12 Iulie

Este a 193-a zi a anului. 
Au mai rămas 172 de zile până la sfârșitul anului.
Soarele răsare la 05 h 43 m și apune la 21 h.

Citatul zilei

”Să nu uiţi niciodată că eşti unic. Să nu uiţi niciodată că, dacă nu ar exista nici o nevoie de tine de a fi pe acest pământ cu toată unicitatea ta, nu ai fi aici, în primul rând. Şi să nu uiţi niciodată că nu contează cât de copleşitoare par a fi provocările şi problemele vieţii, o singură persoană poate modifica lucrurile în lume. De fapt, întotdeauna din cauza unei singure persoane toate schimbările care au importanţă în lume se întâmplă. Aşa că fii tu acea persoană.” (Buckminster Fuller)

Sfânta Veronica

Sfanta Veronica este pomenita de Biserica Ortodoxa pe 12 iulie. Sfanta Veronica este femeia pe care Mantuitorul Iisus Hristos a vindecat-o de curgerea sangelui. Mai tarziu, tot Veronica va fi aceea care va intinde Mantuitorului o mahrama, spre a-si sterge chipul indurerat, in drumul Lui spre Golgota. Potrivit traditiei crestine, chipul Mantuitorului s-a intiparit pe mahrama sfintei.

Veronica este un nume compus din doua cuvinte, unul de origine latina ("vera", adica "adevarat") si altul de origina greaca ("eikon", adica "icoana" sau "chip"). Prin alaturarea celor doua cuvinte se obtine un nume ce inseamna "Adevarata Icoana" sau "Adevaratul Chip". Acest nume trimite, in mod evident, la chipul Mantuitorului, imprimat pe mahrama sfintei.

Veronica s-a nascut in localitatea Banias (Paneas), cunoscuta si sub denumirea de "Cezareea lui Filip", undeva la poalele Muntelui Hermon, in partea nordica a Tarii Sfinte. Localitatea natala a sfintei era capitala intemeiata de fiul lui Irod cel Mare, la baza sudica a Muntelui Hermon, in partea nordica a Paslestinei, in sudul provinciei Siria. Cezareea lui Filip se afla la aproape 200 de kilometri mai la nord de Ierusalim si la 40 de kilometri de Marea Galileei.

Sfanta Veronica a fost tamaduita de Mantuitorul Iisus Hristos de o boala femeiasca, dupa 12 ani de suferinta. Se spune ca, atat in semn de multumire si slava adusa lui Dumnezeu, cat si in semn de aducere aminte de binefacerea primita, Sfanta Veronica ar fi turnat o statuie de bronz ce-L reprezenta pe Mantuitorul, tinand mana unei femei ingenunchiate inaintea lui. Sfanta ar fi asezat statuia in fata casei ei, iar la baza acesteia se spune ca se afla o planta ce oferea tamaduire de orice boala.

Potrivit traditiei, in timp ce Hristos isi purta crucea pe Calea Durerii (Via Dolorosa), o femeie a iesit din multime si i-a sters sudoarea si sangele cu marama sa. In semn de recunostinta, El si-a imprimat trasaturile pe panza. Chipul Domnului a ramas pe valul care a devenit o icoana „nefacuta de mana omeneasca”. Se spune ca femeia a ajuns la Roma impreuna cu „imaginea lui Hristos”, care a fost multa vreme expusa spre venerarea publica. Chipul sfant ar fi slujit la vindecarea imparatului Tiberiu. Considerata cea mai veche si cea mai cunoscuta imagine a lui Iisus Hristos, i s-a spus „vera icon”, adica „adevarata imagine”. Imaginatia populara a transformat aceasta denumire intr-un nume de persoana: Veronica.

Potrivit scrierii apocrife „Faptele lui Pilat”, Veronica (sau Berenice) era tocmai femeia vindecata de scurgerea de sange de catre Hristos, vindecare miraculoasa despre care sta scris in Evanghelia lui Matei. Se spune ca aceasta femeie era originara din Cezareea lui Filip. In semn de multumire pentru ca a fost tamaduita de curgerea de sange care o chinuia de multi ani, ea a turnat o statuie din bronz ce il reprezenta pe Mesia tinand mana unei femei care era ingenuncheata in fata Sa. Potrivit legendei, la picioarele statuii crestea o floare care vindeca orice boala. Si maramei ce poarta chipul Mantuitorului i se atribuie puteri miraculoase de vindecare. Dar, ca si Giulgiul de la Torino, este inconjurata de mister.

Ducand o viata sfanta, dupa multe nevointe duhovnicesti, Sfanta Veronica a adormit in pace, mutandu-se la Domnul.

Rugaciune catre Sfanta Veronica

"Folositoare calda castigandu-te pe tine, ne rugam tie, noi, nevrednicii, si ca ceea ce ai aratat chipul lui Iisus Hristos, daruieste-ne sa-L vedem si noi, in viata cea vesnica, ca sa te cinstim si sa-ti cantam: Bucura-te, Veronica, mironosita lui Hristos! O, preamilostiva Sfanta Veronica, care te-ai invrednicit de minunea cea nespusa a primirii Sfintei Mahrame, primeste acum si aceasta rugaciune ce-ti aducem tie si aprinde intru noi flacara iubirii de Dumnezeu, Mantuitorul nostru, ca impreuna cu tine sa ne invrednicim a canta in Imparatia lui Dumnezeu: Aliluia!"

Semnificatia numelui Veronica

Popular si, in acelasi timp, apreciat, prenumele de fata Veronica are o etimologie controvsersata, cu privire la acest aspect, cercetatorii lingvisti lansand doua ipoteze. Prima dintre ele sustine ideea potrivit careia numele de persoana in discutie ar proveni de la un cuvant identic ce desemneaza o bucata de panza; se crede ca acest prenume feminin a fost purtat de cea care i-a daruit lui Iisus o panza cu care sa isi stearga fata plina de sudoare si sange. Specialisti au apropiat numele Veronica de cuvantul „vera”, ce inseamna „adevarata, reala”.

De altminteri, nu trebui ignorat nici elementul „iconicus”, de la „eikon”, cu sensul de „asemanare, imagine, similitudine”. Pe baza acestor informatii, se poate spune ca prenumele de fata Veronica este o formatie a onomasticonului crestin. Potrivit celei de-a doua ipoteza, acest nume de persoana ar proveni de la forma Berenike, purtat de o femeie care ar fi fost inviata de Iisus Hristos. Aceasta forma, folosita chiar din vremea lui Alexandru Macedon, ar corespunde numelui grecesc Pherenike, in componenta caruia recunoastem verbul „pherein”, ce inseamna „a purta, a duce”.

Originea numelui Veronica greaca, macedoniana, spaniola

– din greaca: purtatoarea de biruinta, cea care aduce victoria, acest frumos nume amintindu-ne ca omul duce o lupta continua cu ispitele, cu necazurile, cu greutatile carora trebuie sa le faca fata; omul credincios biruie relele, gasind mereu puterea de a trece peste ele si de a multumi lui Dumnezeu pentru izbanda sa, prin rabdare, speranta si credinta – „Cine este bun, mai bun sa se faca si cine a biruit ispita, sa se roage pentru cel care e inca in ispite” – parintele Paisie Olaru.

Semnificatia numelui Veronica - aduce victoria. Dupa un apocrif la biblie, neoficial, Veronica (Beronice) s-a numi femeia care i-a dat lui Iisus Christos un batic pe drumul spre cruce. Legenda spune ca i-a ramas chipul pe batic. In Evul Mediu, acest portre au inceput sa-i spuna Veronica, iar numele l-au interpretat gresit, ca provenind din vera – adevar si icon – pictura, poza. Adevar si Puritate

Nume inrudite cu Veronica

Vera, Veroniu, Verona, Ronett, Ronetta, Veronique

Evenimente de-a lungul timpului…

• 1153:  Anastase al IV-lea (Corrado del Suburra) a fost încoronat Papă, a dispus restaurarea Pantheonului de la Roma şi a confirmat privilegiile Ordinului religios cavaleresc al Sfântului Ioan de Ierusalim (Ordinul Cavalerilor Ospitalieri).

Papa Anastasie al IV-lea (+ 3 dec. 1154); nume laic: Konrad de Suburra sau Corrado della Suburra) a fost din 12 iulie 1153 papă al Romei. Numele succesorului lui Eugen al III-lea înseamnă "cel Înviat" (greacă).

În 1130 Anastasie (pe atunci episcopul-cardinal de la Sabina) făcuse parte din alegerea dublă din acel an profilându-se ca unul din cei mai înverșunați adversari ai anti-papei Anaclet al II-lea.

În scurtul său pontificat Anaclet a reușit să rezolve conflictul cu Frederic Barbarossa în legătură cu dieceza din Magdeburg ca și cearta privind dieceza engleză York.

• 1475: A fost încheiat tratatul de la Iași, prin care Ștefan cel Mare, domn al Moldovei, urma să primească ajutor militar antiotoman în schimbul recunoașterii ca suzeran pe Matia Corvin, rege al Ungariei.

Marea victorie de la Vaslui (10 ianuarie 1475), repurtată de Ștefan cel Mare asupra turcilor, a rămas fără urmări pe plan strategic, pentru că Veneția, aflată în război cu Imperiul Otoman, a încheiat armistițiu de șase luni cu sultanul. Astfel, sultanul Mehmed al II-lea a avut răgazul necesar pentru a cuceri cetățile Caffa, Tana și Mangop din Crimeea. Însăși Hanatul Crimeei a devenit dependent de Poartă. Astfel, turcii au obţinut un aliat pe celălalt flanc al Moldovei.

În situația dificilă creată pentru Moldova, domnul Ștefan a solicitat sprijin militar monarhilor europeni. Dintre toți conducătorii statelor europene, doar regele Matia Corvin al Ungariei a poruncit o companie antiotomană, în toamna anului 1475, care s-a finalizat prin cucerirea Sabatului în Serbia.

Ștefan cel Mare a reușit să zădărnicească tentativa flotei otomane de a cuceri Cetatea Albă și Chilia, unicile cetăți libere la Marea Neagră.

• 1493: A fost publicata Cronica din Nurnberg, unul dintre cele mai bune documentate cărți tipărite in Evul Mediu.

O ediţie veche de 500 de ani a Cronicii de la Nurnberg, descoperită în Utah 429

 Este o parafrază biblica, incluzând povestiri si cronicile mai multor orașe europene, scrisă în latină de către Hartmann Schedel, cu o versiune germană tradusa de Georg Alt.

Compiland  mai  multe texte antice sau contemporane autorului, in carte este scrisa o poveste a lumii, bazată pe Geneza și faptele care au avut loc de la nașterea lui Isus Cristos, până la acea data.

De asemenea ,aceasta lucrare oferă  multe ilustrații ale orașelor europene și prima hartă tipărită a Germaniei.

Este un incunabul ilustrat scris in limba latina cu caractere gotice. llustratiile sunt variate, infatisand  principi, papi, imagini ale oraselor cunoscute etc.

Pentru romani  lucrarea este deosebit de importanta si pentru faptul ca  prezinta, la pagina 270, Valahia si da  informatii privind vechii locuitori, getii care l-au pus pe fuga pe Darius, razboaiele cu romanii, originea latina a limbi vorbite de valahi, dar si rolul lui Iancu de Hunedoara in victoriile asupra turcilor.

• 1543: Regele Henric al VIII-lea al Angliei se căsătoreşte cu cea de-a şasea  şi ultima sa sotie,Catherine Par, la numai un an de la excuția  Catherinei Howard care a fost cea de-a cincea soție a sa.

Cei doi s-au căsătorit, pe când Henric avea 52 de ani și Catherine Parr 31.

A fost o mamă adoptivă bună pentru copiii lui Henric, insa între ei au apărut discordii pe teme religioase, iar  într-o bună zi, Henric chiar a dat ordin să fie arestată, dar s-a răzgândit atunci când ea s-a încuiat în dormitorul ei plângând în hohote.

Henric al VIII-lea a murit pe 27 ianuarie 1547, ceea ce i-a permis lui Catherine să se căsătorească, în același an, cu Thomas Seymour.

Catherine Parr a murit în septembrie 1548, ca urmare a unor complicații survenite după o naștere.

• 1580: Este publicata  Biblia Ostrog, una dintre cele mai timpurii imprimari ale  Bibliei  într-o limbă slavă.

Biblia Ostrog a fost una  dintre cele mai vechi traduceri est- slave a Bibliei  şi prima ediţie completă tipărită a Bibliei  în slavonă , cu asistenţă din partea  Printul  rutean Konstantin Ostrogski .

Biblia Ostrog este unica printre Bibliile  slavone, Vechiul Testament  fiind  tradus, nu din ebraica ci din  Septuaginta din greaca.

• 1776: James Cook începe cea de-a treia călătorie a sa în jurul lumii, cea în care își va pierde viața.

James Cook (n. 7 noiembrie 1728 - d. 14 februarie 1779) a fost un explorator, navigator și cartograf englez ce a ajuns la rangul de căpitan în Marina Regală. Cook a realizat hărți detaliate ale insulei Newfoundland înainte de a realiza trei expediții în Oceanul Pacific, unde a realizat primul contact european cu coasta estică a Australiei și Insulele Hawaii, precum și prima circumnavigare a Noii Zeelande.

Cook s-a alăturat flotei comerciale britanice ca adolescent și s-a alăturat Marinei Regale în 1755. A luat parte la Războiul de șapte ani și a explorat și cartografiat cea mai mare parte a intrării în Râul Sfântul Laurențiu în timpul asediului orașului Quebec. Acest lucru a atras atenția Amiralității și Royal Society. Acest lucru a venit într-un moment crucial atât al carierei lui Cook cât și al explorărilor maritime britanice, ceea ce a condus la sarcina de comandant al navei HMS Endeavour în 1766 în prima din cele trei expediții în Pacific.

În cele 3 călătorii Cook a navigat mii de kilometri în mari zone necartografiate ale Globului. A cartografiat teritorii din Noua Zeelandă până în Hawaii în cel mai mare detaliu și la o scară ce nu a mai fost atinsă până atunci. În timpul acestor călătorii de descoperire a explorat și numit teritorii și a cartografiat insule și zone de coastă pentru prima dată pe hărțile europene. A demonstrat calități de marinar, aptitudini de explorator și cartograf, curaj fizic și capacitatea de a-și conduce oamenii în condiții vitrege.

Cook a fost ucis în Hawaii în timpul unei altercații cu băștinașii în timpul celei de-a treia călătorii de explorare în Pacific în 1779. A lăsat în urmă o moștenire de cunoștințe științifice și geografice ce au influențat succesorii săi inclusiv în secolul al XX-lea iar numeroase memoriale i-au fost dedicate în toată lumea.

La 27 octombrie 1728 (7 noiembrie) s-a nascut la Morton, in Yorkshire, James Cook, al noualea fiu al unui argat si al unei taranci numita Grace. Cand abia implinise 7 ani, micul James il ajuta pe taica-sau la grelele munci de la ferma Airyholm, de langa Ayton. Dragalasenia si harnicia lui atrasera atentia fermierului care ii dadu putinta sa invete sa citeasca. Apoi, cand implini 13 ani, il dadu ca baiat de pravalie la William Sanderson, negustor de maruntisuri din Staithes, asezare pescareasca destul de importanta. Fireste ca tejgheaua nu putea sa-i fie pe plac tanarului Cook, care folosea fiecare clipa de libertate dand fuga sa stea de vorba cu marinarii din port.

In acea perioada, savantii erau pasionati de trecerea planetei Venus pe discul Soarelui. Pentru o mai buna observare a acestui fenomen, Societatea Regala a sustinut o expeditie ce a fost incredintata lui James Cook. Astfel, la varsta de 40 de ani, el primi o data cu gradul de locotenent de nava si comanda navei "Endeavour" (Straduinta). A doua parte a calatoriei o peterece prin Pacificul de Sud in cautarea continentului a carui existenta doar se banuia, Terra Australis. Cook descopera mai intai si cartografiaza Noua Zeelanda si apoi devine primul care ajunge pe continentul australian, in anul 1770.

In aceasta campanie James Cook se putu remarca, se dedica studiului algebrei, trigonometriei, navigaţiei şi astronomiei. Intocmeste harti, face masuratori hidrografice foarte exacte si complexe, a fost numit in 1764 inginer al marinei pentru Terra Nova si Labrador.

 

Traseele celor trei călătorii ale lui Cook. Prima călătorie este marcată cu roşu, a doua cu verde iar a treia cu albastru. Ruta echipajului lui Cook de după moartea acestuia este marcată cu linia albastră întreruptă

A doua călătorie (1772-1775) avea drept scop tot descoperirea misterioasei Terra Australis, de aceasta data in calitate de capitan. Desi cartografiase aproape toata coasta estica a Australiei si dimensiunile acesteia dadeau indicatii referitoare la marimea pamantului descoperit, se credea totusi ca mult-cautatul continent se afla situat mai la sud. In timpul acestei calatorii descopera insulele Noua Caledonie şi Vanuatu si este foarte aproape de a descoperi Antarctica.

James Cook a realizat trei mari calatorii, ultima fiind si cea care i-a adus sfarsitul si care incepe in 1776. Ii fura incredintate doua nave: "Resolution" si "Discovery". Aveau drept obiectiv sa ajunga la Capul Bunei sperante, de unde sa navigheze spre sud ca sa caute insulele recent descoperite de francezi si sa gaseasca faimosul Pasaj de Nordvest.

Descopera Hawai acostand in Kealakekua Bay, aflat pe cea mai mare insula din arhipelag. Momentul venirii europenilor pe insula a coincis cu Makahiki, un festival al recoltei in onoarea zeului polinezian Lono. Europenii sunt bine primiti initial de catre indigeni dar relatiile devin ulterior tensionate si Cook paraseste Hawaii in februarie 1779, fiind nevoit sa se intoarca insa din cauza reparatiilor pe care le necesitau navele.

Calatoriile capitanului James Cook povestite de Jules Verne

"Cand este vorba de a povesti cariera unui om celebru, e bine sa nu fie neglijata nici una din acele mici fapte care ar parea lipsite de interes la oricare altul; caci ele capata, atunci, o  importanta neobisnuita, dand la iveala adeseori semnele prevestitoare ale unei vocatii nebanuite inca si arunca o vie lumina asupra caracterului eroului pe care vrem sa il zugravim."

Asa isi incepea Jules Verne povestile despre calatoriile unuia dintre cei mai vestiti navigatori ai Angliei.

"La 27 octombrie 1728 (7 noiembrie) s-a nascut la Morton, in Yorkshire, James Cook, al noualea fiu al unui argat si al unei taranci numita Grace. Cand abia implinise 7 ani, micul James il ajuta pe taica-sau la grelele munci de la ferma Airyholm, de langa Ayton. Dragalasenia si harnicia lui atrasera atentia fermierului care ii dadu putinta sa invete sa citeasca. Apoi, cand implini 13 ani, il dadu ca baiat de pravalie la William Sanderson, negustor de maruntisuri din Staithes, asezare pescareasca destul de importanta. Fireste ca tejgheaua nu putea sa-i fie pe plac tanarului Cook, care folosea fiecare clipa de libertate dand fuga sa stea de vorba cu marinarii din port.

Cu voia parintilor sai, James parasi dugheana marchitanului si se angaja ca mus (...). Ucenic, marinar si apoi capatand functii mai importante, Cook se familiarizeaza repede cu amanuntele noii sale meserii.

Inteligent, harnic, cunoscandu-si bine meseria, Cook fu in scurta vreme remarcat de ofiterii sai, care ii atrasera atentia comandantului (...). Cu sprijinul capitanului Palliser, Cook obtinu certificatul de sef de echipaj. La 15 mai 1759, el se imbarca in aceasta calitate pe nava "Mercury", cu destinatia Canada ... asedia Quebecul."

In aceasta campanie James Cook se putu remarca, se dedica studiului algebrei, trigonometriei, navigaţiei şi astronomiei. Intocmeste harti, face masuratori hidrografice foarte exacte si complexe, a fost numit in 1764 inginer al marinei pentru Terra Nova si Labrador.

"In ziua de 4 februarie, cele doua nave iesira din golf, dar avariile capatate de "Resolution" le silira sa se intoarca dupa cateva zile.

De-abea ancorasera englezii, cand isi dadura seama ca bastinasii isi schimbasera felul de a-i privi. Totusi lucrarile se desfasurara fara incidente, pana in dupa -amiaza zilei de 13 februarie . In ziua aceea, cateva capetenii voira sa-i impiedice pe bastinasi sa le ajute marinarilor la umplerea butoaielor cu apa de baut. Urma o scurta ciocnire. (...) In acelasi timp se isca o alta ciocnire, mult mai serioasa. (...). in noaptea de 13 spre 14 februarie, bastinasii luara salupa navei "Discovery". Capitanul hotari atunci sa il ia prizonier pe Teriobu sau alta apetenie si sa-l pastreze ca ostatic pana i se vor aduce inapoi lucrurile sterpelite. (...)

Un bastinas inarmat cu un pahua incepu sa il ameninte pe comandant si cum nu parea ca are de gand sa inceteze amenintarile, Cook descarca in el un pistol incarcat cu alice. Aparat de platosa si nesimtindu-se ranit, bastinasul deveni si mai indraznet, dar cand alti cativa bastinasi incepura sa se apropie, capitanul trase cu pusca in cel mai apropiat dintre ei si il ucise.

A fost semnalul unui atac general. Ulima data cand englezii il mai zarirape Cook, acesta facea semne spre barci sa inceteze focul si sa se apropie ca sa-si imbarce oamenii. Zadarnic insa! Cook fu lovit si doborat la pamant..

Astfel pieri acest mare navigator englez. (...)

Moartea capitanului Cook a onstituit un doliu pentru intreaga Anglie, Societatea regala din Londra, al carei membru era, babu in cinstea lui o medalie"

- Jules Verne - "Istoria marilor descoperiri", vol.1, Ed. Stiintifica, Bucuresti1963

• 1813:S-a născut  Claude Bernard, medic și fiziolog francez, considerat părintele fiziologiei și fondatorul medicinei experimentale

Unul dintre marii investigatori științifici în domeniul medicinei, cunoscut pentru cercetările sale privind mecanismele digestiei, în special pentru descoperirea funcției glicogenice a ficatului, a acțiunii sucului pancreatic și a mecanismului vasomotor.

Una din contribuțiile sale notabile pentru progresul medicinei a fost descoperirea rolului jucat de glanda pancreatică. Bernard a dovedit că secreția acesteia joacă un rol important în digestie.

Un alt domeniu original de investigație a constat în studiul funcției glicogenice a ficatului. Bernard a dovedit că ficatul este cel care face ca zaharurile să se repartizeze, prin intermediul sângelui, în întregul organism.

O a treia mare contribuție în fiziologie a constituit-o descoperirea mecanismului vaso-motor.

Claude Bernard a fost primul (în 1865) care a observat că parametrii fiziologici ai corpului uman, precum temperatura, presiunea arterială etc., tind să-și mențină stabilitatea astfel încât organismul să se mențină în echilibru.

  

• 1817: S-a născut Henry David Thoreau, filozof american, eseist, scriitor, naturalist, transcendentalist, critic al taxelor și al progresului

Este cunoscut în primul rând pentru cartea sa Walden, în care meditează asupra unei vieți simple în mijlocul naturii, și pentru eseul său Nesupunerea civila (Civil Disobedience), în care argumentează în favoarea rezistenței individuale, bazată pe principii morale și îndreptată împotriva injustiției guvernamentale.

Cărțile, articolele, eseurile, jurnalele și poeziile lui Thoreau pot fi grupate în nu mai puțin de douăzeci de volume. Printre cele mai influente scrieri ale sale se numără contribuțiile la istoria naturală și la filizofie, în care a anticipat metodele și descoperirile ulterioare din ecologie și istorie medioambientală, două surse ale ecologismului modern.

Thoreau a luptat toată viața pentru abolirea sclaviei, ținând conferințe împotriva unor legi precum Fugitive Slave Law, aclamând scrierile lui Wendell Phillips și apărându-l pe John Brown.

Filozofia rezistenței nonviolente a lui Thoreau a influențat gândirea și acțiunea politică a unor personalități precum Lev Tolstoi, Mahatma Gandhi etc.

• 1854: S-a născut George Eastman, inventatorul suportului fotosensibil flexibil, pelicula de nitroceluloză, în anul 1884. 

 Aceasta a făcut posibilă construcția de aparate de fotografiat mai mici, ușoare, portabile.

La 4 septembrie 1888, a patentat invenția sa, aparat de fotografiat cu roll film, o bucată de peliculă fotosensibilă de circa 1 m lungime, care este introdusă într-o casetă metalică ermetic izolată de lumină, înfășurată pe o rolă, care în aparatul de fotografiat după expunere se rulează pe altă rolă de asemeni într-o casetă ermetic izolată de lumină, până la procesul chimic de developare.

Prin noțiunea de expunere se înțelege fotografierea propriu zisă.

A fost fondatorul renumitei fabrici de material fotosensibil cu o granulație extrafină (foarte favorabilă peliculelor cinematografice de format îngust 8 mm; 8,5 mm; 16mm) și cu sensibilitate foarte mare, Kodak.

• 1859: Domnitorul Alexandru Ioan Cuza a semnat Ordonanţa de înfiinţare a Oficiului Central de Statistică Administrativă, marcând actul de naştere al statisticii oficiale în Romania.

De acest moment îşi leagă numele doi eminenţi economişti români ai veacului al XIX-lea, Dionisie Pop Marţian şi Ion Ionescu de la Brad.

Institutul Național de Statistică (INS) este un organ de specialitate al administrației publice centrale din România, cu personalitate juridică, aflat în subordinea Guvernului și finanțat de la bugetul de stat.

Statistica oficială în România se desfășoară prin serviciile de statistică oficială și este organizată și coordonată de acest institut.

Funcționarea INS se întemeiază pe principiile autonomiei, confidențialității, transparenței, relevanței, proporționalității, deontologiei statistice și raportului cost/eficiență.

A fost înființat în 12 iulie 1859, imediat după Unirea Principatelor . La data de 15 iulie 2009 Banca Națională a României a pus în circulație o monedă de argint dedicată celei de-a 150-a aniversări a înființării, de către domnitorul Alexandru Ioan Cuza, a Oficiului de Statistică.

• 1884: S-a născut Amedeo Modigliani, pictor şi sculptor italian.

 
Amedeo Modigliani (n. Livorno - d. 24 ianuarie 1920, Paris) a fost un pictor şi sculptor italian stabilit în Franţa, reprezentant al "Şcolii Pariziene" ("École de Paris"), evidenţiat în scurta sa viaţă printr-o creaţie plină de eleganţă şi rafinament, care depăşeşte graniţele manierismului. Toată viaţa sa Modigliani este în căutarea frumuseţii perfecte, uşor abstracte, care să reprezinte sinteza idealului visat cu concretul, reprezentat de model.

Tema preferată a tablourilor sale este omul: nudurile de femei, portretele prietenilor şi ale unor necunoscuţi.A devenit celebru datorita stilisticii portretelor realizate, orientate catre cubism si arta plastica africana. 

Tipice pentru creatiile lui Modigliani raman formele ovale ale corpurilor personajelor tablourilor sale, ca si o scala cromatica redusa la tonuri cafenii si de ocru (“Doamna de Pompadour”, “Diego Rivera”).

• 1895: S-a născut  Buckminster Fuller, inventator, inginer și arhitect american (d. 1983)

Richard Buckminster ("Bucky") Fuller (n. 12 iulie 1895 – d. 1 iulie 1983) a fost un vizionar, designer, arhitect, poet, autor și inventator american. Fuller este cel mai bine cunoscut pentru inventarea domului geodezic, iar pe plan social ca fiind cel de-al doilea președinte al organizației Mensa.

De-a lungul întregii sale vieți, Fuller a fost intens preocupat de întrebarea "Are umanitatea vreo șansă de a supraviețui suficient de mult și de plin de succes pe planeta Pământ și dacă "da" cum o va face?" Considerându-se el însuși un individ obișnuit, fără modalități financiare deosebite și fără titluri academice, Fuller a ales deliberat devotarea vieții sale acestei cauze. A căutat mereu să descopere ceea ce ar putea face un individ obișnuit, așa cum se considera, pentru a îmbunătății condițiile de trai a majorității omenirii acolo unde organizații mari și puternice precum guverne sau companii private nu erau capabile de a o face.

Urmărind cu tenacitate de-a lungul întregii sale vieți ideile sale majore, Fuller a scris și publicat peste 30 de cărți, fiind și cel care a propus și popularizat termeni așa cum sunt "Spaceship Earth" ("Nava spațială Pamânt"), ephemeralization ("efemeralizare")și synergetics ("sinergetică"). De asemenea, a lucrat și realizat numeroase invenții, sau a perfecționat altele, mai ales în domeniul arhitecturii și al designului industrial, dintre care cea mai cunoscută este domul geodezic. Uneori, substanțele din clasa specială de compuși ai carbonului cunoscute ca fulerene mai sunt numite și buckyballs, întrucât structura acestora este foarte similară cu suprafața domurilor geodezice.

Mai târziu în viața sa, după ce a lucrat pe conceptele sale de mai multe decenii, Fuller a realizat o vizibilitate publică considerabilă. El a călătorit în lume pentru prezentarea de prelegeri, și a primit numeroase titluri Doctor Honoris Causa. Cele mai multe din inventiile sale, cu toate acestea, nu au fost niciodată aplicate în producție, iar el a fost puternic criticat; în cele mai multe domenii el a încercat să influențeze, cum ar fi arhitectura, sau pur și simplu a fost respins ca un utopist fără speranță. Susținătorii Fuller, pe de altă parte, susțin că munca lui nu a primit încă atenția pe care le merită. Conform filosofului N.J.Slabbert, Fuller a avut un stil obscur scris, care a împiedicat de circulație a ideilor sale.

Buckminster Fuller a fost un activist timpuriu pentru mediul înconjurător. Fiind constient de resursele finite pe care natura le putea oferi, a promovat un principiu pe care l-a numit "efemeralizare"— prin care, in esenta, conform futuristului si discipolului sau Stewart Brand, Fuller se referea la "a face mai mult cu mai putin." Resursele ca si materialul care se arunca din produsele brute puteau fi reciclate pentru a face produse mai valoroase, crescand astfel eficienta intregului proces. Fuller a mai introdus si sinergetica, un limbaj metaforic pentru comunicarea experientelor folosind concepte geometrice, cu mult inainte ca termenul sinergie sa devina popular.

In 1943, industrialistul Henry J. Kaiser i-a cerut lui Fuller sa dezvolte un prototip pentru o masina mai mica, iar Fuller a creat o masina cu cinci locuri; masina nu a intrat in stadiile de productie si dezvoltare.

O alta idee a lui Fuller a fost proiectarea alternativa harta Dymaxion. Designul acesteia servea scopului de a arata continentele Pamantului cu deformari minime atunci cand sunt proiectate sau imprimate pe o suprafata plana.

Fuller zbura frecvent, traversand diverse fusuri orare. Cele trei ceasuri ale sale erau notorii: unul pentru zona in care se afla; altul pentru zona de unde plecase; si altul pentru zona unde se indrepta. La mijlocul anilor '80, acest obicei devenise deja anacronic, deoarece Casio si altii incepeau sa produca ceasuri digitale care aratau ora din orice zona a lumii unde cineva dorea, fara efortul de a reseta ceasul (aceste ceasuri sunt setate la Coordinated Universal Time si arata acea ora plus ora zonei selectate; ceasurile controlate prin radio mai noi simplica procesul.)

• 1904: S-a născut Pablo Neruda (Neftali Reyes Basualdo), poet chilian, laureat Nobel (d. 1973)

Pablo Neruda (pseudonimul lui Neftalí Ricardo Reyes Basoalto) (n. 12 iulie 1904 – d. 23 septembrie 1973), poet și om politic chilian, consul în Spania, Japonia, China; ambasador la Paris, premiul "Cununa de aur" a Reuniunii Internaționale a Poeților din orașul iugoslav Strunga; Premiul Internațional Lenin "Pentru întărirea păcii între popoare", 1953; laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în anul 1971.

Motivația Juriului Nobel

"pentru opera lui, care, cu sufletul unei forțe elementare, dă viață destinului și viselor unui întreg continent. ."

Poetul Neruda e dublat de diplomatul Neruda (consul în Asia şi Spania, iar mai târziu ambasador la Paris), de politicianul Neruda (în 1945 devine senator al provinciilor Tarapacá şi Antofagasta), de exilatul Neruda (între 1948 şi 1952 trăieşte departe de Chile, pe vremea preşedintelui González Videla) şi mai ales de prietenul Neruda (nume celebre îi sunt prieteni apropiaţi: Federico García Lorca, Ramón Gómez de la Serna, Miguel Hernández, Nicolás Guillén, Jorge Amado, Pablo Picasso, Diego Rivera ş.a.).

Apropiat al preşedintelui Salvador Allende, Pablo Neruda moare la doar 12 zile după lovitura de stat din 11 septembrie 1973, soldată cu moartea lui Allende şi instaurarea dictaturii militare a generalului Pinochet. Scriitorul chilian Jorge Edwards afirma: metaforic vorbind, Pablo s-a îmbolnăvit o dată cu ţara şi s-a stins din viaţă o dată cu instaurarea tiraniei.

Din creaţia lui prodigioasă menţionăm câteva titluri: Crepuscular (1923), Douăzeci de poeme de iubire şi un cânt de deznădejde (1924), Reşedinţă pe pământ (1933), Spania în inimă (1937), Versurile căpitanului (1952), Strugurii şi vântul (1954), Ode elementare (1954), O sută de sonete de dragoste (1959), Memorii din Insula Neagră (1964), Pietrele cerului (1970).

Printre ultimele sale creaţii se numără şi volumul de memorii Mărturisesc că am trăit, ce prezintă cititorului întreaga viaţă a poetului, din copilărie până la ultimele lui clipe.

• 1909: S-a născut Constantin Noica, filosof și eseist român (d. 1988)

Constantin Noica (n. 12 iulie 1909, Vitănești, județul Teleorman - d. 4 decembrie 1987, Păltiniș, județul Sibiu) a fost un filosof, poet, eseist, publicist și scriitor român. 

Este membru post-mortem al Academiei Române (din 1990). Fostul ministru țărănist Nicolae Noica este nepotul filozofului Constantin Noica.

Provenind dintr-o familie cu vechi rădăcini aromâne, Constantin Noica s-a născut la 12 iulie 1909 în comuna Vităneşti (judeţul Teleorman). Începe gimnaziul în Bucureşti; în perioada 1924-1928 urmează liceul “Spiru Haret”, apoi bacalaureatul în 1928. Debutează în revista liceului, Vlăstarul, în 1927. Îl are ca profesor de matematică la “Spiru Haret” pe poetul Uvedenrodelor, Ion Barbu. Se înscrie la Facultatea de Filosofie şi Litere din Bucureşti, pe care o va absolvi în 1931 cu teza de licenţă Problema lucrului în sine la Kant. Timp de trei ani îl are ca profesor pe filosoful Nae Ionescu. În perioada 1932-1934 frecventează societatea culturală “Criterion”. Toţi prietenii lui Noica de la “Criterion” – Mihail Polihroniade, Haig Acterian, Mircea Eliade – vor îmbrăţişa, mai devreme sau mai târziu, cauza mişcării legionare. Fidel ideii că lupta culturală şi nu cea politică este calea pentru reînvierea culturală a României, refuză să intre în mişcarea legionară.

În 1933, timp de un an, urmează cursurile Facultăţii de Matematică iar în primăvara anului 1938 pleacă la Paris cu o bursă a statului francez, unde va sta până în primăvara anului 1939. În mai 1940 îşi susţine la Bucureşti doctoratul în filosofie, cu teza Schiţă pentru istoria lui Cum e cu putinţă ceva nou. În luna august a aceluiaşi an face primul gest gazetăresc de rezonanţă legionară. Scoate într-un singur număr revista “Adsum”, pe care o scrie toată singur şi o publică din bani proprii, o revistă al cărei titlu este cît se poate de sugestiv: Adsum; cu alte cuvinte “Sunt aici, sunt de faţă.” În octombrie 1940 pleacă la Berlin în calitate de referent de filosofie la Institutul Româno-German. Va rămâne la Berlin până în 1944. Va participa de mai multe ori la seminarul de filosofie a profesorului Martin Heidegger, unde a mai participat şi un alt filosof român cu operă de sertar(neagreată se sistemul politic), Alexandru Dragomir. În paralel, împreună cu Constantin Floru şi Mircea Vulcănescu editează patru din cursurile universtare ale lui Nae Ionescu şi anuarul Isvoare de Filosofie.

În perioada 1949 – 1958 are domiciliu obligatoriu la Câmpulung-Muscel. Aici, Noica şi-a căpătat ideea filosofică şi totodată şi-a trasat principalele coordonate ale filosofiei sale de mai târziu. În 1958 Noica este arestat, anchetat şi condamnat la 25 de ani de muncă silnică cu confiscarea întregii averi. Alături de el vor fi arestaţi toţi participanţii la seminariile private organizate de Noica la Câmpulung, iar lotul lor va purta la proces numele de “grupul Noica”. Execută la Jilava 6 din cei 25 de ani de închisoare, fiind eliberat în august 1964. Din 1965 se stabileşte în Bucureşti, unde va lucra ca cercetător la Centrul de Logică, având drept domiciliu un apartament cu două camere unde Noica va ţine seminarii private pe marginea filosofiei hegeliene, platonice sau kantiene.

Retras la Păltiniş, în judeţul Sibiu, într-o cămăruţă umilă, de numai 8 metri pătraţi, organizată în jurul unui pat, al unei mese de lucru improvizate şi al unui lighean cu apă, în permanenţă aşezat pe sobă, Noica lecturează, conspectează, scrie, îşi notează întrebări şi, mai ales, gândeşte la o viteză ce ar face invidios şi un inginer desemnat să construiască procesoare de calculator performante. Periodic, Constantin Noica este vizitat, din Bucureşti, de Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu, pentru sesiuni de câteva zile de lecturi, discuţii şi analize. Prin cărţile dezbătute, numele celor care apar în discuţii şi aparatul conceptual folosit, „Jurnalul de la Păltiniş“ pare o adevărată istorie de filozofie informală.

Printre participanţi se numără mai tinerii săi colegi de la Centrul de Logică (Sorin Vieru) sau de la Institutul de Istoria Artei (Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu). Ultimii ani din viaţă, începând cu anul 1975, şi i-a petrecut la Păltiniş lângă Sibiu, locuinţa lui devenind loc de pelerinaj şi de dialog de tip socratic pentru admiratorii şi discipolii săi. 

Printre cele mai importante opere ale sale se numără „Jurnal Filozofic”, „Douăzeci şi şapte de trepte ale realului”, „Rostirea filozofică românească”. Ultimii ani din viaţă i-a petrecut la Păltiniş, lângă Sibiu. S-a stins din viaţă la data de 4 decembrie 1987.

Pe 27 noiembrie 1987, vrând să prindă sau să alunge un şoarece ce nimerise în camera lui, s-a împiedicat de marginea covorului şi a căzut). Noica şi-a fracturat şoldul şi, din cauza emboliei survenite câteva zile mai târziu, avea să moară prin edem pulmonar la Spitalul Clinic din Sibiu în ziua de 4 decembrie 1987. A a fost înmormântat acolo unde îşi mărturisise dorinţa să-și doarmă somnul de veci, în preajma Schitului din Păltiniş, lângă biserica cu hramul ”Schimbarea la faţă“.

„Orice sfat dat cuiva apropiat e impur: te priveşte şi pe tine. Dar trebuie să-l dai, dacă trimite mai departe pe celălalt; dacă-l sporeşte”, unul dintre citatele lui Constantin Noica.

Fenomenul Păltiniş, filozofia la mare înălţime. Interviuri cu Andrei Pleşu şi Gabriel Liiceanu despre mentorul lor, Constantin Noica

• 1912: S-a născut Nicolae Steinhardt, monah și scriitor român (d. 1989)

Nicolae Aurelian Steinhardt (n. 29 iulie 1912 - d. 30 martie 1989) a fost un autor, critic literar, diarist, eseist, jurist, publicist și scriitor român, originar din Pantelimon, județul Ilfov. De origine evreiască, s-a convertit la religia creștină ortodoxă în închisoarea de la Jilava, și-a luat numele de fratele Nicolae, și s-a călugărit după punerea sa în libertate. Este autorul unei opere unice în literatura română, Jurnalul fericirii. A fost doctor în drept constituțional.

Arestarea

În 1958 este arestat Constantin Noica și grupul său de prieteni din care făceau parte și Nicu Steinhardt, alături de Dinu Pillat, Alexandru Paleologu, Vladimir Streinu, Sergiu Al-George, Păstorel Teodoreanu, Dinu Ranetti, Mihai Rădulescu, Theodor Enescu, Marieta Sadova ș.a. La 31 decembrie 1959 este convocat la Securitate, cerându-i-se să fie martor al acuzării, punându-i-se în vedere că dacă refuză să fie martor al acuzării, va fi arestat și implicat în "lotul intelectualilor mistico-legionari". Anchetat pentru că a refuzat să depună mărturie împotriva lui Constantin Noica, este condamnat în "lotul Pillat-Noica" la 13 ani de muncă silnică, sub acuzația de "crimă de uneltire contra ordinii sociale".

Botezul

Acest eveniment înlătură "orice dubiu, șovăială, teamă, lene, descumpănire" (Primejdia mărturisirii, p. 178) și grăbește luarea deciziei de a se boteza. La 15 martie 1960, în închisoarea Jilava, ieromonahul basarabean Mina Dobzeu îl botează întru Iisus Hristos, naș de botez fiindu-i Emanuel Vidrașcu (coleg de lot, fost șef de cabinet al mareșalului Antonescu), iar ca martori ai tainei participă Alexandru Paleologu, doi preoți romano-catolici, doi preoți uniți și unul protestant, "spre a da botezului un caracter ecumenic" (cf. Jurnalul fericirii).

Jurnalul fericirii

Episodul dă naștere cărții Jurnalul fericirii, care reprezintă, după propria-i mărturie, testamentul lui literar. Redactat la începutul anilor '70, această primă variantă - circa 570 de pagini dactilografiate - este confiscată de Securitate în 1972 și îi va fi restituită în 1975, după numeroase intervenții pe lângă Uniunea Scriitorilor. Între timp, autorul finalizează a doua variantă, mai amplă, de 760 pagini dactilografiate. "Jurnalul fericirii" este confiscat a doua oară în 1984. Redactând în tot acest timp mai multe versiuni, acestea au fost scoase pe ascuns din țară, două dintre ele ajungând în posesia Monicăi Lovinescu și a lui Virgil Ierunca, la Paris. Cartea circulase în samizdat printre intelectualii epocii. Monica Lovinescu o difuzează în serial la microfonul postului de radio Europa Liberă între anii 1988 și 1989.

Temându-se de noi intervenții din partea Securității, N. Steinhardt face apel la prietenul său mai tânăr Virgil Ciomoș pentru a-i salva manuscrisele. Acesta publică Jurnalul în 1991, iar în 1992 cartea primește premiul pentru cea mai bună carte a anului.

Nicolae Steinhardt si rasismul

Câteva fragmente din Jurnalul fericirii lasă loc pentru interpretări în ceea ce privește aderența autorului la ideile legionare ale intelectualității perioadelor interbelică și a deportărilor in Transnistria: "Printre țigani. Rasismul este o demență, dar - cum să spun? - nerasismul, contestarea unor rase deosebite, fiecare cu însușirile ei, este o nerozie.

Sunt mai ales certăreți, rostul vieții lor e gâlceavă, harță: gălăgioși; fără de larmă și tărăboi se asfixiază și pier; pângăritori, au un dar neîntrecut de a terfeli totul; mincinoși, mințim cu toții, dar idealizăm realul, la ei e altfel, ca la antimaterie. Și găsesc de cuviință să-și întărească minciunile cu jurăminte grele: să-mi sară ochii, să-mi moară mama, să fiu nebun.

Și nu le poți intra în voie. Oricât de frumos le vorbești: orice umilință, orice fățărnicie: deopotrivă de inutile. Leneși, urăsc pe cine le cere un efort, o lene îndărătnică, violentă ca instinctul de conservare. Și nu pot bea în cârciumi, numai afară pe stradă, cu sticlele înșirate alături și puradeii roată; o maidanofilie, un exhibiționism, o nostalgie a bâlciului; și un jind al ocării, țipetelor, poalelor date peste cap. Spurcăciunea. Dracul sordid, dracul poltron, dracul țopăitor. Cărora Coșbuc le-a găsit nume atât de potrivite și care-n infern își fac din cur o goarnă."

Eliberarea 

Este supus rigorilor detenției din închisorile comuniste de la Jilava, Gherla, Aiud etc. până în august 1964, când este eliberat, în urma grațierii generale a deținuților politici. Îndată după eliberarea din detenție, la schitul bucureștean Dărvari, își desăvârșeste taina botezului prin mirungere și primirea sfintei împărtășanii.

Reluarea activității literare

După 1964, la insistențele prietenilor săi C. Noica și Al. Paleologu, reintră în viața literară prin traduceri, medalioane, eseuri, cronici publicate în Secolul 20, Viața Românească, Steaua, Familia, Vatra, Orizont, Echinox, Opinia studențească etc. În urma acestor colaborări, vor rezulta mai multe volume de eseuri și critică literară: "Între viață și cărți" (1976), "Incertitudini literare" (1980, care primește Marele Premiu al Criticii literare).

Perioada de mănăstire

După moartea tatălui său (1967) începe să-și caute o mănăstire. În 1975 vine la mănăstirea unde se afla ieromonahul Mina Dobzeu, însă episcopul Partenie refuză să-i permită șederea, așa încât părintele Mina îl trimte la arhiepiscopul Teofil Herineanu de la Cluj-Napoca și la episcopul Iustinian Chira de la Maramureș. Întâmplarea a făcut însă ca în 1976 Constantin Noica să îl întâlnească, la o lansare de carte care a avut loc la Cluj-Napoca, pe Iustinian Chira, bun prieten al lui Ioan Alexandru și al scriitorilor în general. Invitat de acesta, Noica ajunge în scurt timp la Mănăstirea Rohia unde zăbovește 3 zile. Cadrul natural și biblioteca vastă îl impresionează deopotrivă pe marele filosof care nu ezită să îi povestească lui Steinhardt despre cele văzute la Rohia, mai ales că îi știa gândul de a se retrage într-o mănăstire.

În 1978, Steinhardt stă vara la Rohia pentru ca în anul următor să se stabilească definitiv acolo ca bibliotecar, cu aprobarea episcopului Iustinian. La data de 16 august 1980 este tuns în monahism la mănăstirea Rohia de către episcopul Iustinian Chira și arhiepiscopul Teofil Herineanu, care îl iau sub aripa lor ocrotitoare. Arhimandritul Serafim Man, starețul mănăstirii Rohia, îl integrează în obștea mănăstirii. La mănăstire pune în ordine cele peste 23.000 de volume ale mănăstirii, se integrează în viața mănăstirii (participă la slujbe, povățuiește pelerinii, predică), iar, în paralel, își intensifică activitatea literară. Volume publicate în această perioadă: Geo Bogza - un poet al Efectelor, Exaltării, Grandiosului, Solemnității, Exuberanței și Patetismului (1982), Critică la persoana întâi (1983), Escale în timp și spațiu (1987) și Prin alții spre sine (1988). Aceste volume îl impun ca un eseist de marcă al literaturii române.

Moartea

În martie 1989 angina pectorală de care suferea se agravează și N. Steinhardt se decide să plece la București pentru a vedea un medic specialist. Face drumul spre Baia Mare împreună cu Părintele Justin Hodea -starețul mănăstirii- și cu părintele Paisie Rogojan cărora le mărturisește: "Tare mă supără niște gânduri, că nu m-a iertat Dumnezeu de păcatele tinereții mele". Iar Părintele Justin îi răspunde: "Satana care vede că nu mai te poate duce la păcat, te tulbură cu trecutul. Deci, matale care ai trecut la creștinism și te-ai botezat, ți-a iertat păcatele personale și păcatul originar. Te-ai spovedit, te-ai mărturisit, ai intrat în monahism, care este iarăși un botez prin care ți-a iertat toate păcatele. Fii liniștit că aceasta este o provocare de la cel rău, care îți aduce tulburare ca să n-ai liniște nici acum".

În aerogara din Baia Mare, înainte de îmbarcare pentru București, suferă un infarct și este dus la spitalul din Baia Mare, unde moare câteva zile mai târziu, joi, 30 martie 1989.

În ajunul morții sale, Ioan Pintea și Virgil Ciomoș au trecut pe la mănăstire și au recuperat din chilia călugărului-scriitor o bună parte a textelor sale. Acestea și alte texte, recuperate de prin edituri sau de la prieteni, au fost publicate postum. La înmormântarea sa, riguros supravegheată de Securitate, s-au strâns cei mai buni prieteni, alături de care a suferit nedreptățile regimului comunist.

Operă

La Editura Polirom i se publică (în coeditare cu Mănăstirea „Sfânta Ana” Rohia) integrala operei sale. Seria de autor cuprinde atît operele de tinerețe (începând cu articolele publicate în presa interbelică, cu volumul de debut din 1934, „În genul… tinerilor”, și cu teza de doctorat, „Principiile clasice și noile tendințe ale dreptului constituțional. Critica operei lui Léon Duguit”, publicată în 1936), cât și operele publicate după 1964, când N. Steinhardt a fost eliberat din închisoare.

https://nicolaesteinhardt.wordpress.com/

Nicolae Steinhardt. Credință, iubire, fericire

„Creştinismul e dogmă, e mistică, e morală, e de toate, dar e în mod special un mod de a trăi şi o soluţie şi e reţeta de fericire.” spunea Nicolae Steinhardt, unul dintre cei mai importanţi intelectuali români ai secolului trecut.

Nicolae Steinhardt a fost critic literar, eseist, jurist, publicist și scriitor, originar din Pantelimon, județul Ilfov. De origine evreiască, s-a convertit la religia creștină ortodoxă în închisoarea de la Jilava, și-a luat numele de fratele Nicolae, și s-a călugărit după punerea sa în libertate (în 1980). 

Mai jos sunt câteva fragmente din cel mai cunoscut volum al său, „Jurnalul Fericirii”, redactat la începutul anilor ’70:

 „Cine a fost creştinat de mic copil nu are de unde să ştie şi nu poate bănui ce înseamnă botezul. Asupra mea se zoresc clipă de clipă tot mai dese asalturi ale fericirii. S-ar zice că de fiecare dată asediatorii urcă tot mai sus şi lovesc mai cu poftă, cu precizie. Va să zică este adevărat: este adevărat că botezul este o sfântă taină, că există sfintele taine. Altminteri fericirea aceasta care mă împresoară, mă cuprinde, mă îmbracă, mă învinge n-ar putea fi atât de neînchipuit de minunată şi deplină. Linişte. Şi o absolută nepăsare. Faţă de toate. Şi o dulceaţă. În gură, în vine, în muşchi. Totodată o resemnare, senzaţia că aş putea face orice, imboldul de a ierta pe oricine, un zâmbet îngăduitor care se împrăştie pretutindeni, nu localizat pe buze. Şi un fel de strat de aer blând în jur, o atmosferă asemănătoare cu aceea din unele cărţi ale copilăriei. Un simţământ de siguranţă absolută. O mână care mi se întinde şi o conivenţă cu înţelepciuni ghicite.

Nenorocirea este că veacuri de-a rândul – şi acum mai mult ca oricând – până şi oamenii de bună credinţă (mai ales ei) văd în creştinism un fel de vag şi blând cretinism, bun pentru bigoţi, creduli şi fiinţe pierdute cu firea.
În vreme ce e clocot, e scandal, e „curată nebunie”, mai îndrăzneţ şi mai exigent decât orice teorie extremistă; e aventură, e hapenning – e cel mai formidabil hapenning.
Creştinismul e dogmă, e mistică, e morală, e de toate, dar e în mod special un mod de a trăi şi o soluţie şi e reţeta de fericire. Mai că aş spune că e supradeconectare, supra-LSD. Pe lângă doctrina creştină, cerinţele şi rezultatele ei, toate stupefiantele şi halucinogenele sunt leac băbesc, diluţia Hanemann minimală, roabă neolitică.

Hristos nu s-a urcat întâmplător pe cruce: curajul îndurării unor suferinţe cumplite a fost singura cale prin care a putut arăta că s-a făcut om cu adevărat, în intregime; prin care şi-a putut dovedi buna-credinţă. Nici inteligenţa, nici înţelepciunea, nici tămăduirlile, nici învăţătura, nici chiar bunătatea ori mila nu ar fi fost probe serioase: singur curajul în faţa durerii şi morţii îi stă la îndemână.

 Evenimentul eliberării se apropie şi poate avea loc din clipă în clipă. În mica celulă de la Zarca, singur, îngenunchez şi fac un bilanţ. Am intrat în închisoare orb, cu vagi străfulgerări autogene ale beznei, care despică întunericul fără a-l risipi, şi ies cu ochii deschişi. Am intrat răsfăţat, răzgâiat. Ies vindecat de fasoane, nazuri, ifose. Am intrat nemulţumit. Ies cunoscând fericirea. Am intrat nervos, supărăcios, sensibil la fleacuri. Ies nepăsător. Soarele şi viaţa îmi spuneau puţin. Acum ştiu să gust felioara de pâine cât de mică. Ies admirând mai presus de orice curajul, demnitatea, onoarea, eroismul. Ies împăcat. Cu cei cărora le-am greşit, cu prietenii şi duşmanii mei, ba şi cu mine însumi.

 Uite, camaraderia e doar pentru oameni foarte, foarte cumsecade şi presupune un mare progres moral, e o subtilitate psihică şi etică, simpla ei existenţă dovedeşte un standard ideativ extrem de avansat, e posibilă numai între bărbaţi şi femei căliţi în morală.

 Acum ştiu, ştiu că orice ură, orice aversiune, orice ţinere de minte a răului, orice lipsă de milă, orice lipsă de înţelegere, bunăvoinţă, simpatie, orice purtare cu oamenii care nu e la nivelul graţiei şi gingăşiei unui menuet de Mozart… este un păcat şi o spurcăciune; nu numai omorul, rănirea, lovirea, jefuirea, înjurătura, alungarea, dar orice vulgaritate, desconsiderarea, orice căutătură rea, orice dispreţ, orice rea dispoziţie este de la diavol şi strică totul. Acum ştiu, am aflat şi eu…

Dacă ai reuşit în viaţă, nu te agăţa de nereuşitele altuia, pentru a nu trezi în tine viermele cel aprig al orgoliului şi patima înfumurării. Reuşita este energia iubirii şi a capacităţii tale de acceptare a vieţii, dar ea nu rămâne nemişcată, nu este ca un munte sau ca un ocean. Îngâmfarea şi trufia reuşitei te coboară, încetul cu încetul de pe soclul tău, căci ele desenează pe cerul vieţii tale evenimente specifice lor.

Mai ameţitoare vorbe nu s-au rostit niciodată, afară de: Cred, Doamne, ajută necredinţei mele. Despre care îmi spun că dacă din toată Biblia n-ar rămâne decât ele, ar fi de ajuns pentru a dovedi esenţa divină a creştinismului.

Elementara deşteptăciune e o îndatorire. Mai ales pentru un creştin care trebuie să fie mereu atent la ispite. Iar prostia este o ispită… Neştirea, îndobitocirea, trecerea oarbă prin viaţă şi printre lucruri sau trecerea nepăsătoare sunt de la diavol. Samarineanul n-a fost numai bun ci şi atent: a ştiut să vadă.

Prieten se numeşte omul care te ajută fără ca verbul să fie urmat de un complement circumstanţial de timp sau de loc sau de mod.”

Citate

* Uite, camaraderia e doar pentru oameni foarte, foarte cumsecade şi presupune un mare progres moral, e o subtilitate psihică şi etică, simpla ei existenţă dovedeşte un standard ideativ extrem de avansat, e posibilă numai între bărbaţi şi femei căliţi în morală.

* Ochii noştri nu sunt concepuţi pentru dispreţ, ci pentru a exprima cu ei chipul iubirii ce se căzneşte să iasă din sufletele noastre. 

* Succesele nu ne sunt date spre a ne înfoia în pene, ca în mantiile statuilor, ci pentru a le transforma în dragoste, în dezvoltare şi în dăruire pentru cei din jur.

* Dumnezeu, între altele, ne-a poruncit să fim inteligenţi.

* Răul poate să-l facă oricine, cât de nevoielnic ar fi. Binele însă e numai pentru sufletele tari şi firile călite.

* Acum ştiu, ştiu că orice ură, orice aversiune, orice ţinere de minte a răului, orice lipsă de milă, orice lipsă de înţelegere, bunăvoinţă, simpatie, orice purtare cu oamenii care nu e la nivelul graţiei şi gingăşiei unui menuet de Mozart... este un păcat şi o spurcăciune; nu numai omorul, rănirea, lovirea, jefuirea, înjurătura, alungarea, dar orice vulgaritate, desconsiderarea, orice căutătură rea, orice dispreţ, orice rea dispoziţie este de la diavol şi strică totul. Acum ştiu, am aflat şi eu...

* Nu sistemul politic sau economic este determinant, ci tonul relaţiilor dintre oameni; dacă există bunăvoinţă ori ameninţare, restul nu contează.

* Prieten se numeşte omul care te ajută fără ca verbul să fie urmat de un complement circumstanţial de timp sau de loc sau de mod.

* Creştinismul nu ne oferă un mijloc miraculos de a scăpa de suferinţă, ci ne pune la îndemână miraculosul mijloc de a o îndura.

* Un singur lucru nu poate Dumnezeu: să ne mântuiască fără consimţământul nostru.

* Dăruind lumina pe care nu o ai, o vei dobândi şi tu.

* Atâta timp cât nu ieşim din posibil, din contabilitate, nu putem nici concepe, nici pretinde paradisul.

* Nimeni să nu silească pe aproapele său, nici măcar pentru a-i face bine. Nici Domnul nu intră nechemat.

* Dacă nu putem fi buni, să încercăm să fim măcar politicoşi.

* Biruinţa nu-i obligatorie; obligatorie e lupta.

* Numai când facem binele dobândim ceva ce răii nu pot avea: liniştea şi pacea – bunurile supreme.

* Vrem să fim iertaţi dar nu suntem dispuşi să iertăm şi noi. Vrem să ni se acorde atenţie şi să ne fie luate în seamă toate drepturile, dorinţele, de nu şi capriciile, luăm însă foarte grăbit şi împrăştiat aminte la nevoile, doleanţele şi solicitările celorlalţi. Ceilalţi! Ei ne apar undeva, departe, un soi de fantome pierdute în ceaţă. Ni se pare de fapt, că toţi cei din jurul nostru au obligaţii faţă de noi, iar noi faţă de nimeni, niciodată. Toate ni se cuvin, tot ce facem e bun şi îndreptăţit, numai noi avem întotdeauna dreptate.

•  1920: Președintele SUA, Wilson deschide canalul Panama.

Canalul Panama este un canal important care traversează istmul Panama în America Centrală, legând oceanele Atlantic şi Pacific. Construcţia canalului a reprezentat unul dintre cele mai mari proiecte de inginerie întreprinse vreodată. A avut un impact enorm asupra navigaţiei, deoarece navele nu mai trebuie să treacă pe drumul periculos prin Trecerea Drake şi Capul Horn în punctul cel mai sudic al Americii de Sud. O navă care pleacă de la New York către San Francisco prin canal parcurge distanţa de 9 500 km, mult sub distanţa de 22 500 km pe care o presupunea ruta ocolitoare pe la Capul Horn. Deşi conceptul unui canal în Panama datează de la începutul secolului al XVI-lea, prima încercare de construcţie a avut loc începând cu 1880 sub conducere franceză. După ce această încercare a eşuat, lucrul a fost terminat în cele din urmă de Statele Unite, şi canalul s-a deschis în1914. 

Construcţia canalului, de o lungime de 77 km, a fost presărată de probleme, cum ar fi bolile (în special malaria şi febra galbenă), şi enorme alunecări de teren. Se estimează că la construcţia canalului au murit până la 27 500 de muncitori.De la deschidere, canalul a avut un succes enorm, şi este în continuare un element indispensabil al navigaţiei internaţionale. 

În fiecare an prin canal trec mai mult de 14 000 de nave, transportând mai mult de 20378 milioane de tone de marfă.Canalul Panama face legătura între Golful Panama din cadrul Oceanului Pacific cu Marea Caraibelor şi Oceanul Atlantic. Din cauza formei de S a istmului Panama, canalul pleacă din sud-est, din capătul dinspre Pacific, către nord-vest, la capătul dinspre Atlantic; pentru a evita orice confuzie, autorităţile au clasificat tranzitul prin canal ca spre nord (din Pacific în Atlantic) şi spre sud (din Atlantic în Pacific).Prin canal pot trece vase, de la iahturi private mici până la nave comerciale destul de mari. Dimensiunea maximă a vaselor care pot folosi canalul este cunoscută sub numele de Panamax; tot mai multe nave moderne depăşesc această limită, ele fiind cunoscute ca nave post-Panamax. O traversare obişnuită a canalului de o navă comercială ia în jur de nouă ore. 14 011 vase au trecut prin canal în 2005, cu o capacitate totală de 278,8 milioane tone, cu o medie de aproape 40 de nave pe zi.

• 1933: S-a născut Alexandru Ivasiuc, prozator și eseist român (d. 1977)

Alexandru Ivasiuc (n. 12 iulie 1933, Sighet - d. 4 martie 1977, București) a fost un prozator și romancier român contemporan, fiul lui Leon Ivasiuc, profesor de științele naturii.

A murit lângă blocul Scala, care s-a prăbușit peste el la cutremurul din 4 martie 1977.

În urma dictatului de la Viena, familia Ivasiuc se refugiează la București, de unde s-a întors la Sighet în 1951. Aici Alexandru Ivasiuc a absolvit liceul „Filimon Sârbu”, care se numește în prezent „Dragoș Vodă”.

După absolvirea liceului a fost admis la Facultatea de Filozofie din București, de unde a fost exmatriculat după doi ani de studii, din motive ideologice.

După exmatriculare, Alexandru Ivasiuc s-a înscris la Facultatea de Medicină Generală din cadrul Institutului Medico-Farmaceutic din București. În perioada când era student în anul IV a participat la mișcările revendicative ale studenților din București în 1956 (vezi Mișcările studențești din București din 1956). A fost printre organizatorii unui miting de solidaritate în Piața Universității, programat pentru ziua de 15 noiembrie 1956. Studenții urmau să ceară satisfacerea unor revendicări cu caracter politic și social; era însă prevăzută și posibilitatea de transformare a mitingului într-o mișcare de răsturnare a regimului comunist, în cazul în care numărul participanților era mare. A fost arestat la 4 noiembrie 1956, fiind judecat în lotul care îi purta numele. Prin sentința nr. 481 din 1 aprilie 1957 a Tribunalului Militar București a fost condamnat la 5 ani închisoare corecțională pe care a executat-o la Jilava, Gherla și în lagărele de muncă Periprava, Stoenești și Salcia. A fost eliberat, după executarea sentinței, însă prin decizia Ministerului Afacerilor Interne Nr 16264/1961 i s-a fixat domiciliu obligatoriu pe o durată de doi ani în localitatea Rubla (azi Valea Călmățuiului din județul Brăila).

În anul 1963, la terminarea perioadei de „domiciliu obligatoriu” Ivasiuc a revenit la București unde a lucrat, pentru scurt timp, la fabrica de medicamente Sintofarm și s-a căsătorit cu ziarista Tita Chiper. Spre mirarea cunoscuților, deși avea cazier, a fost transferat la Ambasada SUA, unde a lucrat până în 1968. Între 1968-1969 Ivasiuc a beneficiat de o bursă în SUA, unde a ținut o serie de conferințe la Columbia, Berkeley, călătorind și în Anglia, spre a susține conferințe la Oxford. Este posibil ca Ivasiuc să fi semnat un act de colaborare cu serviciul de Securitate.

După întoarcerea din SUA, a ocupat de-a lungul timpului diverse funcții.

Între 1970 și 1973 a fost redactor șef și director adjunct al editurii Cartea Românească, secretar al Uniunii Scriitorilor, iar între 1972 și 1974 a fost director al Casei de Filme 1.

Opera

A publicat în 1964, în Gazeta Literară, povestirea „Timbrul”, urmată apoi de alte texte beletristice și publicistice.

A publicat mai multe romane, de obicei axate pe dezbateri etice și social-politice Vestibul (1967), Interval, Cunoaștere de noapte, Păsările, Apa (1973), Iluminări, Racul (1976). Romanul său Racul este o contrautopie în genul celor scrise de autorii sud americani, istoria unui dictator, a unui anti erou și un discurs despre putere și amenințările dictaturii.

A publicat și volumul de nuvele Corn de vânătoare, precum și două volume de publicistică.

Eseurile sale au fost publicate în mai multe volume sub titlul Pro domo.

Romanul Apa a fost folosit ca scenariu pentru filmul Trei zile și trei nopți, realizat în 1976 în regia lui Dinu Tănase, având în distribuție actorii Fory Etterle, Petre Gheorghiu, George Constantin, Ion Caramitru, Amza Pellea, Irina Petrescu și Gheorghe Dinică.

• 1948: Biblioteca Fundaţiei Universitare Carol I a fost transformată în Biblioteca Centrală a Universităţii din Bucureşti C.I. Parhon.

• 1991: Palatul Cotroceni a devenit Muzeu National sub patronajul Ministerului Culturii.

Domnitorul Şerban Cantacuzino (1678 - 1688) a ridicat, între 1679 - 1681, la vest de oraşul Bucureşti, cea mai importantă ctitorie a sa, ansamblul Cotroceni. În cadrul acestuia se remarcau biserica „Adormirea Maicii Domnului“ - asemănătoare tipologic bisericii episcopale din Curtea de Argeş - precum şi grandiosul palat domnesc, edificat în spiritul baroc - specific civilizaţiei occidentale europene a acelor vremuri. Sub aspect arhitectonic, ansamblul de la Cotroceni cunoaşte câteva momente de referinţă: primul este legat de numele ctitorului Şerban Cantacuzino (1678-1688); al doilea datează din perioada domniei lui Barbu Dimitrie Ştirbei (1849 - 1853,1854 - 1856) care, în 1852, îl reface şi modernizează, înfiinţează gradina de la Cotroceni (una dintre marile grădini ale Capitalei); urmează edificarea palatului princiar (1893 - 1895), de către arhitectul francez Paul Gottereau, dar, din nefericire, datorita rezistenţei scăzute a palatului, după cutremurul din 1977 va urma o nouă etapa, când s-a refacut în mare parte palatul, spre deosebire de construcţiile medievale care au rezistat vitregiilor vremii; tot atunci s-a ridicat şi o aripă nouă, care adăposteşte sediul Preşedinţiei României.

Dacă de-a lungul vremii Cotrocenii au servit drept reşedinţă domnească, din 1895, noul palat, ridicat de statul român, era destinat prinţului moştenitor Ferdinand de Hohenzollern-Sigmaringen. După Marea Unire, palatul a cunoscut modificari şi adăugiri, efectuate de arhitectul Grigore Cerchez.

Prinţesa şi, ulterior regina Maria a lăsat la Cotroceni o amprentă inconfundabilă, personalizare care poartă pecetea spiritului său cu înclinaţii vădit artistice.Ansamblul Cotroceni este un caz unic în cuprinsul urbei bucureştene (dar şi la nivelul teritoriului naţional) în ceea ce priveşte multitudinea părţilor sale componente, variate din punct de vedere al funcţionalităţii şi destinaţiei. Unicitatea sa este reflectată şi de faptul că, de-a lungul timpului, ansamblul Cotroceni integra construcţii cu caracter laic de o mare varietate (palatul domnesc - transformat ulterior într-unul nou, destinat moştenitorului tronului României, vechile pivniţe domneşti - existente şi astăzi, pavilionul sau foişorul, anexele palatului, manejul, remiza auto, casa grădinarului, serele, Azilul Elena Doamna), militar (obahta - corpul de gardă), ecleziastic (mănăstirea: chiliile, cuhniile, trapeza - sala de mese, clopotniţa, biserica - piesa centrala, casele egumeneşti, capela azilului - pictata de Gh. Tattarescu), feroviar (gara regală), exotic (casa amerindiană aflată în parcul palatului), monumente funerare (al micuţei principese Maria, ale soţilor Davila), o întinsă grădină (o parte va deveni grădină botanică), câmpul de exerciţii şi solemnităţi militare, bariera orăşenească cu acelaşi nume.

La Cotroceni au avut loc numeroase evenimente istorice.

 În 1821, conducatorul revoluţiei, Tudor Vladimirescu, a hotărât să-şi aşeze tabăra aici, Cotrocenii devenind centrul revoluţiei. Revoluţia din 1848 - 1849, la sud de Carpaţi, îşi are deznodământul la Cotroceni, unde a fost citită proclamaţia Înaltei Porţi, care o condamna. Dupa citirea documentului a urmat arestarea şi încarcerarea la Cotroceni a numeroşi revoluţionari şi notabili ai Capitalei. În perioada Domnului Unirii, Alexandru Ioan Cuza, Cotrocenii devin un centru al unităţii şi modernizării României, iar palatul capătă statutul - în urma dotării şi modernizării - de reşedinţă oficială de nivel european.

În 1916, s-a hotărât părăsirea neutralităţii şi alăturarea României grupului de state care formau Antanta (Franţa, Rusia, Marea Britanie).

În anul 1918 la Cotroceni s-a semnat - cu Puterile Centrale - tratatul cunoscut sub numele de Pacea de la Bucureşti.

 Anul 1930 readuce Cotrocenii în centrul atenţiei politice prin întoarcerea lui Carol Caraiman - ex prinţul Carol. Ulterior au avut loc numeroase consilii de coroană şi conferinţe guvernamentale conduse de Carol al II-lea, dintre care s-au remarcat cele din toamna anului 1939 (când au fost dezbătute probleme importante vizând integritatea şi apărarea statului naţional, relaţiile cu vecinii, atitudinea faţă de războiul care tocmai începuse).

Cotroceni este singura reşedinţă din întreg teritoriul românesc care a cunoscut folosinţa cea mai îndelungata, de la sfârşitul secolului al XVII-lea şi pâna în prezent.Conform Legii nr. 1/30 iunie 1990, care stipulează utilizarea corpului istoric ca instituţie muzeală şi H.G. nr. 478 din 10.07.1991, la 27 decembrie 1991, a fost deschis pentru marele public Muzeul Naţional Cotroceni, având un pronunţat caracter memorialistic. Din anul 2001, având în vedere Legea nr. 47/1994 privind serviciile din subordinea Preşedintelui României, republicată cu modificările şi completările ulterioare şi H.G. 1279/2001, Muzeul Naţional Cotroceni se află în subordinea Administraţiei Prezidenţiale.

 Din 11 octombrie 2009, traseul muzeal s-a îmbogăţit cu un nou reper istoric: biserica Cotroceni, cu hramul Adormirea Maicii Domnului, refăcută în totalitate, ca urmare a lucrărilor din anii 2008 - 2009. Noul monument încorporează elemente din pietrăria recuperată la demolarea ei abuzivă din 1984, dar şi fragmentele de frescă restaurate în ultimii doi ani. Biserica respectă forma originală a lăcaşului ridicat la 1679 de domnitorul Şerban Cantacuzino, reprezentând un act de restituire istorică a unui fost monument important al spiritualităţii ortodoxe. Gest reparator, dar şi mărturie a asumării unor noi valori, reconstrucţia bisericii de la Cotroceni pe vechile sale temelii, întregeşte un ansamblu a cărui componentă principală fusese cândva.

• 2007: Bao Xishun, omul cel mai înalt din lume, având o înălţime de 2,36 metri, s-a însurat la vârsta de 56 de ani, în cadrul unei ceremonii tradiţionale care a avut loc în oraşul chinez Erdos din Mongolia interioară.

Bao Xishun, un cioban din China, a fost recunoscut de către Guinness World Records ca fiind cel mai înalt om din lume, poziţie pe care a deţinut-o până la 17 septembrie 2009, când a fost depăşit de turcul Sultan Kösen, care a fost omologat de către Guinness World Records, cu o înălţime de 2.47 m.

Să aveți o zi frumoasă!