Ziua Mondiala a Artritei
În
fiecare an, la 12 octombrie se marchează Ziua Mondială a Artritei (World
Arthritis Day).
Data
de 12 octombrie marcheaza Ziua Mondiala a Artritei. Este o zi de analiza, dar
si de lansare de noi planuri de actiune, deoarece afectiunile articulare, de la
reumatism la osteoartrita, chinuie nenumarate persoane. Si, odata cu venirea
toamnei, toate afectiunile articulare sunt resimtite mult mai dureros.
In
cadrul articulatiei, la orice imbinare a doua oase, exista un cartilagiu, un
tesut moale si spongios, insa extrem de elastic si de rezistent. Un element
vital pentru buna functionare a acestuia il reprezinta glucozamina, care poate
fi extrasa din scoici, crabi, homari sau creveti, glucozaminoglicanii prezenti
in scoici prezentand o bioactivitate deosebita. Insa tocmai acestia reprezinta
elementul deficitar in cazul tuturor acestor afectiuni articulare.
Bolile
reumatismale reprezintă peste 150 de afecțiuni musculo-scheletice, care sunt în
mare parte progresive și asociate cu durere. Acestea afectează peste 100 de
milioane de persoane de toate vârstele din Europa, unul din cinci europeni
primind tratament pentru o boală reumatismală.
Cea
mai frecventă boală reumatismală de tip inflamator este artrita reumatoidă sau
poliartirtă (când afectează mai multe articulații în același timp), cu o
prevalență de aproximativ 1% la populația generală, ceea ce înseamnă că, în
România, sunt aproximativ 200.000 de cazuri de poliartrită reumatoidă. Artrita
reumatoidă este o boală sistemică cronică care afectează articulațiile,
țesuturile conjunctive, musculare, tendoanelor și țesutul fibros, cauzând de
cele mai multe ori durere și deformare. Poliartrita reumatoidă netratată reduce
durata medie de viață a celor afectați cu 5-10 ani, fapt care determină o
atenție sporită asupra simptomelor timpurii ale bolii.
În
general, poliartrita reumatoidă afectează, în principal, femeile, fiind de două
ori mai frecventă decât la bărbați. După 10 ani de la momentul diagnosticului,
mai puțin de 50% dintre pacienții cu poliartrită reumatoidă își mai pot
continua activitățile zilnice obișnuite, potrivit Organizației Mondiale a
Sănătății. Pacienții cu poliartrită reumatoidă au un risc crescut de a dezvolta
și alte complicații sistemice ale bolii precum: osteoporoza, anemia, tulburări
ale sistemului respirator sau afecțiuni dermatologice.
Fumatul,
diabetul, stresul, hipertensiunea sau excesul de colesterol sunt factori de
risc privind apariția bolii. Fiind o boala progresivă, artrita afectează
abilitățile locomotorii ale pacientului chiar din primii ani de la instalare.
Ziua
Mondială a Artritei a fost înființată, în 1996, de către asociația
"Arthritis and Rheumatism International" (ARI), fondată în 1988, și
cuprinde în principal oameni afectați de această boală. Obiectivele
organizației, sunt axate pe creșterea gradul de conștientizare a nevoilor
persoanelor cu artrită /reumatism, și pe îmbunătățirea calitatea vieții
persoanelor suferinde.
Site-ul
Zilei Mondiale a Artritei este susținut și administrat de EULAR, Liga Europeană
Împotriva Reumatismului (European League Against Rheumatism). Organizația
reprezintă persoanele diagnosticate cu artrită reumatoidă, dar și
profesioniștii din domeniul sănătății și societățile științifice de
reumatologie de pe continentul european.
3% din populația României suferă de boli inflamatorii reumatice
Afecțiunile reumatice sunt prezente și în rândul populației active, tineri și copii
* Durerea de spate de tip inflamator afectează, cel mai frecvent, persoane cu vârsta de până în 40 de ani
* Poliartrita debutează, cel mai adesea, la 40-45 de ani, dar există pacienți chiar și mai tineri
* În România există aproximativ 2.000 de copii cu artrită juvenilă
Deși la nivelul percepției sunt considerate afecțiuni ale
bătrânilor, bolile reumatice afectează într-o măsură importantă
populația activă, tineri și chiar copii. Categoria bolilor reumatice
include peste 200 de forme, în România existând peste 600.000 de
persoane (3% din populație) ce prezintă una dintre formele bolii,
printre cele mai frecvente fiind poliartrita reumatoidă,
spondiloartritele și artropatia psoriazică.
Potrivit Ligii Europene împotriva Reumatismului (EULAR), un sfert
din întreaga populație a Uniunii Europene (peste 120 de milioane de
persoane) suferă de boli reumatice, cea mai frecventă formă de boală
cronică la nivelul întregii Europe. Aproape fiecare familie din UE este
afectată într-o anumită măsură.
Totodată, frecvența acestor afecțiuni în rândul tinerilor și a
populației active reprezintă un impact extrem de important la nivel
socio-economic, bolile musculo-scheletice afectând capacitatea de muncă a
persoanelor, uneori chiar definitiv. Acestea sunt responsabile pentru
jumătate din absențele de la locul de muncă și de o rată de șomaj de
trei ori mai mare decât în rândul populației generale.
Cu prilejul Zilei Mondiale de Luptă împotriva Artritelor, Liga
Română contra Reumatismului, în parteneriat cu Societatea Română de
Reumatologie și Societatea Română de Reumatologie Pediatrică, atrag
atenția asupra importanței diagnosticării precoce în cazul afecțiunilor
reumatice. De multe ori, lipsa de informare și întârzierea cu care
pacienții se prezintă la medic conduc la întârzierea diagnosticului sau
chiar la o lipsă a acestuia. Dacă nu sunt tratate corespunzător, bolile
reumatice pot afecta calitatea vieții pacienților, activitățile de zi cu
zi, dar și abilitățile lor fizice.
'Pentru un diagnostic în fazele cât mai timpurii ale bolii este
nevoie de o cunoaștere cât mai bună a particularităților acestei boli și
de un cumul de metode de investigații, de la analize de laborator,
teste imagistice, ecografii osteoarticulare, radiologie sau RMN. Cu
ajutorul tuturor acestor metode și a unui standard de diagnostic corect
implementat se poate stabili un diagnostic corect, cât mai aproape de
debutul bolii, și un plan de tratament care să încetinească evoluția
afecțiunii', spune Conf. dr. Cătălin Codreanu, Președintele Ligii Române
contra Reumatismului.
Unu din cinci români suferă de o durere de spate de tip inflamator cu o durată de cel puțin trei luni.
Peste 3% din populația adultă este afectată de acest tip de durere,
iar cei mai predispuși sunt bărbații. Durerile inflamatorii de spate
debutează, cel mai adesea, înaintea vârstei de 40 de ani și se
caracterizează printr-o durere progresivă. Durerea se atenuează odată cu
mișcarea și nu se ameliorează la repaus, apare adesea noaptea, mai ales
în a doua parte a nopții și trezește bolnavul din somn, este însoțită
de rigiditate în timpul dimineții, de obicei mai mult de 30 de minute.
În cazul durerii de spate de tip inflamator, durata de timp în care
se stabilește diagnosticul corect poate ajunge și la 10 ani, ceea ce
categoric duce la agravarea bolii. Cu cât trece mai mult timp până la
începerea tratamentului adecvat pentru tipul de durere de spate de care
suferă, cu atât persoana în cauză este mai predispusă unor leziuni
ireversibile, care pot avea un impact negativ asupra activităților sale
zilnice. De aceea, pentru reducerea timpului de diagnostic, prezentarea
la medicul de familie și la medicul reumatolog încă de la primele
simptome este extrem de importantă.
Ziua limbii, alfabetului
şi culturii armene
Pe 12 octombrie sărbătorim
Ziua limbii, alfabetului şi culturii armene. Parlamentarii au decis că avem
nevoie de o astfel de sărbătoare având în vedere că armenii au înfiinţat oraşe,
au creat şcoli şi instituţii de cultură şi au înălţat monumente religioase şi
laice în țara noastră.
Alegerea datei este una
simbolică, în calendarul Bisericii Armene ziua de 12 octombrie este sărbătoarea
Sfinților Traducători care omagiază pe călugărul Mesrop Maștoț, pe patriarhul
Sahak Partev și pe ucenicii lor care au tradus Biblia în limba armeană, în
prima jumătate a secolului V.
Ziua de 12 octombrie este
ziua în care sunt sărbătoriţi în toată lumea armeană primii creatori de cultură
armeană, care au scris în limba armeană şi utilizând alfabetul armean, cu peste
1.500 de ani în urmă.
În ţara noastră trăiesc
în jur de 5.000 de armeni. 500 sunt copii. 40 la sută dintre ei vorbesc limba
armeană, dar nu ştiu să scrie.
Ziua limbii, alfabetului
şi culturii armene va fi sărbătorită în fiecare an pe 12 octombrie. Tot pe 12
octombrie sunt sărbătoriţi în toată lumea armeană primii creatori de cultură
armeană, care au scris folosind alfabetul armean, cu peste 1.500 de ani în
urmă.
Alfabetul armean a fost creat de genialul fiu al poporului armean,
arhimandritul Mesrop Maştoţ, în anul 405, alfabet cu care scriem şi
citim până în zilele noastre.
Mesrop Maştoţ s-a născut în anul 361. El primeşte o
educaţie strălucită în şcolile greceşti şi asiriene şi, venind la
Vagharshapat (acum Ecimiaţin), intră ca scrib la palatul regal. Fostul
militar, un autodidact, devine un personaj erudit pentru vremea sa. El a
fost hirotonit şi devine cleric-călugăr. Urmând calea predicii, Mesrop
Maştoţ îşi dă seama că numai prin grai viu nu este posibil ca mesajul
predicilor să fie înţeles de către popor; se pune problema traducerii
Bibliei, Evangheliei şi literaturii creştine în limba armeană. Acest
lucru ar fi fost posibil numai dacă s-ar fi creat un alfabet armean.
Crearea alfabetului armean nu era necesară numai pentru predicarea
creştinismului, ci şi pentru a scrie şi a consemna bogata moştenire
folclorică a poporului armean. Cu binecuvântarea S.S. Catolicosul
Tuturor Armenilor din acea vreme, Sahac Partev, Mesrop Maştoţ împreună
cu ucenicii săi au fost trimişi în oraşele Amid, Edessa, Samosat din
Asiria, unde studiază cărţile scrise în diferite limbi, se consultă cu
personalităţi erudite de origine greacă, asiriană din acea vreme şi, în
anul 405, crează alfabetul armean. Cele 36 de litere în totalitate
exprimă toată fonetica limbii armene. Alfabetul este atât de bine
conceput, încât funcţionează fără nicio modificare şi astăzi.
Mesrop Maştoţ a fost un mare patriot, iar viaţa lui, o adevărată
cutezanţă. După o lungă muncă de alfabetizare, el a murit în anul 440 şi
a fost înhumat în satul Oşakan. Asupra mormântului său, la început, a
fost construită o capelă, apoi o biserică, care a devenit loc de
pelerinaj pentru poporul armean.
Din vremuri foarte îndepărtate, limba armeană a fost un
mijloc puternic de formare a poporului armean, a gândirii şi
psihologiei sale, unind vorbitorii de limba armeană, astfel
modelându-se patrioţi conştienţi, care desprinzându-se din familia
lexicală indo-europeană, au parcurs o cale de evoluţie glorioasă prin
secole.
Vremurile au trecut şi limba armeană a dobândit
capacitatea de a unifica şi de a păstra trăsăturile naţionale ale
poporului armean. După puternicul şi marele stat unificat armean, au
urmat perioade grele de divizare sub diferite puteri străine, însă
armeanul şi-a păstrat identitatea naţională, iar teritoriile despărţite
au fost legate între ele, în primul rând, prin limba armeană şi prin
credinţă. Cu toate deosebirile care există între graiuri, ele sunt
armeneşti, iar vorbitorii ei – armeni. În toată istoria ei, limba
armeană, pe lângă rolul ei unificator şi creator, a avut misiunea de a
conserva identitatea naţională.
Este o realitate, pierderea limbii materne, în primul
rând, şubrezeşte baza conştiinţei naţionale, astfel că se ajunge la
asimilare. Limba armeană este modul şi mijlocul cel mai puternic
pentru crearea culturii specifice armene. În toate creaţiile, fie
orale, fie scrise, limba armeană este în mod desăvârşit complexă, iar
străinii, spre exemplu George G. Byron, a spus că armeana este singura
limbă prin care se poate vorbi cu Dumnezeu.
Prin toate modurile sale de prezentare, limba armeană
este o valoare culturală incomensurabilă, o comoară rezultată din
creaţia generaţiilor în decursul secolelor, o citadelă pentru păstrarea
identităţii naţionale.
(Biroul de presă al Arhiepiscopiei Armene din România)
Cyrus al II-lea cel Mare cca 600 i.I.Hr – 530 i.I.Hr ), rege al Persiei, a fost una din
cele mai strălucite personalități ale antichității.
A
transformat în numai trei decenii Persia
dintr-o putere locală, în cel mai vast și puternic imperiu al Orientului.
Cyrus
the Great
In
anul 539 i.I.Hr, profitând de slăbirea Regatului Noului Babilon datorata unor
conflicte interne, Cyrus l-a ocupat, anexând apoi toate posesiunile regatului
Caldeean din Siria, Fenicia, tara lui Israel, până la granițele Egiptului
Faraonic.
A
cucerit un teritoriu de o întindere nemaivăzuta până atunci, de la frontierele Egiptului până în vecinătatea Indiei,in
care milioane de oameni au trăit timp de trei secole.
Cyrus a respectat pretutindeni in teritoriile
cucerite cultul zeităților locale, a fost primul conducător al unui stat care a abolit sclavia si tot el i-a eliberarat pe
evrei din robia Babilonului, unde
erau ținuti captivi inca din vremea
domniei lui Nabucodonosor.
- 1113:
Prima atestare documentară a orașului Oradea, sub numele latin Varadinum
("var” înseamnă cetate, în limba maghiară).
Contextul
în care este menţionat întâia oară toponimul Oradea (Varadinum) a fost
pricinuit de incursiunile repetate şi distrugătoare ale prinţului morav
Svatopluk, în calitatea sa de aliat al împăratului german Henric al IV-lea,
asupra unui număr însemnat din aşezările de pe Valea Vahului şi a Nitrei (din
Slovacia de azi).
Semnele
evului mediu apar la Oradea în partea de răsărit a oraşului. În punctul
“Gheţărie” a platoului Salca (staţiune arheologică situată în jurul noii
biserici ortodoxe din cartierul Nufărul) au fost sesizate urmele unei aşezări
datate în secolele VIII-IX. Aceasta datează din epoca anterioară sosirii
maghiarilor surprinşi la rândul lor într-o necropolă de înhumaţie în imediata
apropiere şi o aşezare aferentă. Din aşezarea secolelor VIII-IX a fost
cercetată arheologic o singură locuinţă uşor adâncită în pământ, de formă
patrulateră şi dotată cu un cuptor din piatră. Inventarul ei conţinea ceramică
zgrunţuroasă lucrată la roată înceată, vase confecţionate manual, precum şi un
fragment de cuţit din fier. Mormintele medievale timpurii decoperite în 1936 şi
1960 au fost separate recent în două faze; una mai timpurie începând cu a doua
jumătate a secolului al X-lea, iar a doua începând din secolul al XI-lea.
Ultima fază a cimitirului aparţinând unei populaţii pe cale de creştinare ar
putea fi contemporană cu o aşezare identificată în zona actualului mall din
Nufărul.
Prima
atestare documentară a toponimului Oradea (Varadinum) apare în anul 1113 într-o
diplomă a abaţiei benedectine din Zobor. Între martorii întăritori ai
documentului apar episcopul Syxtus Varadiensis şi comitele Saul de Bychar.
Documentul datează din timpul domniei regelui Coloman „Cărturarul”, urmaşul
regelui Ladislau. Tot Ladislau este considerat întemeietorul episcopiei
catolice orădene, aşa cum amintesc mai multe documente din veacurile
ulterioare.
Actul
din 1113 este precedat de un altul din 1111 pentru aceeaşi abaţie din zona
slovacă unde acelaşi Dominus Syxtus Bichariensis întăreşte actul prin
semnătură. Documentul a fost interpretat în diverse moduri de la existenţa unei
episcopii în cetatea Biharei înfiinţată încă de la regele Ştefan mutată apoi la
Oradea sau ca o greşeală efectivă pentru că atât statutele Capitlului orădean,
înfiinţat cu ceva înaintea episcopiei, cât şi tradiţia istorică îl amintesc ca
întemeietor pe regele Ladislau. Sanctificarea celui ce a fondat biserica
orădeană a avut loc mai târziu, în 1192. Potrivit statutelor Capitlului orădean
actul s-a produs la 27 iunie, probabil, centenarul încheierii construcţiei
bisericii din cetate sau cel al sfinţirii ei.
Tradiţia
istorică a întemeierii bisericii orădene a determinat şi ascensiunea aşezărilor
din jurul cetăţii. La începutul secolului al XIII – lea a fost redactată aici
legenda mare şi mică a Sfântului Ladislau care amintea între faptele de
sfinţenie ale regelui precum întemeierea mănăstirii şi bisericii orădene,
întoarcerea miraculoasă a corpului neinsufleţit spre Oradea şi vindecarea
ologilor, surzilor şi a orbilor după moarte. Caracterul taumaturgic al
sfântului rege va fi cel care va aduce un aflux mare de pelerini. Probabil că
aceştia vizitau şi thermae Varadiensis sau băile calde din apropierea Oradiei
care se aflau în proprietatea bisericii.
Documentul
în care este atestat toponimul Varad – Oradea este redactat în aşa numita
„minusculă carolingiană”, folosită începând cu secolul al XI-lea. Cei care
puteau semna în numele bisericii astfel de documente erau numai episcopii. După
o ipoteză expusă în urmă cu câteva zile de către conferenţiarul universitar
Şerban Turcuş de Universitatea Babeş – Bolyai din Cluj, episcopul Syxtus de
Biharea şi apoi de Oradea ar fi fost reprezentatul unor vechi structuri
bisericeşti, dezvoltate în epoca unui fel de creştinism „biritual”, adică de
rit oriental şi rit de rit apusean. Sunt folosite astfel informaţiile despre
orientarea regilor maghiari mai întâi spre Bizanţ şi apoi spre creştinismul
apusean. După Şerban Turcuş una dintre cele două arhiepiscopii din regatul
Ungariei, cea Kalocsa ar fi putut fi, la început, de rit răsăritean. În
dependenţă de aceasta s-ar fi aflat şi episcopiile itinerante de la Biharea,
Cenad sau chiar cea transilvăneană. Aceste trei episcopii ar fi asemănătoare
prin faptul că nu au avut o cartă fundaţională. Însă la 16 aprilie 1204, papa
Inocenţiu al III-lea, neliniştit de activitatea unor „biserici a monahilor
greci” din diecezele de la Oradea şi Veszprem, a cerut celor doi episcopi
catolici să ia măsuri pentru „a înfiinţa un episcopat în frunte cu unul dintre
aceia…care să ne fie supus nemijlocit”. În 1205, acelaşi acelaşi papă
semnalează arhiepiscopului de Kalocsa o episcopie care nu este supusă nici unei
mitropolii şi care se afla pe pământul fiilor cneazului Bela: in terra filiorum
Bele kneze. Este astfel amintită pentru prima oară existenţa instituţiei
cneziale specifică în această regiune românilor. Probabil că ambele misive
papale se referă la una şi aceeaşi episcopie ortodoxă de rit răsăritean din
teritoriul Bihorului funcţionând în paralel cu aceea catolică. Faptul ar
constitui, implicit, şi un contrargument pentru transformarea unei episcopii
ortodoxe de Biharea într-una catolică. Ceea ce rămâne important este
prioritatea atestării documentare a Oradiei faţă de alte oraşe din
Transilvania.
- 1216:
Regele Angliei Ioan Plantagenetul,
supranumit Ioan Fara de Tara, cu doar o saptamana inainte de moarte , pierdea
bijuteriile coroanei in estuarul The Wash, pe coatsa de est a Angliei.
Ioan,
fiul regelui Henric al II-lea al Angliei si fratele si succesorul regelui
Richard I al Angliei (Richard Inima de Leu), a fost un rege slab. Sub presiunea
aristocratiei engleze, el a semnat Magna Charta Libertatum, prin care se
urmarea ingradirea puterii regelui in scopul eliminarii abuzurilor comise de
monarh sau de reprezentantii sai directi, precum si garantarea unui numar de
drepturi pentru toti cetatenii. Magna Charta Libertatum este considerate astazi
fundamentul democratiei engleze.
- 1449:
Are loc bătălia de la Tămăşeni, în urma
căreia Bogdan II-lea devine domn al Ţării Moldovei
Batalia
de la Tamaseni, pe Siret, a fost o confruntare militara dintre Domnul Moldovei,
Alexandru al II sau Alexandrel (domn al Moldovei de trei ori: februarie 1449 –
12 octombrie 1449, februarie (înainte de 24) 1452 – 1454, februarie (înainte de
8) 1455 – 25 mai 1455 și pretendentul la tronul Moldovei Bogdan, viitorul domn
al Moldovei sub numele de Bogdan al II-lea (domn al Moldovei 12 octombrie 1449
– 17 octombrie 1451) tatal lui Stefan cel Mare. Bogdan al II-lea a fost
sprijinit in lupta de catre Iancu de Hunedoara (ban al Severinului din 1438,
voievod al Transilvaniei între 1441-1456 si regent al Ungariei între
1446-1452). Bogdan il infrange pe Alexadru al II-lea si este inscaunat ca si
domn.
- 1492:
Cristofor Columb a acostat în Insulele Bahamas, crezând că a ajuns în Asia de
Est, nu în America.
La data de 12 octombrie 1492, Cristofor Columb
a ajuns în Insulele Caraibe descoperind “Lumea Noua”, după ce a navigat peste
Oceanul Atlantic în căutarea unei rute spre India. Născut la Genova în Italia
în anul 1451, Cristofor Columb a îndrăgit mic copil meseria de navigator, iar
în 1470 a efectuat prima sa călătorie spre insula Chios, situată în Marea Egee.
În anul 1476, Columb a navigat cu un convoi spre Anglia și în timp ce se afla
în dreptul coastei Portugaliei, convoiul a fost atacat de pirați și nava pe
care se afla Columb s-a scufundat. A scăpat însă cu viață, înotând până la
țărm, stabilindu-se apoi la Lisabona unde fratele său Bartolomeu era cartograf
și unde începe să studieze hărțile și cărțile maritime. Convins fiind că navigând
spre vest există o cale mai rapidă de a ajunge în India, în anul 1484 s-a
prezentat în fața regelui Portugaliei, Joao al II-lea, cerând finanțare pentru
o călătorie spre vestul Oceanului Atlantic. După ce propunerea sa a fost
respinsă de către o comisie regală maritimă, Columb a plecat în Spania unde
planurile sale au stârnit interesul lui Ferdinand al V-lea, regele Castiliei și
al reginei Isabela, care fost de acord să sponsorizeze expediția. Plecat în
expediție din portul Paloas de la Frontera cu navele Santa, Pinta și Nyna la
data de 3 august 1492, Cristofor Columb va alege pentru traversarea oceanului
drumul alizeelor, iar la 12 octombrie 1492, la ora 2 noaptea, un marinar de pe
caravela Pinta, zărește pentru prima dată pământul, descoperindu-se astfel
Lumea Nouă. Cu toate că reușise să descopere America, Columb nu a știut
niciodată unde se află, el a crezut tot timpul cât a stat în această zonă că se
afla în Orientul îndepărtat și nu pe coasta estică a Americii Centrale.
- 1595: Domnul Moldovei, Ștefan Răzvan, ocupă
Bucureștiul.
Ștefan
Răzvan a fost domn al Moldovei în
perioada aprilie 1595 – decembrie 1595,
si este citat ca una dintre puținele
figuri ale istoriei românilor care ar fi
avut origini țigănesti.
Fiul
unui tigan musulman care emigrase către
Moldova din Imperiul Otoman și al unei femei moldovence, se pare ca a servit în armata regelui Henric
al IV-lea al Frantei si apoi în armata
poloneza.
Înainte
de a accede la tronul Moldovei avea
titlul de hatman.
A
luptat alături de Mihai Viteazul și a principelui transilvanean Sigismund
Bathory împotriva otomanilor si i-a succedat la tron lui Aron Voda, pe care
l-a alungat de pe tron, devenind domn.
Detronat
la randul sau ca urmare a invaziei poloneze în Moldova, a fost înlocuit cu
Ieremia Movila.
Bătălia
decisivă a fost dată la Areni, lângă
Suceava.
Pierzând
bătălia, Ștefan a fost capturat în încercarea sa de a fugi spre
Transilvania și a fost executat prin
tragere in teapa.
A fost imortalizat in drama istorica a lui
Haşdeu,”Răzvan şi Vidra.
- 1810:
Primul festival Oktoberfest: cetățenii din München au fost invitați să se
bucure de celebrarea căsătoriei prințului Ludwig I al Bavariei cu prințesa
Therese von Sachsen-Hildburghausen.
Oktoberfest
(în trad. "Sărbătoarea lui octombrie"), în dialect d’Wiesn, este una
din cele mai mari serbări populare din lume. Se desfășoară anual, în München,
de la mijlocul lui septembrie până în octombrie.
Ideea
a pornit de la un subofițer din garda națională bavareză. Acesta a sugerat
organizarea unei curse de cai cu ocazia festivităților legate de căsătoria
prințului moștenitor Ludovic I al Bavariei cu prințesa Therese von
Hildburghausen. Regele Bavariei, Maximilian I, s-a arătat mai mult decât
încântat de această sugestie. La 17 octombrie 1810 avea loc cursa de cai, pe
care prințesa-mireasă a denumit-o Oktoberfest. Ca loc de desfășurare a fost
aleasă o pajiște nefolosită de la marginea orașului, denumită ulterior
"Theresienwiese" (pajiștea Tereziei).
La
această primă festivitate, băuturile nu au fost servite în locul de desfașurare
a cursei, ci în centrul orașului. În anul următor, autoritățile au decis
reluarea festivalului, de această dată sub patronajul Asociației de Agricultură
Bavareză, care a folosit evenimentul în scopuri publicitare, prezentându-și
serviciile paralel cu desfășurarea evenimentului. În anii ce au urmat,
festivalul a fost finanțat de diferite firme private. Din anul 1819,
Oktoberfest-ul a intrat sub patronajul edililor orașului, care și-au asumat
responsabilitatea organizării sale anuale. Cu timpul, conducerea orașului a
permis vânzarea și consumarea băuturilor alcoolice în perimetrul
Oktoberfest-ului. Acest lucru a presupus amplasarea unor mese și bănci lungi,
care în timp s-au înmulțit considerabil. Pe lângă bere, vizitatorii
Oktoberfest-ului se puteau distra la popice, dans și multe altele. La finele
secolului, datorită numărului tot mai mare de vizitatori, au fost introduse
corturile, fiecare firmă având cort separat. Fiecare festival debutează cu
defilarea firmelor participante, reprezentate de căruțe împodobite festiv și
trase de patru cai. Defilarea are ca punct de plecare piața centrală a
orașului, Marienplatz. Această defilare a fost inițial necesară, berăriile
fiind nevoie să își transporte butoaiele cu bere la marginea orașului, pe locul
destinat festivalului. În anul 1880 curentul electric a adus un plus de farmec
festivalului berii, iar în anul 1881 s-a prăjit primul bou, care a fost
consumat destul de rapid, apoi, în 1885, au apărut primele meniuri clasice:
jumătăți de pasăre - pui sau rață - servite de obicei cu tradiționalul Brezn
(covrig) münchenez. Corturile berăriilor au încetat să fie în același timp și
loc de amuzament, pentru acestea creându-se locuri noi. Prima halbă de bere din
sticlă a fost introdusă în anul 1892, fiind astăzi cel mai căutat suvenir la
Oktoberfest.
În
anul 1935, cu ocazia aniversării nunții de argint a cuplului regal bavarez, s-a
organizat o paradă de costume populare bavareze. Aceasta a devenit însă
tradiție la Oktoberfest doar din anul 1950. Astăzi, parada de costume populare
este una dintre cele mai mari din lume, cu aproximativ 9000 de participanți. Pe
lângă costume germane, se pot admira și porturi specifice austriece, italiene,
elvețiene, poloneze și chiar norvegiene. La paradă mai participă și formații de
muzică populară, asociații de vânători, precum și reprezentanți ai berăriilor
participante.
Tradiția
conform căreia primarul orașului dă cep primului butoi de bere în prima sâmbătă
la ora 12, declarând astfel deschis festivalul, a fost inaugurată relativ
târziu, în anul 1950. Această ceremonie este deosebit de importantă, înainte de
acest moment consumarea alcoolului în perimetrul Oktoberfest-ului nefiind
permisă. Cortul în care se desfășoara ceremonia este în fiecare an altul,
pentru a da ocazie fiecărei firme sa beneficieze de primul aflux de vizitatori.
Oktoberfest-ul este vizitat de atât de multe naționalități încât a incetat să
mai fie un festival regional și s-a transformat într-unul internațional. Unele
naționalități sunt atât de fidele Oktoberfest-ului încât au primit și spațiu
privilegiat: al doilea week-end este dedicat italienilor, a căror prezență
numeroasă și gălăgioasă la Oktoberfest este constantă. Străzile München-ului și
locurile de camping sunt, chiar dinante de începerea festivalului, populate
până la refuz de rulote albe, cu numere de Italia.
Loc și perioadă de desfășurare
Locul
ales inițial de regele Bavariei a rămas consacrat acestui festival până în
zilele noastre când, evident, este situat central, în apropierea celui mai mare
nod de cale ferată din München - Hauptbahnhof (Gara centrală). Oktoberfest-ul
este denumit, mai ales de către bavarezi, Wies'n ("pajiște" în
dialect bavarez), datorită pajiștii pe care se organizează. Oktoberfest nu este
singurul festival ce se organizează în acest perimetru: de-a lungul anului,
Theresienwiese (acesta este numele oficial al terenului) găzduiește festivale
cu diferite tematici, anuale sau doar ocazionale. Suprafața destinată
festivalului berii este de 31 ha, din totalul de 42 ha pe care îl măsoară
Theresienwiese.
Oktoberfest
nu a fost la origine o manifestare singulară: septembrie era în mod tradițional
luna festivalurilor berii și aceasta nu doar datorită nevoii oamenilor de a
petrece. O lege germană din anul 1539 stipula faptul ca berea nu putea fi
produsă decât între 29 septembrie și 23 aprilie, deoarece pe perioada verii
riscurile unor incendii în timpul prelucrării berii erau mult mai mari. Neavând
condițiile de depozitare pe care le au astăzi, producătorii trebuiau să vândă
toată berea din anul respectiv înainte de a putea începe producerea uneia noi. De
aici și multitudinea de festivaluri la care berea se găsea din belșug.
Oktoberfest-ul
începe în jurul datei de 20 septembrie și se termină în prima duminică din
octombrie; excepție de la această regulă se face doar în anii în care prima
duminică din octombrie cade pe 1 sau 2. În acest caz, festivalul se prelungește
până la data de 3 octombrie, Ziua Unificării Germane. Dar de ce i se spune
Oktoberfest când el se desfășoară, cu excepția ultimelor 2-3 zile, în luna
septembrie? Ei bine, numele, pe care prințesa-mireasă l-a ales foarte inspirat,
se leagă de perioada în care a avut loc festivalul prima dată: 12-17 octombrie
1810. Această tradiție a fost modificată din anul 1872, când s-a hotărit că în
luna octombrie vremea era prea rece pentru un astfel de eveniment desfășurat în
aer liber. Numele, deja consacrat, nu i-a fost însă schimbat, de unde și
necesitatea extinderii acestuia până în primele zile ale lunii octombrie.
Statistici și recorduri
6.000.000 de vizitatori, în medie
12.000 de oameni lucrează la Oktoberfest,
dintre care 1600 sunt chelnerițele
200.000 de halbe de bere au fost recuperate
în anul 2006 de la vizitatorii care încercau să le sustragă
1440 de toalete publice satisfac nevoile
stringente ale vizitatorilor
43 de km de cabluri șerpuiesc, la vedere
sau ascunse, pe întreaga suprafață a Theresenwiese
30% din produția anuală de bere din München
se consumă în timpul festivalului
cei mai mulți litri de bere
consumați:12.000 hectolitri, în anul 1910, la aniversarea centenarului
cei mai mulți vizitatori: 1985, la
sărbătorirea a 175 de ani
cea mai lungă pauză: 1939-1948
cel mai mare cort, în anul 1913, al firmei
Pschorr-Rosl: 5500 metri pătrați, 12.000 locuri
cele mai multe halbe de bere băute: 10, în
anul 1901 (pentru care respectivul domn a primit și un premiu). Bineînțeles că
în ziua de azi se bea și mai mult, dar nimeni nu mai stă să numere: toată lumea
se distrează
- 1823:
Scoțianul Charles MacIntosh patentează primele pelerine de ploaie.
Încă din Antichitate,
grecii şi romanii obişnuiau să se ferească de ploaie cu ajutorul
mantalelor din lână. În Evul Mediu pelerinele făceau parte din moda de
zi cu zi. Cei care au găsit însă o metodă eficientă de a ţine umezeala
la distanţă au fost indienii din Amazon. Aceştia obişnuiau să-şi
impregneze hainele şi încălţămintea cu o substanţă albă extrasă din
arborele de cauciuc. Când, în secolul al XVI-lea, exploratorii europeni
au ajuns în America au fost uimiţi de această inovaţie a indigenilor.
Şi, bineînţeles, „au împrumutat” metoda.
Descoperirea scoţianului Macintosh şi primul client
Presiunile vieţii
moderne şi nevoia de deplasare fără să te uzi chiar şi atunci când
toarnă cu găleata i-au făcut pe oameni să experimenteze soluţii de
îmbrăcăminte care să le asigure protecţie. Încercări de a inventa haine
rezistente la apă au fost făcute încă din secolul al XVIII-lea de
chimişti şi de industriaşi precum francezul François Fresneau (în 1748)
şi scoţianul Jahn Syme (în 1815).
Folosirea cauciucului
la confecţionarea hainelor nu a fost un succes de la bun început.
Cauciucul făcea îmbrăcămintea greu de purtat. Dacă vremea era caldă,
hainele deveneau moi şi lipicioase, dacă era rece, deveneau grele şi
rigide. Problema a fost rezolvată în secolul al XIX-lea de către Charles
Macintosh. În 1823, scoţianul Macintosh, fabricant de produse chimice, a
descoperit o modalitate mai bună de a impermeabiliza hainele cu
ajutorul cauciucului. Pe atunci, industria de rafinare era nouă.
Naftalina din gudron era un produs secundar rezultat din distilarea
petrolului, folosit în producţia chimică. Acest lichid uleios şi volatil
era o hidrocarbură complexă. Macintosh a dizolvat cauciucul în
naftalină, lichefiindu-l. Acest lichid era distribuit pe suprafaţa
stofei făcând-o impermeabilă.
În acelaşi an 1823,
Macintosh a patentat tehnologia impermeabilizării materialelor. Acest
proces presupunea suprapunerea a două straturi de material tratat cu o
mixtură din naftalină şi cauciuc peste ţesătură. Fabricile au început să
producă pe scară industrială haine impermeabile un an mai târziu, adică
în 1824. Primul client a fost armata britanică. Descoperirile lui
Macintosh au dus la descoperirea altor modalităţi de folosire a
cauciucului, inclusiv a anvelopelor de maşină şi bicicletă.
Procesul de
vulcanizare a cauciucului a fost dezvoltat de Charles Goodyear, un
negustor de mărfuri din Philadelphia, în 1839. Vulcanizarea însemna
tratarea cauciucului fierbinte cu sulf, procedură ce conferea
elasticitate şi uşurinţă în prelucrare. S-a mai făcut astfel un pas
înainte în obţinerea unor obiecte de îmbrăcăminte extrem de necesare.
- 1872:
Prin decret imperial a fost înfiinţată Universitatea din Cluj
La 12 octombrie 1872, Francisc Iosif I, împărat al Imperiului Austro-Ungar și rege al Ungariei, a ratificat legile XIX şi XX, care au consfinţit întemeierea Universităţii Regale Maghiare de la Cluj. Instituția
și-a deschis porțile cu patru facultăţi: Facultatea de Drept şi
Ştiinţe de Stat (12 catedre), Facultatea de Medicină (11 catedre),
Facultatea de Filosofie, Litere şi Istorie (10 catedre) şi Facultatea
de Matematică şi Ştiinţe Naturale (7 catedre). Pe lângă ultimele două
facultăţi, a fost întemeiat de asemenea un institut pedagogic, unde
urmau să fie pregătiţi viitorii profesori de gimnaziu. Primul rector al
universităţii clujene a fost Áron Berde , anterior director al Academiei de Drept de la Cluj.
Înființată în anul 1872,
UBB Cluj este cea mai mare universitate din țară, având mai mult de
38.000 de studenți înscriși la nivel de licență, masterat și doctorat,
în 516 programe de studii în limba română, maghiară, germană, engleză și
franceză. Universitatea a fost clasată între primele trei universități
din România din punctul de vedere al calității programelor sale, dar
ocupă un loc semnificativ și în topul universităților europene.
- 1931.
Se inaugurează statuia lui Isus din Rio de Janeiro, Brazilia.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Dacă aveți sugestii referitoare la calendarul zilnic, nu ezitați să lăsați un comentariu prin care să vă exprimați părerile legate de tipul evenimentelor despre care ați dori să citiți pe blog.Mulțumesc!