29 Iulie

Este a 210-a zi a anului. 
Au mai rămas 155 de zile până la sfârșitul anului. 
Soarele răsare la 06 h 59 m și apune la 20 h 44 m.  

Citatul zilei

„Nimic nu e mai frumos decât arta de a fi liber, dar nimic nu este mai greu decât a învăţa cum să foloseşti libertatea.” (Alexis de Tocqueville)

Ziua Imnului Naţional – “Deşteaptă-te, române!”

Ziua imnului naţional al României - "Deşteaptă-te române!", simbol al unităţii Revoluţiei Române de la 1848 - este sărbătorită an de an la 29 iulie, dată la care, în anul 1848, ''Deşteaptă-te române!'' a fost cântat pentru prima dată oficial, în Parcul Zăvoi din Râmnicu Vâlcea.
Interzis de regimurile totalitare timp de aproape o jumătate de secol, “Deşteaptă-te, române!” a fost ales, imediat după Revoluţia din Decembrie 1989, imnul naţional al României, fiind consacrat prin Constituţia din 1991.

Ziua de 29 iulie a fost desemnată, în 1998, Ziua Imnului Naţional al României - “Deşteaptă-te, române !”, simbol al unităţii Revoluţiei Române de la 1848.

În varianta prescurtată imnul este intitulat Deşteaptă-te române şi conţine 4 strofe, selectate din cele 11 strofe ale poeziei Un răsunet.

Versurile imnului naţional actual al României aparţin lui Andrei Mureşanu (1816-1863), poet romantic, jurnalist, traducator, un adevarat tribun al al epocii Revoluţiei de la 1848. Muzica a fost compusa de Anton Pann (1796-1854), cunoscut poet şi culegator de folclor.

Poemul “Un răsunet” al lui Andrei Muresanu, scris în vremea Revoluţiei de la 1848, a fost pus pe note în câteva zile de Anton Pann şi cântat pentru prima dată pe 29 iunie 1848 la Râmnicul Vâlcea.

Ideea unui imn naţional s-a născut încă din 1840 în Principatele Române, când era cântat mai ales la festivităţile oficiale unde apărea domnitorul ţării. În anul 1881 cu prilejul încoronării regelui Carol I, poetul Vasile Alecsandri a scris textul „Imnului regal român”. Imnul s-a cântat în mod oficial pentru prima dată în România în anul 1884, la încoronarea regelui Carol I.

Imnul regal a fost înlocuit în 1948 de “Zdrobite cătuşe”, apoi de ,,Te slăvim, Românie !” şi de imnul comunist “Trei culori”. Acestuia i-a luat locul după Revoluţie “Deşteaptă-te, române !”. Versurile şi aranjamentul îi aparţin lui Andrei Mureşanu, iar Anton Pann este creditat ca autor al muzicii imnului. Cu toate acestea, Gheorghe Ucenescu, un dascăl la primul gimnaziu românesc braşovean susţinea că el este autorul muzicii.

Imnul de stat al României este alcătuit din unsprezece strofe. La ocazii festive se interpretează strofele 1, 2, 4 şi 11.

Data de 29 iulie a fost proclamată, în conformitate cu Legea nr. 99/1998, Ziua Imnului Naţional al României - 'Deşteaptă-te române!', simbol al unităţii Revoluţiei Române de la 1848.

La 29 iulie 1848, 'Deşteaptă-te române!' a fost cântat pentru prima dată în Parcul Zăvoi din Râmnicu Vâlcea. La originea Imnului Naţional al României se află poemul patriotic 'Un răsunet' de Andrei Mureşanu, publicat în numărul iunie-iulie 1848 al suplimentului 'Foaie pentru minte, inimă şi literatură', pe o melodie culeasă de Anton Pann.

Interzis de regimurile totalitare, timp de aproape o jumătate de secol, 'Deşteaptă-te române!' a fost ales imediat după decembrie 1989 Imnul Naţional al României, fiind consacrat prin Constituţia din 1991.

Conform Constituţiei României, Imnul Naţional este considerat simbol naţional, alături de drapelul tricolor, stema ţării şi sigiliul statului.

România a avut  de-a lungul  istoriei ca imnuri naţionale  si alte  cântece, incepand cu  „Trăiască Regele” de Vasile Alecsandri, cântat între anii 1866-1948.

Odata cu venirea comuniştilor la putere în România,  Imnul “Desteapta-te romane”, acest simbol vechi al libertăţii românilor  a fost  interzis, deoarece, în condiţiile ocuparii tarii de catre armatele sovietice,  cantecul   aducea mai degrabă aminte de libertatea pierdută, decât de cea câştigată,  asa cum pretindea propaganda tradatoare comunista.

 O dată cu abdicarea forţată a Regelui Mihai I, la 30 decembrie 1947 multe alte marşuri şi cântece patriotice au fost interzise.

In perioada  1948-1953 imnul tarii a fost „Zdrobite cătuşe”, pe versuri de Aurel Baranga şi muzica de Matei Socor.

 Dupa 1953 si pana in 1977, imnul  tarii  a fost „Te slăvim Românie” , care proslavea  “infratirea” dintre Uniunea Sovietică şi statul român, dupa care a urmat   imnul  „Trei culori”, în perioada 1977-1989, pe muzică de Ciprian Porumbescu.

 Revoluţia anticomunistă din decembrie 1989,  a impus  practic instantaneu şi generalizat,cântecul „Deşteaptă-te, române!”,  care  a fost cântat ca un adevărat imn naţional, înlocuind imnul „Trei culori”  compus de Ciprian Porumbescu , dar mutilat de versurile impuse de Ceausescu.

 Astfel, “Desteapta-te romane” a devenit  Imn Naţional de la sine, impunându-se  sub formidabila presiune a manifestanţilor anticomunisti  si a fost  consacrat prin Constituţia Romaniei din 1991.

Deşteaptă-te, române, din somnul cel de moarte,

În care te-adânciră barbarii de tirani!

Acum ori niciodată croieşte-ţi altă soarte,

La care să se-nchine şi cruzii tăi duşmani!

Acum ori niciodată să dăm dovezi la lume

Că-n aste mâni mai curge un sânge de roman,

Şi că-n a noastre piepturi păstrăm cu fală-un nume

Triumfător în lupte, un nume de Traian!

Înalţă-ţi lata frunte şi caută-n giur de tine,

Cum stau ca brazi în munte voinici sute de mii;

Un glas ei mai aşteaptă şi sar ca lupi în stâne,

Bătrâni, bărbaţi, juni, tineri, din munţi şi din câmpii!

Priviţi, măreţe umbre, Mihai, Ştefan, Corvine,

Româna naţiune, ai voştri strănepoţi,

Cu braţele armate, cu focul vostru-n vine,

„Viaţă-n libertate ori moarte!” strigă toţi.

Pre voi vă nimiciră a pizmei răutate

Şi oarba neunire la Milcov şi Carpaţi!

Dar noi, pătrunşi la suflet de sfânta libertate,

Jurăm că vom da mâna, să fim pururea fraţi!

O mamă văduvită de la Mihai cel Mare

Pretinde de la fii-şi azi mână d-ajutori,

Şi blastămă cu lacrimi în ochi pe orişicare,

În astfel de pericol s-ar face vânzători!

De fulgere să piară, de trăsnet şi pucioasă,

Oricare s-ar retrage din gloriosul loc,

Când patria sau mama, cu inimă duioasă,

Va cere ca să trecem prin sabie şi foc!

N-ajunse iataganul barbarei semilune,

A cărui plăgi fatale şi azi le mai simţim;

Acum se vâră cnuta în vetrele străbune,

Dar martor ne e Domnul că vii nu o primim!

N-ajunse despotismul cu-ntreaga lui orbie,

Al cărui jug din seculi ca vitele-l purtăm ;

Acum se-ncearcă cruzii, în oarba lor trufie,

Să ne răpească limba, dar morţi numai o dăm!

Români din patru unghiuri, acum ori niciodată

Uniţi-vă în cuget, uniţi-vă-n simţiri!

Strigaţi în lumea largă că Dunărea-i furată

Prin intrigă şi silă, viclene uneltiri!

Preoţi, cu cruce-n frunte! căci oastea e creştină,

Deviza-i libertate şi scopul ei preasfânt.

Murim mai bine-n luptă, cu glorie deplină,

Decât să fim sclavi iarăşi în vechiul nost’ pământ!

Evenimente de-a lungul timpului...

• 1521:  A fost redactată Scrisoarea lui Neacşu de la Câmpulung către Johannes Benkner, judele Braşovului, fiind cel mai vechi text în limba română.

Ea a fost descoperită în 1894 în Arhivele Naţionale ale judeţului Braşov, unde se păstrează şi astăzi.

Documentul original pe hârtie, cu pecete aplicată pe verso, se referă la mişcările militare ale Otomanilor la Dunăre şi trecerea lui Mohammed-Beg prin Ţara Românească.

Cel mai vechi document scris în limba română este Scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung, descoperită de Friedrich Stenner în anul 1894, în Arhivele Naţionale ale judeţului Braşov (una dintre cele mai vechi instituţii ale oraşului, menţionată documentar încă din 1476), unde se găseşte şi astăzi.
Datarea acestei scrisori s-a făcut după evenimentele şi personajele care apar, data fiind 29-30 iunie 1521. Această scrisoare l-a avut ca destinatar pe Johannes Benkner, ea intitulându-se „Scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung către judele Braşovului, Hanăş Begner", iar conţinutul documentului - foarte important pentru limba noastră - se referea la ieşirea armatei turceşti din Sofia: „să ştii domnia tă că a venit un om de la Nicopole şi mi-a spus că a văzut cu ochii lui că au trecut corăbii pe Dunăre în sus". (Această armată se pregătea pentru campania de cucerire a Ungariei. În scrisoare apare Soliman al II-lea Magnificul, numit în document „Împăratul", mai apare Mehmet beg, sângeapul Nicopolei şi „Basarab", adică Neagoe Basarab). 

Textul scrisorii:

„Mudromu I plemenitomu, I cistitomu I bogom darovanomu jupan Hanăş Bengner ot Braşov mnogo zdravie ot Nécşu ot Dlăgopole. (= Preaînţeleptului şi cinstitului, şi de Dumnezeu dăruitului jupân Hanăş Bengner din Braşov multă sănătate din partea lui Neacşu din Câmpulung, n. n.).

I pak (=şi iarăşi) dau ştire domnie tale za (=despre) lucrul turcilor, cum am auzit eu că împăratul au eşit den Sofiia, şi aimintrea nu e, şi se-au dus în sus pre Dunăre.

I pak să ştii domniia ta că au venit un om de la Nicopole de miie me-au spus că au văzut cu ochii lor că au trecut ciale corăbii ce ştii şi domniia ta pre Dunăre în sus.

I pak să ştii că bagă den toate oraşele câte 50 de omin să fie de ajutor în corăbii.

I pak să ştii cumu se-au prins neşte meşter(i) den Ţarigrad cum vor treace ceale corăbii la locul cela strimtul ce ştii şi domniia ta.

I pak spui domniie tale de lucrul lui Mahamet beg, cum am auzit de boiari ce sunt megiiaş(i) şi de generemiiu Negre, cum i-au dat împăratul sloboziie lui Mahamet beg, pe io-i va fi voia, pren Ţeara Rumânească, iară el să treacă.

I pak să ştii domniia ta că are frică mare şi Băsărab de acel lotru de Mahamet beg, mai vârtos de domniile voastre.

I pak spui domniietale ca mai marele miu, de ce am înţeles şi eu. Eu spui domniietale iară domniiata eşti înţelept şi aceste cuvinte să ţii domniiata la tine, să nu ştie umin mulţi, şi domniile vostre să vă păziţi cum ştiţi mai bine.

I bog te veselit. Amin.”(=Şi Dumnezeu să te bucure. Amin)

(Apud Hurmuzachi – Iorga. Documente, XI, 843).

După cum se observă, limba folosită în scrisoare este foarte asemănătoare cu cea folosită astăzi (caracterele folosite sunt cele chirilice), dar emoţionante pentru zilele noastre sunt şi porţiunile de introducere şi final, fiindcă în ambele neguţătorul Neacşu Lupu aminteşte de Dumnezeu: „Înţeleptului şi de bun neam şi cinstitului şi de Dumnezeu dăruitului, dumisale Hanăş Begner din Braşov, multă sănătate de la Neacşul din Câmpulung" şi în încheiere „Şi Dumnezeu să te bucure, amin!" 

• 1805: S-a născut Alexis de Tocqueville, publicist și politician francez (d. 1859)

Alexis Henri Charles de Clérel, viconte de Tocqueville a fost un gânditor politic, istoric și scriitor francez. Raymond Aron a pus în evidență aportul său la dezvoltarea sociologiei.

Alexis de Tocqueville s-a născut într-o familie din vechea nobilime normandă. Educat de un abate jansemist, el a absolvit colegiul din Metz, a studiat dreptul și a luat parte la cursul de istorie a a lui François Guizot.În tinerețe, Tocquilaeville a petrcut nouă luni în Maeica, călătorie care a reprezentat sursa de inspirație a celor două volume ale operei sale „Despre democrația în America”(1835, 1840).Primul i-a adus o largă cunoaștere și alegerea sa ca membru al academiei franceze. Proieminent om de litere,deputat în monarhia din iulie, și participant important la ccea de-a Doua Republică, Tocquilaeville, s-a retras din politică după lovitura de stat a lui Louis Bonaparte. Vechiul regim și revoluția a fost publicată, însoțită de laude, în 1856, cu trei ani înainte de moartea sa, survenită la vîrsta de 54 de ani.Versiunea lui Tocqueville despre liberalismul politic a influențat profund opoziția în timpul imperiului.Această influență a slăbit odată cu crearea celei de-a Treia Republici, întrucît lucrările lui Tocquilaeville au eludat canaoanele disciplinare și crezurile politice ale pozitivismului și etaismului specifice acelui regim.Opera sa s-a bucurat de o puternică renaștere în a doua jumătate a secolului al XX-lea, în special după declinul marxismului. Tocqueville folosește, în general termenul de „democrație” ca un termen mai degrabă social decît politic, pentru a se referi la o societate caracterizată de egalitatea condițiilor sociale decît politic(fără o aristocrație privelegiată, cu cariere deschise tuturor cetățenilor) și de diferite sentimente la care acesta dă naștere.

• 1834: A fost înregistrat primul accident rutier. O diligență cu aburi, a inginerului Edinburg, a lovit o piatră pusă în mod intenționat în drum. Cazanul cu aburi a explodat provocând moartea a 5 persoane.

• 1836: Inaugurarea Arcului de Triumf din Paris, Franța.

Arcul de Triumf (Arc de Triomphe în franceză) este un monument situat în Paris, în Place de l'Étoile, la extremitatea vestică a bulevardului Champs-Élysées. Se află pe o esplanadă circulară cu un diametru de 120 m, la intersecția a douăzeci bulevarde, cum ar fi Kléber, Grande Armée, Wagram și Champs-Élysées.

Își are originea într-un discurs pronunțat de Napoleon Bonaparte după bătălia de la Austerlitz, pe 2 decembrie 1805: „Va veți întoarce acasă sub arcuri de triumf.” Un decret adoptat pe 18 februarie 1806 a lansat lucrările, finanțate prin contribuțiile ale Grande Armée. Piatra de temelie s-a pus pe 18 august 1806, ziua de naștere a lui Napoleon.

Lucrările s-au suspendat după căderea Primului Imperiu în 1815, apoi s-au reluat sub conducerea lui Jean-Nicolas Huyot în 1826, în timpul domniei lui Ludovic al XVIII-lea. Huyot a realizat antablamentul, bolta ogivală pentru a susține dalajul superior, și bolta cu casete a arcului principal. Ludovic-Filip și prim-ministrul său Adolphe Thiers au ales programul iconografic al altoreliefurilor și sculptorii: Plecarea voluntarilor din 1792 (și cunoscut sub numele La Marseillaise) de către François Rude, Triumful din 1810 de către Jean-Pierre Cortot, Rezistența din 1814 și Pacea din 1815 de către Antoine Étex. Construirea s-a terminat în 1836 dub îndrumarea arhitectului Guillaume-Abel Blouet. Arcul a fost inaugurat pe 29 iulie 1836 pentru a sărbători cea de-a săsea aniversare a „Revoluției din iulie”, care a adus la putere Monarhia din Iulie.

Monumentul este inspirat de arhitectura romană și în special de Arcul de triumf lui Janus la Roma, cu formă tetrapil. În anumite aspecte se îndepărtează de modelul roman: nu includ nici o coloană și este de dimensiuni excepționale, cu 50 m înălțime, 45 m lățime și 22 adâncime.

Comandat de  imparatul Napoleon in 1906,  a fost inspirat de arhitectura  romana, fiind  înalt de cincizeci de metri. 

Poartă patru statui, câte una pe fiecare stâlp :

    Triumful din  1810

    Rezistența

    Pacea

    La Marseillaise

Pe zidurile interioare sunt înscriși cei 558 de generali ai Imperiului. Numele celor care au murit în luptă sunt subliniate.

Arcul face parte acum din monumentele naționale franceze cu o mare însemnătate istorică.

La picioarele sale se află Mormantul soldatului necunoscut   din Primul Razboi Mondial .

Programul iconografic se desfășoară în ordine cronologică pe altoreliefurile pilierelor:

Deasupra pereților se afla șase basoreliefuri, care ilustrează episoade marcante ale războaiele revoluționare și napoleoniene. Partea inferioară a antablamentului este decorată cu o friză, ce reprezintă plecarea și întoarcerea ale armatelor în cadrul campanii din Italia și al campanii din Egipt. Pe zidurile interioare sunt înscriși cei 558 de generali ai Imperiului. Numele celor care au murit în luptă sunt subliniate. Pe aticul se găsesc 30 de scuturi, fiecare purtând numele unei victorii a Revoluției sau a lui Napoleon: Valmy, Jemmapes, Fleurus, Montenotte, Lodi, Castiglione, Rivoli, Arcole, Pyramides, Aboukir, Alkmaer, Zurich, Heliopolis, Marengo, Hohenlinden, Ulm, Austerlitz, Jena, Friedland, Somosierra, Essling, Wagram, Moscova, Lützen, Bautzen, Dresda, Hanau, Montmirail, Montereau și Ligny.

• 1846: S-a născut Isabel, Prințesă Imperială a Braziliei (d. 1921)

Dona Isabel (29 iulie 1846 – 14 noiembrie 1921), a fost moștenitoarea prezumptivă a tronului Braziliei și a purtat titlul de Prințesă Imperială. Isabel s-a născut la Rio de Janeiro, ca fiica cea mare a împăratului Pedro al II-lea al Braziliei și a soției lui, Teresa Cristina a celor Două Sicilii.

Isabel în jurul vârstei de 5 ani, c. 1851. Aceasta este prima fotografie a Prințesei

Isabel s-a născut la 29 iulie 1846 la ora 6 p.m. în Rio de Janeiro la Palatul São Cristóvão. A fost fiica cea mare a împăratului Braziliei Pedro al II-lea și a a soției lui, Teresa Cristina a celor Două Sicilii. La 15 noiembrie infanta a fost botezată printr-o ceremonie la Igreja da Glória. Nașii ei au fost, ambii reprezentați prin procură, unchiul ei regele Ferdinand al II-lea al Portugaliei și bunica maternă María Isabella a Spaniei.

A fost botezată Isabel Cristina Leopoldina Augusta Micaela Gabriela Rafaela Gonzaga. Ultimele ei patru nume erau întotdeauna acordate membrilor familiei ei, în timp ce celelalte erau în onoarea strămoșilor. De exemplu, Isabel și Cristina erau în onoarea bunicii materne și a mamei.

A fost membră a ramurii braziliene a Casei de Braganza prin tatăl ei și de la naștere a primit titlul onorific de „Dona”. A fost nepoata împăratului Braziliei Pedro I și nepoata reginei portugheze Maria a II-a. Prin mama ei, a fost nepoata regelui Francisc I al celor Două Sicilii.

La puțin timp, fratele ei mai mare, Alfonso (1845-1847), a murit iar Isabel a devenit prințesă imperială și moștenitoare a tronului Braziliei. În același an s-a născut sora ei, Prințesa Leopoldina (1847-1871), care va deveni prietena și compania de joacă a surorii sale. În 1848 Isabel a pierdut statutul de moștenitoare odată cu nașterea fratelui ei Pedro 1848-1850), însă și el a trăit puțin; a murit la vârsta de doi ani.

Pentru a o pregăti pe Prințesa Isabel în rolul ei de moștenitoare la tron​​, Pedro al II-lea a început să-i acorde o bună educație. La sfatul surorii sale, Prințesa Francisca, împăratul a numit în 1855 pe contesa de Barral, soția unui nobil francez ca tutore al fiicelor sale.

• 1848: În parcul Zăvoi din Râmnicu Vâlcea, în fața unei numeroase asistențe, după ce s-a citit noua Constituție, un grup de tineri, avându-l în frunte pe Anton Pann, a intonat pentru prima oară imnul Revoluției pașoptiste "Deșteaptă-te, române", devenit după Revoluția anticomunistă din 1989 imnul național al României.

• 1857: Carol Davila, medic român de orgine franceză, în colaborare cu Nicolae Kretzulescu a pus bazele învaățământului medical din țara noastră, înființând în 1857, Școala națională de medicină și farmacie.

Înfiinţarea acestei şcoli a însemnat un pas important în evoluţia învăţământului medical din Bucureşti. Noul local a adus mari îmbunătăţiri în funcţionarea laboratoarelor şi organizarea lucrărilor practice, precum şi în intreaga activitate didactică.

Printre profesorii de seamă care au contribuit la dezvoltarea învăţământului se numără Carol Davila, Iacob Felix, Alexandru Marcovici, Zaharia Petrescu, Alexandru Sutzu, etc.

În anul 1857, a fost înființată Școala națională de medicină și farmacie. Datorită activității lui Carol Davila, au luat ființă în țara noastră o serie de societăți științifice de profil ("Societatea medicală" — 1857; "Societatea de Cruce Roșie" — 1876; "Societatea științelor naturale" — 1876), precum și două reviste medicale: "Monitorul medical" (1862) și "Gazeta medicală" (1865). În războiul pentru independență (1877-1878) a condus serviciul militar al armatei.

Elevii săi erau trimiși la marile facultăți din Europa: Paris, Roma, Berlin și Viena și se întorceau doctori în medicină, devenind profesori ai facultății din București.

Școala națională de medicină și farmacie s-a dezvoltat treptat, și, la 12 noiembrie 1869, a devenit posibilă înființarea Facultății de medicină din București, care și-a deschis cursurile în ziua de 22 noiembrie 1869. A fost prima facultate de medicină în cadrul Universității din București, și totodată, pe teritoriul țării noastre.

Timp de peste trei decenii nu a avut un sediu propriu. Decanatul, biblioteca și două laboratoare funcționau în clădirea Universității, amfiteatrul de anatomie și cel de anatomie patologică la Spitalul Colțea, celelalte laboratoare în diferite imobile, pe străzile Brezoianu, Sf. Spiridon, Batiștei.

În anul 1883, în urma demersurilor făcute de facultate, Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice a trimis decanatului o copie a planurilor efectuate după cele ale Institutului de Patologie din Innsbruck (Austria), invitând comisia profesorală să accepte un edificiu asemănător.

Clădirea, care trebuia să prevadă și dezvoltarea facultății, urma să cuprindă în secții proprii laboratorul de anatomie și sala de disecție cu secția muzeului de anatomie patologică, amfiteatrul comun pentru cursurile teoretice ale facultății, cu săli pentru colecțiile lor speciale și un cabinet propriu fiecărui profesor, cancelaria facultății, bibliotecă, sala de consiliu și locuințe pentru personalul de serviciu.

Localul Facultății de Medicină a fost ridicat după planurile arhitectului Louis Pierre Blanc (1860-1903). Parțial, construcția a fost terminată în 1901, la 1 octombrie, fiind deschise cursurile și laboratoarele. Clădirea a fost complet terminată și inaugurată în ziua de 12 octombrie 1903, când s-a făcut și inaugurarea statuii lui Carol Davila, așezată în fața facultății, realizată de sculptorul Carol Stork, turnată în bronz în atelierele Școlii de artă și meserii din București. Inițiativa ridicării unui monument al lui Davila fusese luată la primul congres medical național care a avut loc la București, în octombrie 1884.

Intrarea principală, monumentală, străjuită de coloane ionice, dar și interioarele, situează edificiul printre cele mai frumoase din București.

Subsolul, construit din piatră, este soclul pe care este ridicată clădirea formată din 3 etaje. Fațada principală, simetrică, este formată dintr-un parter înalt în apareiaj (un mod de dispunere a pietrelor sau cărămizilor unei zidării aparente), în care pot fi observate ferestrele în arc de cerc.

Corpul central, construit în rezalit (o tehnică de zidărie pentru modularea fațadei unei construcții) și înălțat față de cornișa generală, prezintă o colonadă și un fronton bogat ornat. Colțurile fațadei, scoase în față, adăpostesc scările care permit accesul spre etajele superioare.

Fațada dinspre parcul din curtea palatului este desfășurată simetric față de cele două volume masive din capetele acoperite cu cupole și prezintă cinci arce. Intrarea principală prezintă și un portal din piatră sculptată.

Un merit deosebit în realizarea acestei construcții, precum și în obținerea fondurilor necesare îi este atribuit profesorului Thoma Ionescu (1860-1926), fratele lui Take Ionescu (1858-1922), personalitate politică de primă mărime a vremii.

Celebrul doctor, numit profesor al Facultății de Medicină din București în 1895, rămâne creatorul rahianesteziei superioare, considerată în literatura mondială ca o metodă pur românească. Profesorul dr. Thoma Ionescu a fost decan al Facultății de Medicină și rector al Universității cu intermitențe din 1906 până în 1926.

Rectoratul Facultății de Medicină și Farmacie "Carol Davila" funcționează în casa doctor Turnescu, celebru medic chirurg, profesor la Facultatea de Medicină, casă aflată pe strada Dionisie Lupu, nr. 37. Aceasta a fost construită între anii 1893 și 1895, în stil neoclasic, specific lui Albert Galleron, arhitectul care a realizat și planurile Ateneului Român.

Universitatea de Medicină și Farmacie "Carol Davila" a fost clasificată, în anul 2011, în prima categorie din România, cea a universităților de cercetare avansată și educație, iar clădirea ce o adăpostește este înscrisă pe Lista monumentelor istorice.

• 1900: S-a născut Eyvind Johnson, scriitor suedez, laureat Nobel (d. 1976)

Eyvind Olof Verner Johnson (n. 29 iulie 1900 - d. 25 august 1976) scriitor suedez, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură pe 1974, împreună cu Harry Martinson

Motivația Juriului Nobel a fost următoarea: „pentru o artă narativă vizând peste țări și epoci și pusă în slujba libertății”.

Opera sa este profund angajată în contemporaneitate, de accentuat caracter intelectualist cu problematică socială, politică și psihologică, influențată de analiza freudiană a inconștientului, dar și de experința artistică oferită de proza lui Proust și Joyce.

Eyvind Johnson s-a născut în 1900 la Svartbjörsbyn, lângă Boden, departamentul Norrbotten. Tatăl său, Olof Petter Johnson, era muncitor, tăietor de piatră, originar din Värmland. Eyvind mai avea 5 frați, însă, atunci când tatăl său se îmbolnăvește de silicoză, a fost înfiat de către o mătușă de-a sa, al cărui soț era tot tăietor de piatră. La 14 ani, Eyvind își părăsește părinții adoptivi și pleacă în lume ca să-și câștige singur existența. Face tot felul de munci, lucrează la fasonatul lemnului de construcție și la fabrica de cărămizi. Între 1915–1919 lucrează ca vânzător de bilete, plasator și operator la un cinematograf.

În timpul grevei metalurgice de la Stockholm în 1920, a încercat să trăiască din scris, ceea ce abia îi asigura un minim de existență. În această perioadă a reușit, împreună cu câțiva scriitori in spe, tot de vârsta lui, să editeze o revistă literară, Vãr Nutid (Prezentul nostru), publicație din care au apărut șase numere. În perioada aceea aparținea grupului de scriitori — în devenire — autointitulat „Cai verzi”. Firește, pentru a putea trăi, a continuat să facă diferite munci și în 1921 pleacă în Germania, trece pe la Kiel, pe la Berlin și apoi, trecând prin Renania, ajunge la Paris, unde își câștigă o existență precară scriind la un ziar în suedeză, lucrând ca betonist sau spălând vase într-un mare hotel de lângă Gara de Nord. Se reîntoarce la Berlin, unde stă până în toamna anului 1923, după care revine în Suedia.

• 1907: Ia nastere în Marea Britanie mișcarea “Scout” (“Cercetașii”), care s-a răspândit apoi în întreaga lume.

Scoutul sau mişcarea cercetăşească este o metodă de educaţie şi de formare a copiilor şi a tinerilor prin care ei învaţă să devină cetăţeni responsabili, implicaţi în comunităţile din care fac parte.

Mişcarea Scout s-a răspândit mult, devenind o mare organizaţie cu puncte comune, dar şi cu o mare diversitate. Biroul Mondial al Mişcării Scout declară că actualmente există scoutişti în 216 ţări, având peste 28 de milioane de membri. Mulţi sunt şi în România.

Iniţiată de lordul englez Robert Baden Powell, această mişcare organizează în întreaga lume evenimente, campusuri, întâlniri şi proiecte speciale, destinate să amintească tuturor cercetaşilor de promisiunea făcută la început de drum: a lăsa această lume un pic mai bună decât au găsit-o. Membrii mişcării, practicând un stil de viaţă în aer liber, învaţă să se bazeze pe propriile resurse, aşa cum recomanda Baden Powell în cartea sa „Scouting for Boys“.

Termenul „scouting“ (scout # cercetăşie) făcea referinţă la soldaţii de frontieră şi, în mod simbolic, este aplicat tinerilor ce se pregătesc pentru viaţă, formându-şi prin „metoda Scout“ caracterul, abilitatea manuală, sănătatea fizică şi capacitatea de a sluji.

În anul 1907 Baden-Powell, care ca ofiţer avusese mai multe experienţe de a conlucra cu tinerii, observând că tinerii londonezi duceau o viaţă dezordonată, a organizat o ieşire pe insula Brownsea cu câţiva dintre ei. Experienţa militară, disciplina, intuiţia pedagogică şi carisma sa l-au ajutat nu numai să facă din acei tineri nişte prieteni, ci chiar nişte persoane transformate. Această experienţă a devenit emblematică şi definitorie.

Rolul religiei este fundamental în educaţia din cadrul Scout. Baden Powell spunea: „Am fost întrebat: «Cum intră religia?». Răspunsul meu a fost că religia nu trebuie să „intre“, pentru că ea este deja înăuntrul. Ea este factorul fundamental care prevalează în scoutism“.

La prima tabără de cercetaşi, organizată de Baden-Powell în anul 1907, au participat 20 de tineri, anul acesta - 2007 - numărul participanţilor a fost de 40 de mii. Întâlnirea a stat sub semnul competiţiei, al prieteniei şi al solidarităţii, adunarea fiind încă o ocazie pentru a înţelege că persoane ce provin din diferite culturi, cu religii diverse şi care vorbesc limbi diferite pot să lucreze şi să trăiască laolaltă în pace, pentru a construi o lume mai bună, aşa cum explica Andrea Abrate, responsabilul Federaţiei Italiene a Scoutismului, intervievată de Radio Vatican: „Sigur este o ocazie de a sublinia valoarea educativă a Cercetăşiei şi anume, aceea de a forma cetăţeni ai lumii. Mesajul pe care vrem să-l transmitem cu ocazia centenarului scoutismului este că numărul nostru trebuie să crească pentru a putea răspândi din ce în ce mai mult în lume valoarea, bogăţia diversităţii“.

„Într-un timp în care mulţi tineri sunt lipsiţi de idei clare şi dezorientaţi“, cercetaşii „sunt chemaţi să continue să ofere slujirea lor de o valoare inestimabilă“, le-a scris papa participanţilor la cea de 21-a jamboree. O lucrare, se citeşte în mesaj, care a permis ca „milioane de copii şi adolescenţi să devină adulţi liberi, generoşi şi responsabili, folosind bine talentele cu care i-a înzestrat Dumnezeu şi punându-le în slujba fraţilor“.

Urarea lui Baden Powell este: „Să fiţi mereu fideli promisiunii voastre Scout, chiar şi când nu veţi mai fi tineri, şi Dumnezeu vă va ajuta să o faceţi!“. „Când omul se străduieşte să fie fidel promisiunilor sale, Domnul Însuşi întăreşte paşii săi“, concluzionează Benedict al XVI-lea în mesajul pentru scoutişti.

• 1912: S-a născut Nicolae Steinhardt scriitor, publicist, critic literar și jurist român, originar din Pantelimon, județul Ilfov. 

De origine evreiască, s-a convertit la religia creștină ortodoxă în închisoarea de la Jilava, își va lua numele de fratele Nicolae, și se va călugări după punerea sa în libertate. Este autorul unei opere unice în literatura română, Jurnalul fericirii. A fost doctor în drept constituțional.

In 1958 este arestat Constantin Noica și grupul său de prieteni din care făceau parte și Nicu Steinhardt, alături de Dinu Pillat, Alexandru Paleologu, Vladimir Streinu, Sergiu Al-George, Păstorel Teodoreanu, Dinu Ranetti, Mihai Rădulescu, Theodor Enescu, Marieta Sadova ș.a. La 31 decembrie 1959 este convocat la Securitate, cerându-i-se să fie martor al acuzării, punându-i-se în vedere că dacă refuză să fie martor al acuzării, va fi arestat și implicat în "lotul intelectualilor mistico-legionari". Anchetat pentru că a refuzat să depună mărturie împotriva lui Constantin Noica, este condamnat în "lotul Pillat-Noica" la 13 ani de muncă silnică, sub acuzația de "crimă de uneltire contra ordinii sociale".

La 15 martie 1960, în închisoarea Jilava, ieromonahul basarabean Mina Dobzeu îl botează întru Iisus Hristos, naș de botez fiindu-i Emanuel Vidrașcu (coleg de lot, fost șef de cabinet al mareșalului Antonescu), iar ca martori ai tainei participă Alexandru Paleologu, doi preoți romano-catolici, unul fiind chiar Monseniorul Ghica, doi preoți uniți și unul protestant, "spre a da botezului un caracter ecumenic"

Este supus rigorilor detenției din închisorile comuniste de la Jilava, Gherla, Aiud etc. până în august 1964, când este eliberat, în urma grațierii generale a deținuților politici. Îndată după eliberarea din detenție, la schitul bucureștean Dărvari, își desăvârșeste taina botezului prin mirungere și primirea sfintei împărtășanii.

În 1978, Steinhardt stă vara la Rohia pentru ca în anul următor să se stabilească definitiv acolo ca bibliotecar, cu aprobarea episcopului Iustinian. La data de 16 august 1980 este tuns în monahism la mănăstirea Rohia de către episcopul Iustinian Chira și arhiepiscopul Teofil Herineanu, care îl iau sub aripa lor ocrotitoare. Arhimandritul Serafim Man, starețul mănăstirii Rohia, îl integrează în obștea mănăstirii.

Moarepe 30 martie 1989.La înmormântarea sa, riguros supravegheată de Securitate, s-au strâns cei mai buni prieteni, alături de care a suferit nedreptățile regimului comunist.

Citate

„Numai când facem binele dobândim ceva ce răii nu pot avea: liniștea și pacea - bunurile supreme.”

„Biruinţa nu-i obligatorie. Obligatorie e lupta.”

„Răul poate să-l facă oricine, cât de nevoielnic ar fi. Binele însă e numai pentru sufletele tari şi firile călite.”

„Acum ştiu, ştiu că orice ură, orice aversiune, orice ţinere de minte a răului, orice lipsă de milă, orice lipsă de înţelegere, bunăvoinţă, simpatie, orice purtare cu oamenii care nu e la nivelul graţiei şi gingăşiei unui menuet de Mozart... este un păcat şi o spurcăciune; nu numai omorul, rănirea, lovirea, jefuirea, înjurătura, alungarea, dar orice vulgaritate, desconsiderarea, orice căutătură rea, orice dispreţ, orice rea dispoziţie este de la diavol şi strică totul. Acum ştiu, am aflat şi eu...”

„Prieten se numeşte omul care te ajută fără ca verbul să fie urmat de un complement circumstanţial de timp sau de loc sau de mod.”

„Dăruind lumina pe care nu o ai, o vei dobândi şi tu.”

„Nimeni să nu silească pe aproapele său, nici măcar pentru a-i face bine. Nici Domnul nu intră nechemat.”

„Dacă nu putem fi buni, să încercăm să fim măcar politicoşi.”

"Vrem să fim iertaţi dar nu suntem dispuşi să iertăm şi noi. Vrem să ni se acorde atenţie şi să ne fie luate în seamă toate drepturile, dorinţele, de nu şi capriciile, luăm însă foarte grăbit şi împrăştiat aminte la nevoile, doleanţele şi solicitările celorlalţi. Ceilalţi! Ei ne apar undeva, departe, un soi de fantome pierdute în ceaţă. Ni se pare de fapt, că toţi cei din jurul nostru au obligaţii faţă de noi, iar noi faţă de nimeni, niciodată. Toate ni se cuvin, tot ce facem e bun şi îndreptăţit, numai noi avem întotdeauna dreptate." (Nicolae Steinhardt - Dăruind vei dobând)

• 1946: Începe Conferinţa de pace convocată la Paris de puterile învingătoare în cel de-al doilea război mondial, pentru pregătirea tratatelor de pace cu Bulgaria, Finlanda, Italia, România şi Ungaria (se va încheia la 15 octombrie acelaşi an).

Delegația României în apărarea hotarelor Transilvaniei în fața Atlasului Antonescu, Conferința de Pace de la Paris 19 iulie – 15 octombrie 1946

Dupa  încheierea sa la 15 octombrie 1946, Conferinta a fost urmată de semnarea Tratatelor de Pace de la Paris din 10 februarie 1947 (tratate dintre Aliați și statele Axei, în urma celui de-Al Doilea Război Mondial).

„Conform procedurii adoptate, Conferinţa nu putea lua hotărîri, ci avea doar competenţa de a face recomandări asupra proiectelor Tratatelor de pace, care erau trimise spre examinarea Consiliului Miniştrilor Afacerilor Externe. Statele foste inamice au fost invitate să-şi expună poziţia faţă de proiectele Tratatelor de pace, în scris sau oral, în comisii sau în plenul Conferinţei. Ele puteau participa la lucrările comisiilor sau la şedinţele în plen numai atunci cînd erau invitate.

În ziua de 30 iulie 1946 s-a dat publicităţii proiectul tratatului de pace cu România, simultan la Londra, Paris, Moscova şi Washington. Preambulul Tratatului consemna încetarea stării de război între România şi Naţiunile Unite, deşi această situaţie data de aproape trei ani de zile, interval în care România luptase timp de 7 luni alături de Naţiunile Unite pentru înfrîngerea Germaniei. În document se aprecia că România intrase în război alături de Naţiunile Unite la 12 septembrie 1944.

De asemenea, nu se preciza că România a participat la războiul împotriva Ungariei, ceea ce ar fi impus, desigur, despăgubiri din partea acesteia. Cu toată jertfa de sînge adusă de armata română, României nu i se recunoştea calitatea de cobeligerant, fiind considerată un stat învins de Naţiunile Unite. Frontierele României erau cele din 1 ianuarie 1941, cu excepţia graniţei cu Ungaria. Aceasta însemna că Basarabia şi Nordul Bucovinei rămîneau sub ocupaţia Uniunii Sovietice, iar Cadrilaterul sub cea a Bulgariei.

Pe de altă parte, se anula dictatul de la Viena, din 30 august 1940, frontiera între România şi Ungaria fiind cea din 1 ianuarie 1938. Tratatul stabilea un termen de 90 zile pentru retragerea trupelor Aliate, cu excepţia celor sovietice, care rămîneau în continuare în România, pentru menţinerea liniilor de comunicaţie ale Armatei Roşii cu zona de ocupaţie sovietică din Austria. Clauzele economice stabileau despăgubiri, restituiri şi compensaţii foarte grele pentru statul român. De asemenea, proiectul de Tratat prevedea multiple restricţii privind armata română şi dotarea ei.

La 8 august 1946, guvernul Franţei, în numele Naţiunilor Unite, a adresat guvernului României invitaţia de a participa la Conferinţa de pace de la Paris. A doua zi, 9 august, Consiliul de Miniştri, întrunit în Bucureşti, a aprobat poziţia României faţă de problemele dezbătute la Conferinţa păcii şi a stabilit componenţa delegaţiei care urma să se deplaseze la Paris.

Delegaţia a primit mandat să militeze pentru anularea dictatului de la Viena, recunoaşterea cobeligeranţei României, anularea clauzelor economice, a celor privind restricţiile la armament şi forţele armate necesare apărării ţării etc.

Deşi problemele cele mai grave – mai ales de ordin teritorial şi economic – priveau relaţiile cu Uniunea Sovietică, delegaţia nu avea dreptul să ridice obiecţii care puteau leza relaţiile cu marele vecin de la Răsărit.

Consiliul de Miniştri a decis că ele se vor rezolva pe cale bilaterală între guvernele de la Bucureşti şi de la Moscova. Astfel, aproape toate ameliorările solicitate de România vizau relaţiile cu statele Occidentale.

Delegaţia guvernamentală română era condusă de Gheorghe Tătărescu, vicepreşedintele Consiliului de Miniştri şi ministrul de Externe; din delegaţie mai făceau parte: Gheorghe Gheorghiu-Dej – ministrul Comunicaţiilor şi Lucrărilor Publice, Lucreţiu Pătrăşcanu – ministrul Justiţiei, Ştefan Voitec – ministrul Educaţiei Naţionale, Lothar Rădăceanu – ministrul Muncii, Ion Gheorghe Maurer – subsecretar de Stat, Mihai Ralea – ambasadorul Românei la Washington, Richard Franasovici – ambasadorul României la Londra, Simon Stoilow – ambasadorul României la Paris, generalul Dumitru Dămăceanu, Elena Văcărescu, Florica Bagdasar, Şerban Voinea ş.a. ” (Extrase din articolul ”România la Conferința Păcii de la Paris”, Autor Profesor Universitar, Doctor, Ioan Scurtu).

• 1948: După o întrerupere de 12 ani cauzată de cel ce-al doilea război mondial, la Londra se deschid Jocurile Olimpice de Vară.

A XIV-a ediție a Jocurilor Olimpice s-a desfășurat la Londra, Marea Britanie în perioada 29 iulie – 14 august 1948. După o pauză de 12 ani cauzată de cel de-Al Doilea Război Mondial sunt primele Jocuri Olimpice de vară care au loc de la Olimpiada din 1936 de la Berlin. Ceremonia a fost deschisă de regele George al VI-lea al Marii Britanii pe Stadionul Wembley.

Au participat 59 de țări și 4.099 de sportivi care s-au întrecut în 136 de probe din 17 sporturi.

Considerate răspunzătoare pentru declanșarea celui de-al doilea război mondial, Germaniei și Japoniei li s-a interzis să participe. România s-a aflat și ea printre țările care n-au fost prezente, motivul invocat de autorități fiind starea dezastruoasă a economiei naționale, secătuită de război.

La aceste Jocuri Olimpice este pentru prima dată când țara gazdă nu s-a clasat în topul primelor zece țări câștigătoare.

• 1957: Şi-a început activitatea Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică, cu sediul la Viena, dupa infiintarea sa la data de 26 octombrie 1956.

Agenția Internațională pentru Energie Atomică este o organizație internațională creată în 1957, sub egida ONU, cu sediul la Viena, care are ca principală sarcină să contribuie la dezvoltarea și folosirea practică a energiei atomice în scopuri pașnice și la dezvoltarea cercetărilor științifice în acest domeniu - foto - ro.wikipedia.org

Agenția Internațională pentru Energie Atomică este o organizație internațională creată în 1957, sub egida ONU, cu sediul la Viena, care are ca principală sarcină să contribuie la dezvoltarea și folosirea practică a energiei atomice în scopuri pașnice și la dezvoltarea cercetărilor științifice în acest domeniu.

Organele principale ale agenției sunt conferința generală, consiliul guvernatorilor și secretariatul.

România este membră a acestei organizații chiar din momentul înființării sale.

În 2005, agenția, împreună cu directorul ei de atunci, Mohammed El Baradei, au primit Premiul Nobel pentru Pace.

Ţările membre ale Agenției Internaționale pentru Energie Atomică

Agenția Internațională pentru Energie Atomică are 151 de țări membre, printre care se numără majoritatea membrilor ONU, precum și Sfântul Scaun.

• 1981: Charles, Prinț de Wales se căsătorea cu Lady Diana Spencer.

Logodna celor doi fusese anuntata pe 24 februarie 1981, la Palatul Buckingham, iar cu acea ocazie mostenitorul tronului ii daduse viitoarei printese un inel mare cat o nuca, in valoare de 30.000 de lire sterline, constituit din 14 diamante inconjurand un safir. Diana acceptase cererea imediat. Tanara de 20 de ani, care isi dorise sa devina ballerina, a devenit Printesa de Wales cand s-a casatorit cu Printul Charles, pe 29 iulie 1981, in Catedrala St. Paul. Aceasta avea mai multe locuri decat Westminster Abbey, care fusese folosita anterior pentru nuntile regale. 

Ceremonia din 29 iulie 1981 a fost numita o “nunta de basm” si a fost urmarita la televizor de 750 de milioane de oameni. La altar, Diana a inversat, din greseala, ordinea numelor lui Charles, spunand Philip Charles Arthur George. Ea nu a spus nici ca “se va supune”, ceea ce a provocat senzatie la vremea aceea. Nunta a inceput la 11:20 A.M. 21 (ora de vara britanica), iar Diana purta o rochie in valoare de 9.000 de lire sterline, cu o trena lunga de 8 metri si cu cele mai frumoase broderii. In 5 noiembrie 1981, prima sarcina a Dianei a fost anuntata oficial si ea a discutat deschis in fata presei problema starii sale. In aripa privata numita Lindo a Spitalului St. Mary, din Paddington, in 21 iunie 1982, Diana a dat nastere primului ei fiu si mostenitor, William. Al doilea fiu, Printul Henry de Wales, s-a nascut dupa doi ani, in 15 septembrie 1984.

• 2005:  Astronomii anunță descoperirea planetei pitice Eris .

 Inițial denumită 2003 UB313), este cea mai mare planetă pitică cunoscută din sistemul nostru solar.

După masă este al nouălea corp ceresc cunoscut din  Sistemul Solar  care se rotește direct în jurul Soarelui.

Are cel puțin un satelit, numit Dysnomia .  Deoarece diametrul său este mai mare decât cel al lui  Pluton, a fost considerat de mulți ca fiind Planeta X, cea despre care se credea că este cauza unor perturbări în rotația planetelor Uranus și Neptun.

Pe 24 august 2006, în urma unei rezoluții a Uniunii Astronomice Internationale, 2003 UB313 a primit statulul de planeta pitica.

• 2015: Microsoft lanseaza Windows 10. 

Noul sistem de operare Windows 10 va fi disponibil in 190 de tari. Utilizatorii de dispozitive cu Windows 7 si Windows 8.1 vor avea posibilitatea de a face upgrade gratuit la "Windows 10". sistem ce vine cu asistentul audio Cortana si cu browserul Edge, promitand o experienta unificata pe desktop, laptop si tableta. Upgrade-ul va fi gratuit in primul an, compania schimband modelul de business Windows.

Să aveți o zi frumoasă!