25 Iulie

Este a 206-a zi a anulu.
Au mai rămas 159 de zile până la sfârșitul anului.  
Soarele răsare la 05 h 55 m și apune la 20 h 49 m.

Citatul zilei

”Nebunia dăinuie pe pământ, ca o adevărată regină a duhurilor. Raţiunea e doar un guvernator trândav, căruia nu-i pasă de ceea ce se întâmplă în afara hotarelor ţării sale, şi doar din plictiseală porunceşte ca soldaţii să facă instrucţie în piaţa rezervată pentru parade, iar aceştia nu sunt în stare, mai apoi, să tragă un singur glonte când duşmanul năvăleşte din afară. Dar nebunia, adevărata regină a poporului, porneşte cu tobe şi trompete: bum-bum, bum-bum!” (E.T.A. Hoffmann în Elixirele Diavolului, scriitor, compozitor și pictor romantic german, n. 24 ianuarie 1776 – d. 25 iulie 1822)

Adormirea Sfintei Ana, 

mama Preasfintei Născătoare de Dumnezeu

Adormirea Sfintei Ana, mama Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, este pomenită în calendarul creștin ortodox la 25 iulie.

Sfânta Ana a fost mama Preasfintei Născătoare de Dumnezeu Maria, care, prin harul lui Dumnezeu, s-a făcut bunica după trup a Mântuitorului Hristos.

Sfânta Ana, după Tradiţia Bisericii, a fost bunica după trup a Domnului nostru Iisus Hristos, şi era din seminţia lui Levi, fiind fiica lui Matan preotul şi a Mariei, soţia sa. Matan şi Maria au avut trei fete: Maria, Sovi şi Ana. Şi au măritat ei pe Ana, în ţinutul Galileei, cu dreptul Ioachim. Prin multă rugăciune, Sfânta Ana a născut-o pe Maria, Născătoarea de Dumnezeu. Sfânta şi Dreapta Ana, a cărei adormire o prăznuim astăzi, după ce a născut pe Fecioara Maria, pe începătoarea mântuirii noastre şi a dăruit-o pe ea să fie crescută la templu, ca pe un dar fără de prihană, a trăit cealaltă vreme a vieţii sale cu postiri, cu rugăciuni şi cu faceri de bine către cei lipsiţi şi aşa s-a mutat în pace la Domnul.

 

Sfânta Ana era din neamul lui Levi, fiică a Mariei și a preotului Matan. Ei au avut trei fete: Maria, Sovi și Ana. Maria s-a căsătorit la Betleem și a născut pe Salomeea moașa; Sovi s-a căsătorit tot la Betleem și a născut pe Elisabeta, mama Sfântului Proroc și Înaintemergător Ioan Botezătorul; iar Ana s-a căsătorit în pământul Galileei și a născut pe Maria, Născătoarea de Dumnezeu.

Sfânta Ana, după ce a născut pe Maica Domnului și după ce a dus-o la templu la vârsta de trei ani, a rămas în cealaltă vreme a vieții sale în post, rugăciuni și faceri de bine către cei lipsiți. S-a dus în pace către Domnul, la vârsta de 69 de ani. Sfântul Ioachim, tatăl Preasfintei Născătoare de Dumnezeu Maria, s-a săvârșit la 84 de ani, încât Sfânta Născătoare de Dumnezeu, pe când se afla încă în templu, la vârsta de 11 ani, a rămas fără părinți.

Ziua radiolocaţiei

 

Marchează debutul existenţei, la 25 iulie 1955, a radiolocaţiei ca armă distinctă în cadrul Armatei române.Arma radiolocaţie a cunoscut o evoluţie si mutaţii dintre cele mai spectaculoase, Astfel, in baza legii nr.938 din martie 1939 a luat fiinţa Serviciul general de Pândă si Alarmă, pe teritoriul României au fost dislocate 6 staţii de radiolocaţie de producţie germană (3 FREYA si 3 WURTZBURG), iar structura Serviciului reorganizata pe 28 zone de apărare antiaeriană, a funcţionat până la 9 mai 1945.În continuare la 10 aprilie 1949 a luat fiinţă în cadrul Comandamentului Apărării Antiaeriene Secţia de Pândă Aeriană (ulterior O.I.L.A), care ia în subordine prima campanie de radiolocaţie de la Bucureşti – Băneasa dotata cu staţii de tipurile S.C.R.-527 D (americană), AN/TPS – 53 (engleză), WURTZBURG (GERMANĂ), apoi alte companii si batalioane înfiinţate si înzestrate cu staţii de radiolocaţie de producţie sovietică de tipul 3P-20, GP-3A, P-8 si P-20.Ziua care semnifică apariţia radiolocaţiei ca sistem unic de supraveghere a spatiului aerian, este 25 iulie 1955, când prin ordinul C.L.-0074 au luat fiinţa in cadrul C.A.A.T. trupele radiotehnice ca arma in armata României, având in structura 3 regimente si 2 batalioane cu 12 noduri si 14 posturi radiotehnice.În continuare până in 1978 a continuat dotarea cu tehnică sovietică de tipul: P-12, P-30, P-15, P-35, P.R.V.-11, P-37, cînd s-a introdus in serviciu pe scara largă si aparatură de automatizare (VP-01, VP-02, VP-04, VP-11) iar ulterior până in 1989 datorită necesităţii îmbunătăţirii parametrilor zonei de cercetare a spaţiului aerian numărul subunitâţilor a crescut la 56 si al mijloacelor la 234, apărând noi tipuri: P-18, PRV-13, P-14, PRV-17, START-1M, ST-68.Structurile de comandă şi învăţământ au evaluat de asemenea. Astfel in 1960 Şcoala Militară de ofiţeri activi de radiolocaţie, înfiinţata in 1952 la Sibiu, a fost mutata la Braşov, unde fiinţează si astăzi, iar in 1998 Brigada 46 Radiotehnica- Ploieşti (înfiinţata in 1965) si Brigada 41 Radiotehnica- Timişoara (înfiinţata in 1966) au fost desfiinţate, in locul lor apărând Centrele de radiolocaţie (similar regimente) fapt ce a condus la creşterea operativităţii, supleţei si eficientei actului de decizie, la optimizarea fluxului informaţional despre situaţia aeriana si la crearea condiţiilor pentru realizarea sistemului integrat-militar si civil de gestionare a spaţiului aerian.În prezent in cadrul procesului de reforma a armatei, radiolocaţia continuă perfecţionarea cadrului organizatoric si funcţional, ca urmare a noii arhitecturi de securitate si a înzestrării cu tehnică performantă.Introducerea în dotarea subunităţilor de radiolocaţie a sistemelor radar moderne 3D cu rază lungă de acţiune (FPS-117) cu rază mică de acţiune ( Gap Filler) si operaţionalizarea ASOC (Centrul de operaţii pentru suveranitate aeriana) au creat bazele modernizării, ale trecerii de la radiolocaţia analogică la cea digitală cu o bună protecţie la toate categoriile de bruiaj, precum si la posibilitatea lucrului compatibil cu sistemele aviaţiei militare si civile.Aderarea României la NATO a impus ca procesul de înzestrare cu mijloace radar moderne si informatizarea conducerii activităţilor specifice să determine adoptarea unor noi structuri coerente si ierarhizate astfel încât sa pună în valoare performanţele tehnicii în cadrul unui sistem de supraveghere a spaţiului aerian integrabil in NATINEADS.

Evenimente de-a lungul timpului…

• 306: Constantin cel Mare a fost proclamat împărat roman de către trupele sale. Gaius Flavius Valerius Aurelius Constantinus (n. 27 februarie 272 – d. 22 mai 337), cunoscut sub numeleConstantin I sau Constantin cel Mare.

A fost Împărat Roman între 306 și 337.Numele sale de referință sunt: Imperator Caesar Flauius Valerius Aurelius Constantinus Pius Felix Inuictus Augustus, Germanicus Maximus, Sarmaticus Maximus, Gothicus Maximus, Medicus Maximus, Britannicus Maximus, Arabicus Maximus, Adiabenicus Maximus, Persicus Maximus, Armeniacus Maximus, Carpicus Maximus.Este considerat în ortodoxie ca având statut echivalent apostolilor (în „izoapostolic” sau „întocmai cu apostolii”). În 305, după abdicarea lui Dioclețian și Maximian, Constantin se alătură tatălui său, în partea apuseană a imperiului. La moartea lui Constantius I, la Eburacum, în Britannia (25 iulie 306), Constantin este proclamat împărat de către armată. În aceste împrejurări, Galerius, personalitatea dominantă a celei de-a doua tetrarhii, îl proclamă pe Flavius Severus augustusal Occidentului și îl acceptă pe Constantin, caesar. Pentru moment, Constantin a acceptat, dar pacea și a treia tetrarhie nu aveau să dureze prea mult. La Roma, pe 28 octombrie 306, Maxentius, fiul lui Maximian, a fost proclamat împărat, iar Maximian care se retrăsese, se întoarce pentru a pretinde puterea. În condițiile destrămării tetrarhiei, la conferința de la Carnuntum (11 noiembrie 308), Constantin este recunoscut oficial caesar în Apus, iar Maxentius este declarat uzurpator.În înțelegere cu Licinius, noul augustus al Occidentului, Constantin ocupă Spania (310), apoi pătrunde cu armata în Italia, înfrânge forțele lui Maxentius la Turin, Verona și în bătălia decisivă de la Podul Milvius de lîngă Roma, în care Maxentius își găsește moartea (312). Astfel, toate provinciile occidentale ale imperiului sunt reunite sub autoritatea sa. 

Constantin cel Mare s-a născut la Naissus(Niș, Serbia) pe un 27 februarie. Anul nu se știe exact. Unele afirmații ale lui Eusebiu din ”Viața lui Constantin cel Mare” ne fac să conchidem că s-a născut între 271 și 273(cel mai probabil 272), iar alte surse plasează evenimentul între 272 și 277. A domnit în perioada 306 și 337, întâi în Vest, apoi în tot Imperiul. Constantin cel Mare este cunoscut deoarece a legalizat creștinismul și a fondat noua capitală, Constantinopol. În privința activității laice detaliile nu au fost suficient prezentate sau tratate de istorici. n general, Constantin s-a abținut de la inovații impresionante, mulțumindu-se de obicei să completeze sau să continuie aranjamentele făcute de Dioclețian. În administrația imperiului pare să fi existat o mare corupție. Constantin cel Mare a amenințat că va ”tăia mâinile rapace ale oficialilor” (corupți) sau că va ”reteza capetele și gâturile nemernicilor”. Numeroasele acte date de el sau oamenii săi dovedesc preocuparea față de detaliile administrative. S-a preocupat de bunăstarea supușilor săi. A cerut distribuirea de bani, alimente și îmbrăcăminte părinților săraci din Italia și Africa. În 334, când foametea a lovit Siria, a cerut să fie împărțite alimente prin intermediul bisericilor. Constantin cel Mare, ca un cenzor din timpul Republicii, dorea să apere structura morală a societății romane, în special în ceea ce privește comportamentul sexual. A poruncit ca părinții care au fost părtași la seducerea fiicei lor să fie pedepsiți cu turnarea de plumb fierbinte pe gât. Dacă se descoperea că o femeie liberă și un sclav avuseseră relații intime, erau amândoi condamnați la moarte, sclavul fiind ars de viu. În 326 au fost date o serie de legi care subliniau caracterul sfânt al căsătoriei. În 325 au fost scoase în afara legii spectacolele cu gladiatori, dar ele au continuat în Occident până la începutul veacului următor. Răstignirea ca modalitate de execuție a fost interzisă, iar criminalii nu trebuiau înfierați pe față deoarece chipul este ”modelat după frumusețea cerească”. Abandonarea copiilor mici era interzisă. Sclavii au avut o serie de beneficii. Familiile de sclavi nu puteau fi separate când se împărțea o propietate, iar în biserici s-a admis eliberarea sclavilor. Pe de altă parte, dacă un sclav era bătut atât de tare încât murea, stăpânul nu era acuzat. Sclavia, ca instituție, nu a fost niciodată contestată. Constantin a cheltuit sume uriașe pe ajutoarele date bisericilor, pe proiectele de construcții și pe darurile generoase oferite unor persoane particulare sau grupuri. El a obținut venituri suplimentare instituind două noi taxe: una pe propietățile funciare ale senatorilor, alta pentru negustorii din orașe. Confiscarea averilor templelor păgâne a adus puține venituri, în comparație cu afirmațiile criticilor împăratului. 

Constantin cel Mare a creat un nou tip de monedă, solidus de aur, care era acceptată și în afara granițelor imperiului și și-a păstrat valoarea până în secolul XI. Un scriitor din veacul VI spunea plin de admirație că ”toate națiile fac negoț cu banii lor (ai romanilor), și în toate locurile, dintr-un capăt în altul al lumii, ei sunt acceptați și invidiați de toți oamenii și toate regatele”. Prin reforme militare a reușit să obțină o serie de succese.

 În anii 306-308 și 314-315 a purtat campanii victorioase la granița germană. La Dunăre i-a învins pe goți în 322 și pe sarmați în 334. Rezultatul a fost o recuperare parțială și temporară a Daciei. De acum, împăratul și-a adăugat titlul de Dacicus Maximus. Și mai înainte de Constantin existaseră puncte întărite pe malul Dunării: Dierna, Drobeta, Hinova (Mehedinți), Bistreț(Dolj), Celei(Olt). Acum ele se înmulțesc. Un exemplu este castelul de la Daphne, în regiunea gurii Argeșului, pomenit pe vremea lui Valens(364-378). Scriitorul Julianus, îl compară pe Constantin cu Traian, ba chiar îl face superior acestuia deoarece ”el a recâștigat ceea ce Traian câștigase și știut este că e mai greu să reiei decât să iei”. Timp de mai bine de trei decenii romanii au avut din nou în stăpânire o parte a Daciei. Împăratul Valens va face și el două expediții peste Dunăre, în 367 și 369. În anul 375 vor năvăli hunii și se va întrerupe efemera stăpânire romană la nord de Danubius. După recucerire, regiunile din dreapta Oltului, corespunzând sudului Olteniei şi Banatului actual, au fost puse sub jurisdicţia guvernatorului Daciei Ripensis. Cele din sudul Munteniei şi Moldovei actuale, erau încredinţate spre apărare germanicilor, în calitate de foederati, care îşi păstrau autonomia, fiind incluse astfel, din punct de vedere administrativ-teritorial, în sistemul unui condominium romano-germanic. Imperiul îşi exercita însă un ferm control militar asupra lor prin intermediul forţelor sale din cetăţile de pe linia Dunării sau din interior. Stăpânirile nord-dunărene au fost protejate de Constantin printr-un val de pământ cu şanţ, lung de circa 700 km, cunoscut sub numele de Brazda lui Novac de Nord, ce pornea de la Drobeta oprindu-se probabil la castrul de la Pietroasele(Buzău). Constantin, asemenea lui Dioclețian, s-a înconjurat cu un ceremonial de curte complicat. El și tot ceea ce era asociat cu el au devenit sacri. În prezența lui se cerea o tăcere plină de respect, de aceea ușierii au fost numiți silentarii, cei tăcuți. Consilierii împăratului stăteau în picioare când se întâlneau în ședințe cu el. Distanța impusă de împărat nu numai că l-a ferit de comploturi, dar l-a și izolat de supușii săi. Cu toate acestea, Constantin i-a îndemnat pe toți să-i adreseze petiții. Spiritul predominant al guvernării lui Constantin a fost unul conservator. 

Convertirea la creștinism și susținerea acestuia au adus mai puține inovații decât era așteptat. Ele au servit unui scop întru totul tradițional: păstrarea și continuitatea imperiului. Constantin cel Mare a fost un cârmuitor hotărât, un general care nu pierdut vreo bătălie. Asemenea personalități, cu o astfel de forță sunt cele care creează istoria, care ne captează imaginația și ne rețin atenția.

• 315: La Roma este finalizata constructia Arcului lui Constantin, in apropiere de Colosseum. 

Senatul roman a ridicat acest arc de triumf pentru a comemora victoria lui Constantin asupra lui Maxentius, la Podul Milvius, în ziua de 28 octombrie 312 e.n. Arcul măsoară 35,70 metri lungime, 7,40 metri lățime și 31,10 metri înălțime. 

El este străpuns de trei deschideri boltite, din care cea din mijloc este mai înaltă. A fost amplasat pe traseul Viei Triumphalis, pe porțiunea dintre Circus Maximus spre Forum Romanum, între Colosseum și Palatin. Această cale triumfală începea în Câmpul lui Marte, trecea pe la Circus Maximus și ocolea Palatinul până la Arcul lui Constantin. Imediat după acesta cotea la stânga pe Via Sacra, trecea pe sub arcul de triumf al lui Titus și pe sub cel al lui Septimius Severus și urca pe Capitoliu urmând panta Clivus Capitolinus. Este ultimul din seria arcurilor de triumf construite la Roma si la constructia sa au fost utilizat sistematic elemente preluate de la monumente ridicate anterior.

• 1905: S-a născut  Elias Canetti, prozator, dramaturg și eseist evreu de limbă germană, laureat al Premiul Nobel pe 1981 (d. 1994)

Elias Canetti (n. 25 iulie 1905, Ruse, Bulgaria – d. 14 august 1994, Zürich) a fost un scriitor de limbă germană, evreu sefard originar din Bulgaria, laureat în 1981 al Premiului Nobel pentru Literatură. El a trăit și activat mai ales în Austria, Anglia și Elveția.

Elias Canetti a fost fiul unui comerciant evreu din Rusciuc (astăzi Ruse). Strămoșii săi, evrei sefarzi, au fost expulzați din Spania în 1492. Inițial, numele familiei fusese Cañete, după numele unui sat din Spania. Elias și-a petrecut anii copilăriei, între 1905 și 1911, în Rusciuk până când familia s-a strămutat în Anglia. În 1912, tatăl său a murit subit și, în același an, mama sa s-a mutat cu copiii la Viena.

Canetti a învățat germana la insistențele mamei sale. Ea însăși i-a predat lecții de germană. Până atunci, Canetti vorbise ladino (limba maternă a mamei), bulgara, engleza și puțină franceză (pe ultimele două le studiase în anul petrecut în Anglia). Ulterior, familia s-a mutat întâi la Zürich (1916-1921) și apoi din 1924 în Germania, unde Canetti a absolvit liceul.

Canetti s-a întors la Viena în 1924 ca să studieze chimia. În anii petrecuți în Viena a devenit interesat de filozofie si literatură. A început să scrie sub influența cercurilor literare ale primei republici. Având o orientare politică de stânga, a participat la revolta din iulie 1927. Și-a luat diploma în chimie de la Universitatea din Viena în 1929, însă nu a practicat niciodată profesia sa de chimist.

Elias Canetti s-a căsătorit în 1934 cu scriitoarea Veza (Venetiana) Taubner-Calderon (1897 – 1963), și, în 1971, cu specialista în restaurarea operelor de artă Hera Buschor (1933 – 1988), de la care a avut singurul lui copil, Johanna, în 1972.

Și-a câștigat faima internațională în principal prin romanul Orbirea, scris în 1935. A mai scris piese de teatru și eseuri.

Deși scris la numai 26 de ani Orbirea este un roman complex, de mare originalitate și rafinament psihologic. Axat pe viața câtorva oameni cu structuri psihice diferite, toți însă neobișnuiți într-un anume fel, textul pune în fața cititorului aspecte nefericite ale vieții umane. Romanul este prin excelență unul modern, mai cu seamă prin faptul că absurditatea lui se reduce la natura umană și îndeamnă cititorul la analiză critică. Acțiunea în sine este redusă, lăsând loc monologului interior pentru fiecare personaj în parte. Caracterul oarecum fastidios al acestei tehnici literare este compensat de naturalismul gândurilor personajelor: moarte, tortură, furt, posesiune; nici chiar gândurile lui Kien nu scapă acestei caracterizări, deși ele sunt atenuate la el prin aluzii literare.

Romanul a fost scris pe când autorul se afla la Viena, o perioadă descrisă în volumul memorialistic „Facla în ureche”. Dragostea mamei lui față de el devenise posesivă, și el tocmai o întâlnise pe Veza, viitoarea lui (primă) soție, cu care discuta literatură, dar și despre părinții lor. Frecventa lecturile lui Karl Kraus, care citea din ziarul său, Die Fackel (de unde și numele volumului de memorii ale lui Canetti), discuta despre și cu Freud, Pauli, dr. Sonne. Viena de după primul război mondial rămăsese un centru de o mare efervescență culturală, deși posibilitățile materiale se diminuaseră. Stimularea intelectuală a marelui oraș, trecută prin filtrul creator de geniu, a dus la nașterea Orbirii.

„Masele și puterea” (1960)

Cartea este un studiu al societății ce propune ca premisă a organizării sale instinctul de masă. În cadrul masei (care la bază are conceptul de haită) individul capătă identitate și scop pe plan personal. Pe de altă parte, în anonimatul masei, responsabilitatea se împarte, tinzând spre dispariție. Masele sunt iraționale, construite pentru a fi conduse. Apare astfel oportunitatea devenirii conducătorilor, supraviețuitori sau potentați. Studiul explică motivul și modul prin care masele se supun acestora, descriind din perspectiva condamnării la moarte suspendate unealta principală de conducere: porunca. În epilog, Canetti prezintă câteva supoziții cu privire la dezvoltarea și transformarea haitelor, maselor și conducătorilor în noile condiții ale secolului XXI.

• 1909: Francezul Louis Blériot, aviator, inventator şi inginer, a realizat prima traversare a Canalului Mânecii cu avionul. 

El este considerat prima persoană care a construit un monoplan funcţional.

Pentru această realizare a primit un premiu de 1000 de lire, oferit de ziarul londonez Daily Mail, pentru cel care va reuşi să traverseze cu un aparat de zbor Canalul Mânecii.

• 1917: Margaretha Geertruida Zelle, cunoscută sub numele de Mata Hari, găsită vinovată de spionaj în favoarea Germaniei în timpul Primului Război Mondial, a fost condamnată la moarte. 

Ea a fost executată la 15 octombrie 1917, în Franţa, lângă şanţurile castelului Vincennes. Mata Hari, pe numele său adevărat Margaretha Geertruida Zelle, s-a născut pe 7 august 1876 la Leeuwarden şi a murit la 15 octombrie 1917. La vârsta de 18 ani s-a căsătorit cu un ofiţer olandez de origine engleză, Campbell MacLeod. După divorţul celor doi, Hari s-a făcut cunoscută în Europa fiind dansatoare exotică, curtezană şi spioană în serviciul Germaniei în timpul Primului Război Mondial.

 A fost condamnată şi executată de către un pluton de execuţie francez, în 15 octombrie 1917, pentru spionaj. Plutonul era alcătuit din 12 soldaţi. Se spune că Mata Hari şi-a dat jos de pe ea haina din piele în faţa plutonului înainte să fie ucisă. A spionat pentru Franţa, iar după aceea pentru Germania. Margaretha a avut trei fraţi. Tatăl lor deţinea un magazin, iar afacerile sale erau încununate de succes, investind în industria petrolului. Astfel, până la vârsta de 13 ani, ea învaţă doar în şcoli private. Cu toate acestea, afacerea tatălui său dă faliment în 1889, iar părinţii divorţează. Mama ei moare în 1891, iar tatăl se recăsătoreşte trei ani mai târziu în Amsterdam. Margaretha se mută cu naşul ei. La vârsta de 14 ani este înscrisă la şcoala unei mânăstiri pentru a deprinde bunele maniere. Fiind implicată într-un scandal, doi ani mai târziu este exmatriculată. Peste alţi doi ani se căsătoreşte cu Campbell MacLeod, un vârstnic ofiţer scoţian din armata olandeză. Căsnicia nu are încă de la început niciun viitor, dar durează totuşi şapte ani. În 1903, Margaretha se mută la Paris şi lucrează ca dansatoare profesionistă sub numele de Lady MacLeod. În curând îşi schimbă numele de scenă în Mata Hari. 

Meseria ei de bază este cea de dansatoare orientală la un circ. În jurul numelui Mata Hari construieşte şi o poveste tragică, ea istorisind că era fiica unei femei din India care a murit când a născut-o. Numele său ar fi însemnat „ivirea zorilor“. 

Cariera ei cunoaşte un succes important, dansul său implicând nuditatea. Ea este considerată până astăzi una dintre inventatoarele streaptease-ului. În afara scenei, fascinată de uniforme, ea acceptă să fie amanta unor ofiţeri.Reîntoarsă la Paris în 1915, după o lungă şedere la Berlin, în plin război mondial, este acuzată de spionaj în favoarea Germaniei. Dorind să-şi demonstreze nevinovăţia, se oferă să spioneze în favoarea Franţei. Rămâne un mister felul în care ea şi-a desfăşurat activitatea de spion însă, se pare că finalmente ajunsese să acţioneze pentru ambele părţi şi evident, să fie plătită de acestea. Pe 12 februarie 1917, Mata Hari este arestată la Paris, chiar dacă nu existau dovezi certe în favoarea acuzaţiilor. Este acuzată de înaltă trădare şi condamnată la moarte, chiar dacă şi-a susţinut tot timpul nevinovăţia. Sentinţa avea să fie dusă la îndeplinire de un pluton format din 12 oameni. Legenda execuţiei spune că a fost adusă în cele mai scumpe haine ale sale, iar înainte ca plutonul să tragă s-a dezbrăcat complet.

• 1921: A intrat în vigoare Tratatul de la Trianon 

 Franţa a consfinţit existenţa unui stat maghiar independent si  trecerea către statele succesoare a 71% din teritoriul Transleithaniei (partea ungară a Dublei Monarhii) şi a 63% din populatie,  în majoritatea ei alcătuită din etnici ne-maghiari.

Tratatul nu a ocupat un rol la fel de important în conştiinţa populaţiei statelor succesoare; în principiu, pentru acestea Tratatul de la Trianon a consfinţit realizarea dreptului la autodeterminare al popoarelor din Transleithania şi a consfinţit o realitate existenta pe teren (majoritatea teritoriilor fusesera deja ocupate de către forţele armate ale României, Cehoslovaciei, Statului Sîrbilor, Croaţilor şi Slovenilor).

Frontierele Ungariei cu statele vecine, astfel cum au fost descrise în tratat au fost delimitate în anii imediat următori. Singura excepţie a fost oraşul Sopron (în limba germana Odenburg) din Burgenland care, în urma unui plebiscit ţinut la data de 14 decembrie 1921, a decis să rămînă parte a Ungariei.

Dispoziţiile tratatului referitoare la minorităţile din Ungaria au fost aplicate parţial, astfel ca procesul de asimilare a acestora a continuat, Ungaria fiind în prezent unul din statele cele mai omogene etnic din Europa.

Tratatul de la Trianon a fost semnat la data de 4 iunie 1920 între Puterile Aliate învingătoare în Primul Război Mondial şi Ungaria, în calitate de stat succesor al Imperiului Austro-Ungar, stat învins în Primul Război Mondial. Tratatul a fost semnat în Franţa la Palatul Marele Trianon de la Versailles de către 16 state aliate (inclusiv România) pe de o parte şi de Ungaria de altă parte. Tratatul a fost semnat pentru a stabili frontierele între statele succesoare ale Austro-Ungariei: Austria, Ungaria, Regatul Sîrbilor Croaţilor şi Slovenilor (stat redenumit ulterior Iugoslavia), Cehoslovacia, precum şi între România şi Ungaria.

Tratatul este divizat în patru părţi.

    Prima parte include Pactul Ligii Naţiunilor (parte comuna pentru toate tratatele de pace încheiate după Primul Război Mondial).

    Partea a doua (articolele 27-35) defineşte frontierele Ungariei cu statele vecine. În principiu, acestea sunt actualele frontiere ale Ungariei. Frontiera româno-ungară este descrisă în sectiunea a doua a articolului 27 (traseul actualei frontiere între România şi Ungaria). În principiu, Tratatul consfinţea includerea teritoriului Croaţiei, Sloveniei şi Voivodinei în cadrul Regatului Sîrbilor, Croaţilor şi Slovenilor, a Slovaciei şi Ruteniei în cadrul Cehoslovaciei, a Transilvaniei şi părţii răsăritene a Banatului în cadrul României şi a Burgenlandului în cadrul Republicii Austriei.

    Partea a treia (articolele 36-78) intitulata “Clauze politice pentru Europa“, conţinea o serie de clauze privind, pe de o parte cadrul bilateral al relatiilor dintre Ungaria şi statele vecine, recunoaşterea unor clauze politice privind anumite state din Europa, dispoziţii referitoare la cetăţenie, protecţia minorităţilor naţionale.

    Partea a patra (articolele 79-101), intitulată “Interesele Ungariei în afara Europei” conţinea prevederi referitoare la renunţarea de către Ungaria la tratatele încheiate de către Dubla Monarhie cu Maroc, Egipt, Siam (Thailanda de azi) şi China.

• 1941: Potrivit unui comunicat militar oficial, a fost încheiată campania militară purtată de armata română, alături de cea germană, pentru eliberarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei (declanşată la 22 iunie acelaşi an), armata română pierzând pe front 24.396 de militari. 

În fapt, luptele s-au desfăşurat până la până la 31 iulie…. Din cei 1.139.594 oameni înscrişi în planurile de mobilizare la 22 iunie 1941 (39 476 ofiţeri, 57 002 subofiţeri şi 1.043.116 trupă), 325.685 de militari au încadrat marile unităţi, unităţi şi formaţiuni aparţinând armatelor 3 şi 4 şi Corpului 2 armată (ultimul subordonat Marelui Stat Major), dislocate în zona operativă din estul ţării, structura iniţială de comandament fiind următoarea: Grupul de armate „general Antonescu” cuArmata 3 română (comandant: generalul Petre Dumitrescu) în nordul Bucovinei (subordonată din punct de vedere operativ Armatei 11 germană), Armata 4 română (comant: generalul Nicolae Ciupercă) în Moldova (20 km sud Iaşi, confluenţa Siretului cu Dunărea) şi Corpul 2 armată(în Dobrogea). Armata 11 germană (comandant: generalul Eugen von Schobert), dislocată în nord-estul Moldovei (la nord de Iaşi) avea în compunere, alături de cele trei corpuri de armată proprii (şase divizii) şi următoarele mari unităţi române: Corpul de cavalerie, diviziile 6, 8, 13, 14, 15 infanterie şi 1 blindată. În acţiunile de luptă au mai fost angajate forţe ale Aviaţiei şi Marinei militare. 

Iniţial, acţiunile militare desfăşurate pe frontul românesc până la 2 iulie 1941 (împotriva armatelor 9, 18 şi independentă de Litoral) au avut un caracter de acoperire strategică, fiind concretizate prin constituirea unor capete de pod la est de Prut, în Basarabia, şi prin mici pătrunderi realizate în partea de nord a Bucovinei. Victoriile obţinute de armatele feldmareşalului Gerld von Runstedt la nord de mlaştinile Pripetului şi retragerea forţelor sovietice spre Uman au determinat (2 iulie 1941) trecerea la ofensiva propriu-zisă (ipoteza „München”), în cadrul căreia lovitura principală a executat-o Armata 11 germană.Armata 3 română (comandant: generalul Petre Dumitrescu) a acţionat, în subordinea Armatei 11 germane, în nordul Bucovinei pe direcţia Storojineţ - Cernăuţi - Hotin, eliberând la 5 iulie Cernăuţiul - capitala istorică a Bucovinei, străveche cetate a lui Ştefan cel Mare. Revenirea trupelor române pe străvechile plaiuri bucovinene a fost primită cu bucurie de români. La 4 iulie 1941, la Tărnăuca, menţiona jurnalul de operaţii al Batalionului 10 vânători de munte, „steagurile şi culorile naţionale româneşti fâlfâie în bătaia vântului celei mai mari bucurii. Bătrâni, femei, copii, cu braţe pline de flori, cu ochii înlăcrimaţi de bucurie strigau din piepturile lor româneşti: Trăiască armata română, Trăiască România! Şi sărutau arma ostaşului român care i-a dezrobit. Au fost clipe de înălţare, clipe care au întărit curajul şi au îndârjit pe ostaşii români.

 Pretutindeni, prin satele pe unde am trecut, aceeaşi bucurie, aceeaşi veselie, aceleaşi manifestări româneşti curate”. Vestea eliberării Cernăuţiului (5 iulie 1941) a provocat în toată ţara un entuziasm „de nedescris”, după cum aprecia presa vremii. „Copii soldaţilor care au intrat în capitala Bucovinei acum 23 de ani - se arăta în ziarul „Universul” - intră azi, la rândul lor, în Cernăuţi, fraţi de sânge şi de suflet, cu pasul sprinten, cu ochi tineri, cu fruntea sus ... Ne închinăm cu recunoştinţă adâncă şi sinceră pietate în faţa tuturor acelora care, prin sacrificiul lor, ne-au dat acest ceas istoric”. Aceeaşi bucurie au manifestat românii bucovineni şi în timpul înaintării trupelor noastre spre Hotin, fosta cetate de hotar a lui Stefan cel Mare, eliberată la 8 iulie 1941. Elogiind jertfa vânătorilor de munte, care au reuşit “să înfigă din nou steagul românesc zidurile bătrânei cetăţi a lui Ştefan cel Mare”, generalul Petre Dumitrescu consemna următoarele în ordinul de zi dat pe Armata 3: “Mulţi dintre ostaşii acestei brigăzi îşi dorm somnul de veci pe aceste câmpuri de bătaie. Onoare lor! Să nu-i uităm!”. După eliberarea Hotinului, trupele române din zonă au fost dirijate spre zona Moghilev, în vederea participării la forţarea Nistrului şi a străpungerii liniei fortificate „Stalin”. Înaintând pe drumuri desfundate de ploi, uneori sub focul artileriei sovietice de dincolo de fluviu, dar primite pretutindeni cu „flori, pâine şi sare”, chiar de către populaţia satelor locuite de naţionalităţi, brigăzile 1, 2, 4 mixte munte şi 8 cavalerie au ocupat în timp util dispozitivul ordonat. Armata 11 germană (comandant: generalul Eugen von Schobert), în compunerea căreia au acţionat şi numeroase mari unități române, a eliberat partea centrală a Basarabiei, la nord de masivul Corneşti. Cooperarea de luptă româno-germană a avut ca rezultat înfrângerea trupelor sovietice din zona Bălţi și din masivul Corneşti, precum și ajungerea rapidă pe Nistru. Chișinăul - capitala Basarabiei - (și zona înconjurătoare) a fost eliberat (16 iulie 1941) prin acţiunea conjugată a Corpului 54 armată german (în compunerea căruia au acţionat şi trei divizii române), care a manevrat dinspre nord şi nord-vest, şi a Corpului 3 armată român, care a acţionat ofensiv dinspre sud-vest. În timpul acţiunilor eliberatoare, sublocotentul Ştefan Marinescu din Divizia blindată română a înălţat pe turla bisericii “Sfânta Treime” tricolorul românesc. Seara, în jurul orelor 18, în oraş au pătruns şi primele elemente ale Diviziei 72 infanterie germane. Imediat, generalul Erik Hansen, comandantul Corpului 54 armată german, a menţionat următoarele într-o radiogramă trimisă generalului Ioan Sion:“Felicit divizia pentru frumosul success pe care l-a avut la cucerirea capitalei Basarabiei şi voi raporta conducătorului statului în acest sens”. Eliberarea Chişinăului a constituit un prilej de bucurie pentru întreaga țară. Relevând semnificaţia momentului ziarul „Universul” consemna:“Hotarele ciuntite acum un an au fost reîntregite de ostaşul neînfricat al României. După Bucovina eliberată de sub jugul străin acum două săptămâni, iată că, numai după alte câteva zile cealaltă provincie robită - Basarabia a revenit la matcă”. Momentul a oferit lui Iuliu Maniu, preşedintele Partidului Naţional-Ţărănesc, prilejul de a adresa un memoriu generalului Ion Antonescu prin care îşi exprima bucuria şi satisfacţia pentru că ,,am recâştigat două provincii frumoase şi că am readus milioane de suflete româneşti la vatra strămoşească”, acţiune în care ,,jertfa sângelui scump al armatei noastre glorioase a reparat ruşinea pe care cârmuitorii inconştienţi de pe vremuri au adus-o ţării noastre”. În continuare, liderul naţional-ţărănist se pronunţa împotriva continuării războiului pe teritoriul sovietic, apreciind că ,,ar fi prea pretenţios să credm că continuarea războiului germano-rus ar depinde de colaborarea noastră, precum este nu mai puţin pretenţios să proclamăm noi; România, război sfânt contra Rusiei, pentru organizarea ei internă, de stat şi socială. Războiul sfânt, militar şi politic, să-l păstrăm pentru România Mare, cu toate provinciile sale. Nu avem nici un soldat de sacrificat pentru scopuri străine. Trebuie să cruţăm armata noastră pentru scopurile noastre româneşti, care sunt multe şi mari şi de tragică actualitate pentru foarte apropiate vremuri”. În sudul Basarabiei, Armata 4 română (comandant: generalul Nicolae Ciupercă) a acţionat la sud de masivul Corneşti, executând lovitura principală, cu Corpul 3 armată, pe direcţia Albiţa - Chişinău - Dubăsari şi o acţiune de fixare cu Corpul 5 armată, la est de Fălciu, în capul de pod Ţiganca, Epureni, Cania, unde s-au dus şi cele mai grele lupte (înregistrându-se circa 1 700 militari români ucişi în lupte). A urmat, acţiunea de urmărire spre Nistru, trupele sovietice fiind respinse, pretutindeni, dincolo de fluviu. Eliberarea oraşului Cetatea Albă (25/26 iulie 1941) a dat prilejul Marelui Cartier General român să anunţe întreaga ţară: ,,Lupta pentru dezrobirea brazdei româneşti de la răsărit s-a terminat. Din Carpaţi până la Mare suntem din nou stăpâni pe hotarele străbune”. 

Eliberarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei s-a făcut prin lupta eroică a trei armate (1 şi 4 române şi 11 germană, cu 10 corpuri de armată - 7 române: 2, 3, 4, 5, 11, de munte şi de cavalerie şi 3 germane: 11, 30 şi 54 armată), care au avut în compunere 20 de divizii (14 române şi 6 germane), 3 brigăzi de munte, 4 brigăzi de cavalerie, 2 brigăzi de fortificaţii şi numeroase elemente neîndivizionate române. Trupelor terestre li s-au adăugat forţele Aeronauticii şi Marinei militare. În cele 35 de zile de lupte armata română a angajat 473.103 militari (18 361 ofiţeri, 17.286 subofiţeri şi 437.456 trupă). Pierderile înregistrate (până la 31 iulie) s-au ridicat la 24.396 militari (5.011 morţi, 13.987 răniţi şi 4.487 dispăruţi. Un rol decisiv în restabilirea graniței pe Nistru a avut Armata 11 germană, Ion Antonescu (și nu numai el) recunoscânt, chiar atunci, că fără contribuție germană Basarabia și nordul Bucovinei nu puteau fi reîntregite. Bucuria a fost imensă în întreaga ţară. 

Pretutindeni, pe imense pancarte, se putea citi „Români, dreptatea învinge!”, dar şi „Nici o brazdă nu se uită!”. Aluzia la Transilvania ocupată de unguri era evidentă. Aceasta cu atât mai mult cu cât, conducând lupta pentru consolidarea graniţei răsăritene a ţării, Ion Antonescu a avut în permanenţă privirea îndreptată şi spre Ardeal, transmiţând refugiaţilor transilvăneni (12 septembrie 1941): „Nici o brazdă românească nu se uită”.

• 1978: În Anglia se naşte primul copil conceput prin fecundare artificială, fetiţa Louise Brown. Fecundarea a fost realizată de profesorii Roger Edwards şi Patrick Steptoe.

Să aveți o zi frumoasă!