14 Iulie

Este a 195-a zi a anului. 
Au mai rămas 170 de zile până la sfârșitul anului.
Soarele răsare la 05 h 45 m și apune la 20 h 58 m. 

Citatul zilei

 ”Aşa, tinere, nu te înfricoşa de viaţă. Caută bine să descoperi adevăratele vopsele ale sufletului tău şi mâzgâleşte lumea cu ele. Nu împrumuta paleta, tonurile şi pensulele de la nimeni.” ( Tudor Arghezi, scriitor român, n. 21 mai 1880 – d. 14 iulie 1967)

Ziua Naţională a Franţei

Ziua Naţională a Franţei, instaurată în anul 1880, celebrează cele două evenimente care au marcat istoria modernă a Franţei, începutul Revoluţiei Franceze prin căderea Bastiliei şi Sărbătoarea Federaţiei. Prin semnificaţiile sale şi în onoarea Republicii Franceze, ziua de 14 iulie este cunoscută şi sărbătorită şi în alte ţări din Europa sau din lume.

În 14 iulie 1789 revoluţionarii parizieni luau cu asalt Bastilia, cel mai detestat simbol al absolutismului monarhic, iar la Sărbătoarea Federaţiei din 14 iulie 1790, sărbătoarea reconcilierii şi unităţii tuturor francezilor,  regele Ludovic al XVI-lea a jurat credinţă Naţiunii şi legii.

Libertate, Egalitate, Fraternitate avea să devină deviza Republicii Franceze şi frază cu valoare universală din care s-au inspirat apoi multe democraţii occidentale când şi-au scris Constituţia, iar 14 iulie, Ziua Naţională a Franţei.

În 14 iulie 2015, la Paris va avea loc pentru a 135-a oară tradiţionala defililare militară, ca simbol al unităţii naţionale fondată pe valorile republicane şi ca omagiu adus soldaţilor de ieri şi de astăzi.

Conform tradiţiei, la ora 10 fix, preşedintele Franţei ajunge la Arcul de Triumf din Place de l'Étoile, este întâmpinat de şeful Statului Major al armatelor, trece trupele în revistă şi apoi merge pe Champs-Elysées pentru a asista alături de miile de parizieni la defilarea militară, inspirată de parada gărzii federale din 1790.

Seara, Tour Eiffel va fi în centrul unui magnific foc de artificii, tras începând de la ora 23, care pentru al doilea an consecutiv va avea tema "Parisul întâmpină lumea".

"Libertate, Egalitate, Fraternitate"

"Este o revoltă ?" l-a întrebat Ludovic al XVI-lea pe ducele de La Rochefoucauld, în 12 iulie 1789.

- "Nu sire, este o revoluţie" i-a răspuns omul său de încredere.

Două zile mai tîrziu, în 14 iulie fortăreaţa închisoare Bastilia, cel mai detestat simbol al absolutismului monarhic, era luată cu asalt de revoluţionarii parizieni. Elanul  popular purta şi germenii Declaraţiei drepturilor omului şi ale cetăţeanului, adoptată de Adunarea Naţională Franceză în august 1789:

" Oamenii se nasc şi rămân liberi şi egali în drepturi " - o frază cu valoare universală din care s-au inspirat apoi multe democraţii occidentale când şi-au scris Constituţia.

" Reprezentanţii poporului francez, constituiţi în Adunare Naţională, considerând că ignorarea, nesocotirea sau dispreţuirea drepturilor omului sunt singurele cauze ale nefericirii publice şi ale corupţiei guvernelor, au hotarât să expună într-o declaraţie solemnă drepturile naturale, inalienabile şi sacre ale omului, astfel ca această declaraţie, mereu prezentă înaintea tuturor membrilor societăţii, să le reamintească fără încetare drepturile şi îndatoririle lor "- se mai afirma în Declaraţia drepturilor omului şi ale cetăţeanului, ale cărei  concepte fundamentale au marcat trecerea Franţei la epoca modernă şi sunt prezente şi astăzi în documentele internaţionale.

Exact după un an, în 14 iulie 1790, caderea Bastiliei avea să fie celebrată pe Champ-de-Mars din Paris într-un spirit de uniune naţională şi cu mare entuziasm.

La Sărbătoarea Federaţiei au venit de 100 de mii de francezi din cele 83 de departamente nou înfiinţate şi de circa o jumătate de milion de parizieni. La Fayette, comandantul gărzii naţionale a condus pe un cal alb parada gărzilor federale, iar  Regele Franţei Ludovic al XVI-lea a jurat credinţă Naţiunii şi legii.

A avut loc şi o a doua Sărbătoare a Federaţiei, în 14 iulie 1792, cu doar două luni înainte de proclamarea primei Republici Franceze, dar fără marele entuziasm al primei sărbători.

La 14 iulie 1795, în mod oficial,  La Marseillaise, melodia  cântată de soldaţii republicani din Marsilia la intrarea lor în Paris, a devenit imnul naţional al Franţei.

Mireille Mathieu - La Marseillaise

Din 1880, la propunerea deputatului Benjamin Raspail, ziua de 14 iulie avea să devină Ziua Naţională a Franţei. În acel an, Republica a sărbătorit grandios. Ministrul de interne a cerut prefecţilor să organizeze festivităţi atât de strălucite, pe cât permit resursele locale, iar la Paris, pe hipodromul din Longchamp a avut loc o mare defilare militară, în faţa a 300 000 de spectatori şi în prezenţa preşedintelui Jules Grévy. Tot atunci, s-a inaugurat şi monumentul din Place de la République şi au fost peste tot concerte şi focuri de artificii.

Franţa se numără printre membrii fondatori ai ONU, în 1945, şi este unul dintre cei cinci membri permanenţi ai Consiliului de Securitate, este membru fondator NATO, în 1949, al Consiliului Europei în 1949, al Uniunii Europene în 1952, al zonei Euro şi al Spaţiului Schengen.

Încă din anii 1950, reconcilierea şi cooperarea cu Germania au dat Franţei un rol important în construcţia europeană. Franţa, o partizană a conceptului de Uniune Europeană puternic integrată din punct de vedere politic,  în ciuda respingerii Tratatului Constituţional European în mai 2005,  este unul dintre statele-membre cele mai influente şi dinamice din Uniunea Europeană şi acţionează împreună cu Germania pentru promovarea celor mai importante reforme de domeniu ale UE. Este una dintre cele cinci ţări recunoscute oficial ca "State posesoare de arme nucleare" prin Tratatul de neproliferare nucleară, fiind a treia putere nucleară, iar armata franceză este una dintre cele mai dotate din punct de vedere financiar armate din Europa.

Franţa este principalul contributor şi promotor al acţiunii Organizaţiei Internaţionale a Francofoniei care, pornind de la afinitatea pentru limba franceză, reuneşte state şi guverne de pe cinci continente.  Franţa face şi din grupul celor mai industrializate naţiuni, G8, fiind a cincea  economie mondială, conform statisticilor Băncii Mondiale din 2014.

Curiozitati despre Franța, de Ziua Națională

• În timpul celui de al doilea război mondial, când Hitler a vizitat Parisul, francezii au tăiat cablurile ascensoarelor de pe Turnul Eiffel, astfel Hitler era să fie nevoit să urce treptele pentru a ajunge în vârful turnului.
• Moscheea din Paris a ajutat evreii să scape de nazişti, în timpul celui de al Doilea Război Modial, oferindu-le identificatoare de musulmani.
• În Franţa se consideră încălcare de lege numirea unui porc cu numele de Napoleon.
• În Franţa este permisă căsătoria cu o persoană decedată.

Ziua transmisioniştilor militari

Militarii din arma „Comunicaţii şi Informaticăˮ sărbătoresc astăzi 145 de ani de la înfiinţare, prilej cu care se vor organiza, la Muzeul Militar Naţional „Regele Ferdinand I”, Bucureşti, vernisări ale unor expoziţii fotodocumentare, de tehnică de transmisiuni folosită în cele două războaie mondiale, de carte veche, regulamente şi instrucţiuni de specialitate, precum şi reconstituiri istorice, pe ateliere.

La 14 iulie 1873, principele Carol a semnat Înaltul Decret nr. 1303, prin care s-a aprobat înființarea unei secții de telegrafie în cadrul Batalionului de geniu al armatei române, marcând astfel apariția transmisiunilor militare. Secția de telegrafie era formată din: 1 șef de secție, 15 manipulatori, șefi de ateliere și 30 de lucrători telegrafiști.

Încă din 1855, se înființase o școală, care a fost absolvită de primii 7 telegrafiști, iar în primăvara anului 1873 fuseseră trimiși pentru documentare în Franța, Belgia și Austria ofițeri români, pe probleme referitoare la telegrafie.

La 28 mai 1874, s-a hotărât, prin Înaltul Decret nr. 1132, creșterea numărului de secții de telegrafie militară la patru. Acestea au participat la Războiul de Independență din 1877-1878, asigurând nevoile de conducere a trupelor. Primul ofițer telegrafist din Armata Română a fost căpitanul Grigore Giosan, comandantul companiei de minari, întemeietorul primei școli de telegrafie militară. La 19 octombrie 1877, prin Decretul 1957, cele 4 secții de telegrafie au fost reorganizate în Compania 6 Telegrafie, care, la 5 decembrie 1877, a trecut în subordinea directă a Marelui Cartier General Român. În perioada februarie-martie 1878, compania s-a ocupat de strângerea liniilor telegrafice construite pe perioada războiului, care de acum nu mai erau necesare, iar în octombrie 1878, prin Înaltul Decret 2253, compania de telegrafie s-a desființat, cele 4 secții de telegrafie fiind repartizate celor 4 companii de săpători minari și telegrafiști din batalionul de geniu.

Imediat după încheierea Războiului de Independență din 1877-1878, s-au conturat noi principii de organizare a transmisiunilor, acestea trecând la o specialitate militară distinctă, având în componență telegrafiști, telefoniști, curieri etc. Tot în această perioadă, au apărut și primele regulamente și manuale în acest domeniu, specialitățile subunităților de transmisiuni diversificându-se în funcție de trupele pentru care asigurau legăturile (infanterie, artilerie, cavalerie). În perioada Primului Război Mondial, au apărut reguli clare de organizare a transmisiunilor în vederea asigurării unor legături stabile. În această perioadă, existau 5 companii de telegrafie și un batalion de specialități, la dispoziția Ministerului de Război. Mijlocul cel mai frecvent folosit a fost telefonul, Armata Română nedispunând de o dotare suficientă cu aparatură de telegrafie fără fir.

Potrivit ''Calendarului tradițiilor militare'' (2010), la 30 octombrie 1919, Batalionul de Specialități a fost transformat în regiment de specialități, denumit ulterior Regimentul 1 Transmisiuni. În 1932, s-au înființat încă două regimente de transmisiuni și un batalion de transmisiuni de munte, iar la 1 aprilie 1932, în baza Înaltului Decret nr. 497, s-a înființat Brigada de transmisiuni. Prin Decretul nr. 3818 de la 1 iulie 1942, transmisiunile au fost separate de arma geniului, prin înființarea Comandamentului Transmisiunilor, a școlilor de ofițeri și subofițeri și a Centrului de instrucție al transmisiunilor. În perioada 1945-1989, au funcționat Brigada de Transmisiuni, Comandamentul Transmisiunilor și Comandamentul Trupelor de Transmisiuni. La 30 octombrie 1993, prin Ordinul Ministrului Apărării Naționale, s-a constituit Comandamentul Transmisiunilor, Informaticii și Electronicii, prin contopirea Inspectoratului General al Transmisiunilor cu Direcția Informatică și Automatizarea Conducerii Trupelor și Secția Luptă Radioelectronică, ambele din structura Marelui Stat Major, iar la 1 mai 1997, prin Ordinul Ministrului Apărării Naționale, s-a constituit Comandamentul Transmisiunilor prin reorganizarea Comandamentului Transmisiunilor, Informaticii și Electronicii și înființarea, la 30 aprilie 1997, a Direcției Comunicații și Informatică din Statul Major General. La 1 mai 2006, tot prin Ordin al Ministrului Apărării Naționale, denumirea s-a schimbat în Comandamentul Comunicațiilor și Informaticii.

Evenimente de-a lungul timpului…

• 1582: Apărea „Palia de la Orăștie“ – prima traducere românească a vechilor cărți biblice „Geneza“ și „Exodul“, tipărită la Oraștie de mesterul-tipograf Șerban, fiul diaconului Coresi, și diaconul Marian.

 „Palia de la Orastie“ este un pretios document lingvistic mai ales datorita incercarilor de unificare a limbii prin evitarea regionalismelor. Traducerea chiar partiala a Bibliei demonstra posibilitatile de expresie ale limbii romane si capacitatea ei de a fi limba de cultura.
Monument de limbă veche românească, important document lingvistic, mai ales datorită încercărilor de unificare a limbii prin evitarea regionalismelor; a fost tipărită la Orăştie de meşterul-tipograf Şerban, fiul diaconului Coresi, şi de diaconul Marian.

Volumul are 164 de file, fiind imprimat, între 14 noiembrie 1581 și 14 iulie 1582, pe hârtie de fabricație sibiană. Textul a fost editat parțial, cu litere chirilice, de Mario Roques (1925), iar apoi integral, în transcriere interpretativă, de Viorica Pamfil (1968) și de Vasile Arvinte, Ioan Caprosu și Alexandru Gafton (2005). În prefață se arată că traducerea se datorează episcopului Mihai Tordași, care a colaborat cu patru cărturari din Banat și Hunedoara:
• Ștefan Herce [Herceg], „propoveduitorul evangheliei” (pastor evanghelic) în Caransebeș,
• Efrem Zacan, „dascalul de dăscălie” în aceeași localitate,
• Moisi Peștișel, „propoveduitorul evangheliei” în Lugoj, respectiv
• Achirie, protopopul comitatului Hunedoarei.
Aceștia ar fi tălmăcit o parte mai mare a Vechiului Testament, din care nu s-au păstrat decât primele două cărți. Cheltuielile de tipărire au fost suportate de către nobilul maghiar Ferenc Geszti din Deva. Cartea a fost tipărită de fiul lui Coresi, Șerban, „meșterul mare a tiparelor”, împreună cu Marien Diacul, care folosesc pentru prima oară numele nostru etnic de „români”, și nu „rumâni”: „dându în mâna noastră ceaste cărți, cetind și ne plăcură și le-am scris voo, fraților români, și le cetiți”. Cu toate că în prefață se spune că tălmăcirea s-a făcut „den limbă jidovească și grecească și sârbească (=slavonă)”, Palia descinde, de fapt, dintr-un original maghiar, fiind rodul propagandei calvine. Filologii Iosif Popovici, în 1911, și Mario Roques, în 1913, au demonstrat că traducerea bănățeană-hunedoreană a Vechiului Testament are la bază Pentateucul tipărit de Gáspár Heltai la Cluj în 1551, la care se adaugă, probabil, și o ediție a Vulgatei. Problema surselor a fost de asemenea discutată și argumentată de Alexandru Gafton, în studiul Palia de la Orăștie ca traducere, publicat în Palia de la Orăștie (1582), vol. II, 2007. Elementele regionale care apar numai în lexicul Paliei individualizează varianta literară bănățean-hunedoreană: adăvăsi „a risipi”, alnic „șiret, viclean”, cățân „vas, strachină”, cliciu „coapsă”, crepă „adăpătoare”, făgădaș „promisiune”, im „lut, argilă”, jemble „pâine albă”, leatnic „leneș”, niștotă „nevoie”, ocă „cauză”, sucui „a obișnui”, tovar „greutate”.

• 1602: S-a născut Jules Mazarin, diplomat francez și cardinal francez (d. 1661)

Jules Mazarin, născut Giulio Raimondo Mazzarino (n. 14 iulie 1602, Pescina, Regatul de Neapole – d. 9 martie 1661, Vincennes, Franța) a fost un cardinal, diplomat și politician italian, care a fost prim ministru al Franței din 1642 până la moartea sa. Mazarin i-a succedat mentorului său, Cardinalul Richelieu. Era un colecționar de artă și bijuterii, în special de diamante, pe care i le-a lăsat prin testament regelui Ludovic al XIV-lea; unele dintre acestea au rămas în colecția de la Muzeul Luvru. Biblioteca lui Mazarin a stat la originea „Bibliotecii Mazarine” din Paris.

În 1642 moare Richelieu , iar Mazarin îi urmează în funcția de prim-ministru. În 1643, la moartea lui Ludovic al XIII-lea, deoarece Ludovic al XIV-lea era minor, Mazarin și-a asumat rolul de regent alături de regina mamă, Ana de Austria. Veche opozantă a lui Richelieu și socotită favorabilă unei re-apropieri de Spania (fiind ea însăși spaniolă), Ana de Austria a surprins prin alianța încheiată cu Mazarin, care a provocat uimirea celor mai mulți observatori din acea vreme. În realitate, apropierea dintre regina-mamă și Mazarin era anterioară morții lui Richelieu și a lui Ludovic al XIII-lea. Dorința de a-l menține pe fiul său la tron și înțelegerea dezavantajelor apropierii de Spania erau argumente puternice pentru a continua politica dusă de Richelieu și de Ludovic al XIII-lea - și, deci, de a-l susține pe Mazarin. Abilitatea lui Mazarin în politica externă era un pretext pentru a-i justifica spijinul. Astfel, în 1643 Mazarin a fost numit prim-ministru. Războiul cu Habsburgii, care nu se mai sfârșea, a dus la instabilitate financiară, ceea ce l-a constrâns pe Mazarin să ducă o politică fiscală de fier și să instaureze centralizarea absolutistă. Aceasta i-a atras ura nobililor și ranchiuna poporului care murea de foame. În 1648 a izbucnit Fronda parlamentară — provocată de Parlamentul din Paris, care a refuzat noile măsuri financiare dorite de cardinal. Parlamentul din Paris a cerut un control public drastic asupra finanțelor statului. Mazarin a fost constrâns să fugă din capitală și s-a întors după ce a făcut câteva concesii. În politica externă a fost fără prejudecăți. În timpul războiului franco-spaniol dintre 1635-1659, nu a ezitat să se alieze cu puritanii englezi ai lui Oliver Cromwell împotriva Spaniei catolice, care nu aderase la Pacea Westfalică (1648). El a promis Lordului protector, în schimbul ajutorului, baza navală Dunkerque de pe Canalul Mânecii. Războiul cu Spania s-a terminat cu învingerea spaniolilor, care au fost nevoiți să negocieze Pacea din Pirinei în 1659. Pacea westfalică a pus capăt Războiului de treizeci de ani început în 1618 și Războiului de optzeci de ani dintre Spania și Provinciile Unite. Cele două tratate au permis Franței anexarea a trei noi provincii: (Artois, Alsacia și Rossiglione). Mai mult, a rupt încercuirea Franței de către Habsburgii din Spania și Austria, ducând totodată la împărțirea Germaniei în numeroase state aproape complet independente.

• 1789: Căderea Bastiliei.

Căderea  închisorii Bastilia la 14 iulie 1789 este cunoscută ca momentul de început al Revoluției Franceze, evenimentul major al epocii moderne, care a dus la răsturnarea Vechiului Regim din Franța. La acea dată, celebra închisoare, simbol al tiraniei monarhiei franceze, a fost cucerită de revoluționarii parizieni, care au demolat-o doua zile mai târziu. Fortăreața Bastilia fusese construită între 1370 și 1383, în timpul domniei lui Carol al V-lea cel Înțelept, iar destinația ei inițială era cea de apărare a unei porți a Parisului, respectiv poarta Saint-Antoine din vestul capitalei franceze. Dar întrucât utilitatea militară a Bastiliei s-a dovedit insuficientă pentru apărarea orașului, în secolul al XVII-lea cardinalul Richelieu va transforma fortăreața în închisoare de stat pentru opozanții regimului și astfel Bastilia va deveni simbolul monarhiei absolutiste din Franța. 

Pe 14 iulie 1789 populaţia răsculată a Parisului a luat cu asalt vechea fortăreaţă a Bastiliei, devenită între timp închisoare regală, iar după asediază închisoarea și după o scurtă rezistență a garnizoanei militare de aici, Bastilia va fi cucerită de revoluționari care o vor incendia și apoi  demola, majoritatea pietrelor din vechea fortăreață fiind folosite pentru a construi un pod peste Sena și anume Podul Concorde. Astfel, cucerirea Bastiliei a demonstrat că puterea  monarhiei absolutiste nu mai era de neînvins, ci că aceasta trebuia să ţină cont de voinţa şi opiniile naţiunii franceze. Ziua de 14 iulie va fi  sărbătorită pentru prima dată de către francezi  în anul 1790, sub numele de “sărbătoarea Federaţiei” și va fi sărbătorită printr-o mare adunare populară pe Champs de Mars, la Paris. Apoi, această zi de 14 iulie, ziua căderii Bastiliei, va deveni ziua naţională a Franţei, iar împreună cu cântecul Marseilleza, declarat imn naţional în anul 1795, vor deveni cele mai importante simboluri naționale ale națiunii franceze.

Din 1880, 14 iulie este Ziua națională a Franței.

• 1813: În Bucuresti, pe podul Mogosoaiei (astazi Calea Victoriei), se deschidea prima “spiteri” (farmacie).

 

• 1862: S-a născut Gustav Klimt, pictor austriac (d. 1918)

Gustav Klimt (n. 14 iulie 1862, Baumgarten, Viena - d. 6 februarie 1918, Viena), a fost un pictor și decorator austriac, lider al avangardei vieneze și unul din fondatorii Secesiunii vieneze. Arta lui a contribuit în mare măsură la izbucnirea uneia din cele mai mari revoluții din istoria artei.

Gustav Klimt s-a născut la 14 iulie 1862, la Baumgarten, una din suburbiile Vienei. Tatăl său, de profesiune giuvaergiu, era originar din Cehia. Despre perioada dinainte de anul 1867, privitor la copilăria lui Klimt, nu avem aproape nici un fel de informații. Se dovedește de timpuriu talentat la desen, la 14 ani reușește la examenul de admitere la "Kunstgewerbeschule" ("Școala de Arte Aplicate") din Viena. Doi ani frecventează cursurile acestei școli și, concomitent, învață pictura în atelierul maestrului Ferdinand Laufberger.

În 1879 ia parte, sub îndrumarea lui Hans Makart, la organizarea festivităților prilejuite de de aniversarea a 25 de ani de căsătorie a cuplului imperial. Fratele său, Ernst, frecventează aceeași școală de artă. Cei doi frați, împreună cu un coleg, Franz Matsch, decid să lucreze în comun, și tinerii artiști primesc mici comenzi: decorări ale unor porțelanuri, proiecte pentru ilustrații.

În 1880 obțin două comenzi mari: lucrări de decorațiuni la palatul din Sturan, precum și pictarea unui tablou destinat clădirii principale a stațiunii balneare din Karlovy Vary (pe atunci Karlsbad).

În anul 1883 frații Klimt au fondat la Viena, împreună cu Franz Matsch, propria lor școală de artă decorativă și au primit comenzi din mai multe părți ale Europei. Curând cei trei au plecat în Regatul României unde au executat lucrări pentru decorarea castelului Peleș din Sinaia. În 1886 grupul lor participă la realizarea scărilor noului teatru imperial, Burgtheater, din Viena.

În 1893 Gustav Klimt pictează tabloul reprezentând interiorul teatrului castelului Eszterházy, cu care obține premiul expoziției organizate de "Künstlerhaus" ("Căminul Artiștilor"). La nici treizeci de ani este considerat unul din cei mai importanți artiști austrieci. Între anii 1891-1897, devenit membru al societății artiștilor vienezi, "Künstlerhausgenossenschaft", împreună cu alți pictori, se străduiește să reformeze instituția aservită unor principii artistice net conservatoare. Până la urmă, ei înființează, în 1897, o nouă grupare artistică, separată de Künstlerhaus, care se va numi Secesiunea. Membrii acesteia primesc un teren din partea orașului Viena, pentru a-și putea construi sediul.

Chiar în anul următor ei își organizează, în pavilionul proiectat de arhitectul Joseph Maria Olbrich, prima expoziție. Klimt va fi primul președinte al Secesiunii. Manifestul lor va fi publicat în 1898, în primul număr al revistei "Ver Sacrum". Filozofia Secesiunii este căutarea adevărului despre existența umană. Deasupra intrării în pavilionul asociației se putea citi următoarea inscripție: "Fiecărei epoci îi este caracteristică propria artă, iar artei - libertatea". Fidel acestui ideal, Klimt își eliberează arta de tabu-uri. În 1905 ajunge însă în conflict cu artiștii ce i-au fost apropiați și, ca urmare, rupe legăturile cu Secesiunea și formează un alt grup, "Kunstschau".

În ciuda numeroaselor legături și aventuri amoroase, Klimt a avut o singură dragoste trainică, Emilia Flöge, pe care a reprezentat-o în mai multe tablouri. Începând din anul 1900, pictorul petrece mereu câteva săptămâni de vară pe moșia familiei Flöge, pe malul lacului Attersee. 

Pictează mai ales peisaje, grupuri de copaci, boschete de flori ("Grădină cu floarea soarelui" 1905), dar și compoziții în care motivul principal îl reprezintă teme antice cu personaje feminine, reinterpretând miturile și simbolurile, ca în tabloul "Iudita și Holofernes I" (1901.

Una din cele mai renumite picturi ale lui Klimt este "Sărutul" (1907-1908). Ea datează din așa-numită perioadă "de aur" a artistului. Acest lucru este ilustrat cel mai bine de petalele aurii ce luminează fosforescent scena intimă a sărutului. Măiestria decorativă a lui Klimt se poate observa pe exemplul oferit de covorul de flori întins la picioarele celor doi îndrăgostiți, pe care figurile unite în îmbrățișare au încremenit într-o imobilitate statuară.

Prin alegoria femeilor, care apar în tablouri ca "Nuda Veritas" (1899) sau "Danae" (1907), reprezentate sub chipul unor frumoase roșcate, Klimt evidențiază preocuparea sa pentru temele erotice. Faptul că împrumută teme din mitologie atenuează caracterul lasciv al compozițiilor. Tablourilor sale le este foarte caracteristică paleta întreagă a culorilor deschise și pure. Renunțând complet la perspectivă, pictorul așază formele decorative în același plan cu siluetele personajelor.

În ultimii 15 ani ai vieții, Klimt călătorește mult în Germania, Belgia și Italia. La Ravenna descoperă frumusețea bazilicii San Vitale. Mozaicurile de inspirație bizantină, de un aur strălucitor, produc asupra lui o profundă impresie și, ca efect, începând din acest moment folosește tot mai des placarea aurie. În 1910 participă la cea de-a IX-a Bienală din Veneția, unde obține un uriaș succes. În 1917, este numit membru de onoare al Academiilor din Viena și München. Câteva luni mai târziu, la începutul anului 1918, suferă un atac cerebral. Moare la 6 februarie la Wien-Neubau, fiind înmormântat în cimitirul Hietzinger din Viena.

Tabloul Portretul Adelei Bloch-Bauer s-a vândut la 19 iunie 2006 pentru suma record de 135 Milioane US Dollar. Cumpărător este miliardarul american Ronald Lauder din New York pentru muzeul "New Gallery" finanțat de el.

• 1873: A fost înfiinţată transmisiunile militare în Armata Română.  

Principele Carol a semnat un decret prin care s-a aprobat înfiinţarea unei secţii de telegrafie în cadrul Batalionului de geniu al Armatei Române.

• 1883: S-a născut compozitorul Alexandru Zirra, pioner al muzicii româneşti de operă.

Alexandru Zirra a studiat la Conservatorul din Iaşi şi s-a perfecţionat la Conservatorul „Giuseppe Verdiˮ din Milano. A fost profesor şi director la Conservatorul din Iaşi, director al „Operei Româneˮ din Bucureşti, iar în 1944 a fost distins cu premiul G.Hamangiu al Academiei Române.

A studiat la Conservatorul de Muzică din Iași unde i-a avut profesori pe Sofia Teodoreanu, Gavriil Musicescu și Titus Cerne. Ulterior s-a perfecționat la Conservatorul Giuseppe Verdi din Milano (1905-1907; 1909—1911), sub îndrumarea lui Carlo Gatti (armonie, contrapunct, compoziție).

A fost profesor și director la Conservatorul din Iași între anii 1907 – 1925 și 1935 – 1940. În perioada 1935 - 1940 a plecat la Cernăuți unde a înființat și a condus Institutul de Muzică și Teatru.

În 1940 s-a mutat la București fiind numit director al Operei Române din București în perioada 1940 – 1941.

În 1928 a publicat un Tratat de armonie, necesar procesului de învățămînt muzical. Alături de munca la catedră, el a desfășurat o bogată activitate componistică, abordând, practic, toate genurile (lucrari corale si instrumentale, opere, poeme simfonice).

În 1944 a fost distins cu premiul „G. Hamangiu” al Academiei Române.

• 1910: S-a născut William Hanna, co-preşedinte şi co-fondator al studiourilor „Hanna Barbera”. 

Alături de Joseph Barbera a dominat industria desenelor animate, fiind creatorul personajelor Tom şi Jerry, Scooby Doo, etc.

Cei doi au câştigat 7 premii Oscar şi 8 premii Grammy, desenele lor animate devenind simboluri culturale, vizionate la nivel global de peste 300 de milioane de telespectatori şi traduse în peste 20 de limbi.

• 1951: Ferrari a început să îşi ţeasă blazonul de cea mai galonată echipă de Formula 1 pe data de 14 Iulie 1951, atunci când pentru întâia dată în istoria Grand Prix-urilor, un "Căluţ cabrat" a trecut linia de sosire primul.

Evenimentul s-a consemnat pe circuitul de la Silverstone iar eroul care a adus victoria a fost Froilan Gonzalez. La acea vreme Ferrari se afla la mare rivalitate cu Alfa Romeo, constructor la care Enzo Ferrari şi-a făcut practic mâna, lucrând acolo pentru 20 de ani.

Argentinianul Jose Froilan Gonzalez a reuşit atunci să îl depăşească pe un alt argentinian de legendă Jose Manuel Fangio, cel care era pe atunci steaua Formulei 1 şi pilotul Alfa Romeo.

Ferrari a avut însă nevoie de ceva mai mult timp pentru a deveni puterea dominantă în Formula 1 şi deşi în anii '50 a bifat patru titluri mondiale la pilot, primul triumf la nivel de echipă s-a consemnat în 1961. În total Scuderia are 16 trofee la constructori, fiind de departe cea mai titrată echipă. Pe locul secund se află Williams, cu 9 titluri, adică la o distanţă considerabilă. Ultimul titlu Ferrari a venit în 2008, atunci când Felipe Massa şi Raikkonen au adus 172 puncte. McLaren nu a strâns decât 151 puncte, dar a dat campionul mondial Lewis Hamilton.

Să aveți o zi frumoasă!