22 octombrie

Este a 295-a zi a anului. 
Au mai rămas 70 de zile până la sfârșitul anului.
Soarele răsare la 07 h 38 m și apune la 18 h 22 m.

Citatul zilei

“Greşeala pe care o face fiecare dintre noi este că se gândeşte prea mult la micile lui înfrângeri, la dorinţele lui personale şi prea puţin la acest miracol care e viaţa, la obligaţia pe care o avem faţă de ea, obligaţia de a o face mai frumoasă, mai bună…”( Cella Serghi)

Sărbătoarea națională a Statului Vatican

Vaticanul, unul dintre microstatele europene, este situat pe colina Vatican din nord-vestul Romei, la câteva sute de metri spre vest de fluviul Tibru, pe malul drept al acestuia. Frontierele (3.2 km în total, toți cu Italia urmăresc zidurile orașului construite pentru a-l proteja pe papa de atacurile externe. Situația este mult mai complexă la faimoasa piață Sfântul Petru în fața bazilicii Sfântul Petru, unde frontiera corectă este în afara elipsei formate de colonadele lui Bernini. Este cel mai mic stat suveran din lume cu 0.44 km².

Vatican, este un mic stat suveran al cărui teritoriu constă dintr-o enclavă în orașul Roma, Italia. Întreaga țară este de aproximativ jumătate de kilometru pătrat. Statul este condus de către episcopul Romei, Papa, și astfel poate fi considerat un stat ecleziastic în care funcțiile înalte sunt ocupate de către clerici. În zilele noastre, Vaticanul este cel mai mic stat independent din punct de vedere al suprafeței și al numărului de locuitori. Este reședința teritorială a Sfântului Scaun, entitatea instituțională reprezentată de către papă, episcopul Romei și prin urmare principala reședință ecleziastică a Bisericii Catolice.

Denumirea provine din limba latină Mons Vaticanus, Colina Vatican. Este parte a Mons Vaticanus și a fostelor câmpuri Vaticane unde a fost construită Bazilica Sfântul Petru. Aici se mai află și rezidența papilor numită Palatul Apostolic cu Capela Sixtină și muzeele Vaticanului, dar și cu multe alte clădiri.

Șeful statului este papa, care pe lângă autoritatea supremă executivă, legislativă și judecătorească este și șeful guvernului. Aceasta este o teocrație și monarhie electivă non-ereditară cu un suveran care exercită autoritate absolută, adică putere supremă legislativă, executivă și judecătorească nu doar peste statul Vatican, dar și peste Sfântul Scaun. Suveranul este ales pe viață în conclav de cardinalii sub 80 de ani. Subordonații săi principali din punct de vedere al conducerii statului sunt Secretarul de Stat, președintele Comisiei Ponficale pentru Statul Vatican și guvernatorul statului Vatican.

                                                  Ziua Nuciferelor

Ziua Nuciferelor a fost înființată de către organizația Liberation Foods cu scopul de a informa oamenii la nivel internațional asupra rolului pe care îl au nuciferele într-o alimentație sănătoasă.

Aceste alimente au intrat în obiceiurile de consum ale oamenilor cu 7000 de ani înaintea lui Hristos. De atunci și până în prezent s-au descoperit circa 50 de tipuri de nucifere comestibile, care au servit drept hrană pentru oameni și animale timp de milenii.

Este așadar o zi perfectă pentru a include în dieta ta aceste alimente delicioase. Opțiuni sunt mult, așa că ai de unde alege. Iată câteva: nuci, fistic, alune, migdale, castane, caju etc. Tot ce trebuie să faci este să te decizi care-ți plac mai mult.

Nuciferele sunt foarte benefice pentru organismul tău, iar printre efectele lor benefice se numără și ajutorul oferit în prevenirea cancerului și a bolilor de inimă.

Tot astăzi se mai sărbătorește o zi destul de ciudată: Ziua Caps Lock. Da, e vorba despre Caps Lock-ul pe care îl avem cu toții la tastaturi. Ce e de sărbătorit la Caps Lock, te întrebi? Ei bine, nimic. Această zi a fost înființată cu scopul de a cere scoaterea tastei de pe tastatură, pe motiv că oamenii o lovesc neintenționat foarte ușor și acest lucru poate schimba modul și tonul în care ei se exprimă în conversațiile online.

 

Evenimente de-a lungul timpului…

• 1575: Este fondat orașul Aguascalientes , actualmente centrul administrativ al statului mexican cu același nume din anii 1850 

Este numit și La Ciudad Perforada (orașul perforat), datorită unui labirint subteran de tunele construite de o populație precolumbiană, necunonscută.

Aguascalientes este centrul administrativ al statului mexican omonim, Aguascalientes. Situat per râul omonim, orașul a fost întemeiat ca așezare minieră în 1575, iar în anii 1850 a devenit reședința statului. Este numit și La Ciudad Perforada (orașul perforat), datorită unui labirint subteran de tunele construite de o populație precolumbiană, necunonscută. Este un centru agricol, dar există și câteva companii industriale. Câteva biserici importante reflectă remarcabil arta religioasă colonială.

Orasul Aguascalientes se intinde pe o suprafata de 5.616 km² si numara 814.545 de locuitori (recensamantul din 2012) cu o densitate de 145,04 pe km². Altitudinea maxima este de 3.050 m, Altitudinea medie este de 20 m.
Un locuitor din Aguascalientes se numeste un Hidrocálido. Denumirea in franceza este Aguascalientes, denumirea in engleza este Aguascalientes, denumirea in spaniola este Aguascalientes.
Are sloganul este "-Bona Terra, Bona Gens, Aqua Clara, Clarum Coelum". Prima lui atestare dateaza din 1857.

• 1797: Francezul André-Jacques Garnerin a efectuat în premieră mondială o săritură cu parașuta dintr-un balon.

Acesta a sarit dintr-un balon de la o inaltime de circa 1.000 de metri.

La 22 octombrie 1797, francezul André-Jacques Garnerin a efectuat în premieră mondială o săritură cu paraşuta dintr-un balon.

André-Jacques Garnerin s-a născut pe 31 ianuarie 1769, la Paris. În timpul războaielor napoleoniene, André-Jacques Garnerin a fost capturat de armata britanică, vândut austriecilor şi ţinut prizonier în Buda (Ungaria).  André-Jacques Garnerin a fost student al prof. Jacques Charles, fiind implicat în zborul primelor baloane cu aer cald. André-Jacques Garnerin a fost numit aeronaut oficial al Franţei.André-Jacques Garnerin a început experimentele cu paraşuta în 1797, folosind obiecte de forma unei umbrele.

Pe 22 octombrie 1797 a avut loc primul salt cu paraşuta, în Parc Monceau din Paris, de la o înălţime de 900 de metri. De-a lungul carierei sale, André-Jacques Garnerin a lucrat în special cu fratele său, Jean-Baptiste-Olivier Garnerin.

André-Jacques Garnerin (1769-1823) a efectuat, alături de profesorul său, Jacques Charles (1746-1832), inventatorul aerostatului cu hidrogen, numeroase zboruri cu balonul, devenind un adevărat împătimit al zborului, scrie historia .ro. În timpul Revoluţiei franceze din 1789, în calitatea sa de comisar al Convenţiei, André-Jacques Garnerin a fost numit în funcţia de şef al trupelor de artilerie ale armatei franceze de nord. Luat prizonier de către austrieci, a profitat de cei trei ani petrecuţi în puşcărie, pentru a pune la punct planurile primei sale paraşute. La începutul anului 1797, André-Jacques Garnerin a efectuat primele experiente, la Paris, cea finală constând în lansarea cu paraşuta a câinelui său, care a avut o aterizare fără probleme, ajungând cu bine pe pământ.

La 22 octombrie 1797, francezul André-Jacques Garnerin a efectuat în premieră mondială o săritură cu paraşuta dintr-un balon.

André-Jacques Garnerin s-a născut pe 31 ianuarie 1769, la Paris. În timpul războaielor napoleoniene, André-Jacques Garnerin a fost capturat de armata britanică, vândut austriecilor şi ţinut prizonier în Buda (Ungaria).  André-Jacques Garnerin a fost student al prof. Jacques Charles, fiind implicat în zborul primelor baloane cu aer cald. André-Jacques Garnerin a fost numit aeronaut oficial al Franţei.André-Jacques Garnerin a început experimentele cu paraşuta în 1797, folosind obiecte de forma unei umbrele.

Pe 22 octombrie 1797 a avut loc primul salt cu paraşuta, în Parc Monceau din Paris, de la o înălţime de 900 de metri. De-a lungul carierei sale, André-Jacques Garnerin a lucrat în special cu fratele său, Jean-Baptiste-Olivier Garnerin.

André-Jacques Garnerin (1769-1823) a efectuat, alături de profesorul său, Jacques Charles (1746-1832), inventatorul aerostatului cu hidrogen, numeroase zboruri cu balonul, devenind un adevărat împătimit al zborului, scrie historia .ro. În timpul Revoluţiei franceze din 1789, în calitatea sa de comisar al Convenţiei, André-Jacques Garnerin a fost numit în funcţia de şef al trupelor de artilerie ale armatei franceze de nord. Luat prizonier de către austrieci, a profitat de cei trei ani petrecuţi în puşcărie, pentru a pune la punct planurile primei sale paraşute. La începutul anului 1797, André-Jacques Garnerin a efectuat primele experiente, la Paris, cea finală constând în lansarea cu paraşuta a câinelui său, care a avut o aterizare fără probleme, ajungând cu bine pe pământ.

Dupa aceasta tentativă reuşită, André-Jacques Garnerin s-a încumetat, la 22 octombrie 1797, să încerce pe propria piele invenţia, sărind de la 1.000 de metri şi băgând în sperieţi spectatorii din parcul Monceau, dar reuşind să aterizeze relativ bine cu "cearceaful său zburător", alegându-se doar cu o  entorsă. În anul următor, împreună cu fratele său, Jean Garnerin (1766-1849), a realizat o paraşută cu nacelă, prevazută cu un orificiu central în velură, dându-i, astfel, o stabilitate asemănătoare cu cea realizată astăzi, la paraşutele moderne. Garnerin şi-a brevetat invenţia în 1802, astazi acest document fiind păstrat la Muzeul Institutului Naţional Francez al proprietăţii Industriale. André-Jacques Garnerin şi-a continuat activitatea de aeronaut şi paraşutist pînă la 18 august 1823 când, la o aterizare greşită, s-a accidentat mortal. Soţia sa Jeanne Garnerin, născută Labrose, care l-a însoţit in multe din călătoriile sale cu balonul, a fost prima femeie care, la 10 noiembrie 1798, a sărit cu paraşuta dintr-un balon. Primul aeronaut care şi-a salvat viaţa folosind o paraşută a fost polonezul Kuparenko, care a sărit din nacela unui balon avariat.

Ideea confectionarii unei parasute s-a regasit in scrierile lui Leonardo da Vinci, iar Louis-Sybastien Lenormand a confectionat in 1783 un fel de parasuta din doua umbrele si a sarit dintr-un copac, insa primul salt oficial i-a apartinut lui Andre-Jacques Garnerin.

Prima parașută – ilustrare schematică. A fost folosită la 22 octombrie 1797

Doi ani mai tarziu, sotia francezului, Jeanne Geneviève Garnerin, a devenit prima femeie din lume care a sarit cu parasuta.

Totusi, imparatul chinez Sun poate fi considerat primul parasutist din istorie. Prima relatare despre o parasuta dateaza din perioada 2258–2208 i.Ch.. Intr–un manuscris chinezesc era relatata evadarea imparatului Sun dintr–un turn inalt, cu ajutorul a doua parasute, cu care acesta ajungea pe pamant fara sa se raneasca. Apoi, tot in China, in anul 1306 i.Ch., in timpul festivitatilor prilejuite de incoronarea imparatului Fo-Kien, un acrobat chinez a efectuat mai multe salturi reusite cu o umbrela mare tot dintr-un turn inalt. In secolul IX, arabul Armen Firman a sarit dintr–un turn din Cordoba folosindu–se de o panza prinsa de un cadru de lemn, care i-a atenuat caderea, astfel incat a suferit doar leziuni minore. In secolul al XIII-lea, in manuscrisul rusesc „Cuvantul lui Daniil Zatocinik”, se descriu petrecerile populare la slavi, in timpul carora oamenii se lansau in aer cu ajutorul unor echipamente speciale, confectionate din matase. Leonardo da Vinci a facut schita unei parasute, dar istoricii sustin ca este posibil ca ideea sa nu ii apartina, pentru ca intr-un manuscris italian anterior schitei lui Da Vinci apar doua desene ale unor parasute, dintre care unul este foarte asemanator cu desenul celebrului pictor renascentist. Prima testare reusita a unei asemenea parasute a fost facuta in 1617 in Venetia, de catre inventatorul Fausto Veranzio. Aparatul lui a fost numit Homo Volans (Omul Zburator). Parasuta moderna a fost inventata in 1783 de catre francezul Sebastien Lenormand, care, in 1783, efectua un salt reusit de pe turnul observatorului astronomic din Montpellier. El a socotit ca acest aparat poate sa impiedice caderea libera si l-a numit „parachute” (parasuta).

• 1811: S-a născut Franz Liszt, compozitor și pianist maghiar (d. 1886)

Franz Liszt sau Liszt Ferenc (n. 22 octombrie 1811, Raiding, în lb. maghiară Doborján, Imperiul Austriac, astăzi Burgenland, Austria – d. 31 iulie 1886, Bayreuth, Bavaria), compozitor maghiar și unul dintre cei mai renumiți pianiști ai tuturor timpurilor.

Naționalitatea lui a fost o temă controversată. Unii susțineau ca ar fi de etnie germana, alții de etnie maghiara , dar au fost și unii care susțineau originea lui slovaca.

Inainte de caderea Imperiului Austro – Ungar,când aceasta nu era o temă controversată, era acceptată naționalitatea sa în concordanță cu biografia de 3 volume scrisă de Lina Ramann, conform careia „tatăl lui era maghiar, mama austriacă”.

A sustinut concerte in intreaga Europasi a compus 12 poeme simfonice, doua simfonii si un numar mare de piese pentru pian, totalizind peste 1.000 de compozitii. Prin lucrarile sale, Liszt a contribuit enorm la dezvoltarea pianisticii si a tehnicii de interpretare, el fiind unul dintre cei mai insemnati inovatori in domeniul armoniei.

Compozitor si pianist, unul dintre cei mai importanti inovatori in domeniul armoniei si al artei pianistice. La varsta de sapte ani canta foarte bine la pian, la opt ani compunea, la noua dadea concerte publice, iar la zece ani studia cu Czerny si Salieri la Viena. In toate calatoriile sale, era insotit de tatal sau care si-a dat seama de talentul fiului sau. Acest mod de viata il face sa sufere de epuizare nervoasa (la saisprezece ani), vrand sa renunte si sa imbratiseze cariera de preot. In anul 1827 se stabileste la Paris unde isi completeaza golurile din educatie. La Paris asculta trei mari muzicieni, care ii vor influenta dezvoltarea viitoare: Berlioz, Paganini si Chopin. Creatia sa muzicala cuprinde 1.233 de lucrari, dintre care 649 sunt compozitii originale. 150 dintre acestea sunt piese dedicate pianului. Creatia lui Liszt poate fi impartita in doua categorii: lucrari de virtuozitate, compuse in prima parte a vietii sale, cand acesta era mai mult preocupat de succesul sau ca interpret, si creatia muzicala propriu-zisa. Aceasta din urma consta in sonate, valsuri, lucrari pentru orchestra (poeme simfonice si simfonii) si lucrari concertistice.

Muzica lui Liszt este o muzica impetuoasa si de bravada, cu un efect calculat inainte si o rezolvare trimufatoare a celor mai mari dificultati tehnice. Este o muzica cinetica, menita sa epateze. Pentru a-si putea pune in valoarea creatiile si virtuozitatea Listz a comandat chiar si un pian urias, care continea trei claviaturi si 16 registre, numit Piano-Melodium. Spre sfarsitul vietii acest mod interpretativ avea sa produca schimbari esentiale. Muzica pentru pian a lui Liszt are nevoie de pianisti cu o tehnica desavarsita, cu o sonoritate indrazneata si cu un anumit grad de exhibitionism si extrovertire temperate. Daca Chopin a fost pianistul pianistilor, Liszt a fost pianistul pubicului, impunand prin interpretarea sa, atitudinea de bravada, intimidand publicul si luand cu asalt instrumentul. Alte lucrari: poeme simfonice (“Ce se aude pe munte”, “Tasso”, “Orfeu”, “Prometeu”, “Ungaria”, “Hamlet”, “Batalia hunilor”) simfonii (“Simfonia Dante”, “Simfonia Faust”), concerte pentru pian, studii pentru pian (“Studii de executie transcedentala”-1851; “Studii de bravura”-1838; “Mari studii de Paganini”) sonate (“Sonata in mi minor” – dedicata lui Schumann), valsuri, poloneze si 20 rapsodii ungare.

A avut trei copii cu contesa d’Agoult, cu care a stat impreuna in perioada 1835-1839.

In 1847 a cunoscut-o pe printesa Caroline de Sayn-Wittgenstein, langa care a ramas pana la sfirsitul vietii sale; (m. 31 iulie 1886).

A întreprins mai multe turnee în Muntenia, Moldova si Transilvania unde a fost primit cu mare căldură, înregistrând succese notabile. În urma contactului cu muzica populara românească, a compus o Rapsodie română.

In turneul sau efectuat in Principatele Romane (1846-1847), Franz Liszt a ramas impresionat de muzica populara romaneasca. Rezultatul a fost o “Rapsodie romana” ce avea la baza doinele, baladele, cantecele de petrecere si de jale cu care era intampinat prin locurile unde a poposit. Aceasta lucrare a fost gasita de compozitorul Bela Bartok, la aproape 85 de ani de la crearea ei. “Rapsodia romana” are 25 de pagini, iar premiera a avut loc in 1931 la Ateneul Roman din Bucuresti, in intepretarea pianistei Aurelia Cionca.

O întâlnire memorabilă între Franz Liszt şi Barbu Lăutaru

Franz Liszt a fost socrul compozitorului Richard Wagner; el și-a petrecut ultima parte a vieții sale la Bayreuth.

A murit la 31 iulie 1886, la patru ani după decesul ginerelui său, Richard Wagner, la Bayreuth, unde a fost înmormântat.Casa în care a murit (Bayreuth, Wahnfriedstr. 9) a devenit „Muzeul Franz Liszt”.

Franz Liszt - Liebestraum - Love Dream 

• 1882: S-a născut Jean Giraudoux, prozator și dramaturg francez (d. 1944)

Jean Giraudoux (născut la 29 octombrie 1882, la Bellac, Haute-Vienne (Limousin), Franța – decedat la 31 ianuarie 1944, la Paris, Franța) a fost un scriitor (romancier, eseist, dramaturg) și un diplomat francez.

Originea modestă nu l-a împiedicat să facă studii strălucite. Învață la școala primară din orașul natal, apoi Jean Giraudoux urmează cursurile liceului din Châteauroux, iar din anul 1900, își continuă studiile la Liceul Lakanal, din Paris. Între anii 1903 – 1905, Jean Giraudoux urmează studiile la Școala Normală Superioară, unde optează pentru studii germanice. La absolvire, a reușit primul. Cunoașterea temeinică a Germaniei, a literaturii sale și a sufletului german i-a permis realizarea unor opere literare profunde: Siegfried et le Limousin, Siegfried, La Guerre de Troie n'aura pas lieu, Ondine.

Călătorește în Germania (profesor la o curte princiară), în America (lector la Universitatea Harvard), frecventează mediile literare pariziene. În anul 1909, publică primul său roman, Les Provinciales.

În anul 1910, îmbrățișează cariera diplomatică, în urma unui concurs primește funcția de viceconsul. Jean Giraudoux activează în cadrul Ministerului de Externe. În această perioadă a publicat o singură cartte: L’École des Indifférents, în anul 1911.

În anul 1914, la izbucnirea Primului Război Mondial, este mobilizat cu gradul de sergent, iar pe front este rănit în două rânduri, fiind citat prin ordine de zi. Primește Legiunea de Onoare. În anul 1916, este trimis în Portugalia și în Statele Unite ale Americii, în calitate de instructor militar. Amintirile din război îi inspiră scrierea a trei opere, în aparență ușoare, dar, mai ales, pudice: Lecture pour une Ombre (1917), Amica America (1919) și Adorable Clio (1920).

În 1918, se căsătorește, iar în anul 1919, își reia cariera diplomatică, accedând la Quai d’Orsay, în posturi înalte.

În privința scrierilor literare, în anul 1919 vede lumina tiparului lucrarea eroi-comică Elpénor, în care se narează războiul troian văzut prin ochii unui soldat obișnuit. În Amica America, Giraudoux își narează impresiile despre continentul american. În Adorable Clio, sunt redate amintiri din războiul abia încheiat.

În 1921, îi apare romanul Suzanne et le Pacifique, iar în anul 1922, romanul Siegfried et le Limousin. Din romanul Siegfried et le Limousin, ulterior extrage o piesă, care este net superioară romanului: Siegfried. Juliette au pays des hommes (1924), Bella (1926), roman inspirat din realitate, Simon le Pathétique (1926), Églantine (1927) sunt romanele pe care Jean Giraudoux le-a publicat, în continuare.

În 1928, leagă o strânsă prietenie cu actorul Louis Jouvet, care va deveni sfătuitorul său în domeniul teatrului. De atunci înainte, Jouvet va monta și va juca, aproape în fiecare an o nouă piesă scrisă de Giraudoux. Între 1928 și 1939, Jean Giraudoux scrie mai multe piese pentru Compania teatrală Jouvet: În anul 1939, apare piesa Ondine, inspirată din miturile nordice.

Jean Giraudoux moare, potrivit versiunii oficiale, ca urmare a unei otrăviri alimentare, dar, cel mai probabil, ca urmare a unei pancreatite, la 31 ianuarie 1944, fără să fi trăit eliberarea Franței de sub ocupația nazistă.

La câteva zile după înmormântare, care a avut loc la 3 februarie 1944, în cavoul provizoriu al cimitirului Montmartre, se zvonește că Jean Giraudoux ar fi fost otrăvit de Gestapo. Louis Aragon reia știrea, la 20 septembrie 1944, după eliberarea Parisului.

• 1883: A fost inaugurată Opera Metropolitan din New York City, unul dintre centrele culturii muzicale mondiale. 

Cu acest prilej s-a interpretat opera Faust, a compozitorului francez Charles Gounod (1818-1893).

“Metropolitan Opera Association” este cea mai mare organizatie de muzica clasica din america, prezentand anual aproximativ 240 de spectacole de opera. Sediul companiei este Metropolitan Opera House, una dintre cele mai importante scene de opera din lume. In 1983, la aniversarea a 100 de ani de la inaugurarea Operei Metropolitan, la concertul aniversar, care a durat o zi intreaga, au cantat cele mai mari nume din muzica de opera: Joan Sutherland, Placido Domingo si Luciano Pavarotti.

• 1884: A fost introdus Timpul Universal (UTC); s-a stabilit drept meridian „zero” (meridianul de origine), de-a lungul meridianului Greenwich.

Timpul Universal Coordonat este măsurat la şase ceasuri atomice standard, la Biroul Internaţional de Măsuri şi Greutăţi (BIPM) în Paris, Franţa. Pus în aplicare în 1964.

Ora universală coordonată sau timpul universal coordonat, abreviat internațional ca UTC (compromis între engleză Coordinated Universal Time – CUT și franceză Temps Universel Coordonné – TUC), este un hibrid între timpul civil al meridianului 0 (timpul calculat după mișcarea aparentă a Soarelui, numit timp universal) și timpul fizic determinat cu cea mai mare precizie posibilă (timpul atomic internațional – TAI).

• 1895: În Gara Montparnasse din Paris, un tren a deraiat, a depășit capătul liniei, a pătruns 30 m pe peron și a ieșit prin fațada gării.

„Trenul cu numărul 56 care se deplasa dinspre orașul Granville a deraiat în gara de la Paris la viteza de 40-60 km/h” așa suna titlul publicației L’Illustration din 26 Octombrie 1895.

În data de 22 octombrie 1895, trenul expres care se deplasa dinspre orășelul Granville spre Paris acumulase o întârziere consistentă. Dorind să ajungă cât mai repede la destinație, mecanicul locomotivei a mărit viteza, încingând motoarele locomotivei cu aburi, care transporta nouă vagoane în care se aflau 131 de pasageri. Aflat la intrarea în gara de la Paris (terminalul Montparnasse), trenul se deplasa cu viteză foarte mare pe acel sector de drum (aproximativ 40-60 km/h). Sesizând mult prea târziu acest lucru, mecanicul grăbit a acționat frânele care au blocat instant roțile locomotivei din cauza vitezei și a presiuni, cauzând inevitabilul accident. 

Venind dinspre Granville, din nord-vestul Franţei, un tren cu 131 de pasageri circulă cu vreo 50 de kilometri pe oră, deşi mai are foarte puţin şi intră în gară. Mult prea mare viteza. Persoanele aflate pe lângă şină încep să ţipe, să dea din mâini, dar frânele nu sunt suficient de puternice, iar trenul se loveşte puternic de tampoanele din capătul liniei. Le spulberă, intră pe peron, înaintează 30 de metri printre oamenii îngroziţi şi iese prin faţada gării. Da! Locomotiva a ieşit prin perete şi a zburat până jos, pe trotuar.

Trenul a trecut fără probleme de tampoanele care se aflau la capătul șinelor, traversând gara aproximativ 100 de metri, după care a fost proiectat efectiv prin fațada exterioară a gării. În urma incidentului și-au pierdut viața paradoxal nu persoanele care se aflau în tren ci o femeie și soțul ei care vindeau ziare în fața gării.

În urma accidentului, ca printr-o minune, o singură persoană a murit. E vorba de Marie-Augustine Aguilard, o femeie care stătea pe stradă, fix în locul în care a picat în gol trenul. În rest, pasagerii s-au ales doar cu câteva răni uşoare şi o sperietură zdravănă. Ce noroc!

Timp de 48 de ore, nimeni nu s-a putut apropia prea mult de locomotivă, pentru ca poliţiştii să facă măsurătorile exacte şi să demareze ancheta. Iniţial, s-a încercat îndepărtarea locomotivei cu 14 cai, însă a eşuat. În cele din urmă, o macara de 250 de tone a făcut “curăţenie” şi a pus trenul înapoi pe şine.

Trenul a rămas atârnat timp de patru zile în fațada exterioară a gării din Paris.

• 1907:  S-a născut Cella Serghi, scriitoare, publicistă și traducătoare română, una dintre cele mai importante prozatoare române ale literaturii interbelice.

A debutat cu romanul Pânza de păianjen, fiind susținută de scriitori faimoși ai epocii, ca Liviu Rebreanu, Mihail Sebastian și Camil Petrescu. În anul 1977 a publicat la editura Cartea Românească un volum autobiografic intitulat Pe firul de păianjen al memoriei.

Despărțirea de mare, din cauza refugiului, a fost un șoc care a lăsat urme adânci. M-a urmărit nostalgia mării, dorul de mare mi-a îndurerat copilăria. Pânza de păianjen - în mare măsură autobiografică - e plină de ecourile mării, de amărăciunea acelei despărțiri. Chiar mai târziu, în fața ei, cântam marea copilăriei mele. Bunicul meu, ceasornicar, era pasionat de descoperirile care se făceau la Constanța cu prilejul săpăturilor și mi-a transmis dragostea lui pentru cioburi, ulcele, sticluțe, figurine și tot felul de obiecte din antichitate, pe care le căuta și le strângea. Tare aș fi vrut să mă joc cu ele, dar n-aveam voie decât să le mângâi sub privirea lui aspră".

În 1937 apare în "Revista fundațiilor" primul fragment din romanul "Pînza de păianjen", intitulat "Cele dintâi nedumeriri". Debutul este remarcabil, lucrarea fiind apreciată de Camil Petrescu și Alexandru Rosetti. De fapt, Camil Petrescu o și determinase să scrie, după cum mărturisește scriitoarea. Romanul în manuscris fusese citit în 1936 de Mihail Sebastian, care l-a recomandat lui Liviu Rebreanu. Se poate spune că talentul Cellei Serghi s-a afirmat odată cu apariția acestui roman. Așa se face că prima lucrare a autoarei a fost recomandată publicului de trei mari scriitori: Camil Petrescu, Liviu Rebreanu și Mihail Sebastian. Romanul a apărut cu o banderolă pe care scria: "Liviu Rebreanu, Camil Petrescu și Mihail Sebastian au recomandat Editurii acest roman". Despre întâlnirea cu autorul lui "Ion" și clipa când punându-i mâna pe umăr i-a spus cu toată gravitatea "ești un scriitor", Cella Serghi își amintește întotdeauna cu emoție. De acum înainte, scriitoarea își trasează hotărât drumul spre cariera ei literară.

În afara creației originale, Cella Serghi este și o bună traducătoare, oprindu-se însă la lucrări care se circumscriu temperamentului său artistic ("Vă place Brahms ?" de Francoise Sagan și "Casa de hârtie" de Francoise Mallet-Joris).

• 1911: Apare săptămînal, apoi bilunar, la Bucureşti revista literară şi socială “Flacăra” (1911-1916 şi 1921-1923), sub direcţia lui C. Banu, militant pentru realizarea unităţii naţional- statale a românilor.

Constantin Gheorghe Banu (n. 20 martie 1873 - d. 8 septembrie 1940) a fost un jurnalist, politician și scriitor român, care a funcționat ca ministru al Ministerului culturii și al patrimoniului național din România între 1922 – 1923.

„Flacăra” revistă de cultură, gândită de fondatorul său ca o publicaţie de orientare elitistă şi liberală, „furată” ulterior de comunişti, reorientată după Revoluţie, a supravieţuit dificultăţilor până la centenarul sau, fiind una dintre cele mai longevive reviste româneşti, trecută prin diverse orientări ideologice care de multe ori l-au tradat pe ctitorul sau, a ramas un loc de întâlnire a celor mai importante nume din cultura română.

Tiparita in atelierele Socec, publicatia era saptamanala, avand ziua de aparitie sambata. Revista avea, inca de la lansare, colaboratori de prestigiu: G. Cosbuc, St. O Iosif, M. Sadoveanu, O. Goga, Ion Minulescu, Demostene Botez, G. Bacovia, Al. Macedonski, Ion Pillat, Liviu Rebreanu si altii. Criticul de autoritate al revistei era Eugen Lovinescu. Flacara a devenit o revista cu larga raspandire in anii dinaintea Primului Razboi Mondial si cu un rol important in miscarea literara si artistica a vremii.

• 1913: S-a născut Robert Capa, fotograf american/ungur

Robert Capa (născut Endre Ernő Friedmann la 22 octombrie 1913, Budapesta, Ungaria - d. 25 mai 1954, Thai Binh, Vietnam) a fost un fotoreporter și editor maghiar de origine evreiască, stabilit în Statele Unite ale Americii.

Motto:

Daca o fotografie nu este suficient de buna,

inseamna ca nu ai fost suficient de aproape!

Robert Capa s-a nascut la Budapesta, in 1913, sub numele de Endre Erno Friedmann, intr-o familie evreiasca. In 1932 emigreaza in Germania, datorita opiniilor sale de stanga si a protestelor sale impotriva guvernului (pentru care a fost chiar arestat).

Incepe sa lucreze intr-un studio foto din Berlin, pentru agentia de fotografie Dephot si studiaza la Universtiatea din Berlin, stiintele politice. Talentul sau este descoperit de Simon Gutmann si este trimis sa il fotografieze pe Leon Trotsky vorbind despre Revolutia Rusa, in 1932 pe un stadion din Copenhaga. Prezinta o fotografie realizata de la circa un metru; fotografia, imperfecta, era totusi cea mai buna realizata la acest eveniment.

Agentia Dephot promova fotografia cu aparate fotografice pe formatul 135, recent aparute si cu filme de mare sensibilitate, pentru a putea realiza fotografii in practic orice conditii. Capa invata rapid si lucreaza cu aparate Contax.

In 1933 se muta la Paris, ca urmare a amplificarii atitudinilor antisemite din Germania, o data cu venirea la putere a lui Adolf Hitler.

Adopta pseudonimul "Robert Capa" (in ungureste "capa" inseamna "rechin").

A adoptat numele „Robert Capa”, întrucât „cápa”, în maghiară, însemna rechin, porecla sa în copilărie. În plus, corelând numele cu cel al regizorului de film Frank Capra, fotograful s-a gândit că va fi remarcat mai repede şi că lucrările sale se vor vinde mai uşor.

Într-adevăr, numele cu rezonanţă americană i-a adus succes în rândul vânzărilor, Gerda Taro, iubita lui, fiind intermediar între cumpărători şi „celebrul fotograf american Robert Capa”. Prima fotografie publicată a fost cea făcută revoluţionarului bolşevic Leon Troţki, în timp ce ţinea un discurs în Copenhaga despre „Însemnătatea revoluţiei ruseşti” din 1932.

Impreuna cu logodnica sa, Gerda Taro (Pohorylle), infiinteaza o firma, in care Friedmann era laborantul, Gerda secretara si reprezentant vanzari iar "Robert Capa" un ipotetic foarte bogat, foarte faimos si foarte talentat fotograf american. Friedman realiza fotografiile pe care le vindeau, la preturi foarte mari pentru acea vreme (circa 150 franci) sub pseudonimul "Robert Capa".

Fotografie cu Robert Capa, realizată de iubita lui, Gerda Taro

Robert Capa a acoperit prin imagini cinci războaie: războiul spaniol civil, al doilea război chino-japonez, al Doilea Război Mondial, în Europa, războiul arabo-israelian din 1948 şi primul război al Indochinei.

Secretul a fost repede descoperit de Lucien Vogel, editor la revista Vu, care, cu toate acestea, il trimite sa documenteze Razboiul Civil din Spania.

Riscindu-si frecvent viata pe campul de lupta, Capa lupta impotriva totalitarismului cu aparatul de fotografiat si a realizat fotografii care l-au facut celebru peste noapte, o data cu publicarea fotografiei "Moartea unui soldat spaniol loialist" pe frontul Cordoba (1936). Aceasta fotografie a starnit ulterior numeroase controverse privind autenticitatea sa, pana in 1996, cand personajul din fotografie a fost identificat: Mario Brotons Jorda, decedat in batalia de la

Nesabuintele comise pe fronturile de lupta din Spania au dus la ranirea si moartea Gerdei, intr-un accident de tanc. Rapus de durere, Capa pleaca in China si realizeaza fotografii din Razboiul Chino-Japonez (batalia de la Taierchwang).

Robert Capa in Indochina

Multe dintre fotografiile realizate de Capa in Spania au disparut decenii intregi, dar au reaparut pe piata in ultimii ani sub numele "Valiza mexicana". In prezent, aceste fotografii au fost recuperate si unele expuse la Centrul International al Fotografiei, muzeu fondat de fratele mai tanar al lui Capa, Cornell, in New York.

In 1939 se muta la New York, pentru a scapa de persecutia nazista. Continua sa fotografieze in diverse puncte fierbinti ale celui de-al Doilea Razboi Mondial: nordul Africii, Sicilia, Neapole. Este angajat de revista Life si participa la invazia Aliatilor in Franta in 6 iunie 1944. Debarca pe litoralul francez o data cu al doilea asalt al plajii "Omaha". Era "inarmat" cu doua camere foto Contax si a realizat 106 cadre in primele doua ore ale invaziei. Datorita unor erori de prelucrare la Laboratorul foto al revistei Life din Londra, doar 11 cadre au putut fi exploatate (laborantul care a prelucrat filmele le-a "prajit" in dulapul de uscare). Autorul le-a publicat in 19 iunie sub titlul Slightly out of focus.

In 1945 a avut o aventura sentimentala cu Ingrid Bergman, transpusa de Afled Hitchcock in filmul sau Rear Window.

In 1947, impreuna cu John Steinbeck, calatoreste in Uniuna Sovietica si face fotografii la Moscova, Kiev, Tbilisi, Batumi si Stalingrad, desi Razboiul Rece, din acea vreme, nu il pasioneaza. Reportajul va fi publicat un an mai tarziu. Tot in 1947 fondeaza Magnum Photos, impreuna cu Henri Cartier-Bresson, William Vandivert, David Seymour si George Rodger. Numele firmei a fost inspirat de o forma de prezentare a sampaniei frantuzesti.

Fotografie de "familile" la Magnum Photos

Cei peste zece ani de front, petrecuti in prima linie incep sa-l marcheze: Capa devine agitat, alcoolic, deprimat si nihilist.

Desi era dezgustat de razboaie, in 1949, impreuna cu Irvin Shaw, pleaca in Israel iar rezultele activitatii lor vor apare publicate in lucrarea: "Report on Israel".

In 1954 se afla in Japonia, la o expozitie organizata de Magnum Photos, cand editorii Life Magazine il solicita sa documenteze Razboiul din Indochina. Desi jurase ca nu va mai fotografia nici un razboi, Capa pleaca in Indochina impreuna cu alti doi jurnalisti, John Mecklin si Jim Lucas. In 25 mai 1954, cand se afla in patrulare in zona frontului, Capa coboara din masina, merge sa vada mai indeaproape o scena si, din neatentie declanseaza o mina anti-personala si este grav ranit. In cateva minute Capa moare cu aparatul fotografic in mana, la Thai Binh (Vietnam), deoarece incerca sa-si respecte dictonul: "If your pictures aren't good enough, you're not close enough".

* * *

Capa a ajuns la Berlin in ultima etapa a Republicii de la Weimar si a trait din plin explozia de creativitate in domenii precum morala, literatura, filosofia, teatrul, muzica. Abolirea cenzurii in Germania a condus la o extraordinara inflorire a presei, in acea vreme aparind 47 ziare, 33 publicatii locale, peste 50 magazine saptamanale, etc, cu toate orientarile politice: democratice, socialiste, conservatoare, catolice sau naziste. Acestea aveau nevoie de fotografii iar aparatele fotografice in format 135, lansate de Leica si Contax au contribuit decisiv la documentarea revistelor vremii din Germania. O revolutie similara se petrecea si in lume, cu reviste precum : Regards, Vu sau Match in Franta, Life si Look in SUA, chiar si USSR in Construction in URSS.

Fotografiile realizate de Capa l-au propulsat in postura de cel mai celebru fotograf de razboi al Secolului XX. A fotografiat in 5 dintre razboaiele secolului XX: Razboiul Civil din Spania, Razboiul Chino-Japonez, Al Doilea Razboi Mondial, in Israel si in Indochina.

Robert Capa a fost o persoana profund preocupata de oamenii "captivi in realitatea zilei". In fotografiile sale nu apar personaje celebre, ci oameni obisnuiti, martori tacuti sub tavalugul istoriei. Interesul pentru "factorul uman" este permanent prezent in fotografiile lui Capa care, atent, a incercat sa redea istoria in fiecare moment al derularii sale. In fotografiile sale Robert Capa a transpus, in special, sentimentele si suferinta popoarelor aflate in razboi.

Cu toate aceste, Robert Capa ura razboiul si dorea sa ilustreze dramele oamenilor obisnuiti. Rareori fotografia obiecte, marea majoritate a fotografiilor sale ilustreaza oameni.

Fratele sau, Cornell, a infiintat International Fund for Concerned Photography in 1966 si apoi International Center of Photography in New York, in 1974.

In memoria lui Robert Capa, Overseas Press Club acorda anual o Medalie de Aur pentru fotograful care furnizeaza cea mai buna fotografie ce implica hotarare si mult curaj din partea autorului ei. În 1947, împreună cu Henri Cartier-Bresson și [David Seymour, a înființat studioul Magnum Photos.

Iubirea a pornit de la o fotografie

Aflat în exil la Paris, fotograful Endre Friedmann se ocupa de imaginile promoţionale pentru o companie elveţiană de asigurări de viaţă, aşa că i-a propus unei tinere refugiate din Elveţia, Ruth Cerf, să pozeze pentru el. Ruth nu avea încredere în fotograful proaspăt cunoscut, aşa că a adus-o cu ea la şedinţa foto pe Gerda Pohorylle, o roşcată mignonă, sigură pe sine, care afişa un zâmbet de învingătoare.

Din 1934 a început cea mai iconică relaţie din istoria fotografiei, dintre Andre şi Gerda. Împreună, cei doi şi-au schimbat numele, devenind Robert Capa şi Gerda Taro, cunoscuţi drept cei mai vestiţi cronicari din timpul războiului civil spaniol. Tot împreună, ei au schimbat natura fotografiei de război, reinventând formatul acesteia astfel încât să fie adecvat chiar şi în prezent. 

Controversele „soldatului căzut” 

Între anii 1936-1939, Robert Capa se afla în Spania şi surprindea instantanee din războiul civil spaniol, alături de Gerda Taro. A devenit cunoscut la nivel mondial graţie fotografiei denumite „Soldat în cădere” („Falling Soldier”). Autenticitatea imaginii este, însă, pusă la îndoială: mult timp s-a presupus că fotografia a fost făcută în Cerro Muriano, pe frontul din Cordoba, unui soldat al Partidului Muncitoresc Marxist care tocmai fusese împuşcat şi se prăbuşea la pământ.

Cu toate acestea, un istoric spaniol a identificat soldatul: numele său era Federico Borrell Garcia şi provenea din Alicante, Spania. În 2003, ziarul spaniol „El Periodico” a semnalat că fotografia a fost realizată  în apropierea oraşului Espejo, la zece kilometri de Cerro Muriano şi, mai ales, că a fost regizată.

Robert Capa: „Dacă pozele tale nu sunt suficient de bune, înseamnă că nu eşti destul de aproape”

La începutul celui de-al Doilea Război Mondial, Robert Capa se afla în New York căutându-şi un loc de muncă şi încercând să scape de persecuţia nazistă din Franţa. Fotografiile realizate pe durata războiului ilustrează suferinţa populaţiei siciliene sub bombardamentul german. Una dintre fotografiile memorabile de la acel moment este cea cu un ţăran care indică direcţia în care se îndreptaseră trupele germane.

Apropierea curajoasă, dar toutşi riscantă, de locul acţunii, luând efectiv parte la acţiune, i-a costat viaţa pe cei doi fotografi. Gerda a murit pe frontul spaniol în 1937, în timp ce Robert şi-a pierdut viaţa într-un bombardament în 1954, în Indochina. Povestea lor de dragoste dăinuie până în zilele noastre: autoarea spaniolă Susana Fortes a publicat, în 2009, romanul „Aşteptându-l pe Robert Capa”. Cartea a fost tradusă în 20 de limbi, iar în 2013 urmează să fie ecranizată.

Contactată de Huffington Post, Susana Fortes a declarat că în nuvelă se regăsesc, cu fidelitate, toate datele biografice, cronologia evenimentelor şi locurile în care acestea s-au întâmplat. „Am explorat orice document care ar fi putut să îmi aducă un plus de informaţie: scrisori, memorii, biografii. Însă, pentru ca o nuvelă să «respire», trebuie să dai viaţă personajelor. Acest lucru este posibil prin dialog, tensiune între cei doi îndrăgostiţi, umor, certuri, pasine, sex, tot amalgamul de trăiri. În alte cuvinte, viaţa însăşi. Aceasta este munca autorului, care, atunci când scrie, ţine mereu un picior pe pământ şi altul în aer”, spune scriitoarea.  

O iubire îndoielnică

În ciuda frumoasei poveşti romanţate dintre cei doi fotografi, apropiaţi ai cuplului au dezvăluit dedesubturi despre latura aventurieră a lui Capa, precum şi despre relaţia puternică dintre Gerda şi scriitorul Ted Allan. Însă iubirea dintre cei doi fotografi apare mai pregnantă, dincolo de suspiciuni şi presupuse relaţii. Haosul politic al acelor vremuri a determinat perioade grele pentru ambii parteneri – exil, aresturi, zboruri urgente către alte ţări. Ca activişti de partid şi aflaţi în exil, atât Gerda, cât şi Robert au dorit să înceapă o viaţă nouă împreună, păstrând în continuare puternicul activism de stânga în care erau amândoi implicaţi.

Gerda i-a fost ghid în viaţă, potrivit povestirilor despre cuplul de fotografi, din cartea lui Alex Kershaw, „Sânge şi şampanie: viaţa şi vremurile lui Robert Capa” („Blood & Champagne: The Life and Times of Robert Capa”). Tot autorul apreciază că, dacă Gerda nu ar fi apărut în viaţa lui Robert, acesta nu ar fi fost cel de care ştim cu toţii astăzi. „Ea l-a ridicat, l-a ghidat şi l-a ajutat să reuşească. Robert nu a avut niciodată o viaţă comună, iar atunci când nu îi ieşeau lucrurile, se apuca de băut. Era într-o stare foarte proastă atunci când a întânit-o pe Gerda şi poate că, fără ea, ar fi sfârşit mult mai curând”, spune Eva Besnyö, fotografă din Ungaria contemporană cu Robert Capa, pentru volumul lui Kershaw. 

A murit cu aparatul de fotografiat în mână

Pe 25 mai 1954, trupele militare din Indochina treceau printr-o zonă cuprinsă de flăcări, iar Robert Capa a decis să coboare din maşina de teren, pentru a putea fotografia mai de aproape. După cinci minute, s-a auzit o bubuitură; Capa tocmai se afla într-o zonă de bombardament. Când au ajuns ceilalţi parteneri de drum, Capa era încă în viaţă, însă piciorul stâng era complet descompus şi avea o rană serioasă în dreptul pieptului. Până când a fost dus la un punct de prim ajutor de pe front, Capa deja decedase. Însă chiar şi în ultima clipă de viaţă, Robert a murit cu aparatul de fotografiat în mână.

Ceea ce i-a unit pe Robert şi pe Gerda, arta fotografică, depăşeşte aspectele vieţilor lor reale. Amândoi au crezut, de la bun început, că fotografiile lor vor schimba lumea şi felul în care gândesc oamenii. Şi au reuşit.

A fost ucis de o mină de teren, în timp ce fotografia, pentru Life, războiul din Indochina franceză.

• 1919: S-a născut Doris Lessing, scriitoare engleză, laureată a premiului Nobel (d. 2013)

Scriitoarea britanica Doris Lessing, laureata a premiului Nobel pentru literatura pe 2007 si autoare a peste 50 de romane, printre care se numara si "Carnetul auriu", a decedat la varsta de 94 de ani, informeaza The Guardian.

De-a lungul impresionantei sale cariere a fost distinsa cu cele mai prestigioase premii literare din Europa, iar in 2007 Doris Lessing a devenit a unsprezecea femeie careia i s-a decernat premiul Nobel pentru literatura.

Comitetul Nobel a ales atunci sa recompenseze "povestitoarea epica a experientei feminine, care, cu scepticism, ardoare si forta vizionara analizeaza o civilizatie divizata", a indicat intr-un comunicat remis la momentul respectiv Academia suedeza.

Doris Lessing a fost si cel mai in varsta detinator al premiului Nobel pentru literatura. La data premierii, in 2007, ea avea 88 de ani.

Doris Lessing (Doris May Tayler) s-a nascut in Persia (actualul Iran) pe 22 octombrie 1919, din parinti britanici, potrivit Editurii Polirom, care i-a publicat cartile in limba romana.

Ulterior, familia ei s-a mutat in Rhodesia de Sud (in prezent, Zimbabwe). Primul roman, "The Grass Is Singing", o reflectare a propriei copilarii petrecute in Africa neagra, a aparut in 1949. Atrasa de ideologia comunista, se disociaza definitiv de aceasta pe la mijlocul anilor ’50, in urma denuntarii abuzurilor regimului stalinist.

Intre 1951 si 1959 publica ciclul "Children of Violence", apoi inovatorul "Carnet auriu" (1962), experiment literar si joc indraznet cu multiple perspective, considerat o adevarata Biblie a feminismului.

In anii ’70 si ’80 urmeaza seria romanelor "despre spatiul interior", printre care se numara "O coborare in infern" (1971; Polirom, 2007), "Memoirs of a Survivor (Memoriile unei supravietuitoare, 1974)" si ciclul romanelor SF ("Canopus in Argos: Archives", 1979-1983). Ulterior publica "Al cincilea copil" (1988), "Love, Again" (1996) si "Ben, in the World" (2000).

Pentru "Under My Skin: Volume One of My Autobiography, to 1949 (1995)" i-a fost decernat James Tait Black Memorial Prize. A doua (si ultima) parte a autobiografiei sale, "Walking in the Shade", aparuta in 1997, a fost nominalizata la National Book Critics Circle Award.

Dintre romanele sale, la Editura Polirom au aparut in traducere: "O coborare in infern" (2006), "Povestiri africane" (2008), "Al cincilea copil" (2008), "Memoriile unei supravietuitoare" (2010), "Carnetul auriu" (2011) si "Mitra" (2011).

• 1926: În cadrul unei reprezentații date de către Harry Houdini la universitatea McGill din Montreal, Canada, studentul J. Gordon Whitehead l-a întrebat pe magician dacă poate suporta să fie lovit în abdomen fără a simți nici o durere. 

La raspunsul afirmativ al lui Houdini, studentul l-a lovit de repetate ori pe magician, cauzandu-i ruptura de apendice. Houdini suferea de apendicita de catva timp si refuzase tratamentul medical, iar dupa acest eveniment a continuat sa calatoreasca si sa dea reprezentatii, desi avea dureri ingrozitoare si momente cand isi pierdea cunostinta pe scena. Harry Houdini a murit de peritonita la spitalul Detroit’s Grace peste cateva zile, pe 31 octombrie 1926, la 52 de ani.

• 1938 : Americanul Chester F. Carlson, inventează aparatul de fotocopiat. 

El a reusit sa imprime cuvintele “10-22-38 ASTORIA”. 

Prima masina de fotocopiat a fost comercializata in 1954 sub numele XEROX 914 .

Chester Carlson, inventatorul fotocopierii, era inițial un avocat de brevete, ca și cercetător și inventator în timpul liber. Locul său de muncă la oficiul de brevete din New York presupunea executarea unui număr mare de copii ale documentelor importante. Lui Carlson, care era artritic, acest proces i se părea a fi dureros și anost. Acest lucru l-a motivat să facă experimente cu fotoconductivitatea. Carlson și-a folosit bucătăria pentru experimentele „electrofotografice” și, în 1938, a depus cerere pentru a obține un brevet al acestui proces. A făcut prima fotocopie folosind o plăcuță de zinc acoperită cu sulf. Cuvintele „10-22-38 Astoria” au fost scrise pe port-obiectul microscopului, care a fost plasat deasupra a mai mult sulf și sub o lumină puternică. După îndepărtarea port-obiectului, a rămas o imagine în oglindă a cuvintelor. Carlson a încercat să-și vândă invenția unor companii, a eșuat însă deoarece procesul era încă subdezvoltat. La acea vreme, copiile multiple erau făcute de obicei în momentul realizării documentului original, folosind indigoul sau mașinile de multiplicat manuale, oamenii nevăzând necesitatea unei mașini electronice. Între 1939 și 1944, Carlson a fost refuzat de peste 20 de companii, inclusiv IBM și General Electric, niciuna dintre ele considerând că exista o piață semnificativă pentru copiatoare.

                                    Să aveți o zi frumoasă!