13 Septembrie

Este a 256-a zi a anului.
Au mai rămas 109 zile până la sfârșitul anului.
Soarele răsare la 06 h 52 m și apune la 19 h 30 m.

Citatul zilei

 “Învăţătura a fost pentru mine un leac neîntrecut împotriva necazurilor vieţii. N-am avut niciodată o supărare pe care un ceas de lectură să nu mi-o fi spulberat.” (Michel de Montaigne, unul din cei mai importanți scriitori francezi ai Renașterii, n. 28 februarie 1533 - d. 13 septembrie 1592)

 Ziua pompierilor din România

 Ziua pompierilor, marcată an de an la 13 septembrie, aminteşte de actul eroic al pompierilor militari, conduşi de locotenentul Pavel Zăgănescu în lupta din Dealul Spirii, împotriva trupelor otomane, pentru apărarea Revoluţiei de la 1848.

Spiritul revoluţionar care a cuprins Franţa la începutul anului 1848 a declanşat fenomene similare în restul Europei, inclusiv în Principatele Române. În Ţara Românească, Revoluţia s-a declanşat în iunie 1848.

Intrarea în Bucuresti a trupelor otomane a prilejuit unităţilor române prezente în garnizoană,  printre care şi Compania de Pompieri, unul dintre cele mai înălţătoare momente ale Revoluţiei române de la 1848: „bătălia din Dealul Spirii”, devenită simbol al luptei pentru libertate şi independenţă naţională a poporului român. Comandantul Regimentului 2 Infanterie şi şeful garnizoanei Capitalei, colonelul Radu Golescu, primiseră ordin, în ziua de 12 septembrie 1848, din partea Locotenenţei Domneşti, să deplaseze în ziua următoare subunităţile în Dealul Spirii, pentru a participa la primirea unei coloane otomane formată din aproape 6.000 luptători şi comandată de Kerim Pasa, ce urma să preia cazarma din acea zonă. Însă, lucrurile au luat cu totul alt curs.

Printr-o coincidenţă, în aceeaşi zi de 13 septembrie, cu puţin timp înaintea sosirii trupelor otomane, avusese loc înmânarea noilor drapele ale Regimentului 2 infanterie. Solemnitatea a influenţat moralul şi devotamentul ostaşilor, voinţa de a apăra demnitatea  naţională. Aceeaşi stare de spirit îi caracteriza şi pe ostaşii Companiei de Pompieri, comandaţi de căpitanul Pavel Zăgănescu. Soldaţii lăsaţi pentru paza cazărmii au cerut comandantului lor: „Luaţi-ne şi pe noi, nu ne lăsaţi în cazarmă, ca pe nişte nevrednici, căci dacă acolo, în Dealul Spirii, va fi vreun război, noi vrem să murim cu fraţii noştri”. Încleştarea propriu-zisă s-a declanşat ca urmare a unei altercaţii între un ofiţer al companiei de Pompieri (sublocotenentul Dincă Bălsan) şi unul otoman; deşi împresuraţi din toate părţile de turci, pompierii s-au avântat cu curaj împotriva acestora, alternând focurile de armă cu lupta la baionetă şi lovind fără cruţare inamicul care, în pofida superiorităţii numerice, a fost cuprins de panică. Otomanii au reuşit să pună în poziţie de tragere două piese de artilerie şi au deschis focul asupra pompierilor. Aceştia au pornit împotriva tunurilor inamice, iar după o scurtă luptă au capturat gurile de foc, pe care le-au întors împotriva duşmanului. Efectele au fost puternice: din rândurile otomanilor au căzut zeci de morţi şi răniţi; numai că, din cauza lipsei de muniţie, în cele din urmă, tunurile au fost abandonate.

Pompierii nu au încetat lupta decât atunci când Kerim-Paşa, văzând că nu poate înfrânge rezistenţa garnizoanei din Dealul Spirii, a trimis un ofiţer care a propus încetarea focului, garantând în schimb „libera ieşire din cazarmă”, angajament care, mai apoi, nu a fost însă respectat de otomani. Pompierii au dovedit pe timpul luptei din Dealul Spirii vitejie, curaj şi dibăcie în rezolvarea situaţiilor de luptă, capacitate de rezistenţă şi spirit de sacrificiu în inegala confruntare cu trupele otomane covârşitoare.

Primul Parlament al României, apreciind sacrificiul eroilor de la 13 septembrie, curajul şi patriotismul pompierilor militari, a acordat, în anul 1860, participanţilor la eroicul act pensii pe viaţă şi prima medalie românească, „PRO VIRTUTE MILITARI”.

Ziua Ursului în tradiția populară – 13 septembrie

Data de 13 septembrie are o semnificatie aparte in calendarul popular, romanii avand sarbatoarea numita Ziua Ursului, cand se considera ca ursii se imperecheaza.

Oamenii nu prea lucrau si nu mulgeau vacile, de teama sa nu le manance ursii;

Aceasta zi preceda o alta mare sarbatoare crestina, si anume, Inaltarea Sfintei Cruci, eveniment sarbatorit in fiecare an la 14 septembrie.

In unele parti ale tarii este ultima zi in care se culeg plante medicinale precum: boz, navalnic, iarba de najit, matraguna;

Prezenta cultului ursului in arealul carpatic (si implicit si in cel bucovinean) a fost coborata pana in zorii civilizatiei istoriei (paleolitic). Intotdeauna, romanii au considerat ursul ca fiind un animal sacru, din motive ce tin de stravechile traditii referitoare la acest animal. In primul rand, ursul este un animal curat, nu mananca spurcaciuni, este omnivor, hranindu-se cu fructe de padure si miere, primavara chiar paste iarba proaspat incoltita, ataca destul de rar unele animale, starvurile le lasa lupilor, iar pe om nu-l ataca decat daca este provocat.

Ursul avea in societatea traditionala diverse semnificatii.

In primul rand, parul si grasimea erau utilizate in medicina populara, dintii prelucrati sumar erau folositi drept talismane ale norocului, iar calcatul ursului era practicat pentru vindecarea durerilor de sale.

Cui visa un urs ii mergea bine: fata astepta petitorii in vederea maritisului, iar baietii, un rang inalt in societate. Legendele mitice referitoare la urs ii revendica rolul sau cosmogonic: este vorba de o origine umana a animalului, precum si de sprijinirea stalpilor pamantului pe spinarea acestuia.

Caracterul sacru al animalului reiese si din jocul de Anul Nou, unde ursul este implicat in multe domenii: simbol al regenerarii timpului imbatranit catre sfarsitul anului, prin moartea si invierea lui, in timpul jocului, se marca simbolic moartea anului vechi si nasterea unui nou an. La un moment dat, in joc intervine faza cand ursul se rostogoleste, simbolizand prin aceasta tocmai derularea anotimpurilor (cand se rostogoleste de 4 ori), a lunilor (cand rostogolirea are loc de 12 ori).

Ursul a fost si animal totemic al dacilor, numele zeului Zalmoxis derivand de la animalul in cauza (Zalmo = piele, Olxis = urs), la fel si numele unei alte zeitati dacice, Gebeleisis, denumire identica cu Melrisis, care in limba traca insemna mancator de miere.

Romanii au consacrat ursului in calendarul nescris, popular, mai multe zile din an, cea din 2 februarie (Ziua ursului sau Martinii de iarna) fiind cea mai importanta.

De fapt, schimbarea anotimpului rece cu unul cald a fost pusa pe seama disparitiei sau aparitiei ursului, facand ca acest animal sa devina un adevarat oracol sau reper calendaristic, aspect intalnit pe un mare areal european, cat si american.

Legat de aceasta zi, oamenii faceau si unele observatii meteorologice: daca era moliste, se credea ca vara va fi calduroasa, iar daca ziua era friguroasa sau cu viscol, se considera ca vara va fi racoroasa.

Ziua ursului, sinonima cu Stretenia, era asociata cu stravechi practici, cand ursului i se consacra un titlu divin, aducandu-i-se ofrande ce constau din mari cantitati de carne duse in padure.

Evenimente de-a lungul timpului...

• 335: Este sfințită, în timpul domniei împăratului Constantin cel Mare,  Biserca Sfântului Mormânt (denumită și Biserica Sfântului Sepulcru sau Biserica Sfintei Învieri), din Ierusalim.

În afară de loc considerat de către tradiție   a fi cel al execuției și al mormântului lui Isus, mai târziu complexului i-au fost adăugate de către legendele creștine noi și noi semnificații istorice și teologice: a devenit astfel noul centru (sau buric) al lumii , dislocând tradiția evreiască care desemna drept centru al lumii înălțimea Moria, contrazicând chiar Biblia (Facere 22:2).

Locul ales de Constantin pentru biserica Sfântului Mormânt a devenit în tradiția creștină și decorul în care Avraam a vrut să-l sacrifice pe Isaac; o curte din interiorul complexului constantinian a început să fie considerată de tradiția creștină a fi și locul unde Isus a alungat comercianții din împrejurimile Templului.

Iar mormântul (craniului) lui Adam, primul om creat și alungat de Dumnezeu din Rai, va fi și el considerat de către tradițiile creștine a se afla sub Golgota, relocalizat fiind din Hebron sau muntele Moria, unde-l punea de obicei tradiția evreiască.
La Ierusalim, în aceste locuri, a trimis împăratul Constantin cel Mare pe împărăteasa Elena, cu mult aur și i-a scris patriarhului Macarie (314-333) ca să o ajute la ridicarea sfântului locaș.
Sfânta Elena a dărmat construcțiile ridicate de Adrian, curățind și înnoind cetatea. A aflat Crucea pe care a fost răstignit Hristos și mormântul și a întemeiat o biserică minunată, îngrădind cu un zid locurile unde s-a răstignit Hristos și unde s-a îngropat, pentru că nu erau departe unul de altul, așa cum arată Sfântul Evanghelist Ioan: " Iar în locul unde a fost răstignit era o grădină, și în grădină un mormânt nou, în care nu mai fusese nimeni îngropat" (Ioan 19, 41).
Sfânta Elena a zidit și alte biserici în Betleem și pe Muntele Eleonului și în grădina Ghetsimani și la multe locuri sfinte, și le-a împodobit. Însă biserica de pe mormântul Domnului era mai frumoasă și mai mare decât toate.
Finalizarea construcției și sfințirea ei, Sfânta Elena nu le-a mai văzut, căci întoarsă la Roma a trecut în veșnicie.
La încheierea lucrărilor de construcție, care au durat zece ani, împăratul Constantin cel Mare a invitat episcopii din toate țările în Ierusalim, la sfințirea bisericii. "Și era multă mulțime de arhierei adunați, din Vithinia, din Cilicia și Cappadocia, din Siria și Mesopotamia, din Finicia și Arabia, din Palestina, din Egipt, Africa, Thivania și din Persia a venit un episcop. Și credincioși, mulțime fără de număr, din toată lumea s-a adunat, încât hotarele Ierusalimului nu-i încăpeau pe ei. Și s-a sfințit Biserica Învierii lui Hristos în luna septembrie în 13 zile și tot Ierusalimul s-a înnoit, la treizeci de ani ai împărăției lui Constantin" (Viețile Sfinților).

Biserica Sfantului Mormant a devenit un important loc de pelerinaj pentru creștini si in fiecare an pe 13 septembrie este celebrata sfintirea  sa.

• 1584: În Spania se finalizează El Escorial, cea mai mare construcție a Renașterii mondiale.

Palatul-simbol al monarhiei spaniole e mai mult decât atât. E mănăstire, reşedinţa regală, muzeu, dar are şi o înfiorătoare cameră de tortură.

Mânăstirea El Escorial din Spania a fost construită de Felipe II, cel mai catolic dintre toţi regii Spaniei, și proiectată de arhitectul șef Juan Bautista de Toledo, preluat de discipolul său Juan de Herrera.

Escurial, impunătorul şi sumbrul edificiu construit de cel mai catolic dintre toţi regii Spaniei, temutul Filip al II-lea.

În memoria Sfîntului Laurenţiu

Noi îl numim Escurial, dar spaniolii se referă la el, cu un gen de mândrie nedisimulată, amestecată cu respect, ca fiind El Escorial, somptuosul complex arhitectural construit de cel care este considerat de mulţi istorici drep cel mai puternic şi influent rege din istoria Spaniei.

Edificiul în cauză este situat la o distanţă de doar 45 kilometri de Madrid, la poalele Muntelui Abantos din Sierra de Guadarrama. Deci, dacă vizitaţi capitala spaniolă, iar timpul şi programul vă permit, gândiţi-vă serios la vizitarea Escurialului.

Imensa construcţie tronează în peisajul arid, bătut de vânturi uscate şi presărat cu arbori şi arbuşti rari din Guadarrama, o regiune cunoscută şi din punct de vedere economic datorită numeroaselor mine de exploatarea a fierului.

Construit în mare măsură din piatră de granit cenuşie, masiv, pătrăţos, puţin ornamentat si cu un aer destul de agresiv, Escurialul zdrobeşte şi complexează la prima vedere prin simpla sa prezenţă. Aerul său pronunţat auster şi puternic în acelaşi timp, chiar înfricoşător pe alocuri, trimite cu gândul mai degrabă la o fortăreaţă decât la o mănăstire-palat. Cele 4 colţuri ale edificiului cu formă de dreptunghi gigantic sunt ornate cu turnuri de apărare.

Construcția a început în 1563 și terminată în 1584. În interior cuprinde: Palatul lui Filip al II-lea, Palatul Borbonilor, Bazilica, Conventul, Muzeul, Biblioteca regală, Colegiul, Seminarul, Spitalul muncitorilor și Botica.

Acest rege rigid, dur şi orgolios, dar şi cel mai influent monarh al peninsulei, a dorit să construiască un palat-reşedinţă de dimensiuni nemaivăzute, pentru a marca astfel pentru vecie victoria sa în bătălia de la Saint Quentin din Picardia, împotriva trupelor lui Henric al II-lea, regele Franţei din acea perioadă.

Poate la fel de mult şi-a dorit ca viitorul imens edificiu să servească drept loc de odihnă pentru toţi regii Spaniei care domniseră cu 500 ani înaintea sa.

Astfel, se gândeşte şi la o destinaţie religios-scolastică pentru viitoarea construcţie. Aşa devine şi un important centru pentru studierea catolicismului.

Prima piatră a fost aşezată în ziua de 23 aprilie 1563, dată de referinţă în istoria monarhiei iberice. Instrucţiunile regelui au fost clare: "Vreau simplitate în construcţie şi să transpară un aer sever, indiferent din ce parte va fi privit. "Vreau să emane aristocraţie fără aroganţă şi maiestuozitate, fără ostentaţie!".

Soarta a făcut ca Juan Bautista de Toledo, arhitectul responsabil de designul şi planurile de construcţie al Escurialului, să moară înainte de a-şi vedea opera definitivată.

Ucenicul său, tânărul şi ambiţiosul arhitect Juan de Herrera, a fost cel care a terminat Escurialul în anul 1584. Trecuseră mai puţin de 21 de ani de la ordinul lui Filip...

În subsolul bisericii se află panteonul regilor, de formă octogonală, din materiale preţioase (porfir, jasp, marmură) cu ornamentaţii în bronz aurit. În sacristie (cameră anexă a sanctuarului) ca şi în sala capitulară (sala de adunare în mănăstirile catolice) sunt expuse tablouri de El Greco, Zurbaran, Tiţian, Velasquez ş.a. precum şi orfevrărie de cult.

Pe lângă scopurile şi destinaţiile sale iniţiale, Escurialul a ajuns cu timpul un imens muzeu de artă care, paradoxal, adăposteşte între zidurile sale reci şi sumbre numeroase capodopere ale geniului uman. Aici pot fi admirate lucrări care aparţin lui Tiţian, Tintoretto, Velasquez, El Greco, Paolo Veronese, Roger van der Weiden, Claudio Coello şi alţii.

Bibiloteca sa impresionată deţine mii şi mii de manuscrise şi documente inestimabile ca valoare. Aici există colecţia completă de documente a marelui sultan Zidan Abu Mali, care a domnit între anii 1603-1627 şi a fost unul dintre cei mai importanţi conducători ai Marocului.

Unele dintre cele mai impresionante obiective cultural-religioase din cadrul Escurialului sunt bisericile, capelele şi mănăstirea, adevărate simboluri ale catolicismului în regatul iberic al regelui Filip.

Patio de los Reyes, vizibilă imediat ce pătrunzi în interiorul Escurialului, este o spectaculoasă basilică cu o cupolă imensă, inspirată de cea a basilicii Sfântului Petru din inima Vaticanului. Capela sa uriaşă are trepte săpate în marmură roşie; altarul are înălţimea de 30 metri şi, la fel ca sacristia, este împodobit cu picturi şi sculpturi clasice, opere ale maeştrilor Coello, Velasquez, Tibaldi, Tiţian şi Zuccari.

Panteonul regal, amplasat sub capelă, adăposteşte mormintele majorităţii regilor spanioli începând cu Carol I. Aici odihneşte inclusiv principele Juan de Bourbon, tatăl lui Juan Carlos I, actualul suveran al Spaniei.

Galeriile de artă, cu cele 11 săli ale lor, deţin mii de lucrări aparţinând şcolilor spaniole, italiene, lombarde, germane, ligurice şi flamande din secolele 15, 16 şi 17.

Basilica San Lorenzo el Real este situată în mijlocul clădirilor din complexul arhitectural al Escurialului şi are forma aproximativă a unei cruci latine, asemenea multor catedrale în stil gotic din Europa Occidentală.

Altarul său atrage privirea prin bogăţia ornamentală. Înalt de peste 28 metri, cioplit în granit roşu şi jasp, este împodobit cu un imens grup statuar din bronz, copleşitor ca prezenţă. Dacă regele Filip şi-a propus ca vizitatorii să fie impresionaţi la maximul de forţa, grandoarea şi omniprezenţa cultului catolic în Spania medievală, acest lucru i-a reuşit pe deplin.

În imediata apropiere a basilicilor, rezidenţele regelui Filip al II-lea constau doar în nişte camere simple, decorate auster. Toate au câte o fereastră orientată spre basilici, astfel încât absolutistul rege putea să urmărească slujbele chiar şi atunci când era imobilizat în pat, ca urmare a gutei de care a suferit în ultimii ani ai vieţii.

Un alt obiectiv care merită vizitat este Sala Bătăliilor, o cameră nesfârşită ai cărei pereţi sunt împodobiţi cu fresce care reprezintă cele mai importante victorii militare spaniole.

În principal, sunt reprezentate scene de luptă împotriva maurilor, din perioada Reconquistei, precum şi - cum altfel? - câteva dintre bătăliile câştigate de Filip în perioada campaniilor sale împotriva francezilor.

Biblioteca Escurialului a fost înfiinţată la ordinele aceluiaşi suveran. Cărturar pasionat, regele Filip şi-a donat întreaga colecţie personală de documente, după care a mai cumpărat şi donat unele dintre cele mai valoroase lucrări, tratate şi volume din Spania, precum şi din întreaga Europă Occidentală.

Astăzi, colecţia completă a bibiliotecii cuprinde peste 40.000 de cărţi şi manuscrise, depozitate într-o sală a cărei lungime depăşeşte 40 de metri lungime şi 10 înălţime.

Tavanul lăcaşului de cultură este decorat cu fresce ilustrând diferite domenii ale cunoaşterii: retorică, dialectică, muzică, gramatică, aritmetică, geometrie şi astronomie.

Relicvariul este un alt obiectiv care nu trebuie ratat; aceasta deoarece, încurajat de hotărârile Conciliului din Trent, hotărâri care aprobau şi întăreau venerarea sfinţilor, regele Filip a donat mănăstirii din Escurial cel mai mare relicvar al creştinătăţii catolice. Colecţia de moaşte cuprinde peste 7.500 de relicve, aşezate în 570 de secţiuni, conform directivelor arhitectului Juan de Herrera.

Afară, la o gură de aer şi departe de atmosfera grea şi apăsătoare a relicvariului, ne putem odihni în Grădinile Călugărilor, câteva petice verzi unde timp de sute de ani monahii de aici obişnuiau să studieze şi să se roage.

Acesta este Escurialul, considerat de unii "a opta minune a lumii”, un monument cultural capital desemnat site UNESCO încă din anul 1984. Grandios şi copleşitor, pentru vizitarea sa detaliată ai avea nevoie de mai multe zile, la sfîrşitul cărora vei avea cu siguranţă, o viziune mult mai vastă şi mai clară asupra catolicismului, precum şi asupra istoriei, culturii şi civilizaţiei spaniole.

Sursa: observator.tv, travel.descopera.ro

• 1788: Orașul New York devine prima capitală a Statelor Unite.

Conventia de la Philadelphia din 1788, al carei rezultat final a fost Constitutia SUA, a desemnat orasul New York drept capitala temporara a SUA. Tot atunci s-a decis ca primul presedinte al tarii sa fie George Washington, care a avut doua mandate, intre 1789 si 1797. Acest "parinte al SUA" a murit in 1799, cu un an inainte ca orasul numit Washington (pe raul Potomac) sa devina capitala permanenta a SUA, in 1800. Si asta pentru ca lucrarile la constructia lui s-au incheiat atunci.

O mai veche traditie americana spunea ca orasul care gazduieste lucrarile Congresului (ramura legislativa a guvernului SUA, cu doua camere: Senat cu 100 membri si Camera Reprezentantilor, cu 435 de membri) sa fie capitala temporara. In consecinta, mai multe orase din SUA se pot lauda ca au fost capitale ale tarii: Philadelphia (unde s-a semnat Declaratia de Independenta, 1776), Baltimore etc. Interesant este ca orasul Lancaster din Maryland a fost capitala o singura zi, la 27 septembrie 1777.

Prima denumire a New York-ului a fost Nouvelle Angoulême, dat de navigatorul Giovanni Verrazzano in 1524 in onoarea regelui Frantei François I (fost duce de Angoulême). Apoi s-a numit Noul Amsterdam (colonie olandeza; liderul ei a cumparat de la indienii bastinasi Lenape insula Manhattan cu o salba de margele valorand 24 dolari!). Olandezii au cedat orasul englezilor, in schimbul micii insule Run (Indonezia) unde se producea nucsoara si alte mirodenii foarte scumpe.

Englezii l-au numit New York, de la regele James II al Angliei, fost duce de York si Albany. Dominat de englezi, New York a devenit, inca din 1790, cel mai mare oras din SUA, devansand Philadelphia. Celebrele cartiere Bronx, Brooklyn, Manhattan, Queens si Staten Island s-au reunit administrativ in 1898.

Sursa: revistamagazin.ro

• 1848: Bătălia din Dealul Spirii 

A fost ultima confruntare armată disputată pe teritoriul românesc dintre structuri militare ale Țării Românești (Batalionul 2 Infanterie din Regimentul 2 Linie Infanterie, Compania a 7-a din Regimentul 1 Linie Infanterie și Compania de pompieri condusă de Căpitanul Pavel Zăgănescu) și un corp de armată otoman.

Premise

Revoluția de la 1848 în Țara Românească a avut inițial succes. La începutul verii, principele Bibescu a abdicat după ce guvernul revoluționar a preluat puterea. Revoluționarii munteni își propuneau printre altele emanciparea clăcașilor și a evreilor, eliberarea robilor țigani, guvernarea în acord cu principiul separării puterilor în stat, limitarea puterii domnești și crearea unei gărzi naționale (vezi proclamația de la Islaz). Guvernul a încercat să implementeze aceste reforme democratice, dar adversarii revoluțiilor de la 1848, și anume marile imperii europene au intervenit. Astfel, la 13 septembrie 1848, trei puternice coloane militare otomane au pătruns în București, după arestarea fruntașilor revoluționari și zdrobirea rezistenței poporului neînarmat. În fața celei de-a treia coloane otomane, comandată de Kerim-pașa, au stat trupele aflate sub comanda Colonelului Radu Golescu, Comandantul Garnizoanei București.

Desfășurarea evenimentelor

Colonelul Radu Golescu concentrase în Dealul Spirii Batalionul 2 din Regimentul 2 Linie Infanterie și Compania a 7-a din Regimentul 1 Linie, punându-le sub comanda Maiorului Nicolae Greceanu. Spre aceste trupe se îndrepta și compania de pompieri de sub comanda Căpitanului Pavel Zăgănescu. Căutând să prevină rezistența unităților militare, Locotenența domnească instaurată de trupele intervenționiste a dat ordin de predare a cazărmii Alexandria. Ostașii români au dat dovadă de un puternic spirit antiotoman, reliefat inițial în atitudinea Colonelului Radu Golescu care, la cererea lui Kerim-Pașa de a-și dezarma ostașii, a răspuns cu mândrie că „datoria unui soldat este să moară cu arma în mână și că mai mulțumit este în acest caz decât să se vadă dezarmat”.[1] Surprins plăcut de acest răspuns, comandantul turcilor, Kerim–Pașa, ordonă retragerea trupelor otomane spre oraș până la reglementarea pe cale diplomatică a situației tensionate create. Pe drumul de întoarcere, acestea s-au întâlnit cu Compania de pompieri comandată de Căpitanul Pavel Zăgănescu. La apropierea acesteia de cazarmă s-a produs un incident care avea să ducă la începerea unei adevărate bătălii. Infanteria și artileria otomană erau masate în apropierea cazărmii, în preajma unui podeț care îngusta mult calea Companiei de pompieri. La trecerea acesteia, Sublocotenentul Bălășan l-a atins cu cotul pe un artilerist turc. Incident aparent fără importanță, ura crâncenă dintre români și turci a făcut ca acest incident să degenereze. Sublocotenentul român a fost lovit de un maior turc cu latul sabiei. Ofițerul român a tras două focuri de pistol, întâi asupra maiorului turc (pe care l-a ucis), apoi asupra lui Kerim-Pașa (căruia i-a ucis calul). În evenimente au intervenit ostașii români pentru a-și apăra comandantul. Trupele otomane atacă cu violență Compania de pompieri care opune o puternică rezistență și străpunge liniile inamice și reușește să continue lupta alături de ostașii aflați în cazarma Alexandria din Dealul Spirii. După o luptă crâncenă ce adurat aproximativ 2 1/2 ore (de la 4 1/2 ore după-amiază până la 7 ore seara)[2] trupele române au fost împrăștiate iar militarii turci au pus stăpânire pe București iar Revoluția de la 1848 din Țara Românească a fost înăbușită.

• 1872:  A avut loc inaugurarea Gării de Nord, din Bucureşti (numită până în 1888, „Gara Târgoviştei”), odată cu deschiderea liniei ferate Bucureşti-Ploieşti şi inaugurarea oficială a liniilor ferate Bucureşti-Buzău şi Galaţi-Tecuci-Roman. Tot la această dată şi-au început activitatea Atelierele căilor ferate din Bucureşti.

Gara de Nord din București este cea mai mare stație feroviară din România. Aceasta a fost inaugurată pe 13 septembrie 1878, după 4 ani de construcție, din 10 septembrie 1868, când a fost pusă prima piatră de temelie pe un loc ales de domnitorul Carol I. Inițial stația a fost numită Gara Târgoviștei (pentru că strada numită astăzi Calea Griviței se numea pe acea vreme Calea Târgoviștei), și oamenii puteau beneficia de circulațe feroviară doar pe linia Roman-Galați-București-Pitești.

Gara de Nord Bucureşti a fost ridicată între anii 1868-1872. Terenul pe care a fost amplasată era proprietatea lui Dinicu Golescu (tatăl fraţilor paşoptişti: Nicolae, Radu, Ştefan şi Alexandru) şi a fost dat ca zestre fiicei sale Ana, căsătorită cu Alexandru Racoviţă. Aceştia la rândul lor 1-au lăsat moştenire, în anul 1850, fiicei lor Zoe, căsătorită cu englezul Effingham Grant. Cartierul a luat numele lui Grant, iar podul omonim a fost înălţat în anul 1914. Gara de Nord a fost modernizată şi mărită între anii 1930-1932.

• 1899: S-a născut Corneliu Zelea Codreanu 

A fost liderul carismatic al extremei-drepte naționalist creștine al partidului Garda de Fier sau al Legiunii Arhanghelul Mihail din România interbelică, cunoscuți și sub numele de Legionari, Mișcarea Legionară sau neoficial, „Cămășile Verzi”. Codreanu a avut controlul absolut al organizației. Legionarii i-au atribuit titlul Căpitanul.

A fost asasinat în timpul detenției din ordnul regelui Carol al II-lea. “Bacşişul, mita şi hoţia au desfiinţat sănătatea morală a naţiunii române.” - Corneliu Zelea Codreanu 

• 1925: A apărut prima publicație radiofonică de la noi – „Radio-Român”

 Isi propunea „raspândirea telegrafiei si telefoniei fara fir în România”.

În martie 1925 prof. dr. Dragomir Hurmuzescu, dr. Emil Giurgea, ing. Emil Petraşcu şi alţii au înfiinţat asociaţia „Prietenii radiofoniei”, care avea drept scop grăbirea înfiinţării unei societăţi de radiodifuziune romane, prin susţinerea de conferinţe, iniţierea de publicaţii specializate etc.

Aceste activităţi promovau diminuarea restricţiilor impuse persoanelor particulare care doreau să-şi cumpere radioreceptoare, încurajau dezvoltarea activităţii radioamatorilor şi popularizau beneficiile aduse de radio în ţările vestice.

Sub îndrumarea asociaţiei au apărut revistele „Radio Român” (din 13 septembrie 1925) şi „Radiofonia” (din 15 octombrie 1925). „Radio Român” conţinea diverse rubrici de specialitate: interviuri, cursuri T.F.F., extrase din regulamente, detalierea principiilor transmisiunii radio etc.

Şi-a încetat apariţia după 47 de numere, în aprilie 1928, din motive financiare.„Radiofonia” a beneficiat de colaborarea unor personalităţi ştiinţifice precum prof. dr. Dragomir Hurmuzescu, gen. G. Negrei, ing. Sergiu Condrea, Emil Petraşcu, Ion C. Constantinescu şi Mihai Konteschweller etc.

Revista şi-a întrerupt apariţia în iulie 1926, fiind reînfiinţată la 9 noiembrie 1928, ca „Organ de publicitate al Societăţii de Difuziune Radiotelefonică”.

Să aveți o zi frumoasă!