6 August

Este a 218-a zi a anului. 
Au mai rămas 147 de zile până la sfârșitul anului.
Soarele răsare la 06 h 08 m și apune la 20 h 34 m. 

Citatul zilei

„Priviţi singuri în cartea naturii, cu atenţie, cugetând, aşa cum se citeşte inteligent şi o carte în bibliotecă.” (George Vâlsan, geograf și etnograf român, n. 21 ianuarie 1885— d. 6 august 1935)

Schimbarea la față 

SCHIMBAREA LA FAŢĂ, sărbătorită de creştinii ortodocşi la 6 august, semnifica momentul in care Hristos a luat pe ucenicii Sai si a urcat pe munte si acolo fata Lui a aparut stralucind. Vesmintele Lui au devenit albe ca zapada, iar ucenicii au putut vedea Lumina dumnezeiasca. In traditie, s-au transmis mai multe obiceiuri şi tradiţii legate de aceasta zi.
Se spune despre această zi că este hotar pentru vară și este privită ca începutul toamnei. Sărbătoarea mai poartă numele de Obrejenie, denumire slavă care înseamna transformare, schimbare.

Superstiții

SCHIMBAREA LA FAŢĂ a Domnului este una dintre marile sărbători ale creştinismului. În această zi nu e bine să te cerți cu nimeni și nici să fii certat de cineva, că așa vei fi tot anul, până la următoarea sărbătoare. Fetele sunt sfătuite să nu se pieptene în această zi, pentru că nu le mai crește părul, așa cum nu mai crește nici iarbă.

SCHIMBAREA LA FAŢĂ Sarbatoarea a prilejuit de-a lungul timpului aparitia a numeroase superstitii, traditii, obiceiuri asociate in spatiul popular romanesc mai ales cu transformarile naturii si oamenilor aduse de sosirea toamnei. 
Odata cu 6 august, atunci cand se celebreaza acest eveniment religios, frunzele incep a se vesteji si ingalbeni, apele a se raci, pasarile calatoare pornesc a-si croi drum spre tarile calde iar gandacii si taratoarele isi cauta adapost in pamant, pregatindu-se pentru iarna. Schimbarea la fata a Domnului poarta si numele popular de "Obrejenie" ori "Pobrejenie", cuvant avand semnificatia de "probozire", adica ocarare sau certare a oamenilor neascultatori pe parcursul anului pe cale de a sosi.

Probejenia: sărbătoare populară, cu dată fixă, ce marchează hotarul dintre vară şi toamnă în Calendarul popular. La Probejenie frunza codrului începe să-şi schimbe culoarea, iarba încetează să mai crească, pleacă primele păsări migratoare. Tot în această zi se fac observaţii meteorologice în legătură cu toamna ce urmează.

Schimbarea la Faţă a Mântuitorului reprezintă data la care Iisus, împreună cu trei dintre mucenicii cei mai apropiaţi, Petru, Iacob si Ioan, au urcat pe muntele Tabor ca sa se roage. Aici, apostolii au fost învăluiţi într-un nor de lumină, în timp ce Iisus se ruga.

Schimbarea la faţă, 6 august constituie, de asemenea, un moment important în calendarul viticol: în această zi nu se lucrează și la biserică se duc poame din noua recolta, se binecuvântează și se împart, scrie agenda.ro.

În această zi nu e bine să te cerți cu nimeni și nici să fii certat de cineva, că așa vei fi tot anul, până la următoarea sărbătoare. Fetele sunt sfătuite să nu se pieptene în această zi, pentru că nu le mai crește părul, așa cum nu mai crește nici iarbă.

În această zi se interzice scăldatul. De la Probajenii înainte, nu-i slobod să te mai scalzi în rău. O coborât cerbul de la munte, s-o pisat în apa și-o răcit apa. Atâta-i tăt." (Memoria Ethnologica) Explicația este cu totul altă: apele fiind de acum tot mai reci, crește riscul îmbolnăvirilor.
 Praznicul Schimbarii la fata a Domnului readuce aminte de revelatia stralucirii divine a lui Hristos de pe Muntele Tabor din Galileea (Matei 17:1-6; Marcu 9:1-8; Luca 9:28-36).Dupa ce le-a adus la cunostiinta ucenicilor sai ca urmeaza sa fie ucis in Ierusalim (Matei 16:21), Hristos, impreuna cu Sfantul Petru, Sfantul Iacob si Sfantul Ioan, a urcat pe inaltul munte. Aici, asa cum consemneaza Matei, "S-a schimbat la fata, inaintea lor, si a stralucit fata Lui ca soarele, iar vesmintele Lui s-au facut albe ca lumina."
Ca și alte sărbători religioase, Schimbarea la față este asociată în tradiția populară cu o serie de superstiții.

Astfel, pe 6 august:

– nu e bine să te cerți cu nimeni și nici să fii certat de cineva, pentru că așa o vei fi un an întreg (până la următoarea prăznuire);
– dacă se vor pieptăna în această zi, fetele riscă să nu le mai crească părul (așa cum din acestă zi începe să nu mai crească nici iarba);
– cine spală haine în această zi va fi năpădit de păduchi și ploșnițe;
– oamenii care se roagă în această zi să scape de o patimă, sigur vor fi vindecați;
– femeile însărcinate care respectă această sărbătoare vor avea o naștere ușoară și copii sănătoși;
– este bine ca în acestă zi să se evite călătoriile deoarece te vei rătăci:
– oamenii care, la răsăritul soarelui, nu-și văd umbra capului, se spune că vor muri până la sfârșitul anului;
– începând cu această zi nu e bine să te mai scalzi în apele repezi de munte, că apele se răcesc, iar cerbii vin să le spurce și crește riscul îmbolnăvirilor. Tot de acum este bine să nu se mai doarmă afară;
– dacă în ziua Schimbării la față vremea este însorită și plăcută, toamnă va fi una roditoare și îmbelșugată:
– ziua de 6 august, ziua Schimbării la față este considerată în popor ziua în care începe toamna;
– în această zi se culeg ultimele plante de leac și poate începe și gustatul boabelor de struguri;
– pentru spor și sănătate, în această zi se duc la biserică ofrande, în special struguri, care se sfințesc și se împart în memoria rudelor decedate. Deși strugurii sunt încă acri, se spune că au un rol terapeutic.

Despre oamenii care nu-și văd umbra capului la răsăritul soarelui, în dimineața zilei, se spune că vor muri până la sfârșitul anului.

Schimbarea la Faţă a lui Iisus Hristos are ca semnificaţie momentul în care apostolii Mântuitorului, aflaţi pe muntele Tabor, s-au convins că acesta nu este doar un prooroc al lui Dumnezeu, ci Fiul Său.

Pe muntele Tabor, pe când Iisus se ruga, apostolii, moleşiţi de somn, tresar deodată la o privelişte nemaivăzută: chipul Mântuitorului s-a făcut altul, faţa Lui strălucea ca soarele, iar hainele Lui se făcuseră albe că zăpada. Dar, imediat, au parte de un lucru şi mai neobişnuit: în această lumină, doi bărbaţi stau de vorba cu Iisus despre patima şi moartea Sa în Ierusalim. Este vorba despre marii prooroci ai Vechiului Testament, Moise şi Ilie. Semnificaţia tainică a acestei sărbători este vederea lui Dumnezeu şi transfigurarea omului, posibilitatea lui de a se îndumnezei încă din viaţa aceasta.

În popor, această sărbătoare este prăznuită pe data de 6 august şi este privită şi ca începutul toamnei.

Ziua Hiroshimei

Ziua mondială a luptei pentru interzicerea armei nucleare

Tratatul de neproliferare a armelor nucleare a intrat în vigoare în 1970, şi a fost semnat de 189 de membri, printre care cinci state care au arme nucleare (SUA, Rusia, Marea Britanie, Franţa şi China).

Armele nucleare s-au folosit împotriva oamenilor doar de două ori, şi anume în „jurul încheierii celui de-Al Doilea Război Mondial, când SUA au aruncat câte o singură bombă atomică cu fusiune asupra oraşelor japoneze Hiroshima şi Nagasaki. 

Primul eveniment a avut loc în dimineaţa zilei de 6 august 1945, când Statele Unite ale Americii au aruncat un dispozitiv tip pistol, cu uraniu, având codul „Little Boyˮ asupra oraşului Hiroshima. Al doilea eveniment a avut loc după trei zile, la 9 august 1945, când un dispozitiv tip implozie, cu plutoniu, având codul „Fat Manˮ a fost aruncat asupra oraşului Nagasaki. Norul acestei bombe s-a înălţat mai mult de 18 kilometri deasupra hipocentrului exploziei.

Folosirea acestor două bombe a provocat moartea imediată a aproximativ 100000 – 200000 de oameni (majoritatea civili).

Ziua copilului în Argentina

Ziua copilului a fost menţionată prima dată la Geneva, la Conferinţa Mondială pentru protejarea şi bunăstarea copiilor (august 1925), la care 54 de reprezentanţi din diferite ţări au adoptat Declaraţia pentru Protecţia Copilului.

În anul 1954, Fondul Internaţional pentru Urgenţe ale Copiilor al Naţiunilor Unite (UNICEF) a emis o recomandare care prevedea faptul ca fiecare stat să dispună de o zi la aşa-numita Ziua copilului.

Evenimente de-a lungul timpului...

• 1413: Mircea cel Bătrân dă, din Câmpulung, un privilegiu comercial braşovenilor, care le asigura acestora libertatea de tranzit a mărfurilor în şi prin Ţara Românească

 
Textul mai detaliat al tratatului, datat 25 august acelaşi an şi redactat în latină, menţionează şi Ţara Bârsei; acest act, acordat de domnul român la cererea lui Stibor de Stiboricz, voievodul Transilvaniei, şi a lui Mihail, comitele secuilor, era o reînnoire a privilegiilor avantajoase pentru negustorii braşoveni acordate de înaintaşii săi. Cele mai vechi căi comerciale între Transilvania şi Ţara Românească erau drumurile Braşovului, Branului, Rucărului, Dîmboviţei. În secolul XIV, de la Braşov porneau mai multe „autostrăzi“. Cea mai veche e menţionată într-un privilegiu comercial din 1358 acordat negustorilor braşoveni pentru Muntenia. 

Documentul confirmă existenţa drumului comercial care pornea din Transilvania spre teritoriul cuprins între râurile Prahova şi Buzău, pînă unde se vărsa Siretul. Mai tîrziu, se va numi Drumul Brăilei sau Drumul Braşovului, în funcţie de sensul de mers. Peste 10 ani, Vladislav Vlaicu a acordat un nou privilegiu comercial braşovenilor. Actul a fost reînnoit de Mircea cel Batrîn în 1413 şi de şapte ori de către urmaşii săi, pînă în 1444. În Moldova, de la Alexandru cel Bun la Ştefan cel Mare, domnitorii au emis nouă asemenea acte pentru negustorii din Braşov şi Sibiu. De exemplu, Ştefan cel Mare, în toamna anului 1457, a emis un act în care acorda drept de liber comerţ „tuturor braşovenilor şi tuturor negustorilor şi întregii Ţări a Bârsei să vie în bună voie cu marfa lor, cîtă vor vrea, să umble prin toată ţara, prin oraşe şi tîrguri ca să-şi vîndă marfa lor“. 

Toate aceste menţionări demonstrează că Braşovul era cel mai important nod comercial din spaţiul românesc, halta principală a transporturilor şi comerţului din Estul Europei. Mai mult, cetatea era inclusă în circuitul internaţional. Două rute de mare distanţă porneau din Braşov către Polonia, prin Suceava. Prin Braşov treceau negustorii de la Viena, Praga, Breslau, Cracovia în drum spre Constantinopol. Pe aceste drumuri internaţionale, negustorii veneţieni, poloni şi germani aduceau vite, piei crude sau tăbăcite, postavuri, şi plecau încărcaţi cu produsele fabricate de breslele saşilor. Braşovul domina trecătorile spre ambele voievodate extra-carpatice.

• 1791: Avea loc inaugurarea Portii Brandenburg din Berlin. 

Brandenburg din piata Pariser Platz in cartierul Berlin-Mitte al Berlinului a fost construita intre anii 1788-1791, in stilul clasicismului timpuriu, de catre Carl Gotthard Langhans. Este cel mai important simbol al orasului si simbol de stat de care sunt legate multe evenimente importante din istoria Berlinului, a Germaniei, a Europei si a lumii din secolul XX.
 Între anii 1961 şi 1989, accesul cetăţenilor din cele două Germanii (de Est şi de Vest) la acest monument era interzis, în apropiere aflându-se Zidul Berlinului.

 Poarta a fost redeschisă la 22.XII.1989, în timpul reunificării Berlinului de Est cu Berlinul de Vest Poarta Brandenburg este unul dintre cele mai cunoscute monumente ale Berlinului. Poziţionată între Parizer Platz şi Platz der 18 Martie, a fost construită la comanda lui Wilhelm al II-lea, ca un simbol al împăcării. Autorul proiectului a fost arhitectul Karl Gotthard von Longhans (lucrările s-au derulat în perioada 1788-1791), care a utilizat elemente ale arhitecturii clasice. Consfinţind renumele Berlinului de “Spreeathen” (Atena de pe Râul Spree), poarta a fost realizată după Pro¬py¬laea, calea de acces la Acropolis, în Ate¬na. 
Este compusă din 12 coloane dorice, care susţin Quadriga condusă de zeiţa Victoria (sculptura lui Johann Gottfried Schadow). Poarta Brandenburg a rămas neschimbată ca arhitectură şi a jucat un rol deosebit în istoria modernă a Germaniei.După bătălia de la Jena-Auerstedt, Napoleon, învingător al Prusiei, a demontat Quadriga şi a dus-o la Paris. Statuia a fost redată Berlinului în 1914 de generalul Ernst von Pfuel, iar creanga de măslin din mâna zeiţei a fost înlocuită cu o cruce a biruinţei. Naziştii au folosit Poarta Brandenburg drept simbol. 

În 1945, la sfârşitul celui de-al II-lea Război Mondial şi al cumplitelor bombardamente asupra Berlinului, Poarta era neatinsă, protejată de ordine stricte ale comandamentului aliat. Divizarea Germaniei şi împărţirea tragică a Berlinului în Est şi Vest (zidul construit în 1962 avea Poarta drept element central) au închis şi ultima cale de acces între cele două zone de ocupaţie. Un an mai târziu, J.F. Kennedy făcea o vizită istorică la Berlin, iar ocupanţii sovietici acopereau poarta cu mari afişe ce obturau privirea către partea de est a oraşului. În 1987, Ronald Reagan a vorbit berlinezilor la Poarta Brandenburg, adresându-se în acelaşi timp şi lui Mihail Gorbaciov, căruia îi solicita să deschida Poarta şi să distrugă zidul, punând capăt războiului rece. 
22 decembrie 1989, Poarta a fost redeschisă, când cancelarul Helmut Kohl a mers în întâmpinarea prim-ministrului est-german, Hans Modrow. Poarta Brandenburg este, cu siguranţă, cel mai important simbol european modern al păcii, intrarea triumfătoare a zeiţei în oraş semnificând sfârşitul conflictelor. Este, de asemenea, un simbol al divizării şi reunificării, un monument pe sub care au defilat torţele naziste ce au târât Germania în cea mai neagră perioadă a istoriei, dar prin care au trecut, plângând de bucurie, oameni despărţiţi prin decizii arbitrare vreme de mai bine de 50 de ani.

• 1863: La Londra a intrat în funcţiune primul metrou din lume, de-a lungul sectorului Victoria Street, cu lungimea de 6,3 kilometri. Tracţiunea a fost realizată cu o maşină cu abur.

Ruta de 6 kilometri dintre Paddington și Farringdon a fost traversată de vagoane din lemn şi o locomotivă cu aburi.

Ventilatoarele puternice aveau rolul să evacueze aproape irespirabila atmosferă, deversând-o direct în stradă, unde se împrăştia deasupra oraşului. 

Lumea nu numai că suporta, dar admira miracolul!

30.000 de pasageri călătoreau zilnic în trenurile care plecau din zece în zece minute. Aşa s-a rezolvat problema circulaţiei rutiere centrale din capitala cu peste două milioane de locuitori la vremea respectivă.

Succesul a determinat extinderea reţelei care, în 1880, transporta deja 40 de milioane de pasageri pe an, iar traseele erau în extindere. În 1890, a fost inaugurata prima linie de metrou electrică, al cărei succes a determinat electrificarea rapidă a întregii reţele executate până atunci.

Călătorilor li se părea o performanţă să circule într-un subteran cu aer curat, fără fum şi aburi.

Londra, încă pe primul loc!

În prezent, metroul londonez transportă peste trei milioane de călători pe zi și peste 1 miliard de călători în fiecare an. Este cel mai lung sistem de metrou din lume, el rulând aproximativ 393 de km (244 de mile) pe sub străzile din Londra. Metroul londonez are în componență 500 de trenuri și traseul său are 275 de stații. Stația cea mai aglomerată este Waterloo, care deservește aproximativ 46.000 navetiști la orele dimineții.

Exemplul Londrei a fost rapid preluat de alte centre urbane europene. În 1896, a fost inaugurata prima linie subterană de pe continent, la Budapesta, iar în 1898 o nouă linie de metrou, la Viena.

Metroul din Paris s-a inaugurat cu mult fast, odată cu turnul Eiffel, la deschiderea Expoziţiei Universale din anul 1900. În secolul XX, aproape toate metropolele europene s-au dotat cu asemenea mijloc de transport. Prima linie din emisfera sudică a apărut la Buenos Aires, în 1913.

Prima linie din România, inaugurată la 116 ani diferenţă!

Prima linie a metroului din Bucureşti a fost inaugurată la 16 februarie 1979, dar istoria lui este mult mai veche. În anul 1908, tânărul student Dimitrie Leonida - ajuns mai târziu o somitate în lumea tehnicii - şi-a ales că temă a lucrării de licenţă proiectul pentru construcţia unei linii de metrou în capitala României.

Proiectul a avut succes, dar încercarea de a-l valorifica s-a izbit în anii următori de lipsa fondurilor. Tot lipsa fondurilor a împiedicat o iniţiativă din 1929-1930 şi alta din 1936-1940, când, de altfel, apropiindu-se războiul, metroul trecea pe plan secund.

Abia în 1972 s-a început proiectarea liniei de metrou bucureştene, după modelul primei linii londoneze: imediat sub nivelul străzii.

Aşa s-a conceput şi s-a executat linia bucuresteană inaugurată la 16 noiembrie 1979, pe scurtul traseu Semănătoarea (astăzi Petrache Poenaru) - Timpuri Noi, în lungime de 10 km, de-a lungul Dâmboviţei. Reţeaua pe care circulăm astăzi s-a dezvoltat foarte rapid în primele două decenii şi foarte lent în urmatorele două.

În prezent, metroul bucureştean măsoară 69,2 km şi are 51 staţii.

• 1867: S-a înfiinţat Biblioteca Academiei Române, care funcţionează sub egida Academiei Române. 

Scopul declarat al bibliotecii este acela de a colecta şi conserva în colecţiile sale fondul naţional de manuscrise şi tipărituri, ilustrând istoria şi cultura românească, precum şi istoria şi civilizaţia universală.

Biblioteca Academiei Române este o bibliotecă din București, sector 1, înființată la data de 6 august 1867, care funcționează sub egida Academiei Române. Scopul declarat al bibliotecii este cel de a colecta și conserva în colecțiile sale fondul național de manuscrise și tipărituri, ilustrând istoria și cultura românească, precum și istoria și civilizația universală.

Ultimul director al bibliotecii a fost filologul Dan Horia Mazilu (d.2008), profesor universitar și membru corespondent al Academiei Române.

Colecţiile sale au o structură enciclopedică, începând cu cele mai vechi texte în limba română sau în limbile de cancelarie şi cult care au circulat în interioriul spaţiului românesc, până la ultimele publicaţii de orice tip şi pe orice suport. Biblioteca Academiei Române este ctitoria mai multor generaţii de cărturari care, prin donaţii şi o intensă politică de achiziţii, au contribuit la propăşirea ei. Beneficiară a Depozitului Legal din 1885, are în atribuţiile sale publicarea bibliografiei retrospective a cărţii şi periodicelor româneşti, precum şi a unor bibliografii speciale, cum ar fi Bibliografia Mihai Eminescu sau Bibliografia Războiului de Independenţă, servind documentarea şi cercetarea asupra ştiinţei şi culturii române.Fondurile sale se cifrează la peste 14 milioane de unităţi, dintre care 3.600.000 monografii şi 5.300.000 publicaţii seriale.Colecţiile speciale, aflate în patrimoniul Bibliotecii Academiei Române, îi asigură acesteia un loc de frunte printre instituţiile de acest fel din România. Dintre ele, colecţia de manuscrise este cea mai bogată din ţară, iar colecţiile Cabinetului de Stampe, cele ale Cabinetului de Numismatică, ale Cabinetului de Muzică şi ale Cabinetului de Hărţi sunt adevărate puncte de referinţă în domeniu.Biblioteca Academiei efectuează schimburi de publicaţii cu alte academii, instituţii ştiinţifice, de învăţământ superior şi biblioteci din străinatate şi coordonează activitatea schimbului de publicaţii a altor unităţi ale Academiei Române, fiind în acelaşi timp nucleul unei vaste reţele formată din bibliotecile filialelor Academiei Române şi ale institutelor de cercetare ale acesteia. De asemenea, Biblioteca Academiei Române este biblioteca depozitară a publicaţiilor ONU.Pentru menţinerea la zi a colecţiilor sale şi pentru a răspunde necesităţilor unei biblioteci moderne, Biblioteca Academiei Române şi-a axat politica de achiziţii a publicaţiilor străine nu numai pe achiziţii directe ci, în primul rând, pe schimbul internaţional. În acelaşi timp, legatele şi donaţiile unor mari personalităţi au constituit o importantă sursă de îmbogăţire a fondurilor bibliotecii.
Primele volume manuscrise intrate în patrimoniul Bibliotecii Academiei Române provin din donaţii şi legate, din ce în ce mai frecvente după 1870. Prima donaţie a fost colecţia de manuscrise şi cărţi vechi a lui Dionisie Romano, episcop de Buzău, dăruită Academiei Române în 1873.La aceasta s-a adăugat, în 1876, donaţia, făcută de Ion Ghica, a manuscriselor istoricului şi revoluţionarului Nicolae Bălcescu urmată apoi de aceea a bibliofilului moldovean Dimitrie C. Sturdza-Scheianul, de nenumăratele donaţii ale lui Dimitrie A. Sturdza, cele ale lui Titu Maiorescu, Barbu Bellu, Rosetti-Rosnoveanu, Mihail Kogălniceanu, Alexandru Odobescu, Liviu Rebreanu, Cezar Petrescu, toate constând din manuscrise, documente istorice, arhivă, corespondenţă, cărţi româneşti vechi şi cărţi străine.Istoricul acestor fonduri este legat şi de cel al bibliotecii mânăstirii Sf. Sava şi cel al bibliotecii Mitropoliei de Bucureşti, a renumitei biblioteci a Mavrocordaţilor, precum şi a numeroase biblioteci monastice.

Fondurile generale ale Cabinetului de Manuscrise - Carte Rară sunt astăzi organizate în patru mari colecţii:
• Manuscrise
• Documente istorice
• Arhive personale şi corespondenţă
• Cărţi vechi şi rare

• 1881: S-a născut Sir Alexander Fleming, bacteriolog scoţian, laureat al Premiului Nobel pentru Fiziologie şi Medicină (1945), cel care a descoperit penicilina produsă de mucegaiul Penicillium notatum.

În timpul atacurilor aeriene asupra Londrei, Fleming a cultivat penicilină în toate vasele accesibile şi i-a informat pe americani despre studiile efectuate şi despre efectele penicilinei.

În anul 1921 a descoperit o substanţă, o enzimă naturală care distruge bacteriile, lizozim. În cazul lizozimului, descoperirea a venit în urma cercetărilor efectuate asupra propriilor mucozităţi. Această substanţă apare în secreţiile omului, dar şi în afara organismului uman, având proprietăţi antibacteriene.
În 1940, Fleming, doi biochimişti englezi - Ernest Boris Chain şi Norman George Heatley - şi un medic australian - Howard Walter Florey - au izolat şi preparat în stare purificată şi concentrată penicilina, una din marile realizări ale omenirii. A avut lucrări privind lizozimul ca element bacteriolitic prezent în ţesuturi şi secreţii.

Observând modul în care rănile soldaţilor din Primul Război Mondial sunt pansate, Fleming constată că mijloacele folosite atunci pentru dezinfectarea şi curăţirea rănilor provoacă adesea urmări mult mai grave.Analizând problema împreună cu profesorul Wright, cei doi specialişti ajung la concluzia că aceste mijloace reduc capacitatea naturală de apărare a organismului. Trebuia să găsească un dezinfectant care să nu slăbească sistemul imunitar al pacientului. Fleming a început din nou să studieze bacteriile şi a continuat lucrările începute anterior. 

Soarta a vrut ca, în anul 1928, omul de ştiinţă să plece în vacanţă, lăsând în laboratorul său o cutie Petri cu o tulpină de bacterie cultivată pe ea, care provoca, printre altele, abcese. Când s-a întors, cutia era acoperită de mucegai iar toate bacteriile dispăruseră. Acest mucegai este Penicillium notatum - de unde şi numele penicilinei.Trebuie precizat faptul că Fleming a fost bucuros de publicarea lucrării cu privire la descoperirea făcută. Ştia că penicilina este mai eficientă decât fenolul, dar abia ulterior savanţii britanici Florey şi Chain au folosit-o pentru tratarea infecţiilor. Întâmplător, au ajuns la rezultatele cercetărilor lui Fleming şi la mostra lui de mucegai, care, din fericire, s-a păstrat în stare bună. În timpul celui de al Doilea Război Mondial, ei au folosit medicamentul pe scară mică, deoarece obţinerea substanţei era foarte costisitoare.În timpul atacurilor aeriene asupra Londrei, Florey şi Chain au cultivat penicilina în toate vasele accesibile şi i-au informat pe americani despre studiile efectuate şi despre efectele penicilinei. Producţia propriu-zisă, pe scară largă a penicilinei, a fost începută de către Statele Unite ale Americii. Florey, Chain şi Fleming au primit Premiul Nobel pentru Fiziologie şi Medicină, pentru descoperirea penicilinei, în anul 1945.

• 1893: Canalul Corint este deschis pentru traficul navelor maritime.

Canalul Corint este un canal artificial care leagă Golful Corint din Marea Ionică de Golful Saronic din Marea Egee. Canalul taie Istmul Corint și separă Peloponezul de restul Greciei. Canalul are 6,3 km lungime, fiind construit între anii 1881 - 1893.

Încercările de construcție din timpurile noastre au început la sfârșitul secolului al XIX-lea, după deschiderea cu succes a canalului Suez. Pentru construirea canalului Corint a fost angajată o companie franceză, dar, datorită problemelor financiare, această companie a încetat lucrul la scurtă vreme după începerea săpăturilor. În 1881, au fost angajați arhitecții unguri István Türr și Béla Gerster, care lucraseră mai înainte la proiectarea canalului Panama. Lucrările de construcție au fost preluate de o companie elenă, iar canalul a fost terminat în 1893.

Canalul Corint a fost considerat o mare realizare tehnică a acelor timpuri. Prin construcția lui era scurtat drumul vaselor mici de transport cu 400 km. Datorită lățimii de doar 21 m, canalul este prea îngust și nu poate fi folosit de cargoboturile de mare capacitate. În zilele noastre, canalul este folosit în principal de vasele turistice. Peste 11.000 de vase folosesc această cale navigabilă.

Adâncimea minimă a canalului este de 8 m.

La fiecare cap al canalului sunt folosite pentru traversarea lui poduri submersibile.

Canalul a fost construit într-o zonă activă din punct de vedere seismic, în roci sedimentare puternic faliate.[16] În perioada 1893 - 1940, canalul a fost închis în mai multe rânduri pentru aproximativ 48 de luni pentru lucrări de întreținere și de stabilizare a pereților. Doar în 1923 s-a constatat că peste 41.000 m3 căzuseră în canal, pentru curățarea căii de navigație fiind nevoie de lucrări care au durat aproape doi ani.

• 1895: S-a născut medicul Iuliu Niţulescu; cercetări originale asupra glicemiei, vitaminei C, a rolului sistemului nervos în metabolismul glucidic; membru de onoare al Academiei Române.

 
Între anii 1927-1929, beneficiind de o bursă a Fundaţiei Rockefeller, a lucrat în laboratoare şi centre medicale de nutriţie, de igienă, tuberculoză şi biologie marină din Statele Unite ale Americii. În anul 1942 a fost numit profesor titular la Catedra de patologie generală şi medicină experimentală a Facultăţii de Medicină din Iaşi pe care a condus-o pînă în 1965. Din 1950 pînă în 1963 a fost directorul Institutului de Cercetări Medicale din cadrul Filialei Iaşi a Academiei Române, activitatea sa de cercetare axându-se pe studiul fiziopatologiei metabolismului şi nutriţiei şi urmărind problemele bolilor carenţiale (în special a avitaminozelor si a pelagrei), farmacodinamia acidului nicotinic, fiziopatologia bolilor cronice degenerative cardiovasculare şi hepatice. Profesorul Iuliu Niţulescu a fost membru titular al Academiei Române, membru de onoare al Academiei de Ştiinţe Medicale şi a numeroase alte societăţi ştiinţifice din ţară şi străinătate.

• 1917: S-a finalizat Bătălia de la Mărăşeşti, unde armata română a respins puternica ofensivă a armatei germane în cadrul Primului Război Mondial. 

Prin durată şi intensitate, bătălia a fost cea mai mare de pe frontul românesc din tot cursul războiului.

Cele mai dramatice momente ale marii bătălii de la Mărăşeşti au fost luptele de pe platoul Muşcelului (2 – 5 august 1917) şi lupta de la Răzoare (6 august), unde a căzut eroic întreaga companie de mitraliere comandată de căpitanul Grigore Ignat. Pierderile trupelor române în morţi, răniţi sau dipăruţi se cifrează la 610 ofiţeri şi 26800 soldaţi şi gradate; mulţi dintre ostaşii de toate gradele au fost distinşi pentru eroismul de care au dat dovadă, cu ordine şi medalii, iar drapelele unui mare număr de unităţi române au fost decorate cu ordinul Mihai Viteazul.

• 1940:  Carol a abdicat în favoarea fiului său, Mihai, care a devenit pentru a doua oară Rege. 

S-a instaurat statul naţional-legionar condus de Ion Antonescu şi Horia Sima, iar Regele avea puteri pur simbolice.

• 1945: Avionul militar american B29 Enola Gay lanseaza, in dimineata acelei zile, prima bomba atomica, botezata "Little Boy". 

 Aproximativ  70.000 de oameni au fost ucisi instantaneu, alte sute de mii decedand in lunile urmatoare din cauza radiatiilor sau arsurilor.

Bomba atomică aruncată de aviația americană asupra Hiroshimei la 6 august 1945 a fost urmată de un atac similar împotriva orașului Nagasaki, în care au murit pe loc 40.000 de oameni. În urma celor două atacuri devastatoare, Japonia a capitulat, Al Doilea Război Mondial luând sfârșit în mod oficial la 15 august.

Mii de supraviețuitori sunt încă tratați de Crucea Roșie japoneză din cauza efectelor pe termen lung asupra sănătății, aproape două treimi dintre decese fiind provocate de cancere.

Pe 6 august 1945, la ora 8:15, piloţii de la bordul avionului de bombardament Enola Gay au lansat prima bombă atomică folosită într-un conflict militar deasupra oraşului japonez Hiroshima. Din avion s-a văzut doar că oraşul de numai 350.000 de locuitori a fost acoperit de un nor gros de praf. Pilotul Paul Tibbets (la acea dată în vârstă de 30 de ani) a simţit că şi-a îndeplinit datoria patriotică, dar Robert Lewis, copilotul bombardierului american, a exclamat: „Dumnezeule, ce am făcut?"

Niciunul dintre ei nu bănuia ce masacru a provocat explozia la sol. Bomba a ucis prin carbonizare instantaneu aproximativ 70.000 de persoane şi încă 200.000 de persoane în orele şi zilele următoare, ca urmare a rănilor şi radiaţiilor puternice. Fiecare clădire pe o rază de 2,5 kilometri a fost distrusă complet, suflul exploziei a spart geamuri pe o rază de 16 kilometri, iar explozia s-a simţit până la 60 de kilometri în depărtare.

Japonezii nici nu ştiau ce s-a întâmplat, dar atacul şi natura bombei au fost confirmate de preşedintele american Truman, la 16 ore după explozie. Preşedintele a ameninţat că atacul se va repeta, în cazul în care Japonia nu va accepta termenii şi condiţiile păcii care ar fi pus capăt războiului.

La timpul aruncării celor două bombe atomice, deşi războiul din Europa se terminase prin capitularea necondiţionată a Germaniei, Imperiul Japoniei și Statele Unite ale Americii se aflau încă în stare de război. Întrucât Japonia nu a răspuns favorabil, trei zile mai târziu, americanii au lansat o a doua bombă atomică, în oraşul japonez Nagasaki, cauzând moartea a 40.000 de persoane. Japonia a capitulat pe 15 august, ziua încheierii războiului.

'Chiar și după atât de multe decenii, continuăm să vedem impactul catastrofal asupra sănătății al utilizării armelor nucleare asupra acestor două orașe', a subliniat președintele Crucii Roșii Internaționale, Peter Maurer, cerând statelor să renunțe total la arsenalele lor nucleare.

Să aveți o zi frumoasă!