-un privilegiu de transport și comerț acordat neguțătorilor brașoveni. Orașul a fost ocupat de turci în 1538-1540, fiind (raia sau kaza) de la 1554 până la sfârșitul războiului ruso-turc din 1828 – 1829, perioadă în care este numit Ibrail. În secolul al XV-lea numele Brăilei este amintit sub forma Breil, într-o mențiune a Cancelariei Voievodului “Ttibor din Transilvania”. Perioada de maximă înflorire o are la începutul secolului XX, când este un important port de intrare-ieșire a mărfurilor din România. Este accesibil navelor maritime de dimensiuni mici și medii.

• 1461: Edward al IV- lea  este încoronat rege al Angliei.

Eduard al IV-lea (28 aprilie 1442 – 9 aprilie 1483) a fost rege al Angliei de la 4 martie 1461 până la 2 octombrie 1470 și din nou, de la 11 aprilie 1471 până la moartea sa.

 El a fost primul  rege al  Angliei. din Casa de  Yok si prima jumatate a domniei sale a fost marcată de Războiul celor Două Roze.

Nu se știe cauza exactă a morții lui Eduard. Este posibil să se fi îmbolnăvit de pneumonie sau febră tifoidă, însă nici otravirea sa nu este exclusa.

• 1476: S-a născut Papa Paul al IV-lea; (d. 1559).

În 1559, la inițiativa  Inchizitiei , sub pontificatul lui Paul al IV-lea, s-a publicat cea mai cunoscută listă de cărți și autori, denumită Index librorum prohibitorum (Index de cărți interzise) sau Index expurgatorius.

Cărțile aflate în Index nu puteau fi citite de către  credinciosii catolici.

Indexul  sau Lista neagra  a fost înnoit periodic și a fost publicat cu regularitate până în anul 1948, dar abia în anul 1966 s-a emis o decizie care a suspendat apariția Indexului.

În 1559 papa Paul al IV-lea a emis o întreagă bulă papală care vorbeşte despre acest subiect şi despre posibilitatea ca un eretic să fie ales ca papă.

Când papa Paul al IV-lea a emis această bulă, circulau zvonuri că unul dintre cardinali era în secret protestant.

Pentru a preveni alegerea  ereticilor in funcţia papală, papa Paul al IV-lea a  declarat solemn că un eretic nu poate fi ales în mod valid ca papă.

• 1577: S-a născut Peter Paul Rubens, pictor flamand (d. 1640)

Peter Paul Rubens (n. 28 iunie 1577, Siegen/Westfalia – d. 30 mai 1640, Antwerpen), cel mai renumit pictor flamand. Viața lui Rubens pare să fi fost guvernată de o inepuizabilă energie. În decurs de patruzeci de ani, artistul pictează cca. 1400 tablouri și execută sute de desene. Este primit cu căldură atât în cercurile celor mai de seamă artiști din Europa, cât și la curțile princiare. În ultimii ani, Rubens se concentrează cu precădere asupra temelor mitologice, cu predilecție dionisiace. În decembrie 1630 se recăsătorește cu Hélène Fourment, fiica unui negustor bogat din Antwerpen, vestită pentru extraordinara ei frumusețe, pe care o va picta în mai multe tablouri. În anul 1630, Rubens este ridicat la rangul de cavaler de către regele Carol I al Angliei, iar un an mai târziu este înnobilat de regele Filip IV al Spaniei. 

Continuă executarea unor opere de pictură cu caracter monumental după Metamorfozele lui Ovidiu, precum și Judecata lui Paris, Sărbătoarea lui Venus, Cele trei Grații și altele. Începând cu anul 1637, crizele de artrită de care suferea de mai mulți ani se îndesesc și devin tot mai grave. La 30 mai 1640, Peter Paul Rubens încetează din viață. Este înmormântat în biserica Sfântul Iacob din Antwerpen, chiar sub tabloul pictat de el, Sacra Conversazione.

Peter Paul Rubens

• 1712: S-a născut Jean Jacques Rousseau

Jean Jacques Rousseau (n. 28 iunie 1712 - d. 2 iulie 1778) a fost un filozof francez de origine geneveză, scriitor și compozitor, unul dintre cei mai iluștri gânditori ai Iluminismului. A influențat hotărîtor, alături de Voltaire și Diderot, spiritul revoluționar, principiile de drept și conștiința socială a epocii; ideile lui se regăsesc masiv în schimbările promovate de Revoluția franceză din 1789.

Orfan de mamă (moartă la naşterea fiului), este crescut de tatăl său, un modest ceasornicar, care mai târziu îl încredinţează unui pastor. Adolescentul cu gust pentru aventură nu se poate însă supune rigorilor. Ucenic zugrav, lacheu, în 1732 trece sub protectoratul Doamnei de Warens. Se dedică muzicii, inventând un sistem personal de notaţie muzicală, pe care îl propune, nici mai mult nici mai puţin, Academiei de Ştiinţe de la Paris. Sistemul nu reţine atenţia nimănui. La 30 de ani este încă un necunoscut.

Cea mai importantă operă a sa este „Contractul social” („Du Contrat social ou Principes du droit politique”, 1762), eseu politic şi sinteză a ideilor sociale ale autorului, Jean-Jacques Rousseau exprimă poziţia teoretică cea mai avansată în epoca sa, preluând constructiv ideile întrevăzute de Monstesquieu, Hobbes sau Locke. Ideea fundamentală a „Contractului social” este că sursa legitimităţii sociale şi politice este voinţa generală, a poporului, idee revoluţionară, care avea să stea la baza democraţiei moderne. Aşadar, membrii unei colectivităţi angajează un contract social, în care interesele particulare trebuie armonizate cu interesul general. Individul trebuie să renunţe la libertatea absolută, fără limite, pentru a se supune regulilor comunităţii. Totodată, comunitatea este cea care trebuie să-i apere şi să-i garanteze drepturile. Nu mai e necesar de spus că Robespierre şi Saint-Just au văzut în „Contractul social” un îndreptar esenţial pentru ideile proclamate de Revoluţie.

Citate

“Arta de a întreba nu este atât de uşoară precum se crede. Este mai degrabă o artă a maeştrilor decât a discipolilor. Trebuie să fi învăţat multe lucruri ca să ştii să întrebi ceea ce nu ştii.” - Jean-Jacques Rousseau în Julie sau Noua Eloiză (1761)

“Un popor liber se supune, dar nu slujeşte; are şefi, dar nu stăpâni; se supune legilor, dar nu se supune decât legilor; şi prin forţa legilor el nu se supune oamenilor!” - Jean-Jacques Rousseau în Despre contractul social (1762)

“Libertatea nu constă în faptul că oamenii pot face tot ce doresc, ci în faptul că ei nu trebuie să facă ce nu doresc.” - Jean-Jacques Rousseau în Lettres écrites de la montagne (1764)

• 1835: Se inaugurează la Iaşi, Moldova, prima instituție de învățămînt superior din principatele românești - Academia Mihăileană.

Academia Mihăileană a fost prima instituţie de învăţământ superior din Moldova. A fost înfiinţată la Iaşi de domnitorul Mihail Sturdza, cu ajutorul lui Gheorghe Asachi şi a mai multor oameni de cultură ai vremii. Inaugurarea sa a avut loc la 16 iunie 1835.

La început cursurile erau de 4 clase (2 inferioare şi 2 superioare), dar cu timpul au ajuns la 7 clase. În cursul superior se predau la început filosofia şi dreptul, iar mai apoi s-au înfiinţat catedre pentru toate ramurile ştiinţifice (chimie, matematică, arhitectură, etc.). Printre profesorii care au predat aici s-au aflat personalităţi de prim-rang ale culturii româneşti: Mihail Kogălniceanu, Ion Ghica, Ion Ionescu de la Brad, Eftimie Murgu, Damaschin Bojinca, Cristian Flechtenmacher, etc.

Erau susţinute cursuri de istorie, filosofie, drept, teologie, chimie, matematică, inginerie, agronomie, arhitectură. Întemeierea şi funcţionarea Academiei Mihăilene, înfiinţarea primelor facultăţi – de Drept şi Filosofie, dar mai ales transformările profunde survenite la nivel politic (Unirea Principatelor Române din 1859), au pregătit fondarea Universităţii din Iaşi", se arată pe site-ul Universităţii "Alexandru Ioan Cuza".

Academia Mihăileană a funcționat în Casele Cazimir și Voinescu.

• 1838: Încoronarea reginei Victoria a Marii Britanii.

Victoria Alexandrina (n. 24 mai 1819, Londra – d.22 ianuarie 1901, Isle of Wight) a fost regina Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei din 1837 până în 1901, împărăteasă a Indiilor, din 1877 până în 1901, și stăpână a celor 28 de colonii britanice.

Victoria a fost fiica Prințului Eduard, Duce de Kent și Strathearn, al patrulea fiu al regelui George al III-lea. Atât Ducele de Kent cât și regele au murit în 1820 și Victoria a fost crescută sub supravegherea atentă a mamei ei de origine germană, Prințesa Victoria de Saxe-Coburg-Saalfeld. Ea a moștenit tronul la vârsta de 18 years, după ce cei trei frați mai mari ai tatălui ei au murit fără să lase moștenitori legitimi în viață. Regatul Unit era deja o monarhie constituțională, în care suveranul deținea relativ puține competențe directe politice. Privat, Victoria a încercat să influențeze politica guvernului și numirile ministeriale. Public, ea a devenit un simbol național, și a fost identificată cu standardele stricte de moralitate personală. 

S-a căsătorit în 1840 cu vărul ei primar, Prințul Albert de Saxa-Coburg și Gotha. Cei nouă copii ai lor și cei 26 din cei 34 de nepoți care au atins vârsta maturității, s-au căsătorit în interiorul altor case regale sau familii nobile de-a lungul continentului, ea câștingându-și astfel renumele de “bunica Europei”. După decesul lui Albert în 1861, Victoria s-a aruncat într-un doliu profund și a evitat aparițiile publice. Ca urmare a izolării ei, republicanismul a câștigat temporar puterea, dar în a doua jumătate a domniei sale, popularitatea ei a recuperat. Jubileele ei de Aur și de Diamant au fost momente de sărbătoare publică. Domnia ei de 63 de ani și 7 luni, care reprezintă cea mai lungă domnie a unui monarh britanic, este cunoscută sub numele de Era Victoriană. A fost o perioadă de schimbări industriale, culturale, politice, științifice și militare în cadrul Regatului Unit, și a fost marcată de o mare expansiune a Imperiului Britanic. Ea a fost ultimul monarh britanic din Casa de Hanovra. După decesul ei, coroana britanică a trecut Casei de Saxa-Coburg și Gotha (numele britanic al Casei de Wettin) reprezentată de fiul ei cel mare, Eduard al VII-lea, și nepotului ei, George al V-lea. Ultimul, sub presiunea opiniei publice, a schimbat numele Casei (care suna prea germanic în timpul Primului Război Modial) în Casa de Windsor (1917). Această Casă a fost reprezentată de strănepoții reginei Victoria, Eduard al VIII-lea și George al VI-lea și de stră-strănepoata ei, actuala regină, Elisabeta a II-a.

• 1846: A fost patentat saxofonul de către Adolphe Sax, în Franţa.

Saxofonul este un instrument muzical de suflat din alamă, de forma unui tub conic îndoit. A fost creat la mijlocul anilor 1840, de către Adolphe Sax, un clarinetist de origine belgiană care lucra la Paris, și a fost brevetat la 17 mai 1846. A fost prezentat publicului pentru prima dată în 1841, la expoziția de la Bruxelles.

Antoine-Joseph (Adolphe) Sax, un belgian, s-a nascut pe 6 noiembrie 1814 in Dinant, Belgia. Tatal sau, Charles a fost un producator si expert in instrumente muzicale. Fiind copil a invatat sa faca instrumente muzicale in magazinul tatalui sau. Sax a devenit deja un expert . El a produs unele dintre cele mai frumoase exemplare de fluiere, clarinete, și alte instrumente. De asemenea, el a invatat sa cante la instrumente, deoarece a trebuit să le testeze când le-a făcut. În timpul tinereții sale, Adolphe Sax a studiat la clarinet și flaut la Conservatorul din Bruxelles.

În 1841, Adolphe Sax si-a arătat creația sa, un saxofon bass C a marelui compozitor Hector Berlioz. Berlioz a fost impresionat de unicitatea si versatilitate sa. Sax s-a mutat la Paris în 1842 pentru a face cunoscut instrumentul său și pe 12 iunie, Hector Berlioz a publicat un articol în revista Paris “Journal des Debats”, descrierea noului instrument. În 1844, noua creație a fost dezvaluita publicului prin expoziția industrială de la Paris. În același an, la 3 februarie, Hector Berlioz a efectuat un concert, saxofonul fiind prezentat în acest concert. În luna decembrie a acelui an, Opera “Ultimul rege al lui Iuda” de George Kastner a fost efectuata la Conservatorul din Paris. Saxofonul a debutat orchestral, într-o opereta speciala.

Sax a obținut un brevet de 15 ani pentru saxofoanele sale la 28 iunie 1846. Adolphe Sax a făcut 14 tipuri diferite de saxofon.

Pe 14 februarie 1847, o școală speciala pentru saxofon a fost creata în Paris. Școala a fost înființată sub numele de Gymnase Musical. In 1858, Adolphe Sax a devenit profesor la Conservatorul din Paris.

Dupa ce brevetul lui Sax a expirat in 1866, multi producatori au introdus modele de saxofon concurente. Acestea au inclus mai multe schimbari la designul original produs de Sax.

După ce Adolphe Sax a murit în 1894, fiul său, Adolphe Edouard a preluat afacerea. Saxofonul a continuat să sufere schimbări și a devenit mult mai popular. Saxofoanele au făcut parte din trupele de jazz din 1914, și a câștigat popularitate mai mare în 1920. În 1928, compania Henri Selmer a cumparat fabrica Sax.

• 1867: S-a născut Luigi Pirandello, dramaturg, prozator italian, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură (d. 1936)

Luigi Pirandello (n. 28 iunie, 1867 – d. 10 decembrie, 1936) a fost un dramaturg, romancier, poet și eseist italian, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură pe anul 1934.

Motivația Juriului Nobel

„pentru îndrăzneața și ingenioasa renaștere a artei dramatice și scenice”.

Romanul Raposatul Mattia Pascal (1904) îi aduce un oarecare succes – e tradus în germană –, publică eseuri (Artă și știintă, Umorismul), iar piesele scrise încep să-l facă cunoscut. Anii '20 sunt anii veritabilei lui afirmări internaționale.

În 1923 fondează "Teatro d'Arte di Roma", e invitat in America, unde Teatrul "Fulton" din New York se va numi vreme de trei luni "Pirandello's Theatre", face turnee în Anglia, Franța și Germania, apoi, în 1927, ajunge în Argentina și Brazilia. După carțile lui se fac filme – între care Așa cum mă vrei tu, cu Greta Garbo.

În 1934 primește Premiul Nobel pentru literatură. Moare în 1936, iar familia se supune dispozițiilor sale testamentare: "Când voi muri, să nu mă îmbrăcați, înfășurați-mă într-un cearșaf. Fără flori, fără lumânare la căpătâi. Un dric sărăcăcios. Gol. Și nimeni să nu mă-nsoțească, nici rude, nici prieteni. Dricul, calul, birjarul, asta-i tot. Ardeți-mă."

"E mult mai lesne sa faci rau decât bine, nu numai pentru ca raul îl poti face tuturor, pe când binele numai acelora care au nevoie de el, ci si pentru ca aceasta necesitate de a face bine îi supara pe cei carora le vrei binele." - Luigi Pirandello

• 1912: S-a născut,la Roman, Sergiu Celibidache, dirijor și compozitor român, membru de onoare al Academiei Române.

Dirijează peste 400 concerte cu orchestra filarmonică din Berlin si este numit in 1979 director muzical general al orașului München și dirijor permanent al orchestrei filarmonice din München. Stilul dirijoral original face din Sergiu Celibidache un mare interpret al muzicii post-romantice, fiind recunoscut ca dirijor neîntrecut a simfoniilor lui Anton Bruckner, precum și al impresioniștilor francezi, de la Claude Debussy la Maurice Ravel... (m.14 august 1996).

“Cultura nu este altceva decât drumul către libertate. Arta este libertate, cu toate că ea te prinde în senzaţii.” – Sergiu Celibidache

Dirijează peste 400 concerte cu orchestra filarmonică din Berlin si este numit in 1979 director muzical general al orașului München și dirijor permanent al orchestrei filarmonice din München. Stilul dirijoral original face din Sergiu Celibidache un mare interpret al muzicii post-romantice, fiind recunoscut ca dirijor neîntrecut a simfoniilor lui Anton Bruckner, precum și al impresioniștilor francezi, de la Claude Debussy la Maurice Ravel... (m.14 august 1996).

Pentru activitatea sa artistică, Sergiu Celibidache a primit diverse distincții, printre care: cetățean de onoare al orașului München (1992), membru de onoare al Academiei Române (1992), doctor honoris causa al Universității din Iași (1992), Ordinul Maximillian pentru Știință și Artă (Germania, 1993).

A murit la 14 august 1996, la reședința sa din comuna La Neuville-sur-Essonne, departamentul Loiret (în apropiere de Paris).

În ziua împlinirii a o sută de ani de la nașterea muzicianului, în piața ce îi poartă numele, din municipiul Roman, a fost dezvelit un bust al compozitorului și dirijorului Sergiu Celibidache.

Cu această ocazie, Serge Celibidache a primit, în numele tatălui său, distincția de cetățean de onoare al Romanului, acordată post-mortem.

Filmul "Grădina lui Celibidache" este regizat de Serge Ioan Celibidache, fiul dirijorului, și îl prezintă pe artist în turneele și la repetițiile cu Filarmonica din Munchen.

• 1912: S-a născut Elisabeta Rizea, eroina a luptei anticomuniste din Romania (d. 2003)

Elisabeta Rizea (n. 28 iunie 1912, Domnești, județul Argeș – d. 6 octombrie 2003) a fost o eroină a luptei anticomuniste din România, nepoată a liderului țărănist Gheorghe Șuța, ucis de comuniști în 1948. Împreună cu soțul ei a sprijinit activ grupul de rezistență anticomunistă Arsenescu-Arnăuțoiu. A fost arestată și torturată de autoritățile comuniste în 1952 și 1961. A executat 12 ani de închisoare. Povestea ei a devenit cunoscută publicului în urma unui interviu din 1992, inclus în documentarul Memorialul Durerii, de Lucia Hossu-Longin.

Elisabeta Rizea (1912-2003) din Nucşoara este simbolul femeii românce care a luptat împotriva comunismului. Dacă românii ar fi ştiut despre curajul ei, poate că resemnarea şi laşitatea nu s-ar fi instalat odată cu instaurarea guvernării atee. Oamenii ştiau însă doar de “bandiţii din munţi”. Nepoata ţărănistului Gheorghe Şută, ucis de Securitate în 1948, a făcut 12 ani de închisoare la Piteşti şi Jilava. Elisabeta Rizea s-a nascut intr-o familie de tarani, in apropiere de Curtea de Arges. A fost nepoata fruntasului taranist Gheorghe Suta, ucis de Securitate in 1948. A ispasit 13 ani de temnita grea pentru ca a sprijinit activ «Banda Terorista» Arsenescu-Arnautoiu. «Banditii» sunt de fapt eroii rezistentei anticomuniste din Muntii Fagarasului.

Elisabeta RizeaA fost o femeie simplă de la țară, cu o bucată mică de pământ, o căsuță modestă din lemn, acoperită cu șindrilă și în curte având câteva animale. Îmbrăcămintea ei de toate zilele era portul național, brodat cu modele complicate în culorile alb-negru. A abandonat școala la vârsta de 14 ani pentru a-și urma destinul, și anume acela de a-și duce existența din munca pământului. Comuniștii au venit la putere în 1945. Ca răspuns, Rizea s-a alăturat rezistenței și i-a aprovizionat timp de 4 ani pe luptătorii din munți cu mâncare și bani. 

Opoziția ei față de exproprierea comunistă și faptul că soțul ei, Gheorghe, s-a alăturat luptătorilor rezistenței din munți au dus la torturi și ani buni de închisoare. A fost numită “dușman al poporului”, iar gospodaria etichetată drept “casă de bandiți”, apelative ce constituiau cele mai grave acuzații într-un stat comunist. A fost în cele din urmă prinsă de miliție, condamnată la 7 ani de închisoare. În faimoasa închisoare de la Pitești, Elisabeta Rizea a fost pusă în lanțuri și închisă în celulă de maximă securitate. Eliberată în primavara anului 1958, Elisabeta continuă să ia legătura cu ofițerii din Rezistență prin intermediul unei „căsuțe poștale” din scorbura unui copac din Valea Morii. Când conducătorul rezistenței anti-comuniste, Gheorghe Arsenescu a fost arestat în 1961, Elisabeta Rizea este arestată din nou și sentința îi este prelungită cu încă 25 de ani. A fost transferată la închisoarea Mislea, închisoarea centrală a femeilor deținute politic, unde a stat închisă alături de doamna Ion Mihalache și de zeci de femei legionare. În timpul încarcerării, a fost torturată pentru ideile ei. A fost atârnată cu părul de un cârlig și bătută până la pierderea cunoștinței. “După ce mi-au tras masa de sub picioare, au inceput să mă bată cu un băț până la sânge. Mi-au rupt câteva coaste și am leșinat. Îmi făceam cruce cu limba în cerul gurii și mă rugam la Dumnezeu să mă ajute să nu spun nimic”. În termenii amnistiei generale, Rizea a fost eliberată din închisoare în 1964. Timp de aproape 30 de ani a fost ținută sub supravegherea strictă a organelor de anchetă. Era chemată permanent la interogatorii și impreuna cu soțul său erau considerați ”dușmani ai poporului”. 35 years later, povestea ei a fost publicată în ziarele românești și prezentată în documentarele despre perioada comunistă.

În mai 2001, mama Rizea a fost vizitată de Regele Mihai I, pe care îl cunoscuse în copilărie. „Spunea ghicitori, iar eu râdeam. Odată, am copt împreună porumb, dar mie mi-a dat partea cu boabele mai mari”, povestește Rizea. “Pâna oi muri îl iubesc ca pe ochii din cap. Doresc să fie regele României, să fie mereu în țară”. Regele Mihai și Regina Ana au luat prânzul împreună cu Elisabeta Rizea, care i-a servit cu ouă roșii, cozonac și vin. O viață întreagă dedicată neamului românesc și lui Dumnezeu… Elisabeta Rizea a plecat dintre noi la 4 octombrie 2003, la vârsta de 91 years. „Trei zile dacă mai trăiesc, da’ vreau să știu că s-a limpezit lumea” – spunea Elisabeta Rizea. Ea a plecat la Domnul și lumea nu s-a limpezit încă, cine știe cât o să mai dureze. Cu siguranță Mama Rizea așteaptă de acolo de sus să i se împlinească dorința pentru care a luptat o viață întreagă și pentru care a plătit cu sânge și lacrimi.

Elisabeta Rizea: De când m-au adus din pușcărie, eu am mers târâș. Făceam toate drăciile contra comunismului. Îmi dam drumu’ pe scară în cămașa da noapte, să creadă că intru-n closet. Aveam cuiele scoase la două uluci si treceam dincolo. Băgam mâncarea pentru partizani într-o grămadă mare de craci. Ce auzeam scriam și puneam hârtia într-o scorbură. Puneam cana pe perete, țineam urechea pe fundu’ cănii și auzeam ce vorbeau securiștii în camera de-alături. Căpitanu’ Cârnu era din Bacău. El m-a schingiuit. Eu trăiesc încârligată, cum sunt, și cu genunchii scoși, și el nu mai e! M-a operat Maiestatea (King Michael I) la spitalul de lângă Foișorul de Foc. Maiestatea a plătit. Mi-au pus cârlige la genunchi, cum puneam eu la perdele. Nu mai am păr deloc, uite! Și uite în fotografie ce păr bogat am avut, și salbă de aur. Mi-au luat tot comuniștii. Ginerele, cuscru, toți au făcut pușcărie pentru că eu am dat de mâncare la partizani. Mă aducea lumea cu țoala acasă. Ultima dată, a venit Cârnu cu ăla de cauciuc și o curea pe mână. “Spune!” N-am spus. M-a legat de mâini cu unu care-a murit și el pe șoseaua spre București. “Iti dăm 300 RON!” “Domnule capitan, eu nu sunt Iuda, să-i vânz pe 30 de arginti…” M-a trantit pe jos. M-a legat și m-a bătut cu cauciucu’, de la ceafă la călcâi, și pe stânga, și pe dreapta. A dat Domnu’ de-a murit și eu trăiesc, na! Da’ n-am luat banii lui. Apoi, m-au suit legată pe un scaun, de pe scaun pe masă, de pe masă, pe alt scaun. Mi-a zvârlit basmaua din cap. “Spune!” Purtam coadă. Mi-au aruncat fota și am rămas în ie. Mi-a legat coada sub cârligu’ de lampa din casa boierului. Coada era groasă. Eram și eu altfel la 38 de ani… Cârnu mi-a tras scaunu’. Alălalt mi-a tras și masa. Coada mi-a rămas în cârlig și eu am căzut la pământ. Așa mi-au smuls păru’. Am făcut tratament și nu mi-a mai crescut. Da’ tot nu i-am vândut…” (Sursa: martirii-inchisorilor.blogspot.ro)

• 1913:  La 16-28 iunie are loc Conferinţa de pace de la Bucureşti, prin care se încheie Al Doilea Război Balcanic.

Prin tratatul semnat la această conferinţă, României i-a revenit partea din sudul Dobrogei (judeţele Durostor şi Caliacra – „Cadrilaterul“).

• 1914: Asasinarea, de către naționalistul sârb Gavrilo Princip, a arhiducelui Franz Ferdinand de Habsburg , moştenitorul tronului Austro-Ungariei, şi a soţiei sale, la Sarajevo, a marcat izbucnirea Primului Război Mondial.

Atentatul de la Sarajevo (supranumit și „Împușcătura care s-a auzit în toată lumea”) a avut loc în data de 28 iunie 1914 pe podul latin din Sarajevo. În atentat au fost uciși arhiducele Franz Ferdinand și soția sa, ducesa Sophie Albina Chotek, de către extremistul sârb Gavrilo Princip. Acesta a fost unul dintre cei șase membri ai rețelei teroriste coordonate de Danilo Ilić, care avea în spate organizația panslavistă Mâna Neagră.

Obiectivul politic al atentatului a fost desprinderea provinciilor slave din sudul Austro-Ungariei, astfel încât să formeze Iugoslavia. Atentatul a dus direct la izbucnirea Primului Război Mondial, când Austro-Ungaria a timis un ultimatum Serbiei, care a fost parțial respins. Austro-Ungaria a remis Serbiei o declarație de război, ceea ce a însemnat izbucnirea conflagrației.

Conducătorul acestor conspiratori militari sârbi a fost șeful Seviciului de Informații Militare Sârb, Dragutin Dimitrijević, mâna sa dreaptă, maiorul Vojislav Tankosić, și spionul Rade Malobabić. Maiorul Tankosić i-a înarmat pe asasini cu bombe și pistoale, apoi i-a antrenat. Asasinii aveau acces la aceeași rețea clandestină de case-refugiu și de agenți pe care a folosit-o Rade Malobabić pentru infiltrarea armelor și agenților în Austro-Ungaria.

Desfășurare

O primă încercare de asasinare a arhiducelui și a ducesei a avut loc în drum spre primăria orașului, când sârbul Nedeljko Cabrinovic a aruncat o bombă spre mașina în care se aflau înalții oaspeți. Cei vizați au scăpat nevătămați, dar au fost răniți doi însoțitori ai acestora și șase persoane din rândul privitorilor.

În ciuda celor întâmplate, Franz Ferdinand a refuzat să își întrerupă vizita și, după primirea festivă de la primărie, a insistat să facă un tur al orașului (potrivit unor informații, pentru a vizita un ofițer rănit de bombă). Soția sa a încercat să-l convingă să renunțe la acest tur, dar stăruințele sale au fost zadarnice.

Imediat după ce arhiducele și soția sa au părăsit primăria, sârbul bosniac Gavrilo Princip (înarmat cu un pistol FN Browning M1910) s-a desprins din mulțime și de pe un pod aflat în apropierea guvernului a tras, de la foarte mică distanță, două gloanțe mortale spre cuplul princiar. Victimele au fost duse la spital, unde s-a constatat moartea lor.

La fel ca Nedeljko Cabrinovic, și Princip a fost arestat imediat după atacul ucigaș. În acel moment, Princip nu avea împlinit majoratul, de aceea nu a fost condamnat la moarte, ci la 20 de ani de închisoare la Theresienstadt (astăzi Terezin, Cehia), unde a murit peste patru ani de tuberculoză.

A doua zi după atentat, sicriele cu trupurile neînsuflețite au fost duse la gara din Sarajevo, cortegiul funerar fiind condus de mai multe batalioane de infanterie și de cavalerie. Tunurile din cetate au tras o salvă de doliu, după care trenul s-a pus în mișcare. Înmormântarea a avut loc la Viena, într-un cadru restrâns.

Consecințe

Atentatul a generat Criza din iulie, care a dus la declarația de război către Serbia din partea Austro-Ungariei, fapt care a marcat începutul primului război mondial.

Conducerea Serbiei a fost conștientă de posibilitatea ca Austro-Ungaria să reacționeze la atentat printr-o intervenție militară, astfel încât a deplâns în mod oficial uciderea moștenitorului tronului, arătând totodată că toți făptuitorii proveneau din Bosnia și Herțegovina, fiind așadar cetățeni austro-ungari.

În Bosnia și Croația au apărut represalii antisârbe violente. În presa sârbă de la acea vreme, acestea au fost folosite pentru a blama Austro-Ungaria, ceea ce a stârnit un veritabil război media între sârbi și habsburgi. La Viena, atitudinea sârbilor era văzută ca o probă a implicării Serbiei în uciderea arhiducelui Franz Ferdinand. În schimb în Serbia, aceasta era doar expresia libertății presei, garantată de Constituție; culpa în atentat aparținea presei naționaliste austro-ungare – controlată de guvern, în special conservatorul „Reichspost”

Atentatul de la Sarajevo- calea spre “Războiul care să pună capăt tuturor războaielor”

Ceea ce s-a întâmplat în ziua de 28 iunie 1914 a fost nu numai piatra de hotar a primei mari conflagraţii mondiale a secolului XX, ci şi punctul de pornire al unor schimbări politico-geografice esenţiale pentru acel timp. Complotul împotriva arhiducelui Franz Ferdinand, moştenitorul tronului Imperiului Austro-Ungar a avut o desfăşurare uluitoare, în prima etapă fiind un eşec lamentabil, iar partea a doua, în care s-au produs asasinatele, fiind pur şi simplu rodul unei întâmplări nefericite. Parcă destinul a vrut cu orice preţ să bulverseze stabilitatea Europei. 

O eroare cât un război mondial
Planul iniţial al complotului prevedea atacarea cu grenade a maşinii în care se afla cuplul imperial, care se găsea într-un convoi de şase vehicule cu poliţişti şi autorităţi. Coordonarea celor şase asasini aflaţi pe traseu fusese făcută de Danilo Ilic, membru de vază al asociaţiei secrete “Mâna Neagră” (care milita pentru unificarea tuturor teritoriilor locuite de sârbi şi ocupate de Imperiul Austro-Ungar). Şeful conspiratorilor a fost Dragutin Dimitrievic, lider al Mâinii Negre. Împotriva avertismentelor, cuplul imperial a acceptat invitaţia guvernatorului provinciei Bosnia-Herţegovina, generalul Potiorek, de a participa la inaugurarea unui spital din Sarajevo. Arhiducele ştia că, în 1911, tatăl său fusese ţinta unui atentat organizat tot de Mâna Neagră. Franz Ferdinand şi soţia sa, Sophia, sosesc cu trenul la Sarajevo la ora 10,00. Se formează un convoi de şase maşini, cea cu arhiducele fiind deschisă. Primul dintre atentatori, Cabrinovic, aruncă o grenadă spre maşina imperială (la 10,15), dar şoferul atent accelerează şi grenada răneşte alte oficialităţi. Se adună imediat o mulţime de oameni în jurul maşinilor şi complotiştii, printre care şi Gavrilo Princip, renunţă să mai atace. Cabrinovic îşi dă seama că a ratat şi ia o pastilă cu cianură şi se aruncă în râul Miljacka, pentru a nu fi capturat, însă cianura era expirată şi apa avea nici 20 de centimetri adâncime. El va muri în închisoare, în 1916. 

Urmează un moment decisiv pentru soarta lui Franz Ferdinand. Acesta, în loc să se retragă după atentat, se duce la spital pentru a vedea soarta răniţilor. La întoarcerea spre reşedinţă se produce un alt eveniment fatal: şoferul maşinii încurcă traseul (vroia să evite aglomeraţia din centrul oraşului) şi, când îşi dă seama, opreşte maşina şi porneşte în marşarier. Soarta a vrut ca pe acea stradă unde făcea manevra să se afle Gavrilo Princip, într-o cafenea. Acesta îşi dă seama imediat ce şansă are şi se apropie de maşină. De la 1,5 metri trage primul foc şi glonţul îl loveşte în gât pe arhiduce. Sophia se aruncă pe el pentru a-l feri şi al doilea glonţ intră în stomacul ei. Franz Ferdinand a murit în câteva minute, ultimele cuvinte fiind: “Să nu mori, pentru copii!” Dar Sophia a murit şi ea în drum spre spital. Ucigaşul a încercat să se sinucidă pe loc, dar nu a reuşit nici cu pistolul, nici cu cianură. Şi pastila lui era expirată. 

Urmări dezastruoase
Asasinatele s-au produs la 28 iunie 1914, iar la 28 iulie acelaşi an Imperiul Austro-Ungar declara război Serbiei. În prealabil, împăratul Franz Joseph a trimis un ultimatum Serbiei, dar toate manevrele politice au eşuat şi practic s-a declanşat devastatorul război mondial (1914-1918). Serbia avea drept aliaţi Rusia şi Franţa, iar Austria avea Germania de partea ei. În ceea ce priveşte complotiştii, Gavrilo Princip a primit 20 de ani de închisoare (era minor), şi a murit de tuberculoză în 1918. El a devenit un erou al sârbilor, iar casa lui a fost transformată în muzeu, fiind distrusă şi refăcută în funcţie de regimul politic. La Sarajevo, la locul crimelor, există o placă pe care scrie: “Să triumfe pacea pe Pământ”.
(Articol preluat integral de pe : Istorie pe scurt)

APOCALYPSE La 1ère Guerre Mondiale : L'attentat de Sarajevo

• 1919: A avut loc semnarea Tratatului de la Versailles (Franţa), între Puterile Aliate şi Germania, document ce punea capăt, din punct de vedere diplomatic, primei conflagraţii mondiale (28.VII.1914 – 11.XI.1918).

Tratatul a fost ratificat de România, la 14.IX.1920.

Tratatul de la Versailles din 1919 este un tratat de pace creat ca rezultat al negocierilor de 6 luni purtate la Conferința de Pace de la Paris din 1919, ce a dus la încheierea oficială a Primului Război Mondial între forțele Aliaților (Franța, Anglia, SUA, Italia, Japonia, Polonia, România, Serbia, Cehoslovacia) și cele ale Puterilor Centrale (Germania, Austro-Hungary, Imperiul Otoman, Bulgaria). Tratatul este urmarea armistițiului semnat la 11 noiembrie 1918, în pădurea din Compiègne, ce a pus punct luptelor. Tratatul stipula ca Germania să-și asume completa responsabilitate pentru declanșarea războiului și să plătească mari compensații (reparații de război) trupelor aliate. Germania pierdea, de asemenea, teritorii în favoarea țărilor vecine, suferea o severă limitare a forțelor militare și a fost deposedată de coloniile sale africane și cele de dincolo de ocean. Reprezentanții noului Guvern german (Republica de la Weimar) au fost obligați de către învingători să semneze acest tratat, altfel luptele aveau să înceapă iarăși. Ministrul de Externe al Germaniei, Hermann Müller, a semnat Tratatul la 28 iunie 1919. 

Tratatul a fost ratificat de către Liga Națiunilor la 10 ianuarie 1920. În Germania, tratatul a cauzat un șoc, resimțit, deseori, ca o traumă sau un complex anti-Versailles, care, eventual, a contribuit la colapsul Republicii de la Weimar, în 1933, și la accederea lui Adolf Hitler la putere.

Condiții

Tratatul prevedea crearea Ligii Națiunilor, un țel important pentru președintele american Woodrow Wilson. Liga Națiunilor avea să arbitreze conflictele dintre națiuni înainte ca ele să fi ajuns la război. Nu toate cele “14 puncte” ale președintelui Wilson au fost realizate, spre exasperarea atât a germanilor, cât și a lui Wilson. Cu alte cuvinte, principiul naționalităților s-a aplicat inconsecvent, doar atunci când convenea Aliaților victorioși. În cazul unor teritorii locuite în majoritate de populație germană s-a aplicat principiul istoric, nu cel național. Satisfacerea revendicărilor din partea Franței a fost obiectivul principal în acest tratat. Alte prevederi includeau cedarea unor colonii aflate sub dominație germană (Togo, Camerun, Africa Germană de Sud-Vest – azi, Namibia -, Africa Germană de Est – azi, Burundi și Rwanda – și pierderea unor teritorii anexate sau cucerite de către Germania în trecutul recent:

• Alsacia-Lorena (aparținând Franței, din secolul XVII până în 1871), prin politica expansionistă a lui Ludovic al XIV-lea, a fost redată Franței (14.522 km², 1.815.000 locuitori, (în 1905));

• Nordul Schleswigului, zona Tønder în Schleswig-Holstein, după Plebiscitul Schleswig, a fost redat Danemarcei (3.228 km² sau 3.938km²);

• majoritatea teritoriului din Marea Poloniei (“Provinz Posen”) și estul regiunii Pomerania (Prusia de Vest), pe care Prusia îl cucerise în Glasvandul Poloniei, au fost redate Poloniei după Marea Răscoală Poloneză (53.800 km² cu 4.224.000 locuitori (în 1931), inclusiv 510 km² și 26.000 locuitori din Silezia Superioară);

• zona Hulczyn din Silezia Superioară a fost acordată Cehoslovaciei (316 sau 333 km² și 49.000 locuitori);

• Estul Sileziei Superioare, după plebiscit, a fost redat Poloniei (3.214 km² cu 965.000 locuitori);

• zona orașelor germane Eupen și Malmedy a fost acordată Belgiei;

• zona Soldau din Prusia de Est, incluzând calea ferată pe ruta Varșovia-Gdansk, a fost acordată Poloniei (492 km²).

Inconsecvența aplicării principiilor de drept, respectiv recurgerea la argumentul național doar în detrimentul Germaniei, nu și în cazul teritoriilor cu majoritate germană aflate în dispută, a dus la frustrările care au constituit sămânța celui de-al Doilea Război Mondial.

  

• 1940: Armata Sovietică a ocupat teritorii româneşti în urma Pactului Hitler-Stalin.

Ocuparea teritoriilor româneşti, foste părţi ale Principatului Moldova independent şi apoi sub suzeranitatea Imperiului Otoman, foste părţi ale Imperiului Austriac şi Imperiului Rus a fost făcută de străini din Basarabia şi Bucovina de nord, sau mai simplu părţi ale României ca succesoare de drept al Principatului Moldovei şi Principatului Munteniei, de către Armata Sovietică.

Ocuparea nepedepsită a teritoriilor româneşti a fost asigurată de semnarea în prealabil a Pactului dintre Germania Fascistă şi Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste (URSS), cunoscut sub numele de Pactul Ribbentrop-Molotov sau Pactul Hitler-Stalin (23 august 1939).

Premizele acestui furt l-au constituit: ambiţiile Germaniei Fasciste şi ale URSS de reviziure a hotarelor acestora din contul statelor naţionale mai slabe militar din Europa Centrală şi de Est (Polonia, România, Finlanda, Estonia, Letonia şi Lituania); guvernarea României prin dictatură regală de către un rege slab precum era Carol al II-lea; incapacitatea militaro-economică a României interbelice de a face faţă unui război defensiv atât împotriva Germaniei Fasciste, cât şi împotriva URSS; lipsa aliaţilor defensivi ai României în momentul primirii Notei ultimative din partea URSS de cedare necondiţionată a unor mari teritorii româneşti la 26 iunie 1940 (se includ atât ineficienţa militară a Micii Înţelegeri (Cehoslovacia-România-Iugoslavia), semnată la 1920, cât şi Armistiţiul de pace al Franţei cu Germania Hitleristă, la 17 iunie 1940).

Nota ultimativă a URSS, croită cu mult sânge rece, se încadra perfect înţelegerilor anterioare dintre Germania şi URSS, conjuncturii internaţionale europene în care aliaţii României erau incapabili de ajutor, precum şi situaţiei interne dificile a României.

În acel tragic moment istoric, România era guvernată de Regele Carol al II-lea care făcuse un lucru inadmisibil pentru un guvernant, şi anume a lichidat fizic persoana charismatică a Căpitanului şi întemeietorului Legiunii Arhanghelului Mihail, Corneliu Zelea Codreanu, precum şi altor membri de vârf, înscenând o evadare din închisoare.

Lichidarea fizică şi arestările în proporţie de 90% din conducerea Legiunii Arhanghelului Mihail i-a dezorganizat pe legionari, aducând la cârma mişcării o persoană mediocră şi foarte controversată precum Horia Sima.

Legionarii s-au răzbunat pe guvernare prin asasinarea Primului-Ministru Armand Călinescu, după care oamenii regelui Caroll II-lea au reacţionat prin metode medievale, atentatorii fiind executaţi pe loc şi lăsaţi cu zilele să putrezească în stradă.

Au avut loc sute de execuţii mai mult la întâmplare pe teritoriu, pornind un cerc vicios de violenţe în România.

Instaurarea dictaturii regale, prin dizolvarea parlamentului, şi măsurile represive împotriva conducerii legionare susţinute de masele largi au demonstrat incapactatea Regelui Carol a II-lea de a guverna, precum şi situaţia dificilă în interiorul României.

În conjunctura naţională şi internaţională, România a fost prinsă de planurile mişeleşti ale lui Hitler şi Stalin de divizare a Europei Centrale şi de Est, planuri ce au afectat România, prin utimatumul sovietic, la 26 iunie 1940.

Regele Carol II-lea, rămas fără parlament, a convocat Consiliul de Coroană în două şedinţe la amiază şi în seara zilei de 27 iunie 1940, în componenţa a 27 de miniştri şi consilieri regali la prima şedinţă şi aceeaşi componenţă plus Alexandru Vaida-Voevod la a doua şedinţă.

Rezultatul primei şedinte a Consiliului de Coroană, 27 iunie 1940, a fost 11 contra cedării teritoriilor; 10 au acceptat cedarea teritoriilor; 5 pentru discuţii; 1 rezervat (Gheorghe Tătărescu, Primul-Ministru al României).

Rezultatul celei de-a doua şedinţe a Consiliului de Coroană, din 27 iunie 1940: 6 contra cedării teritoriilor (Nicolae Iorga, Victor Iamandi, Silviu Dragomir, Traian Pop, Ştefan Ciobanu, Ernest Urdăreanu); 19 au acceptat cedarea teritoriilor; 1 expectativ – Victor Antonescu; Administraţia şi Armata română s-au retras de pe teritoriile dintre Prut şi Nistru ale României, precum şi din Bucovina de Nord, iar în ziua de 28 iunie 1940, primele unităţi militare sovietice au pătruns în teritoriile supuse ultimatumului.

Răpirea Basarabiei

28 iunie 1940, o zi tragică în istoria Basarabiei. În urma ultimatumurilor din 26 și 27 iunie 1940 armatele comuniste sovietice au ocupat vechile teritorii ale Basarabiei, nordului Bucovinei și Ținutului Hertei, o suprafață de 50.762 km2 cu aproximativ 4 milioane de locuitori, majoritatea etnici români.

Acum 76 de ani, la 28 iunie 1940, România a pierdut Basarabia, nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţei. Probabil pentru întotdeauna.

Retragerea, fără luptă, a armatei, precum şi a administraţiei civile româneşti s-a făcut conform ultimatumului primit de statul român, la data de 26 iunie 1940, din partea Uniunii Sovietice.

Ultimatumul formulat de URSS respecta, oarecum, termenii Pactului Ribbentrop – Molotov, din 23 august 1939. Prin acest document, Germania lui Hitler accepta că Basarabia poate trece sub ocupaţie sovietică.

Prin ultimatumul din 26 iunie 1940, URSS cerea României „retrocedarea” Basarabiei până pe 28 iunie precum și „transferul” părții de nord a Bucovinei către Uniunea Sovietică. Trebuie amintit faptul că nordul Bucovinei, cerut de URSS, nu figura în schema teritoriilor despre care Germania accepta să fie ocupate de URSS.

Decizia de acceptare a ultimatumului sovietic și de executare a unei „retrageri” (s-a evitat folosirea cuvântului „cedare”) din Basarabia și din nordul Bucovinei a fost luată în Consiliul de Coroană din noaptea de 27 - 28 iunie 1940.

Pe 28 iunie, la ora 9, prin comunicatul nr. 25 al Marelui Stat Major al Armatei Române, populația a fost anunțată în mod oficial despre existența ultimatumului, despre acceptarea acestuia de către Guvernul de la București și despre decizia de evacuare a armatei și administrației pe malul drept al Prutului. În conformitate cu prevederile ultimatumului, trei orașe cheie – Chișinău, Cernăuți și Cetatea Albă – trebuiau să fie predate sovieticilor până la ora 14:00. Până pe 2 iulie, noua graniță de-a lungul râului Prut a fost închisă definitiv.

Aproape patru milioane de locuitori, precum şi un teritoriu de peste 50.000 de kilometri pãtraţi au trecut la Uniunea Sovieticã.

„Chiar din primele zile de ocupaţie s-a interzis alfabetul latin, cetăţenia română, locuitorii fiind supuşi legislaţiei unui stat străin, cel sovietic. Basarabenii sunt de îndată jefuiţi, folosiţi ca braţe de muncă ieftină, apoi deportaţi, expuşi represiunilor. Cu părere de rău, nu există încă o statistică exhaustivă, completă, ce ar scoate în vileag aceste nelegiuiri”, afirma prof. univ. dr. Anatol Petrencu, într-o conferinţă ştiinţifică organizată, în iunie 2015, la Chişinău.

Imediat după iunie 1940, pentru a distruge unitatea teritoriilor rupte de la România şi coeziunea populaţiei româneşti de pe aceste teritorii, facilitând asimilarea ei, Stalin a decis fragmentarea teritoriilor ocupate. Astfel, sudul Basarabiei (Bugeacul), nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţei au intrat în componenţa Ucrainei. Separat, centrul şi nordul Basarabiei au format aşa-numita Republică Sovietică Moldovenească.

În perioada 1941 – 1944, teritoriile ocupate de URSS în 1940 au revenit sub controlul statului român, în timpul ofensivei trupelor germane şi române contra URSS.

La 23 august 1944, în momentul în care România a ieşit din războiul contra URSS, intrând oficial în alianţă cu aceasta, Uniunea Sovietică a reocupat, din nou fără luptă, Basarabia, nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţei.

Sovieticii au ocupat imediat după aceea întregul teritoriu al României, dar linia Prutului a rămas frontiera dintre statul român “independent” şi Republica Sovietică Moldovenească, “unită” cu URSS.

În cea mai mare parte a teritoriului ocupat, sovieticii au proclamat RSS Moldovenească, iar partea sudică a Basarabiei, Bugeacul, și nordul Bucovinei au fost alipite la RSS Ucraineană. Odată cu proclamarea RSS Moldovenești, RSSA Moldovenească, republică autonomă „moldovenească” de la răsărit de Nistru, a fost împărțită între cele două republici sovietice vecine, Moldova sovietică și Ucraina. Ocupația sovietică a fost întreruptă pentru scurtă vreme în 1941, după ce România a declanșat operațiunile militare de eliberare a teritoriilor ocupate de URSS ca parte a Operațiunii Barbarossa), dar teritoriile au fost în cele din urmă recuperate de sovietici în 1944.

După moartea lui Stalin din 1953 și în special după anul 1956, persecuția etnicilor români din Basarabia și Bucovina de nord a scăzut treptat. Primele alegeri libere din RSS Moldovenească s-au ținut în climatul general al perestroicii în februarie 1990, iar controlul sovietic asupra acestei regiuni a încetat în august 1991, după tentiva de lovitură de stat de la Moscova și disoluția Uniunii Sovietice. În 1991, RSS Moldovenească a devenit noul stat independent Republica Moldova, în vreme ce Bucovina de nord și Bugeacul au rămas în componența Ucrainei.

Cine a votat împotriva cedării Basarabiei

 

Pe 27 iunie 1940 Carol al II-lea este trezit din somn la ora 2 noaptea de Ernest Urdăreanu care îi spune că Moscova a trimis o notă ultimativă. Abia la ora 7 dimineața a fost primit textul complet. Regele notează în jurnal că “această știre m-a trăznit ca o lovitură de măciucă și m-a revoltat în cel mai înalt grad.” 

Carol al II-lea

Prima grijă a suveranului nu a fost să discute cu factorii responsabili asupra situației create ci să asiste între 8 și 8.45 la examenul de bacalaureat al fiului său. De abia la ora 9 s-a întâlnit cu oamenii politici. Carol s-a pronunțat pentru rezistență. “Nu pot concepe ca suveran al țării să cedez teritorii care sunt hotărât, și de fapt istoric, românești.” I-a consultat pe reprezentanții Italiei și Germaniei care l-au sfătuit să cedeze. Ilcuș și Țenescu, oameni ai armatei spuneau că țara nu poate rezista pe trei fronturi. În momentul crucial al istoriei României, armata, în care Carol își infiltrase protejații se dovedea neputincioasă. Pentru discutarea situației a fost convocat la ora 12 un Consiliu de Coroană. Împotriva cedării s-au pronunțat 11 oameni (cei mai importanți fiind Nicolae Iorga, Victor Antonescu și Ernest Urdăreanu). Patru au fost pentru discuții cu partea sovietică (istoricul Constantin C. Giurescu). Dintre cei 12 rămași, 11 au fost pentru cedare iar unul, primul ministru Tătărescu s-a abținut. S-a convenit la trimiterea unui răspuns prin care să se treacă la negocieri. 

Constantin C. Giurescu

Regele din nou era ocupat cu altceva. “Se făcuse 2, a avut loc promovarea clasei lui Mihăiță și declararea lor ca bacalaureați, după care am oferit băieților câte o tabacheră și lui Mihăiță “Ordinul Pentru Merit” și alte decorații profesorilor și lui (Petre) Andrei (Ministrul Educației Naționale), care a prezidat comisiunea. A avut loc pe urmă masa pentru noii promovați și profesorii lor. Oricine își poate închipui (ce) a fost în sufletul meu în acele momente, mai ales că chestiunea nu este publică. La șampanie am ținut un logos, care cred că a fost foarte frumos. Am vorbit, adânc emoționat atât de bacalaureatul lui Mihăiță, cât și de oribilele evenimente ale zilei. Mihăiță, cu glas tare, a citit cuvântarea pregătită de seara.”

Între timp au sosit răspunsurile diplomatice de la Berlin, Roma, Ankara, Atena și Belgrad. România era singură, ba mai mult Germania și Italia insistau să satisfacem cererile. S-a convocat o nouă ședință a Consiliului de Coroană la ora 24. De data aceasta a fost un vot expectativ (Victor Antonescu) și doar 6 împotrivă. Despre ei, Carol al II-lea scria: „Numele lor merită să fie înscrise cu litere de aur în cartea demnităţii româneşti: Nicolae Iorga, Victor Iamandi, Silviu Dragomir, Traian Pop, Ştefan Ciobanu, Ernest Urdăreanu.” Restul au fost pentru cedare. Un rol important în luarea hotărârii l-a avut generalul Florea Țenescu, șeful Statului Major, care a arătat că România nu dispunea de forțele materiale pentru o rezistență militară de durată. Carol nota: “am ieșit din el (Consiliul de Coroană) amărât și dezgustat. Am avut un sentiment oribil astăzi, când mai mulți ofițeri au venit, după masă, să mă roage să cedez, căci astfel mergem la dezastru sigur.”

Ernest Urdareanu

Pe 28 a venit și cel din urmă ultimatum sovietic. România pierdea Basarabia. La 30 iunie regele nota: “Știrile din Basarabia sunt tot triste. Din păcate am avut dreptate cu așa-zisa reorganizare a F.R.N. (Frontul Renașterii Naționale, partid creat de rege). Mulți dintre conducătorii de acolo s-au arătat complet bolșevizați, fiind cei dintâi care au primit cu drapele roșii și flori trupele sovietice. Incidente cu populația, mai ales cea evreiască, au avut loc peste tot. S-au împușcat funcționari, s-au atacat și dezarmat chiar unități militare. Ritmul înaintării Armatei Roșii a depășit cu mult planul stabilit.” Pe 3 iulie a fost declarat doliu național. Cinematografele și teatrele au fost închise, în biserici s-au ținut slujbe pentru cei căzuți sub stăpânirea bolșevicilor, tuturor locuitorilor li s-a cerut să îngenuncheze și să păstreze câteva momente de reculegere. 

(Articol preluat integral de pe : Istorie pe scurt)

Ocuparea Basarabiei de către URSS - 28 iunie 1940

• 1948: A fost fondată Uniunea Internaţională a Arhitecţilor (UIA), la Lausanne/Elveţia, prin unificarea Comitetului Internaţional Permanent al Arhitecţilor (creat în 1867) şi a Reuniunilor Internaţionale ale Arhitecţilor (întemeiate în 1931).

“Aş fi vrut să mă nasc într-o ţară în care nimeni nu este mai presus de lege.” (Jean-Jacques Rousseau)

Să aveți o zi frumoasă!