14 Septembrie

Este a 257-a zi a anului.
Au mai rămas 108 zile până la sfârșitul anului.
Soarele răsare la 6 h 53 m și apune la 19 h 29 m.

 

Citatul zilei

  „E la îndemâna literaturii să dezvăluie cititorilor lucruri la care aceştia nu s-au gândit niciodată. Ceea ce nu poate face literatura este să schimbe comportamentul celor aflaţi la putere. De ce? Pentru că aceştia, în general, se tem de cultură.” (Mario Benedetti, jurnalist, romancier și poet Uruguayan,  n.14 septembrie 1920 – d.17 mai 2009)

 Ziua Muntelui 

Se marchează anual, din 2002, data tradiţională a încheierii păşunatului în Carpaţii României.

Sărbătorită pentru prima dată în 2002, Ziua Muntelui se dorea un moment al dialogului constructiv despre problemele grave ale acestor zone (sărăcie, izolare), dar şi despre avantajele lor (oportunităţile turistice, mediul sănătos).

Muntele i-a inspirat pe mulţi. Sunt mii de maxime despre el, descrieri poetice şi mai multe. Goethe spunea că "muntele e înţelepciune, adevăr şi frumuseţe", iar Lucian Blaga cerea "Daţi-mi un trup, voi munţilor!". Însă una dintre cele mai interesante descrieri ale munţilor vine de la un om îndrăgostit de munte până peste cap.

Karl Blodig este un alpinist austriac, de profesie optician şi jurnalist, care a rămas în istorie drept primul om din lume care a urcat toate vârfurile de peste 4.000 de metri din Alpi. Sunt 60, în frunte cu Mont Blanc. Interesant e că, deşi a terminat seria la vârsta de 31 de ani, Blodig s-a căţărat pe munţi de peste 3.000 de metri chiar şi la 70 de ani. Dar, pentru el, era vârsta a doua. A murit la 97 de ani. "Lumea munţilor trebuie iubită ca un întreg"

El spunea că "lumea munţilor trebuie iubită ca un intreg, cu ochii larg deschişi şi cu sufletul sensibil, să înţelegem animale şi plante, stânca şi albastrul cerului, lumina şi culoarea. Într-un cuvânt – natura".

E greu să faci un top al celor mai frumoase obiective muntoase din România. Unul oficial. Dar, pentru fiecare dintre noi, a numi cinci locuri în care ne-am simţit bine în compania munţilor nu e atât de greu. Fără locuri, la egalitate. Ordinea obiectivelor de mai jos e întâmplătoare.

Peştera Scărişoara

Peştera din munţii Apuseni ascunde cel mai mare gheţar subteran din România. De aceea, localnicii îţi vor spune mereu de gheţar, nu de peşteră. Deci, dacă te rătăceşti pe drumurile pietruite din Gârda, întreabă de Gheţarul Scărişoara. Peştera e specială prin figurinele din ea, stalagmite de gheaţă cu forme ciudate, ce îţi pun imaginaţia la treabă.

Vârful Pietrosu  

Munţii Rodnei (nordul Carpaţilor Orientali) în ansamblu sunt speciali, prin traseele lor care bătătoresc crestele, nu trec pe sub ele. Şi peticele de zăpadă care nu dispar niciodată. De pe Pietrosu, cel mai adesea priveşti norii, dar când se luminează ai parte de un peisaj incredibil, parcă trucat, al Rezervaţiei Munţii Rodnei. FOTO - Dan Harabagiu

Lacul Gâlcescu (uneori întâlnit Câlcescu)

Ascuns într-o căldare imensă din Munţii Parâng, Gâlcescu este cel mai mare dintre cele vreo 10 lacuri pe care le găsim aici. Priveliştea de pe una dintre buzele căldării (de pe creastă) este una aparte: ai în faţă un lac mai mic, care comunică cu Gâlcescu printr-o mic râuleţ în cascadă şi alte câteva ochiuri de apă, înconjurate de iarbă grasă şi înaltă şi de pâlcuri de jnepeni. Zonă perfectă de poposit cu cortul şi uşor accesibilă dintre Obârşia Lotrului. Pentru drumeţii mai rezistenţi, există şi un traseu ce porneşte din staţiunea Rânca.

Marele Grohotiş din Masivul Piatra Craiului, o îngrămădire de bucăţi de rocă colţuroase create prin spargerea stâncilor care s-au prăvălit din munţi, este o adevărată aventură pentru turiştii care vor să îl escaladeze. Din fericire, există jnepeni care o să îi ajute în timpul căţărării pe panta uriaşă, lată de patru kilometri, care se întinde în partea de vest a abruptului Bîrsa Mare, un perete de stâncă ce este în unele porţiuni aproape vertical.

 Lacul Bucura

Lacul Bucura din Parcul Naţional Retezat, cel mai mare lac din România format prin topirea unui gheţar, se află într-o căldare glaciară, la 2.040 de metri altitudine, într-un peisaj alpin aspru, în care se îmbină stâncile, pajiştile verzi şi apa limpede. În apropiere, la aproximativ trei-patru ore de mers, se află un alt lac spectaculos, Zănoaga, cel mai adânc lac glaciar din ţară: în centrul său, adâncimea ajunge la 29 de metri.

Ziua Inginerului Român

Prin hotarire de guvern, din anul 2000, ziua de 14 septembrie a fost decretata ca zi a Inginerului Roman. Ministerul Educatiei, Cercetarii si Tineretului, Academia de Stiinte Tehnice si asociatiile profesionale ale inginerilor din Romania sunt autorizate sa organizeze manifestari stiintifice cu caracter simbolic, prilejuite de acest eveniment.

Astazi, profesionistii romani din aceasta categorie sunt organizati in Asociatia Generala a Inginerilor din Romania, dar activitatea acesteia nu este cunoscuta in teritoriu.

Profesiunea de inginer are o veche traditie în tara noastra. Primul Corp Tehnic din România a fost Corpul Tehnic Român, înfiintat la 15 iunie 1894. Primele încercari de organizare a asociatiilor ingineresti sunt, insa, consemnate în cea de-a doua jumatate a secolului al XIX-lea, cînd se înfiinteaza Societatea de Ingineri si Arhitecti (1876) si apar publicatiile Inginerul (1873) si apoi Jurnalul Politehnic.

Cea mai veche școală de ingineri din România este Universitatea Politehnica din București, al cărei istoric este strâns legat de înființarea, de către Gheorghe Lazăr, a primei Școli tehnice superioare cu predare în limba română, în anul 1818, la mănăstirea Sfântul Sava din București, reorganizată, în 1832, în Colegiul de la Sfântul Sava, se arată pe site-ul oficial al Universității, www.upb.ro. La 1 octombrie 1864, a luat ființă "Școala de Poduri și Sosele, Mine și Arhitectură", devenită, la 30 octombrie 1867, "Școala de Poduri, Șosele și Mine", având o durată a studiilor de 5 ani. La 1 aprilie 1881, instituția devine "Școala Națională de Poduri și Șosele", pentru ca, la 10 iunie 1920, să apară Școala Politehnica din București, cu patru secții: Electromecanică, Construcții, Mine și Metalurgie, Secția Industrială. Din noiembrie 1920, instituției i s-a schimbat denumirea în ''Politehnica'' din București, iar la 3 august 1948, s-a înființat Institutul Politehnic din București, având inițial 4 facultăți. Începând cu anul 1950, apar majoritatea facultăților pe care le are și în prezent. Institutul Politehnic din București a devenit Universitatea Politehnica din București în anul 1992. 

Potrivit site-ului oficial al Asociației Generale a Inginerilor din România, www.agir.ro, primele încercări de organizare a asociațiilor inginerești sunt consemnate în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, când se înființează ''Societatea de Ingineri și Arhitecți'' (1876). 

Cea dintâi societate durabilă a inginerilor, Societatea Politehnică, a fost constituită în anul 1881, la 6 decembrie, în prezența regelui Carol I, cu ocazia inaugurării primei căi ferate proiectate și realizate în întregime de ingineri români, respectiv Buzău-Mărășești. În 1918, în anul Marii Uniri, a fost înființată, la Iași, Asociația Generală a Inginerilor din România (AGIR). Cele două asociații și-au desfășurat activitatea în paralel, până în 1949, când au fuzionat, sub denumirea de Asociația Științifică a Tehnicienilor, denumită, ulterior, Asociația Științifică a Inginerilor și Tehnicienilor (1951-1962) și Consiliul Național al Inginerilor și Tehnicienilor (până în dec. 1989), notează site-ul menționat anterior.

Dupa decembrie 1989, AGIR a reînviat si a fost legal recunoscuta la 13 ianuarie 1990. AGIR este o federatie nationala preocupata de rezolvarea problemelor inginerilor indiferent de specialitate, cuprinzînd probleme profesionale, organizatorice, de reprezentare pe lînga guvern si în organizatiile similare internationale.

                                     

  Ziua Loteriei Naționale

Compania Națională Loteria Română este o companie deținută de statul român, care deține monopolul privind organizarea și exploatarea jocurilor de noroc, jocuri loto, pariuri mutuale, jocurile de noroc caracteristice activității cazinourilor, precum și jocurile de tip slot-machine și cele de tip bingo în România.

Este una din instituțiile cu tradiție ale societății românești, fiind înființată la 14 septembrie 1906. Actul de naștere al Loteriei de Stat este Legea pentru constituirea unui fond al asistenței sanitare a sătenilor, care a fost promulgată în 29 mai 1906 de regele Carol I. Această lege a fost modificată în anul 1931 prin Legea pentru înființarea și organizarea Loteriei de Stat pe clase. Inițial, jocurile erau organizate de biserici, iar banii nu mergeau la un singur câștigător.

Cea mai mare sumă câștigată la loto în România este de aproximativ 11 milioane de euro, pe 7 iunie 2009. Prin comparație, recordul european este de 110 milioane lire sterline, câștigat în mai 2009, de o femeie de 25 de ani din Spania

Înălțarea Sfintei Cruci

Înălțarea Sfintei Cruci (gr. Σταυροφανεια) este cea mai veche și cea mai importantă dintre sărbătorile creștine închinate cinstirii crucii lui Isus. Atât în calendarul bizantin (ortodox și greco-catolic), cât și în cel latin această sărbătoare se ține pe data de 14 septembrie.

Prin această sărbătoare creștinii comemorează două evenimente deosebite din istoria lemnului crucii:

   * aflarea crucii (de către Sfânta Elena, mama împăratului Constantin cel Mare) pe care a fost răstignit Iisus și înălțarea ei solemnă, în văzul tuturor, de către episcopul Macarie de Ierusalim, în ziua de 14 septembrie 326;

   * readucerea lemnului crucii de la perși, în anul 629, pe timpul împăratului bizantin Heraclius I, care a depus-o în biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim, după care patriarhul Zaharia de Ierusalim a înălțat-o în văzul tuturor, la 14 septembrie 630.

Începutul cultului public și oficial al crucii lui Isus s-a petrecut în anul 335, cu ocazia sfințirii bisericii zidite de împăratul Constantin cel Mare, la propunerea împărătesei Elena, pe Golgota, locul Calvarului și al îngropării lui Isus (vestita Biserică a Sfântului Mormânt, sau Martirion/Martyrium, iar mai târziu "Ad Crucem"). Conform pelerinei creștine Egeria (sec. IV), în această biserică, consacrată în ziua de 13 septembrie, a fost depusă spre păstrare cea mai mare parte a lemnului Sfintei Cruci, descoperită de puțină vreme de sfânta Elena, mama lui Constantin.

Dar sărbătoarea liturgică a Înălțării Sfintei Cruci s-a stabilit o zi mai târziu, pe 14 septembrie, și așa s-a transmis și în Occident, cu începere din secolele VII-VIII, când la evenimentul din 335 s-a adăugat comemorarea redobândirii relicvei sfintei cruci de către împăratul bizantin Heraclie în anul 629. Cu paisprezece ani mai înainte, regele persan Cosroe Parviz, cucerind Cetatea Sfântă a Ierusalimului, a luat ca pradă de război și racla cu lemnul Sfintei Cruci. Heraclie a recuperat Crucea prin război, și a depus-o în Biserica Sfântului Mormânt. Câțiva ani mai târziu, în anii 634-635, lemnul sfintei cruci a fost adus de la Ierusalim la Constantinopol (și înapoi) într-o procesiune solemnă care s-a păstrat până astăzi în cultul bizantin al sărbătorii din 14 septembrie.

Părțile din Cruce care au rămas la Ierusalim s-au pierdut definitiv în anul 1187, când a fost luată de episcopul de Betleem și dusă în bătălia de la Hattin. Au rămas doar bucățile trimise de Sfânta Elena la Constantinopol și la Roma.

Ziua Crucii. Zi de post

Această sărbătoare extrem de importantă se serbează cu post, aducând aminte tuturor credincioşilor de patimile şi moartea Mielului lui Dumnezeu.

Tradiții și superstiții

Această dată vesteşte sfârşitul verii şi începutul toamnei. În popor, Ziua Crucii este sărbătorită prin post şi praznice, pentru sănătatea familiei, pentru bunăstarea gospodăriilor, dar şi pentru spor.

Tot în această zi, în zonele viticole se începe culesul viilor. Iar în alte zone, în această zi se bat nucii şi se adună din pădure ramurile de alun.

Conform tradiţiei, dacă ramurile sunt culese de Ziua Crucii, acestea au puteri miraculoase, fiind de asemenea şi unelte extrem de valoroase pentru fântânarii care vor să găsească izvoarele subterane.

Se obişnuieşte ca în această zi să nu se consume usturoi, nuci, pepeni sau prune, alimente al căror miez se aseamănă cu crucea.

În tradiţia populară, florile de busuioc şi frunzele acestuia, dar şi menta, măghiranul sau cimbrul sunt plante magice care se sfinţesc la biserică. În timpul slujbei, acestea se păstrează lângă cruce. Florile de busuioc mai apoi pot alina durerile, migrenele puternice sau chiar şi durerile de dinţi. La ţară, bolnavii de friguri sunt afumaţi cu crenguţe de busuioc aprinse. Busuiocul se pune şi în vasele cu apă pentru păsări, în perioada epidemiilor.

Tot în această zi se pregăteşte şi un leac pentru pomii care nu mai dau roade; gospodarii atârnă ramurile de busuioc sfinţit în formă de cruce şi curpeni la biserică. Curpenii sunt tulpini târâtoare de castraveţi şi de pepeni, asteptand ca rodul să se adune şi în aceşti fructiferi neroditori.

Pe 14 septembrie, de Ziua Crucii, oamenii merg la biserică și fac praznice, dar în același timp sunt cu ochii în patru după șerpi. Se crede că în această zi (denimită și Ziua Șarpelui) se „închide pământul”, reținând înăuntru toate gângăniile și târâtoarele.

Înainte de a intra în pământ, șerpii se adună pe un deal unde zămislesc o mărgică cu puteri vindecătoare. Se mai spune că pământul nu va primi acei șerpi care au mușcat oamenii în anul respectiv, ei urmând să rămână afară și să moară.

Oamenii evită șerpii în această zi, cu excepția celui care trăiește sub prag sau în pereții caselor constuite din nuiele și lut. Acesta se numește șarpele casei și se spune că dacă fuge, în scurt timp casa va rămâne pustie. Tot de Ziua Crucii pământul se închide și pentru plante, care se usucă.

„Acele plante care încă își mai păstrează viața se socotesc necurate”, notează Antoaneta Olteanu. Dacă încă se mai găsesc fragi după această dată, ei nu trebuie mâncați, fiind „sorociți morților”, dictează tradiţia.

Dacă în ziua de 14 septembrie cocorii se pregătesc de plecare, înseamnă că vremea se răcește. Dacă tună în această zi, urmează o toamnă lungă. În schimb, dacă se adună cârduri de ciori gălăgioase, în curând va cădea bruma. Ziua Crucii vestește sfârșitul verii și intrarea în drepturi a toamnei. 

Ziua Crucii. De ce se sfiinţesc monedele

Se crede că monedele care se sfinţesc în această zi şi sunt păstrate în portofel împreună cu o cruciuliţă aduc belşug şi spor în muncă de fiecare.

 În calendarul popular, această sărbătoare mai poartă şi numele de Carstovul Viilor sau Ziua Şarpelui. Dacă prima denumire este întâlnită mai ales în zona deluroasă şi regiunile sudice, marcând începutul culegerii viilor, cea de-a două este întâlnită în fiecare zona. În popor se crede că în această zi şerpii şi alte reptile încep să meargă în ascunzişurile subterane, unde vor hibernă până în primăvară următoare.

În mediul rural, oamenii încă mai cred faptul că şerpii, înainte de a se retrage, obişnuiesc să se strângă mai mulţi la un loc, se încolăcesc şi formează o mărgică numită „piatră nestemată”, folosită pentru vindecarea tuturor bolilor.

Evenimente de-a lungul timpului...

• 81: Domitian devine împărat al Imperiului Roman după moartea fratelui său Titus.

Titus Flavius Domitianus  ( 24 octombrie 51 – 18 septembrie 96) imparat din dinastia  Flaviilor.

A fost  fiul lui  Vespasian și al Domitillei și fratele imparatului Titus.

Victorios în campania întreprinsă în anul 83  pe Rin  împotriva tribului germanic al chatilor, Domițian adoptă titlul de Germanicus. O invazie a dacilor și a aliaților lor în Moesia, soldată cu moartea guvernatorului, îl obligă în anul 86  să intervină personal pe frontul de la Dunăre.

Moesia este împărțită acum în două provincii : Moesia Inferior (în a cărui componență intră și Dobrogea) și Moesia Superior. Este infrant in campania inițiată în anul 87  la nordul Dunării împotriva lui Decebal, iar  în anul 88 , ofensiva romană se incheie cu   victoria de  la  Tapae, care  duce la încheierea unei păci de compromis cu Dacia in anul 89.

La 18 septembrie  96, Domițian, ultimul dintre Flavi, cade victimă unei conjurații de palat organizată de comandantul gărzii palatului și de soția sa, Domitia Longina.

• 407: A  trecut la cele vesnice Sf. Ioan Gură de Aur, (347-407), Arhiepiscop al Constantinopolului a fost un cunoscut predicator din secolele IV-V, în Siria și Constantinopol.

 
Este binecunoscut pentru elocvența cuvântărilor sale publice și pentru denunțarea abuzurilor de autoritate din Biserică și din Imperiul Roman din acea vreme. Avea o mare aplecare spre asceză.

 După trecerea sa la Domnul, a fost numit Chrysostomos, din grecescul chrysostomos, care se traduce prin Gură de Aur. Biserica Ortodoxă îl cinstește ca sfânt (cu pomenirea la 13 noiembrie) și l-a rânduit între Sfinţii Trei Ierarhi (pomeniți pe 30 ianuarie), alături de Sfântul Vasile cel Mare și  Sfântul Grigorie Teologul.

 Este recunoscut și de Biserica Romano-Catolică, care îl cinstește ca Sfânt și Doctor al Bisericii, precum și de Biserica Anglicană, ambele făcându-i pomenirea la 13 septembrie.

O parte din sfintele sale Moaşte au fost furate de cruciați în 1204 (amintirea acestui eveniment se face la 27 ianuarie) și duse la Roma, fiind restituite Bisericii Constantinopolului pe 27 noiembrie 2004 de către Papa Ioan Paul al II-lea.(OrtodoxWiki.ro).

• 1752: Britanicii au înlocuit calendarul iulian cu cel gregorain, care era deja folosit în mare parte a Europei, sărind în timp de la data de 2 septembrie direct la ziua de 14 septembrie. 

Britanicii au considerat atunci că autorităţile le-au furat zilele şi au cerut să le fie înapoiate.

• 1769: S-a născut Alexander von Humboldt, naturalist, arheolog, explorator și geograf german (d. 1859)

Friedrich Wilhelm Heinrich Alexander von Humboldt (n. 14 septembrie 1769, Berlin — d. 6 mai 1859, Berlin) a fost un geograf și naturalist german, care a contribuit la formarea geografiei ca disciplină științifică. Cercetările sale s-au extins și în afara Europei, de exemplu în America de Sud, SUA și Asia centrală. Von Humboldt a întreprins cercetările sale personal, având cunoștințe din domeniul fizicii, chimiei, geologiei, mineralogiei, vulcanologiei, botanicii, zoologiei, climatologiei, oceanografiei, demografiei și astronomiei. Prin cercetările sale a devenit foarte popular în Germania, fiind considerat un Aristotel și Columb al epocii sale.

A elucidat aspectele disputate de Volta și Galvani referitoare la originea diferențelor de potențial electric. A stimulat orientarea spre fizică a matematicianului Gauss.

• 1812: Armata lui Napoleon Bonaparte intra in Moscova, descoperind un oras gol (populatia a fost evacuata, iar militarii rusi s-au regrupat).

Pe timpul nopţii, trimişii guvernatorului bat pe la uşi anunţând incendiul. Se pun fitile explozive în toate crăpăturile, în special în prăvălii şi magazii.

La ora 8 dimineaţa, porţile închisorilor au fost deschise şi au fost eliberaţi circa 800 de deţinuţi de drept comun, cărăra li s-a dat de înţeles că pot spera la o amnistie, cu condiţia să incendieze clădirile ce vor fi ocupate de către francezi.

Primele ţinte vor fi rezervele de cereale existente în magazinele alimentare din apropierea Kremlinului. Materiale inflamabile sunt puse peste tot, iar pompele de apă distruse sau scoase din oraş.

În noaptea de 1 /13 septembrie, Kutuzov dă ordinul de retragere a trupelor. Armata iese din oraş pe poarta Kolomna, târând după ea populaţia care mai rămăsese în oraş. Se aude chiar şi muzica intonată de orchestra unui batalion de garnizoană.

Furios, generalul Miloradovici întreabă cine a dat ordinul ca orchestra să cânte. Potrivit unui cod al lui Petru I, în momentul în care garnizoana părăseşte oraşul, acest lucru trebuie făcut în sunetul muzicii.

Furios, generalul exclamă: „Oare codul lui Petru I a prevăzut şi capitularea oraşului? Încetaţi imediat acest tărăboi!”.

La ordinul lui Kutuzov, generalul Miloradovici trimite un curier la cartierul general francez, pentru a cere încetarea focului până la ora 7 dimineaţa a zilei următoare, în vederea evacuării a circa 9.000 de răniţi din Moscova.

Dacă Napoleon şi-ar fi putut imagina măcar această politică a pământului pârjolit pe care i-o pregătea Rostopcin nu ar fi fost, desigur, de acord să-şi amâne intrarea oficială în Moscova.

În dimineaţa zilei de 14 septembrie, în suburbia Dorogomilov nu se mai află decât ariergarda rusă.

Rostopcin îi strigă fiului său Serghei: „Salută oraşul pentru ultima oară. Într-o jumătate de oră el va fi în flăcări!”.

Incendiul provocat de rusi a mistuit rezervele de alimente ale francezilor, fapt ce a inrautatit mult situatia trupelor lui Napoleon.

• 1829: În urma Războiului Ruso-Turc din 1828-1829, a fost semnată Pacea de la Adrianopol (Edrine)

Tratatul prevedea recunoaşterea independenţei Greciei, autonomia Serbiei precum şi autonomia administrativă a Moldovei şi Valahiei, inclusiv retrocedarea celei din urmă cetăţilor turceşti de la Turnu Măgurele, Giurgiu şi Brăila.

Prevederile economice ale tratatului pentru Principatele Româneşti au constituit un puternic imbold pentru agricultură şi comerţ, scutindu-le de obligaţia de a aproviziona Constantinopolul şi recunoscîndu-le libertatea comerţului cu toate ţările.

Poarta a fost de asemenea de acord cu redactarea unor noi regulamente administrative referitoare la Principate, sub supravegherea Rusiei, şi a acceptat ocupaţia rusească din Principate, pînă la plata unor mari despăgubiri de război.

Prin tratat s-a consolidat astfel poziţia Rusiei în Principate, dar, totodată, s-au făcut paşi importanţi pentru împlinirea idealurilor boierilor reformatori, de scuturare a dominaţiei otomane. Acum rămîneau valabile doar o parte a elementelor de suzeranitate otomană – tributul anual şi dreptul sultanului de a confirma alegerea domnilor.

Ţarul Nicolae l-a însărcinat pe Contele Pavel Kiseliov (Павел Дмитриевич Киселёв, Pavel Kiseleff), ofiţer energic şi bun administrator, cu transpunerea în practică a prevederilor Tratatului de la Adrianopol. El a preluat această funcţie în noiembrie 1829, la Bucureşti.

De atunci şi pînă la încheierea mandatului său, în aprilie 1834, el a avut puteri aproape nelimitate în reorganizarea vieţii politice şi economice din Principate.

Deşi multe dintre acţiunile sale au fost etichetate de contemporani ca revoluţionare, el nu a dorit să răstoarne ordinea socială existentă, ci s-a străduit să o menţină prin precizarea drepturilor şi îndatoririlor tuturor claselor şi prin asigurarea mecanismului administrativ şi legal, necesar apărării acestora.

Cea mai importantă realizare a sa a fost, fără îndoială, elaborarea unei legi fundamentale pentru fiecare Principat. Regulamentele Organice au fost rezultatul strânsei colaborări dintre autorităţile ruseşti şi boierii români.

• 1849: S-a născut Ivan Pavlov, fiziolog rus, laureat al Premiului Nobel pentru Medicină pe 1904 (d. 1936)

I-a fost acordat Premiul Nobel pentru Medicină în 1904 pentru cercetări referitoare la sistemul digestiv. Pavlov a fost cunoscut pentru că a fost primul care a studiat fenomenul condiționării clasice, în experimentele pe care le-a făcut cu câini.

În anii 1890, Pavlov a investigat funcția gastrică a câinelui prin externalizarea glandei salivare pentru a putea colecta, măsura și analiza saliva produsă ca răspuns la mâncare, în condiții diferite. El a observat că aceștia au tendința de a saliva înainte ca hrana să ajungă în cavitatea lor bucală, și a început investigarea acestei "secreții psihice", cum a numit-o el. A decis că aceasta este mult mai interesantă decât chimia salivei, și a schimbat scopul cercetării sale, efectuând o lungă serie de experimente în care a manipulat stimulii care apăreau înainte de aducerea hranei. El a stabilit de aici legile fundamentale pentru apariția și eliminarea a ceea ce el denumea "reflexe condiționale" — adică, răspunsuri reflexe, precum salivarea, care nu apăreau decât condițional, ca urmare a unor experiențe precedente ale animalului. Aceste experimente au fost efectuate în anii 1890 și 1900, și au fost puse la dispoziția cercetătorilor occidentali prin traducerea unor experiențe individuale, dar au devenit disponibile în totalitate în limba engleză printr-o carte publicată în 1927.

Pavlov era obsedat de programul și de obiceiurile sale de muncă. Obișnuia să ia prânzul exact la ora 12, se culca la aceeași oră în fiecare seară, își hrănea câinele la aceeași oră în fiecare noapte și pleca din Leningrad în Estonia în vacanță în aceeași zi în fiecare an. Acest comportament s-a schimbat când fiul său Victor a murit în Armata albă — după aceea a suferit de insomnie.

Spre deosebire de mulți oameni de știință pre-revoluționari, Pavlov a fost respectat de guvernul sovietic, și i s-a permis să își continue cercetările până la o vârstă înaintată. Pavlov însuși nu avea o atitudine favorabilă față de marxism, dar ca laureat al Premiului Nobel era văzut ca un atu politic important, și era puternic susținut. După asasinarea lui Serghei Kirov în 1934, Pavlov a scris mai multe scrisori lui Molotov, criticând persecuțiile în masă care au urmat, și cerând rejudecarea unor cazuri ale unor oameni pe care îi cunoștea personal. Mai târziu în viață a fost în special interesat de folosirea condiționării pentru a stabili un model experimental asupra inducției nevrozei. A murit la Leningrad. Laboratorul său din Sankt Petersburg a fost păstrat până astăzi.

În mod interesant, termenul lui Pavlov de reflex condițional ("условный рефлекс") a fost tradus greșit din limba rusă ca reflex condiționat, iar alți oameni de știință care au citit lucrările sale au ajuns la concluzia că dacă astfel de reflexe ar fi fost condiționate, ar fi trebuit să fie produse printr-un proces denumit condiționare. După ce munca lui Pavlov a devenit cunoscută în vest, în special datorită scrierilor lui John B. Watson, ideea de condiționare ca o formă automată de învățare a devenit un concept cheie în psihologia comparată, și la referința generală la psihologie, behaviorismul. Bertrand Russell a fost un avocat entuziast al importanței lucrărilor lui Pavlov pentru filosofia minții.

Cercetările lui Pavlov asupra reflexelor condiționale au influențat puternic nu doar știința, dar și cultura de zi cu zi. Termenul "câinele lui Pavlov" este adesea utilizat pentru a descrie o persoană care doar reacționează la o anumită situație, în loc să folosească gândirea critică. Condiționarea pavloviană a fost tema principală a romanului lui Aldous Huxley, Brave New World.

Se crede de obicei că Pavlov anunța aducerea hranei printr-un clopoțel, însă notițele sale arată utilizarea unui număr mare de stimuli auditivi, incluzând fluiere, metronoame, împreună cu stimuli vizuali. În anii 1990, când savanții occidentali au avut acces la laboratorul lui Pavlov, nu s-a găsit niciunul din aceste obiecte.

• 1895:  S-a dat în circulaţie podul de cale ferată peste Dunăre, care face legătura între Feteşti şi Cernavodă. 

 
Podul are o lungime totală de 4.088 m şi se compune din trei părţi: – podul peste braţul Borcea care are trei deschideri principale de câte 140 m, cu grinzi sistem Gerber , şi două viaducte de capăt cu deschideri de câte 50 m;

-podul peste Dunăre cu cinci deschideri cu lungimi variabile, deschiderea centrală fiind de 190 m, şi un viaduct de acces pe malul stâng cu 15 deschideri de câte 60 m;

-viaductul dintre cele două braţe ale Dunării format din 34 de deschideri de câte 42 m şi care asigura traversarea bălţii Iezerul , desecată în 1969.

Construcţia podului a durat 6 ani şi este considerat unul dintre cele mai mari şi mai frumoase poduri metalice din lume construite la sfârşitul secolului XIX.Proiectul acestui pod a fost întocmit de inginerul şi profesorul român Anghel Saligny.

La 14 septembrie 1895, cea mai mare solemnitate ce s-a văzut până acum în ţară, cum titrau ziarele vremii, se petrecea la Cernavodă. Erau prezenţi Carol l, regina Elisabeta, principele Ferdinand, principesa Maria, oaspeţi veniţi special pentru eveniment - ducele şi ducesa de Meiningen, principele Leopold de Hohenzollern, corpul diplomatic, miniştri, ziarişti, oamenii locului.

Programul serbării transmis invitaţilor era minuţios întocmit: „Un tren special, care va pleca din Gara de Nord la ora 9:05 a.m. va aduce pe Domnii invitaţi de la Bucureşti la Podul peste Dunăre, unde va sosi la ora 12:30. Domnii invitaţi vor străbate pe jos Podul până la Pila cea din urmă, din dreapta râului unde aşteaptă sosirea M.M.I.I., a.A.L.L., R.R. şi a Auguştilor oaspeţi, vor asista la ceremonia aşezărei ultimului nit.

Domnii invitaţi sunt rugaţi cu insistenţă a se grupa pentru această ceremonie, la locurile şi după indicaţiile planului nr. 7 şi ale Domnilor ingineri, însărcinaţi cu organizarea serbarei. După aşezarea nitului, Domnii invitaţi, formând cortegiul regal, vor parcurge podul până pe ţărmul drept al Dunărei, unde vor asista la celebrarea serviciului divin şi la zidirea documentului.

Sfârşindu-se această ceremonie, cortegiul regal întreg va lua loc în tribuna clădită în amontele podului pentru a asista la trecerea pe pod a trenurilor de încercare. Îndrumându-se, apoi, spre clădirea de recepţie, M.M.I.I., a.A.L.L., R.R, precum şi Auguştii oaspeţi se vor urca în trenul regal care va străbate podul în sunetul Imnului naţional şi salutat de salvele de artilerie.

Domnii invitaţi vor aştepta în dreptul clădirii de recepţie întoarcerea trenului regal spre a saluta la sosire pe M.M.I.I., a.A.L.L., R.R şi Auguştii oaspeţi care, coborându-se din tren, vor trece în apartamentele Lor rezervate, iar Domnii invitaţi se vor întruni în sala de recepţie, de unde, urmând pe M.M.I.I., a.A.L.L., R.R şi Auguştii oaspeţi, vor trece în sala banchetului şi vor ocupa locurile Domniilor Lor, după indicaţiunile planului nr. I, anexat de asemenea acesteia.

Fiecare domn invitat va găsi la locul său o medalie comemorativă de bronz şi o fotografie a podului peste Dunăre. După terminarea banchetului, M.M.I.I., a.A.L.L., R.R şi Auguştii oaspeţi cu toţi invitaţii vor coborî la debarcaderul construit în apropierea podului, unde se vor îmbarca pentru vizitarea lucrărilor podului. Pentru întoarcerea la Bucureşti şi în Constanţa, Domnii invitaţi vor avea trenuri speciale. Trenul pentru Bucureşti va pleca de la podul Dunărei la ora 6 p.m. şi va ajunge la Bucureşti la ora 9:35, iar trenul pentru Constanţa va pleca la 6 p.m şi va ajunge la Constanţa la ora 7:30 p.m”.

Cu siguranţă, invitaţii din capitală, dar şi cei din Constanţa şi Tulcea au respectat cu multă grijă indicaţiile organizatorilor, asistând cu uimire la un spectacol unic, emoţionant şi măreţ.

„Un tren format din 15 locomotive, fluierând înspăimântător, a zburat cu 80 km/oră pe deasupra valurilor Dunării. Trenurile bubuiau, sirenele vapoarelor sunau, uralele a mii de oameni nu mai conteneau. A fost cel mai grandios spectacol care s-a văzut vreodată în ţara noastră: veşnicul Danubiu, care despărţea pământul ţării noastre, a fost învins.”

În ziua inaugurării podului, la care a asistat aproape întreaga populaţie dobrogeană, inginerul Anghel Saligny, instalat pe o schelă de sub şina ferată, a dispus să treacă trei locomotive cu viteză maximă pe deasupra sa: „Dacă se va întâmpla vreun accident, el să fie prima victimă a creaţiei sale. Iar bucuria regelui era de nedescris” (Martinescu, Pericle, „De la Dobrogea arhaică, la Dobrogea modernă”, Vremea, 10 mai 1936).

La banchet au participat circa 400 de persoane. Anghel Saligny a stat la masă în faţa principesei Maria, la un loc mai aproape de rege fiind plasat directorul general al căilor ferate, Gheorghe Duca. Au ţinut toasturi regele ministrul Olărescu, Gheorghe Duca.

„Masa populară, scria ziarul Constanţa, la care s-au tăiat vreo 100 berbeci, s-a profitat decât de lucrătorii străini aflaţi la Cernavodă. Fiind zi de post, ţărănimea română s-a ales cu câte 10 bani şi o oală cu vin, câţi au putut străbate până la distribuitori. /.../ Ziua a fost foarte frumoasă, serbarea strălucită, fără nici un accident, fără nici un incident de importanţă, nu însă şi fără incomoditatea câte unui obraznic care, nechemat, vrea să mănânce la praznicul împărătesc” (Constanţa, lll, nr. 136, 17 septembrie 1895, p. 3-4, apud Stoica Lascu, „Mărturii de epocă privind istoria Dobrogei”, Constanţa, Muzeul de istorie naţională şi arheologie, 1999, p. 202).

Povestea podului începe la 3 august 1882, când are loc primul concurs internaţional de proiecte. S-au prezentat opt propuneri ale unor case de construcţii din Paris, Viena, Frankfurt, Berna şi Belgia, toate fiind declarate necorespunzătoare sau excesiv de costisitoare.

La 1 decembrie 1887, Ministerul Lucrărilor Publice îl însărcinează pe Anghel Saligny să elaboreze proiectele liniei Feteşti-Constanţa, o decizie surprinzătoare pentru inginerul de origine franceză care avea doar 33 de ani. Anul următor, apare în broşură Memoriul asupra proiectului podului peste Dunăre la Cernavodă, prezentat Direcţiunei Generale a Căilor Ferate Române de A. Saligny, inginer-şef al Serviciului pentru construcţiunea calei ferate Fetesci-Cernavodă, editura Stabilimentul grafic SOCECU.

Înainte de a demara lucrarea, Saligny face o vizită în Scoţia pentru a vedea cum se derulează lucrările la podul „Firth of Forth”, apreciat drept cel mai mare din lume la acea dată; îi cunoaşte pe inginerii John Fowler şi Benjamin Baker, constructorii podului. Revenit în ţară, Ministerul Lucrărilor Publice, sub comanda lui Saligny, organizează un serviciu special în cadrul Administraţiei CFR, alcătuit doar din ingineri români, în mare parte foştii săi studenţi. Proiectul a fost terminat la 1 decembrie 1889, într-un timp scurt, de numai un an şi şapte luni, avizat de o comisie internaţională, după o atentă examinare.

La 9 octombrie 1890 s-a pus piatra fundamentală a marelui pod (Iordănescu, D., Georgescu, C., „Construcţii pentru transporturi în România”, vol. l, 1981, Bucureşti, pag. 385). Lucrările au durat cinci ani. Alături de Saligny s-au aflat tinerii ingineri români Ion Băiculescu, N.N. Herjeu, Alex.Davidescu, Șt. Gheorghiu, Petru Zahariade şi A. Dumitrescu.

Podul avea o deschidere de 190 de metri, cum nu se mai construise până atunci în Europa, includea o adevărată salbă de poduri peste Borcea, podul de inundaţie din baltă şi de lângă Dunăre, Ezer, podul peste Dunăre, însumând 4.088 m, calea ferată simplă Feteşti-Cernavodă, lungă de 27,3 km, terasamentele, tranşeele, staţiile de cale ferată, lucrările de artă. Peste trei milioane de metri au fost doar terasamentele efectuate. Suprastructura podului se găseşte la 30 m deasupra nivelului apelor mari, iar fundaţiile se află la o adâncime de 28,5 m. Lăţimea între grinzi variază între 6,50 şi 9,00 m. Alegând ca soluţie tehnică folosirea oţelului moale (oţel carbon) la suprastructura podului, a creat numeroase dispute ştiinţifice între confraţi. Fără a avea studii aprofundate de metalurgie, Saligny îşi impune opţiunea şi obţine avizul unor specialişti ai Europei, reticenţi la început. Costul total al lucrărilor a atins 35 de milioane de lei, din care pentru podul propriu-zis, 10 milioane de lei.

Anghel Saligny îşi asumă singur toată responsabilitatea tehnică a calculelor şi a dispozitivelor adoptate. Pentru podul de la Cernavodă a aplicat două inovaţii mondiale: grinda cu console la suprastructură şi oţelul moale în locul fierului pudlat. La data punerii în funcţiune, podul de la Cernavodă era primul din Europa şi al treilea din lume.

În cei cinci ani de muncă tenace au avut loc epidemii, o grevă a muncitorilor, întreruperi de activitate din lipsa banilor. Anghel Saligny a locuit alături de muncitori în barăcile şantierului, a îndurat frigul, căldurile toride, praful.

La construcţia podului au fost angajaţi şi pietrari italieni, emigraţi din regiunea Friuli Venezia Giulia la sfârşitul secolului al XVlll-lea şi începutul secolului al XlX-lea şi aşezaţi în satul Greci, judeţul Tulcea, dar şi în Oltenia, la Craiova, şi în satele învecinate Atârnaţi, Breasta, Talieni, Lunca.

Carierele din Cernavodă şi Topalu au furnizat material pentru pod. Toate terasamentele liniilor ferate şi şoselele au fost executate cu pietrişul furnizat de aceste cariere. Prundişul din carierele Defcea a dat cel mai bun pietriş pentru betonul armat folosit în premieră. Pe seama carierelor de rocă calcaroasă s-au creat mai târziu fabricile de ciment din Cernavodă şi Brăila, care au dat cunoscutele cimenturi a căror calitate a rivalizat, zeci de ani, cu cimentul de Portland.

La inaugurare, regele Carol oferă tuturor muncitorilor câte un ceas de buzunar cu capace aurite, pe unul dintre acestea fiind gravată silueta podului. Constructorii italieni au mai primit ca răsplată un set de mistrie şi un cancioc, miniatură, din aur.

Primul Război Mondial a adus României un lung şir de pierderi materiale şi de vieţi omeneşti încă din primele zile ale luptelor desfăşurate pe teritoriul nostru. Pentru a nu mai permite înaintarea trupelor Puterilor Centrale în Dobrogea, Marele Cartier Român dispunea, la 7 octombrie 1916, distrugerea podului peste Dunăre. Eforturile geniştilor sunt extraordinare, dar podul refuză să cedeze. Ca o fiinţă vie care nu acceptă îngenuncherea. După ce s-a consumat o imensă cantitate de mine, în dreptul ambelor capete ale podului, acestea s-au rupt şi s-au ridicat în aer, provocând avarierea la mijloc a deschizăturii centrale (Koslinski, Niculae. „Podul împotriva zeului Marte”, Magazin istoric, septembrie 1996, p. 55).

Despre oportunitatea acestei decizii de a distruge cu orice preţ podul s-au lansat nenumărate opinii. Din fericire, el a fost refăcut sub supravegherea constructorului lui, Anghel Saligny, putând vedea cu ochii săi lucrările de reconstrucţie de după război.

Îşi aminteşte căpitanul portului Cernavodă, Nicolae Ionescu Johnson: „Anghel Saligny venea foarte des la Cernavodă. Ceasuri întregi umbla pe podul ridicat de el, sau cobora pe dedesuptul lui şi cerceta, parcă ar fi căutat cine ştie ce lucru ştiut numai de el. Mă împrietenisem cu acest bătrânel care, fiind un adevărat savant, îşi dădea silinţa să nu pară. Adesea îl conduceam cu barca pe sub pod şi urmărindu-l cum îşi plimba ochii cercetători de la un loc la altul, mă întrebam la ce s-o fi gândind bătrânul acesta, a cărui pace nu îndrăzneam s-o tulbur cu întrebări nelalocul lor. Dar într-o zi, tot mi-am luat inima în dinţi şi l-am întrebat ce anume îl face ca ceasuri întregi să nu-şi mai ia ochii de la pod, ca şi cum nu s-ar mai sătura să-şi aprecieze opera. Nu s-a supărat de întrebare. A zâmbit ca în faţa unei naivităţi şi mi-a răspuns:

- Îmi admir opera mai puţin decât îţi închipui. Dacă mă vezi zgâindu-mă la ea ceasuri întregi, e ca să-i descopăr părţile slabe, greşelile...

- Greşeli? Exageraţi! Toată lumea nu mai conteneşte să vă laude.

- Las’ că eu ştiu mai bine ce greşeli am făcut! Și este mai ales una pe care nu mi-o iert. Trebuia să fac pe pod o cale dublă - una pentru căruţe şi pietoni, să mai fi existat şi o astfel de legătură între Dobrogea şi Muntenia” (Ionescu, Johnson, Nicolae, „Însemnările unui marinar”, Bucureşti, ESPLA; 1956, p. 344).

După inaugurarea podului de la Cernavodă, colegii săi, inginerii, i-au oferit un basorelief numit „Victoria”, pe care Saligny îl lasă prin testament pentru localul Societăţii Politehnice, aflat şi astăzi în sediul AGIR Bucureşti.

• 1922: Jean-Francois Champollion, orientalist, a descifrat o inscripție egipteană din epoca lui Ramses al II-lea, ramânând în istorie ca cel care a reușit să descifreze scrierea hieroglifică.

Activitatea sa este legată în special de egiptologie, domeniu care i-a adus faimă, el reușind să stabilească metoda pentru descifrarea hieroglifelor. Această realizare se datorează cunoștințelor sale deosebite în ceea ce privește limbile orientale, în special copta. În descifrarea hieroglifelor s-a folosit în special de înscrisurile de pe piatra din Rosetta.

În 1810, într-un memoriu publicat la Grenoble, el afirmă că hieroglifele aveau calitatea de a reproduce sunete și în 1822 prezintă demonstrația ipotezei sale. Între anii 1828-1829 efectuează o vizită în Egipt, verificându-și teoria. Spre sfârșitul vieții sale a funcționat ca profesor la Collège de France în 1831.

În orașul său natal, Figeac, în semn de omagiu adus lui Champollion, se găsește astăzi instalată o replică mărită a pietrei din Rosetta.

• 1928: Era inaugurata „Crucea Eroilor" de pe Varful Caraiman (Muntii Bucegi)

Monumentul inchinat eroilor ceferisti cazuti in timpul Primului Razboi Mondial a fost construit intre anii 1926-28 din initiativa Reginei Maria si a Regelui Ferdinand I al Romaniei, cu scopul de a fi vazuta de la o distanta cat mai mare. Crucea Eroilor Neamului este construita altitudinea de 2.291 metri. La baza varfului Caraiman se afla orasul Busteni. Crucea Eroilor Neamului este situata in saua masivului Caraiman, chiar pe marginea abruptului catre Valea Seaca, fiind unica in Europa atat prin altitudinea amplasarii, cat si prin dimensiuni: crucea propriu-zisa are o inaltime de 28 metri si doua brate de cate 7 metri fiecare.

Monumentul era cea mai inalta constructie din lume la vremea respectiva, de acest fel, situata la o astfel de altitudine. Crucea este executata din profile de otel, fiind montata pe un soclu din beton armat placat cu piatra, inalt de 7,5 metri. In interiorul acestuia se afla o incapere care a adapostit initial generatorul de energie electrica ce alimenta cele 120 de becuri de 500 W de pe conturul Crucii. Unele legende povestesc ca acest monument s-a realizat in urma unui vis pe care l-a avut Regina Maria. Proiectul ansamblului a fost realizat de catre arhitectii romani Georges Cristinel si Constantin Procopiu. Constructia monumentului a inceput in anul 1926 si s-a finalizat in august 1928. Regina Maria a urmarit indeaproape executia pana la finalizarea ei. Inaugurarea si sfintirea monumentului au avut loc pe data de 14 septembrie 1928, de Ziua Sfintei Cruci. La Crucea Erilor Neamului se poate ajunge direct din Busteni fie cu telecabina Busteni-Babele (12 minute) sau urcand pe traseul turistic marcat Jepii Mici (3 ore/3 ore si jumatate; accesibil doar vara, interzis iarna), cu telecabina Pestera-Babele (8 minute), pe marcajele turistice de la Piatra Arsa (1 ora si jumatate) respectiv Varful Furnica-Telecabina Cota 2000 (2 ore si jumatate) sau pe traseele marcate turistice de la cabana Omu.

• 1940: Prin decret regal, România a fost proclamată stat naţional-legionar; generalul Ion Antonescu a devenit conducător al statului, desemându-l pe comandantul acestora, Horia Sima, vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri.

România devenea „stat naţional-legionar” şi începea un scurt şi nefast episod de colaborare între Mişcarea Legionară şi generalul Antonescu, episod ce avea să îşi lase o amprentă profund negativă asupra sfârşitului de an 1940. Mai puţin preocupată de actul guvernării şi mai mult orientată către reglarea unor conturi, Mişcarea Legionară va declanşa o serie concertată de acţiuni contra adversarilor politici şi a minorităţii evreieşti.

Astfel, sub regimul instaurat la 14 septembrie, va fi emisă o serie întreagă de decrete cu un profund caracter discriminatoriu faţă de comunitatea evreiască, un preludiu sumbru al deportărilor ce vor surveni în anii următori. De asemenea, Mişcarea Legionară va folosi acest prilej şi pentru a-şi lichida fizic o parte dintre oponenţii politici din anii trecuţi, crimelor săvârşite la sfârşitul lunii noiembrie cazându-le victime, printre alţii, personalităţi precum Nicolae Iorga şi Virgil Madgearu.

Generalul Antonescu a fost conducătorul Statului român și președinte al Consiliului de Miniștri. Horia Sima a fost numit ministru secretar de Stat, vicepreședinte al Consiliului de Miniștri. Prin decret regal, România a fost proclamată „Stat național-legionar”.

Decret regal prin care statul român a fost proclamat stat naţional-legionar (14 septembrie 1940)

Art. 1. Statul român devine stat naţional-legionar.

Art. 2. Mişcarea Legionară este singura mişcare recunoscută în noul stat, având ca ţel ridicarea morală şi materială a poporului român şi dezvoltarea puterilor lui creatoare.

Art. 3. D-l general Ion Antonescu este conducătorul statului legionar şi şeful regimului legionar.

Art. 4. D-l Horia Sima este conducătorul Mişcării Legionare.

Art. 5. Cu începere de la data acestui Înalt decret, orice luptă între fraţi încetează.

„Monitorul oficial“, nr. 214 bis, din 14 septembrie 1940

• 1940: Masacrul de la Ip.

1940 reprezinta pentru romani poate cea mai neagra fila de istorie. In numai cateva luni am pierdut o treime din tara, dupa cedarea Bucovinei si a Basarabiei de Nord catre URSS (17 iunie), la 30 august pierdeam Ardealul prin odiosul Dictat de la Viena, ca numai dupa circa o saptamana, pe 7 septembrie, sa cedam si Cadrilaterul bulgarilor.

Dintre toate, poate cea mai intiparita in memoria romanilor va ramane cedarea Ardealului, ca urmare a crimelor faptuite de armata horthysta, sprijinita de o buna parte a etnicilor maghiari localnici. In doar 11 zile, criminalii unguri au ucis aproximativ 1.000 de romani.

Masacrele au inceput in 7 septembrie, cand in localitatea bihoreana Mihai Bravu horthystii au ucis 22 de romani si au continuat pana pe 18 septembrie, cand 58 de romani au fost decapitati in centrul orasului Gheorgheni, judetul Harghita. Insa cel mai afectat de teroarea horthysta a fost judetul Salaj, unde au fost masacrati 477 de romani. Cele mai lovite de soarta au fost localitatile Ip, cu 157 de martiri, si Traznea, cu 87. Singura vina a acestor oameni a fost ca s-au nascut romani. Acum, la 68 de ani de la Dictat, doi fii ai Salajului care au supravietuit macelului, Gavril Bucovan si profesorul universitar doctor Ioan Puscas din cele doua localitati, au impartasit cu echipa „Gardianul” amintirile acelor zile de groaza, atunci cand in preajma lor au fost secerati de armele horthystilor fratii, parintii si apropiatii lor, iar scaparea lor din acel iad a fost o adevarata minune a lui Dumnezeu.

Masacrul de la Ip, din curtea familiei Butcovan

Marturiile lui Gavril Butcovan din Ip, singurul supravietuitor de atunci, sunt cutremuratoare. Gavril Butcovan, astazi in varsta de 84 de ani, a povestit echipei „Gardianul” clipele de groaza prin care a trebuit sa treaca la doar 16 ani. „In zorii zilei de 14 septembrie 1940, am fost trezit de zgomotul asurzitor al focurilor de arma ce razbateau dinspre casele vecinilor nostri. Era in jur de ora 5, inca era intuneric, si m-a cuprins o frica ce nu v-o pot descrie in cuvinte. Aveam doar 16 ani. In familie eram de toti 10 suflete. Parintii si 8 copii. Locuinta era compusa din doua camere. Eu, parintii si alti 5 frati dormeam intr-o camera, iar in camera mica, ceilalti doi fratiori.

L-am trezit pe tata, Mihai Butcovan, si i-am spus ca sunt impuscati romanii. Tata nu putea vorbi de emotie, pentru ca banuia ce ne asteapta. Mama o alapta pe surioara Paulina de 11 luni, iar parca focurile de arma se inteteau cu fiecare minut ce trecea. Mama l-a rugat pe tata sa se uite pe geam sa vada ce se intampla pe ulita, iar acesta i-a spus ca vede oameni care se plimba agitati. Pentru o clipa mi-am aruncat si eu ochii pe fereastra. Strada era plina de militari horthysti si consateni maghiari, deveniti partasi la masacru.

Mama, dupa ce a asezat-o pe fetita in leagan, i-a spus tatii sa mearga sa deschida usa, ca sa nu bata soldatii in poarta asa cum au facut la vecini. Pe cand tata a vrut sa deschida usa, deja soldatii erau in curtea noastra. Unul dintre criminalii horthysti s-a rastit la el, spunandu-i sa iasa afara din casa. La cateva secunde am auzit cinci bubuituri de arma. Atunci am stiut ca l-au impuscat pe tata. Imediat au navalit in casa trei soldati, indreptand pustile spre noi. S-au rastit si la noi, bineinteles in ungureste, sa iesim afara. Mama i-a intrebat, aratand spre leagan, ca ce va intampla cu fetita, la care soldatii i-au raspuns ca o s-o creasca ei. Cand am iesit l-am vazut pe tata, care zacea cu fata in jos langa peretele casei.

M-am indreptat inspre el, moment in care asasinii horthysti au tras in mine. Cuprins de groaza m-am prabusit langa corpul neinsufletit al tatalui meu. Mi-am dat seama ca sunt in viata, simtind o arsura puternica. Inima imi batea tare pentru ca in momentele urmatoare am vazut cum criminali i-au executat pe fratii mei. In fata casei, la cativa metri de mine, au ucis-o pe sora-mea, Maria, de 18 ani, care a fost impuscata in piept cu cartuse dum-dum. Fratele Mihai, de 8 ani, a fost impuscat in burta, iar surioara Ana, de 5 anisori, care, disperata, striga «Unde esti maica?!», a fost secerata de gloantele criminalilor. Fratele Viorel, de 11 ani, a vrut sa fuga spre gradina, insa soldatul care-l urmarea l-a impuscat in cap. Pe surioara Paulina, de doar 11 luni, «bravii» soldati unguri au sfartecat-o cu baionetele in leagan. Asupra mamei au tras, ranind-o, insa a apucat sa se ascunda sub o caruta.

Cred si astazi ca sansa mea a fost aceea ca nu m-am ridicat de langa tata si am stat culcat cu fata la pamant, in timp ce calaii erau preocupati cu uciderea celorlalti membri ai familiei. Pe langa mine si mama au mai scapat cei doi frati ai mei, Ioan, de 12 ani, si Floarea, de 6 ani, care au dormit in camera mica, unde criminalii nu au mai cautat. Banuiesc ca in sinea lor credeau ca au ucis intreaga familie dupa ce au tras in 7 persoane si au strapuns-o cu baioneta pe surioara Paulina”, ne-a marturisit cu lacrimi in ochi Gavril Butcovan. Marturia acestuia continua: „Doresc sa va mai spun ca cruzimea cu care a fost comis acest genocid intrece orice inchipuire. Bataile si schingiuirile au inceput inainte de masacru cu 3-4 zile. Unii romani au fost batuti pana ce si-au dat duhul. Lui Dumitru Sarca i-au taiat mainile, lui Dumitru Chis i-au scos ochii, iar lui Pavel Sarca i-au smuls unghiile de la maini.

Nu pot sa uit nici drama prin care a trecut Gheorghe Leonte si sotia acestuia, care era in durerile facerii. Barbatul a plecat dupa moasa, dar pe drum a avut ghinionul sa se intalneasca cu echipa criminala. Acestia, sub amenintarea armelor, l-au intors din drum, iar odata ajunsi in curtea casei l-au impuscat. Sotiei i-au scos copilul din burta cu baioneta. O alta tragedie s-a petrecut la cimitir cu Maria Sarca, de 40 de ani, si Maria Olla, de 15 ani. Cu toate ca nu erau moarte si soldatii au vazut ca acestea mai miscau, totusi au fost aruncate in groapa comuna si ingropate de vii. Trebuie sa retineti ca in acea zi, de 14 septembrie 1940, orice roman intalnit pe strada sau gasit acasa a fost impuscat.

Trebuie sa va marturisesc adevarul pana la capat. Nu toti consatenii mei au pactizat cu criminalii horthysti. Au fost si maghiari care au sarit in apararea familiilor de romani, punandu-si prin acest gest viata in pericol. Astfel au fost salvati din mana ucigasa a horthystilor cel putin 3 familii de romani. Cu siguranta, daca actiunea criminala ar fi avut loc ziua, ar fi fost mult mai multi care ar fi sarit in ajutorul nostru, al romanilor, si in mod sigur numarul celor ucisi era mult mai mic”, a incheiat cu glasul plin de durere Gavril Butcovan.

La Trăznea, preotul a fost ars de viu

In data de 9 septembrie 1940, trupele horthyste au intrat in comuna Traznea. Primele victime au fost copiii aflati cu vitele la pascut. Dupa ocuparea satului, soldatii maghiari au dezlantuit „asaltul”. Romani si evrei au fost ucisi cu focuri de mitraliere, strapunsi cu baionetele, iar casele incendiate. In urma acestor incidente au murit 93 de persoane, dintre care 87 de romani si 6 evrei. In presa vremii se relata despre cazul lui Nicolae Brumar, roman ridicat din propria sa casa de trupele ungare si impuscat langa o capita de fan, impreuna cu sotia si cele doua fiice ale sale, dupa care au fost ciopartiti cu baioneta. Un alt caz este cel al lui Vasile Margarus. Acesta a fost strapuns cu baioneta in mai multe parti ale corpului si apoi impuscat in cap cu gloante model „dum-dum”. Preotul ortodox a ars in casa parohiala, care a fost incendiata. In Traznea se aflau si 9 soldati romani reintorsi acasa si demobilizati. Acestia au fost impuscati cu efectele militare pe ei. Invatatorul si sotia au incercat sa se refugieze in comuna Pusta. Au fost prinsi si adusi la Traznea, unde au fost rastigniti pe usa bisericii si impuscati.

Măcelul văzut prin ochii unui copil de 8 ani

Despre masacrul de la Traznea ne relateaza unul dintre supravietuitorii acelor timpuri, cel care a ajuns ulterior medic si un om de stiinta recunoscut de o lume intreaga, profesorul universitar doctor Ioan Puscas, care a trait acele grozavii, fiind un copil de doar 8 ani. „Familia mea a supravietuit acelor masacre petrecute in 1940 in comuna Traznea. Arma soldatilor honvezi a fost indreptata catre mine de trei ori. Ungurii au tras atunci cu tunul chiar si in biserica. Inainte de 1940, ungurii si romanii traiau in pace in comuna.

Masacrul de la Traznea a fost provocat de groful Bay Ferencz, neam cu Horthy. El i-a indemnat pe honvezi sa ucida romanii pentru a acapara cat mai mult pamant. Pe noi ne-au salvat de la moarte cateva familii de maghiari. Cand au intrat in casa, aveam la noi un consatean roman care venise la tata cu calul pentru potcovit. El nu stia ungureste. L-au impuscat in fata noastra. Urmatorii eram noi. Tata, care vorbea perfect ungureste, a vrut sa le demonstreze ca suntem unguri pentru a ne salva vietile. Nu au vrut sa il creada. «Budos ola vagy!» (n.r. – esti un valah imputit!), strigau.

Norocul nostru era ca tata avea la el certificatul de nastere al unui prieten, care era maghiar reformat. Cand le-a aratat documentul, nu au cercetat daca era intr-adevar al lui. Si-au cerut scuze ca erau sa impuste un ungur”, si-a amintit marele cercetator stiintific. „Dupa aceea a venit un alt val de ucigasi. «Acum numai Janos ar putea sa ne salveze», ne-a spus tata, Janos fiind cel mai bun prieten de-a lui din copilarie. Pentru ca ardea aproape tot satul, ca o minune, a aparut Janos, care venise dupa o pompa si pentru a-l chema pe tata la stingerea focului. Cand a vazut care este situatia la noi, a inceput sa strige la ei: «Carati-va, astia sunt de-ai nostri». Asa am fost salvati pentru a doua oara, iar prietenul lui tata ne-a dus, culmea, chiar in pivnita grofului si ne-a ascuns acolo.

Apoi l-a luat cu el pe tata, lasandu-ne pe noi la adapost sigur. Insa am fost gasiti si acolo. O trupa de honvezi, impreuna cu un frate de a-l unui ucenic de a-l lui tata, i-a adus si a confirmat ca suntem romani. Ne-au scos din pivnita. In spatele nostru, in sant, erau o gramada de morti si raniti. Unul dintre soldati mi-a pus pusca la piept. Mi-am vazut moartea cu ochii. Nu stiu de unde am avut putere, dar am inceput sa numar ungureste. Soldatul a ramas mirat, nu a apasat pe tragaci, iar eu continuam sa numar, apoi am inceput sa cant un cantec unguresc, care mi-a venit in minte. Nu stiu cat timp a trecut, arma lui era tintuita inca de pieptul meu, cand au aparut doua fete, unguroaice, fiicele familiei Gall. Cand au vazut ce se intampla, s-au napustit asupra honvezilor, strigand: «Nu va e rusine? Astia sunt de-ai nostri!» Apoi, ne-au luat de brat si ne-au dus la o alta familie maghiara, Fazakas. In bucataria lor am stat pana ce a venit tata. Am avut noroc ca acest eveniment tragic s-a petrecut ziua. Daca avea loc noaptea, ca si la Ip, numarul mortilor sigur era mult mai mare, pentru ca acele persoane care ne-au ajutat nu aveau de unde sa stie si sa intervina…”, a conchis doctorul Puscas.

Ioan Puscas, «fire recalcitrantă, ostilă reeducării»

Perioada 1940-1944 nu a fost usoara pentru romanii din Traznea. „Eram elev. Pana in clasa a V-a am invatat in limba maghiara. Eram tot timpul premiant. In acest timp, groful venea des la tata, voia sa ma infieze. Imi promitea ca ma trimite la scoala la Budapesta. Ar fi putut promite orice, nu plecam cu el. Dupa 1944, o parte din unguri si groful au fugit. Ulterior, el a fost condamnat la moarte, in lipsa, si i-a fost confiscata toata averea”, ne-a povestit medicul. Soarta lui Ioan Puscas nu a fost mai buna nici dupa 1944. Acesta a fost inchis, in perioada 1948-1950, pentru ca s-a opus comunismului. Motivul: „delict impotriva ordinii sociale”. Pe biletul de iesire din puscarie aparea: „fire recalcitranta, ostila reeducarii”. Dupa ce a fost eliberat, a fost acceptat in scoala pentru a-si continua studiile de catre profesori care ii cunosteau meritele. Altfel, ar fi fost imposibil, datorita acelui bilet de iesire. In inchisoare s-a imbolnavit, facand abces pulmonar, motiv pentru care, in dorinta lui de a se putea trata, si-a dorit sa devina medic. Norocul a fost din nou de partea lui. A reusit sa se inscrie la Facultatea de Medicina de la Timisoara. Doctorul Puscas a devenit unul dintre cei mai cunoscuti medici si cercetatori din Romania.

Iertăm, dar nu uităm nimic

Asociatia Refugiatilor Deportati si Expulzati din Ardealul de Nord (ARDEAN), cu sediul in Timisoara, a organizat un turneu in Ardeal, in perioada 29-31 august, pentru a aduce omagiu si a comemora amintirea martirilor impuscati in acele zile scrise cu sange in istoria Romaniei. Desi acea perioada, cand in fata lui au fost impuscati pe rand parintii si fratii, i-a marcat intreaga viata, Butcovan Gavril a stat drept intre cele 35 de persoane venite din Timisoara, marturisind ca nu impartaseste nici un resentiment si nu aduce acuze poporului maghiar si nici cetatenilor romani de etnie maghiara pentru evenimentele tragice petrecute la Ip.

Autor: Claudiu Stere, Gardianul

• 1944: Bătălia de la Păuliş, una dintre cele mai crâncene lupte din Al Doilea Război Mondial purtate de trupele române după întoarcerea armelor contra naziştilor.

În septembrie 1944, la două săptămâni după ce Armata română întorsese armele şi se aliase împotriva Axei, trupele hortiste au ocupat Aradul şi se pregăteau pentru forţarea văii Mureşului, sperând să ajungă în interiorul României.

Pentru apărarea defileului râului Mureş, în zona Păuliş, Şcoala de Subofiţeri rezervă nr. 5 din Radna s-a constituit în „Detaşamentul Păuliş”, iar din Ordinul Armatei I din aceeaşi zi, detaşamentul a fost întărit cu Divizionul 61 artilerie grea şi Batalionul 1 din Regimentul 96 infanterie.

În bătălia de la Păuliş a fost anihilat un atac al armatei maghiare care dorea să înconjoare batalioanele româneşti, aflate spre centrul ţării. Detaşamentul Păuliş cuprindea 755 elevi ai şcolii militare, cărora li s-au alăturat, ca unităţi de întărire, 569 soldaţi din Regimentul 96 infanterie, 360 soldaţi din Divizionul 61 artilerie grea şi 124 de ofiţeri şi subofiţeri.

Detaşamentul şi-a dus la îndeplinire misiunea însă, cu sacrificiul multor vieţi.

Detaşamentul Păuliş, ca şi alte unităţi militare participante la efortul eroic de eliberare a ţării de sub opresiunea fascistă, a constituit o parte integrantă, reprezentativă a generaţiei tinere din anii 1944, chemată de gravitatea împrejurărilor să facă dovada forţei şi calităţilor sale.

Tinerii elevi ai şcolii de subofiţeri au plătit cu sânge oprirea invaziei inamicului. În această bătălie, detaşamentul a pierdut 10 ofiţeri, 10 subofiţeri, 148 de elevi şi 209 de soldaţi (morţi, răniţi şi dispăruţi), iar inamicul a avut pierderi de 919 militari morţi şi 387 prizonieri.

• 1960: Din iniţiativa Venezuelei, la Conferinţa de la Bagdad Iranul, Irakul, Kuwaitul, Arabia Saudită şi Venezuela au creat Organizaţia ţărilor exportatoare de petrol – OPEC. 

OPEC a fost fondata in aceasta zi, la Conferinta de la Bagdad, din 1960, de catre cinci tari membre:Iran, Irak, Kuweit, Arabia Saudita si Venezuela.Sediul central al OPEC a fost stabilit in Viena, Austria.

Initial scopul acestor cinci state era de a organiza si unifica politicile petroliere si de a asigura preturi stabile pentru tarile producatoare de petrol.

Organizatia a crescut considerabil dupa fondare, aderand inca opt membri, devenind unul dintre cele mai influente grupuri din lume.

Primul indiciu real al puterii OPEC a venit odata cu embargoul din 1973.Capacitatea OPEC de a controla pretul petrolului s-a diminuat dupa acea perioada, ca urmare a descoperirii si dezvoltarii unor mari exploatari de petrol in Golful Mexic si Marea Nordului.

In zilele noastre tarile membre OPEC furnizeaza peste 40 de procente din petrolul mondial.

Celor cinci membri fondatori li s-au alăturat, pe rând, Qatar (1961), Indonezia şi Libia (1962), Emiratele Arabe Unite (1967), Algeria (1969), Nigeria (1971), Ecuador (1973) şi Gabon (1975). Ultimele două s-au retras la cerere din organizaţie în anii 1992, respectiv 1995.

Obiectivul principal al OPEC îl constituie coordonarea strategiilor de exploatare a petrolului în ţările membre. Sediul Organizaţiei a fost iniţial la Geneva, iar la 1 septembrie 1965 s-a mutat la Viena.

Să aveți o zi frumoasă!