25 Octombrie

Este a 298-a zi a anului. 
Au mai rămas 67 de zile până la sfârșitul anului.
Soarele răsare la 07 h 44 m și apune la 18 h 15 m.

Citatul zilei

„Încerc mereu să fac ceea ce nu ştiu să fac, pentru a învăţa cum să fac.” (Pablo Picasso)

Ziua Armatei României

În fiecare an, pe 25 octombrie se sărbătorește Ziua Armatei Române, aniversându-se victoria finală pentru eliberarea Transilvaniei de Nord de sub ocupația horthystă (25 octombrie 1944).

Ziua Fortelor Armate Romane a fost sarbatorita pentru prima data la 2 octombrie 1951, iar din anul 1959 a fost stabilita ca zi aniversara ziua de 25 octombrie. Devenita simbol al tuturor bataliilor si eroilor neamului romanesc, data de 25 octombrie a ramas intiparita in sufletele romanilor ca zi in care tara isi sarbatoreste armata si pe cei care au fost in slujba ei.

De ce s-a ales această dată de calendar pentru a deveni “Ziua Forţelor Armate ale Republicii Populare Române"?

La 25 octombrie 1944, Armata Română elibera ultima localitate românească de sub ocupaţie străină: oraşul Carei. Acţiunile militare purtate de armata română în bătălia pentru Ardeal alcătuiesc un drum glorios, soldat pe pământul transilvan cu numeroase jertfe. Mii de militari din cadrul Armatei a IV-a, comandată de bravul general Dăscălescu, şi trupele Armatei I ale generalului Atanasiu au căzut vitejeste în luptele sângeroase de la Sfântu Gheorghe, Târgu Mureş, Oarba de Mureş, Păuliş, Turda, Cluj-Napoca, Oradea, Satu Mare şi Carei, în total peste 50.000 de oameni (morţi şi răniţi).

Odată cu încheierea acţiunii de eliberare a teritoriului patriei, după 25 octombrie 1944, Armata Română a participat, la eliberarea Ungariei. Ea a desfăşurat acţiuni militare pe Tisa mijlocie, pentru eliberarea oraşelor Debreţin şi Nyiregyhaza şi a participat la marea operaţie pentru eliberarea Budapestei, unde şi-a adus o contribuţie importantă la ruperea centurilor fortificate ale oraşului şi la nimicirea marilor centre de rezistenţă.

A avut, de asemenea, un mare rol în eliberarea oraşului Miskolc şi în cucerirea munţilor Hegyalya, Bukk şi Matra. Pe frontul din Ungaria, brava armata română a angajat peste 210.000 militari, eliberând 14 oraşe mari şi 1.224 de comune. In cursul acestor lupte, din rândul ostaţilor noştri au căzut la datorie 42.000 de oameni (morţi, răniti, dispăruţi şi prizonieri). In Cehoslovacia, armata română, acţionând, în continuare, alături de armata sovietică, a desfăşurat acţiuni în perioada 18 decembrie 1944 – 12 mai 1945.

Ziua Europeană a Justiţiei Civile

Ziua Europeana a Justitiei Civile se sarbatoreste în fiecare an în 25 octombrie în întreaga Europa, la initiativa comuna a Consiliului Europei si a Comisiei Europene, iar prin acest eveniment se doreste ca Justitia Civila sa fie adusa în atentia publicului european.

Aceasta are ca scop de a aduce justiția mai aproape de cetăţeni, pentru a-i informa cu privire la drepturile lor și pentru a promova activitatea Comisiei Europene și a Consiliului Europei în domeniul justiției civile, prin simulări ale proceselor și sesiuni de informare.

La 25 octombrie este marcată Ziua Europeană a Justiției Civile, care are ca obiectiv sensibilizarea cu privire la dreptul persoanelor de a avea acces la justiție în materie civilă, în situațiile în care acestea muncesc, se căsătoresc, au copii sau achiziționează bunuri și servicii într-un alt stat al UE. Altfel spus, rostul principal al acestei celebrări este acela de a aminti că justiția este un serviciu pentru cetățeni, care le dă posibilitatea de a-și rezolva disputele private și de a-și afirma drepturile.

Ziua Europeană a Justiției Civile este destinată tuturor cetățenilor europeni, studenților și persoanelor care activează în domeniul justiției.

Ziua Europeană a Justiției Civile se dorește tocmai o încercare de creștere a gradului de transparență a procedurilor judiciare, în așa fel încât acestea să fie pe deplin accesibile fiecărui cetățean în parte.

În România, la 25 octombrie, se organizează, anual, la nivelul tuturor instanțelor și parchetelor, acțiuni de tipul "ușilor deschise", prin invitarea cetățenilor la sediile instituțiilor, precum și la sediul Consiliului Superior al Magistraturii (CSM). Aceste evenimente au ca scop consolidarea relației de încredere între cei care înfăptuiesc actul de justiție, magistrații și beneficiarii acestuia, justițiabilii.

Ziua mondială a pastelor ("World Pasta Day")

Ziua mondiala a pastelor se sarbatoreste pe 25 octombrie incepand cu anul 1995 si are ca scop promovarea acestui aliment si a beneficiilor sale.

Știați că…

1. Pastele existau deja de sute de ani până când s-a hotărât cineva să pună sos de tomate peste ele?

2. Spanacul este folosit pentru a face pastele verzi, roșiile fac pastele roșii, iar cerneala de calamar face pastele gri? Da, există și paste gri.

3. Cele mai bune paste sunt făcute din grâu dur, care este cultivat în North Dakota.

4. Sunt peste 600 de forme de paste în toată lumea.

5. Luna octombrie este luna internațională a pastelor.

6. În secolul 13, Papa a impus standarde de calitate pentru paste.

7. Cuvântul ”pasta” provine din italianul ”paste”, care înseamnă o combinație de făină și apă

Pastele sunt cel mai consumat aliment la nivel mondial, iar productia s-a dublat in ultimul an. “Intr-un context global foarte complicat, pastele vor putea juca in viitor un rol foarte important in lupta impotriva foametei”, a declarat cu ocazia sarbatoririi Zilei mondiale a pastelor, presedintele Asociatiei pastelor italiene (AIDEPI), Paolo Barilla.

In 2010, la nivel mondial au fost consumate 13,1 milioane tone din acest aliment, cantitate dubla fata de anul 2008. Si numarul de tari productoare este de doua ori mai mare, de la 27 de state in 2008, a ajuns la 50 in prezent, potrivit ansa.it .

Italia este cel mai mare producator mondial, cu 3,25 milioane tone de paste produse in fiecare an, iar pe locul al doilea se situeaza SUA, cu 2 milioane de tone. Italia este si cel mai mare exportator, peste 1,6 milioane de tone fiind trimise spre alte natiuni.

Cei mai mari consumatori de paste din lume sunt tot italienii, cu o medie de 26 de kilograme pe an pe cap de locuitor. Pe locul secund se situeaza Venezuela (13 kilograme), urmata de Tunisia (11,9 kilograme).

Evenimente de-a lungul timpului…

• 1825: S-a născut compozitorul austriac Johann Strauss ( fiul), supranumit regele valsului

Johann Strauss a fost un compozitor austriac, fiul lui Johann Strauß (tatăl).

Tatăl său s-a opus ca fiul cel mare să urmeze o carieră muzicală. Vocația muzicală a fraților Strauss a găsit un aliat firesc în mama lor, care, cu destul de multă greutate, a obținut de la tatăl lor aprobarea pentru ca frații Strauss să învețe să cânte la pian. Johann și Josef deveniseră pianiști străluciți, complăcându-se tot mai mult în atmosfera artistică de care era plină Viena în epoca lor, în ciuda încercărilor tatălui lor de a-i ține departe de ea.

Obligat de tatăl său, Johann Strauss-fiul a studiat pentru a deveni funcționar de bancă, dar a renunțat fiind exclus după doi ani, pentru comportament inadecvat.

După divorțul părinților, încurajat de mama sa, a luat lecții de vioară de la Kehlmann, maestru de balet al Operei imperiale, un pedagog experimentat, de la care a primit și cele dintâi noțiuni teoretice. Dar adevăratul lui maestru a fost capelmaistrul Josef Drechsler (1782-1852), care l-a primit în rândurile elevilor săi, la 16 ani. Drechsler a semnat la 7 iulie 1844 un certificat despre talentul cu totul excepțional al tânărului Johann Strauss, necesar pentru ca magistratul orașului să-i elibereze proaspătului capelmaistru autorizația de a cânta cu ansamblul alcătuit de el în localurile publice ale Vienei. Johann Strauss avea doar 19 ani și, fiind considerat minor din punct de vedere juridic, avea nevoie de acordul tatălui său. Pentru că nu l-a primit, Drechsler a girat, cu întregul său prestigiu profesional, în fața magistratului pentru seriozitatea și buna pregătire artistică ale fostului său discipol.

Debutează ca dirijor la 19 ani, stârnind admirația celor din jur. Presa îi remarca talentul, iar admiratorii și prietenii lansează sloganul: "Noapte bună Lanner, bună seara, Strauss-tatăl, bună dimineața Strauss-fiul !".

Johann Strauss și-a constituit propria lui orchestră la cazinoul "Dommayer", devenind astfel concurentul lui Johann Strauss-tatăl, care a încercat să-l obstrucționeze.

"Strauss contra Strauss !" Știrea a izbucnit pe neașteptate în toamna anului 1844. Vienezii se împărțiseră în două tabere, unii aprobând însuflețiți hotărârea plină de curaj a fiului, alți luând cu îndârjire apărarea tatălui. A urmat primul concert așteptat cu nerăbdare de vienezi. Tânărul Strauss a cucerit de la început și pentru totdeauna auditoriul, lucru pe care l-a confirmat întreaga presă vieneză. Johann Strauss-tatăl a aflat din sursa autorizată a opiniei publice că în orașul unde se crezuse singur stăpân este loc pentru amândoi "zeii de casă" ai vienezilor.

Cutreieră lumea cu orchestra sa, având un succes răsunător. În anii 1846-1847 a efectuat turnee în Ungaria, Transilvania și Țara Românească. Paralel cu activitatea concertistică, desfășoară o prodigioasă activitate de creație, dând valsului, printr-un colorit orchestral foarte bogat, o valoare artistică deosebită. Dintre cele peste 140 de valsuri, create de el, unele și-au câștigat celebritatea: "Dunărea albastră", "Viață de artist", "Sânge vienez", "Vals imperial", "Povești din pădurea vieneză", "Vin, femei și cântec",„Vocile primăverii”

La îndemnul prietenilor și al compozitorului francez Jacques Offenbach, care vine la Viena în anul 1864, să-l cunoască personal, acesta abordează genul operetei. În anul 1871 are loc premiera primei operete "Indigo und die 40 Räuber", urmată, în 1873, de "Carnavalul de la Roma". Perioada de aur a operetei vieneze este inaugurată de "Liliacul". Valsul este motivul de bază în țesătura muzicală a operetelor sale. Reprezentant de frunte al operetei clasice vieneze, el se află și astăzi în conștiința publicului iubitor al acestui gen.

Succesul fulgerător al lui Johann Strauss-fiul a fost un semn al vremurilor noi. Muzica tânărului Strauss, mai spontană și mai expresivă, aducea o puternică inovație locală, un timbru care era doar al Vienei. De la primele sale valsuri Johann Strauss-fiul a folosit un anumit fel al lui propriu de a cânta, o concizie sugestivă a imaginilor muzicale eliberate de servituțiile clasice. Valsurile lui sunt lirice, expresia frustrantă a sentimentelor captivează urechea și inima, melodia concentrată tălmăcește o emoție sinceră. Ele au câștigat un public din ce în ce mai larg, care le asculta nopți întregi fără să se plictisească.

După moartea tatălui, în toamna anului 1849, fiul a unit cele două orchestre, efectuând numeroase turnee în Europa. În 1853, fiind epuizat, a încredințat bagheta orchestrei fratelui său, Joseph, el dirijând doar în timpul verii.

În 1862, se căsătorește cu cântăreața Jetty Treffz, care moare în 1877. Urmează alte două căsătorii, cu Angelika Dietrich, în 1878, și cu Adele Deutsch, în 1889.

În 1856, i s-au oferit 200.000 de ruble de argint pentru a concerta pe tot timpul sezonului de vară în stațiunea balneo-climaterică Pavlovsk de lângă Petersburg. Johann Strauss a primit propunerea nu atât pentru suma fabuloasă, care însemna un record în rândul tinerilor artiștilor interpreți, cât pentru faptul că îl atrăgea Răsăritul, îndeosebi Rusia. După succesul triumfal pe care l-a înregistrat, a revenit în fiecare an la Pavlovsk. Din desele călătorii în Rusia, a rămas o serie de compoziții: "Adio Petersburgului", "Polca Nevei", "Din pădurea Pavlovskului".

În 1863, a fost numit director al balurilor Curții. Din acel moment, din motive de sănătate, începe să neglijeze conducerea orchestrei, încredințând-o fraților săi Joseph (1827-1870) și Eduard (1835-1916), și se consacră compunerii de muzică de divertisment.

Meritul istoric al lui Johann Strauss-fiul în muzica vieneză constă în primul rând în felul în care a perceput noul din atmosfera epocii și a reușit să-l exprime în imaginile specifice ale valsurilor sale. El a avut darul de a gândi în imagini muzicale, întruchipând în ele nevoia de înnoire, de transformare și de înnobilare a sentimentului omului vremii sale.

Din cele 15 operete ale sale, cele mai cunoscute sunt "Liliacul" (1874), "Cagliostro" (1875), "O noapte la Veneția" (1883), "Voievodul țiganilor" (1885), "Sânge vienez" (1899). Însă lucrările sale cele mai populare rămân valsurile vieneze, în jur de 170, fiind considerate admirabile și grandioase, precum "Dunărea albastră" (1867), "Viață de artist" (1867), "Vin, femei și cântece" (1869), "Sânge vienez" (1873), "Vocile primăverii" (1883), "Valsul împăratului" (1889).

Acestora li se adaugă 80 de cadriluri, 140 de polci, 45 de marșuri și 32 de mazurci.

A murit în 1899, de pneumonie, fiind înmormântat lângă Brahms și Schubert. Lucrările sale sunt considerate chintesența muzicii vieneze și au influențat într-o manieră imposibil de neglijat întreaga muzică: de la Mahler la Ravel, mulți muzicieni i-au adus omagiul lor.

Johann Strauss II - The Blue Danube Waltz

• 1838: S-a născut compozitorul  francez Georges Bizet (Alexandre Cesar Leopold Georges Bizet );  (“Carmen”);

Georges Alexandre César Léopold Bizet a fost un compozitor francez al erei romantice, celebru mai ales datorită operei sale Carmen.

Georges Bizet s-a născut la Paris în 1838. Tatăl său era profesor de canto, iar mama pianistă amatoare. A început studiile muzicale la vârsta de 9 ani la Conservatorul din Paris, avându-l profesor de compoziție pe Jacques Halévy, cu fiica căruia se va căsători în 1869. În 1857 obține importantul Premiu al Romei și studiază timp de trei ani în Italia. După întoarcerea la Paris, se dedică compoziției și își câștigă existența ca profesor particular de muzică. În urma unei infecții cronice a amigdalelor, face un reumatism articular acut cu complicații cardiace și moare la 3 iunie 1875, în vârstă de numai 36 de ani, trei luni după premiera operei sale Carmen. Este înmormântat la cimitirul Père Lachaise din Paris.

Opere

Printre cele mai cunoscute opere se numără "Les pêcheurs de perles" ("Pescuitorii de perle", 1863), "La jolie fille de Perth" ("Frumoasa fată din Perth", 1867) și "Djamileh" (1872).

Opera Carmen (1875), bazată pe o nuvelă de Prosper Mérimée, a rămas până în prezent cea mai importantă creație a sa, deși la premiera din Paris nu s-a bucurat de prea mult succes. Totuși, în același an, după moartea lui Bizet, opera înregistrează un succes triumfal pe scena Operei de Stat din Viena. Pentru contemporani, trăsăturile veristice ale operei au stârnit la început indignare, întrucât intriga operei are loc într-un mediu de țigănci cu moravuri ușoare, muncitoare la o fabrică de țigarete, dezertori, contrabandiști. Doar toreadorul corespunde idealului unui erou de operă. Prin folosirea unor motive muzicale caracteristice, ca Habanera și Seguidilla, Bizet deschide drumul adoptării muzicii tradiționale spaniole, care a făcut școală până în secolul al XX-lea, în special prin compozitorii francezi Emmanuel Chabrier sau Maurice Ravel, sau compozitorul rus Ceaikovski.

Georges Bizet - Carmen – Habanera

• 1881:  S-a născut pictorul, sculptorul, gravorul şi ceramistul spaniol Pablo Picasso (Pablo Ruiz Blasco)

Pablo Ruiz y Picasso, cunoscut ca Pablo Picasso a fost un artist plastic spaniol. Picasso nu s-a putut mulțumi în viață cu un singur rol. Va juca multe, reale și imaginare, dar pe toate cu aceeași pasiune. A fost andaluz și catalan, spaniol și francez. A fost un copil genial, la Paris un străin "iresponsabil", din cauza căruia însă cartierul Montmartre a intrat în legendă. A fost un amant pasional, soț și tată. Dar mai presus de orice, a fost cea mai strălucită personalitate artistică a secolului al XX-lea, unul dintre marii maeștri ai penelului, care a rupt definitiv cu convențiile stilului iluzionist și figurativ, dominant încă din perioada Renașterii. Așa cum tablourile cubiste au descompus realitatea, și opera lui Picasso este o oglindă care permite urmărirea artei în secolul al XX-lea și totodată viața particulară a artistului. Pânzele lui ne amintesc de un jurnal intim care glorifică frumusețea și eroismul femeilor iubite. Optzeci de ani de activitate artistică - pictură, sculptură, poezie, desen, grafică, ceramică reflectă multilateralitatea creației lui Picasso care trăiește pentru artă și prin artă.

Între anii 1908 și 1914 Picasso trasează împreună cu Georges Braque drumul unui mod revoluționar de tratare a formelor, care va căpăta denumirea de Cubism, de la articolul criticului Louis Vauxcelles: "...ei disprețuisc formele, reduc totul - locuri, figuri, case - la formele geometrice elementare, la cuburi". În realitate, Picasso și Braque încearcă să reprezinte obiectele tridimensionale pe suprafața bidimensională a tabloului, fără a folosi mijloace iluzioniste, să reunească forma și suprafața recurgând la mijloacele unei picturi fără deosebiri între prim plan și fondul în perspectivă.

Obiectele se descompun în părți elementare, pentru a fi din nou reconstruite pe suprafața pictată.

Începând cu anul 1912, Picasso recurge la metoda "colajelor" (hârtie lipită, fr.: collage, papiers collés), cubismul intră în așa zisă "fază sintetică". În felul acesta, Picasso reușește să accentueze și mai mult diferența între suprafața tabloului și relieful obiectelor reprezentate.

Acești ani reprezintă pentru Picasso un punct de cotitură. Maniera de a picta dar și situația financiară se schimbă radical.Prețurile tablourilor sale cresc, nu va mai cunoaște niciodată sărăcia. Picasso închiriază o casă în cartierul burghez Montparnasse, unde se mută cu noua sa iubită, Marcelle Humbert. În anul 1915 îl cunoaște pe scriitorul Jean Cocteau și pe Seghei Diaghilev, conducătorul ansamblului avangardist Les Ballets Russes. Picasso proiectează decorurile și costumele pentru spectacolul de balet "Parada" (1917), pus în scenă de Jean Cocteau. Pleacă la Roma împreună cu corpul de balet și se îndrăgostește de dansatoarea Olga Koklova, cu care se căsătorește în vara anului 1918.

În anul 1946, Picasso o părăsește pe Dora Maar. El începuse de fapt o relație cu tânăra pictoriță Françoise Gilot, pe care o cunoscuse cu trei ani mai înainte. Se mută împreună în sudul Franței. Începând din anul 1948 vor locui la Vallauris, unde Picasso se consacră sculpturii, ceramicii și litografiei. În anul 1949 se naște fiica lor, Paloma, al cărei nume amintește de celebrul "porumbel al păcii" de pe afișul Congresului Mondial al Păcii. Anul 1953 debutează cu despărțirea de Françoise și retragerea din partidul comunist, și se încheie cu o nouă poveste de dragoste cu Jacqueline Roque. Jacqueline are 26 de ani, se vor căsători în 1961. În 1963 se deschide la Barcelona "Muzeul Picasso", care va cuprinde mai târziu cea mai mare parte din operele sale.

Pablo Picasso moare la 8 aprilie 1973 la Mougins, în apropiere de Cannes, la vârsta de 91 ani.

Picasso și-a transformat viața în legendă. După anii petrecuți printre boemii din Montmartre, a devenit - grație geniului și spiritului său inovator, dar totodată și prieteniilor celebre și aventurilor sale amoroase - cel mai renumit pictor al secolului al XX-lea.

Un spaniol mic de statură, cu ochi de foc, a revoluţionat arta şi destinele celor care l-au iubit. Din cele opt femei importante din viaţa lui, două au înnebunit şi două s-au sinucis…

„Pablo a fost un pionier, îi plăcea să fie primul în tot ce făcea. Și era  foarte generos, ajutând oamenii din jurul lui cu bani“, spunea Olivier Picasso, nepotul pictorului în urmă cu câțiva ani. El este unul dintre cei șase nepoţi în viaţă ai lui Picasso (al șaptelea s-a sinucis), descendenţi care azi încasează (din revânzări și licenţe asupra operelor create de bunicul lor) mai multe milioane de dolari anual. Cât  despre descrierea făcută pictorului, sculptorului și ceramistului spaniol, unul dintre fondatorii mișcării cubiste, desigur, ea este doar o faţetă a unui bărbat plin de contradicţii. Pe cât de blând și sensibil era, tot atât de tiranic și dominator putea fi. Și asta mai ales cu femeile…

„Sentimentele lui Picasso faţă de ele oscilau între tandreţe maximă și ură violentă, calea de mijloc fiind dispreţul“, spune unul dintre biografii lui, Patrick O’Brian. Decodificate, aceste oscilaţii erau, de fapt, zbaterile lui interioare între dependenţa pe care a avut-o faţă de femeile importante din viaţa lui și dorinţa de a le subjuga total, pentru ca geniul lui creator să le absoarbă sufletul cu totul. Nu întâmplător, Dora Maar, una dintre aceste femei, spunea că atunci când Pablo Picasso își schimba partenera, tot restul vieţii sale se schimba, de la cercul de prieteni, casă și animalele de companie până la natura operelor sale de artă.

Operele târzii ale lui Picasso au la bază interpretări ale creațiilor unor maeștri consacrați, procedeu denumit d’après. Așa sunt Fete pe malul Senei, după Gustave Courbet (1950), Femei din Alger (1955), după Eugène Delacroix, Las Meninas (1957), după Diego Velasquez, Mic dejun în iarbă (1960), după Edouard Manet. În 1958, a terminat tabloul mural Căderea lui Icar, pentru UNESCO. În 1961, s-a căsătorit cu Jaqueline Roque și s-a mutat a Notre Dame de Vie, lângă Cannes. A lucrat pe metal ondulat și pictat. A realizat serii de portrete ale soției, numeroase linogravuri și decoruri pentru baletul din Paris.

În 1963, la Barcelona, era inaugurat Muzeul Picasso. Din 1964, lucrările sale ajung în expoziții din Japonia și din Canada. În 1965, a reluat seria de tablouri pe tema „pictorul și modelul”, precum și peisaje. În 1966, a avut o retrospectivă cu 700 de lucrări la Grand Palais și la Petit Palais, din Paris. În 1967, a avut expoziții la Londra și la New York și a refuzat să primească Legiunea Franceză de Onoare. Zestrea lucrărilor ceramice numără circa 2.000 de piese. Artistul a lucrat numeroase gravuri, având ca teme circul și luptele cu tauri, precum și machete pentru diverse monumente.

Șapte lucruri inedite despre Pablo Picasso

1.     Pablo Picasso era considerat un copil minune.

Născut în Malaga, pe coasta de sud a Spaniei în 1881, Pablo Picasso putea, se pare, să deseneze înainte să înceapă să vorbească. La vârsta de 13 ani, l-a depășit în măiestrie pe tatăl lui, profesor de artă. De atunci, tatăl lui, se spune, i-a înmânat lui Picasso pensulele și a jurat că nu va mai picta niciodată. Mai târziu, Picasso a spus că picta ca “Rafael” când era tânăr. “Dar mi-a luat întreaga viață să învăț să pictez ca un copil”, a spus el.

2.      Picasso și-a schimbat continuu stilul de lucru

Adolescent fiind, Picasso a pictat portrete și peisaje realiste. Între 1901 și 1906, el a trecut prin fazele albastră și roz, în care a pictat copii săraci și scene de circ.  “Les Demoiselles d’Avignon,”  un portret distorsionat al cinci prostituate, este considerat cea mai revoluționară operă a sa. Picasso a deschis ușile Cubismului, un stil abstract care reduce subiectul la forme geometrice. Până în 1912, el a inventat colajul, adăugând bucăți de ziar, și alte materiale suprafeței de pictat. Aceasta, împreună cu accentul pus pe culoare, a făcut tranziția de la Cubismul Analitic la Cubismul Sintetic. Mai târziu, el a practicat o formă de Neoclasicism și a recreat picturi ale maeștrilor ca Diego Velázquez, Édouard Manet și Eugène Delacroix. În anumite momente a încorporat în arta sa elemente Suprarealiste, Expresioniste, Post-Impresioniste și Simboliste.

3.     Picasso a ajutat la crearea Cubismului

Împreună cu Georges Braque,  a fondat Cubismul în jurul anului 1909. Cei doi au fost influențați de sculptura antică iberică, de măștile africane și de pictorul Post Impresionist, Paul Cézanne .

4.     Picasso nu a fost doar pictor

Deși pentru picturi este cel mai bine cunoscut, Picasso a cochetat și cu sculptura, ceramica, desenul și grafica. Între 1917 și 1924 chiar a conceput scenografia și costumele pentru câteva spectacole de balet. El s-a căsătorit cu o dansatoare din “Parade”,  care a fost și mama primului lui copil. Ceilalți  trei copii ai lui s-au născut în afara căsătoriei. Picasso a început să scrie și poezie în 1935 și a fost autorul a două piese de teatru în 1940.

5.      Picasso și-a petrecut majoritatea vieții în străinătate

În tinerețe, Picasso s-a mutat de la Malaga, la Barcelona,  la Madrid și apoi în Barcelona, din nou. În 1900 el s-a mutat permanent în Paris. Mai târziu, artistul s-a mutat în sudul Franței, unde a rămas prolific până la sfârșitul vieții.

6.      Picasso a devenit Comunist la vârsta de 62 de ani.

Picasso s-a alăturat Partidului Comunist în 1944. Dar comuniștii francezi l-au condamnat oficial pentru că au considerat că tabloul cu Stalin realizat de el, nu este suficient de respectuos. În 1956 el a semnat o scrisoare de protest împotriva invadării Ungariei de către Sovietici.

7.     Tablourile lui Picasso au fost furate mai mult decât ale oricărui al artist.

În 2012, 1147 lucrări ale lui Picasso au fost listate ca fiind furate sau dispărute, mai mult decât dublul lucrărilor furate aparținând oricărui alt artist, potrivit Registrului de Opere Dispărute.

Picasso 

 

• 1888: S-a născut Richard Evelyn Byrd, amiral şi explorator american (m. 11 martie 1957),  prima persoană care a atins Polul Nord pe calea aerului.

Contraamiralul Richard Evelyn Byrd, Jr., USN (n. 25 octombrie 1888 – d. 11 martie 1957) a fost un ofițer american de marină, specializat în explorări. A fost un pionier al aviației americane, explorator polar și organizator de logistică pentru expediții polare. Zborurile aviatice în care a servit drept navigator și lider de expediție, au traversat Oceanul Atlantic, un segment din Oceanul Arctic, și o parte din Antarctica. Byrd a susținut că expedițiile sale au fost primele care au ajuns la Polul Nord și la Polul Sud pe calea aerului. Afirmația privind Polul Sud este în general susținută de un consens al celor care au analizat probele. Byrd a primit Medalia de Onoare, cea mai înaltă distincție pentru eroism acordată de Statele Unite.

Zborul din 1926 peste Polul Nord și controversele

La 9 mai 1926, Byrd și pilotul Floyd Bennett au încercat să zboare peste Polul Nord într-un trimotor Fokker F-VII denumit Josephine Ford. Zborul a pornit din Spitsbergen (Svalbard) și a revenit la aerodromul de pe care a decolat. Byrd a susținut că a ajuns la pol. Reușita i-a adus lui Byrd multe laude, precum și Medalia de Onoare, precum și fonduri pentru următoarele tentative de a zbura peste Polul Sud.

Din 1926 și până în 1996, au existat controverse și îndoieli cu privire la veridicitatea reușitei lui Byrd de a ajunge deasupra Polului Nord. În 1958, aviatorul și exploratorul american de origine norvegiană Bernt Balchen a pus sub semnul întrebării succesul lui Byrd pe baza experienței sale cu privire la viteza avionului. În 1971, Balchen a speculat că Byrd ar fi călătorit în cerc, fără țintă, fără a vedea uscatul.

Publicarea în 1996 a jurnalului lui Byrd ce relatează zborul din 9 mai 1926 a dus la dezvăluirea unor date de sextant șterse (dar lizibile) ce diferă de datele din raportul scris la mașină de Byrd în 22 iunie și transmis National Geographic Society. Byrd a citit pe sextant poziția Soarelui la 7:07:10 GCT. Înregistrarea din jurnal arată că altitudinea solară aparentă observată de el a fost 19°25'30", în vreme ce în raportul oficial ulterior poziția la ora 7:07:10 pare să fi fost 18°18'18". Pe baza acestei informații și a altor date din jurnal, Dennis Rawlins a concluzionat că Byrd a manevrat cu acuratețe și a zburat circa 80% din distanța până la Pol înainte de a se întoarce din cauza unei scurgeri de ulei, și că apoi și-a falsificat raportul oficial pentru a susține că a reușit să ajungă la pol.Alții nu sunt de acord cu Rawlins. În 1998, colonelul William Molett, un navigator experimentat, a publicat „Due north?”, lucrare în care susține că Rawlins dă prea multă importanță unor calcule navigaționale șterse ce pot fi explicate în multe alte feluri, inclusiv vântul favorabil și eroarea umană cauzată de stress și de lipsa de somn.

Acceptând că datele în contradicție din raportul dactilografiat impun viteze către nord și către sud mai mari decât viteza maximă a avionului de 136 km/h, un alt apărător al lui Byrd afirmă că un anticiclon ce se îndrepta spre vest a mărit viteza față de sol a lui Byrd și la dus și la întors, permițând ca distanța să fie acoperită în timpul înregistrat. Teoria se bazează pe respingerea datelor de sextant scrise de mână în favoarea celor corectate ulterior și scrise la mașină. Această sugestie a fost contrazisă de Dennis Rawlins care adaugă că datele de sextant din raportul oficial inițial, nedisponibil, sunt toate date cu precizie de o secundă, ceea ce era imposibil cu sextantele Marinei disponibile în 1926, fiind diferită de precizia datelor din jurnalul lui Byrd pentru zborurile din 1925 și 1926, care erau date cu precizie de o jumătate sau un sfert de minut. Unele surse susțin că Floyd Bennett și Byrd ar fi dezvăluit ulterior, în discuții private, că nu au ajuns la pol. O sursă afirmă că Floyd Bennett i-a spus apoi unui coleg pilot că nu au ajuns la pol. S-a afirmat apoi și că Byrd și-ar fi mărturisit eșecul expediției la Polul Nord într-o plimbare lungă efectuată împreună cu dr. Isaiah Bowman în 1930.

Dacă Byrd și Bennett nu au ajuns la Polul Nord, este extrem de probabil că primul zbor peste pol a fost cel al dirijabilului Norge, din mai 1926, cu echipajul format din Roald Amundsen, Umberto Nobile, Oscar Wisting și alții. Acest zbor a plecat din Spitsbergen (Svalbard) către Alaska și nu a făcut opriri, așa că nu este loc de îndoială că ei chiar au trecut peste Polul Nord. Amundsen și Wisting fuseseră și membri ai primei expediții care a atins Polul Sud la 14 decembrie 1911.

Prima expediție în Antarctica, 1928–1930

În 1928, amiralul Byrd și-a început prima expediție în Antarctica cu două vase și trei avioane: vasul-amiral al expediției, The City of New York; un Ford Trimotor denumit Floyd Bennett (după pilotul recent decedat care zburase în anterioarele expediții ale lui Byrd); un Fairchild FC-2W2, NX8006, construit în 1928, botezat „Stars And Stripes” (astăzi expus la Virginia Aviation Museum, împrumutat de la National Air and Space Museum); și un monoplan Fokker Universal botezat Virginia (statul natal al lui Byrd). Tabăra de bază a fost botezată „Little America” și se afla pe bariera de gheață Ross și au început expediții științifice cu rachete de zăpadă, sania cu câini, snowmobilul și cu avionul. S-au efectuat expediții geologice și fotografice pe toată durata verii dintre 1928 și 1929, și s-a menținut în permanență contactul prin radio cu restul lumii. După prima iarnă, expedițiile s-au reluat și, la 28 noiembrie 1929, s-a lansat celebrul zbor până la Polul Sud și înapoi. Byrd, împreună cu pilotul Bernt Balchen, copilotul Harold June și fotograful Ashley McKinley, au zburat în trimotorul Ford până la Polul Sud și înapoi în 18 ore și 41 de minute. Au întâmpinat dificultăți la ridicare, și a trebuit să abandoneze rezervoarele goale de combustibil, precum și proviziile de urgență, pentru a se putea ridica suficient deasupra Platoului Polar. Zborul a fost însă reușit, și l-a introdus pe Byrd în cărțile de istorie. După o nouă vară de explorări, expediția a revenit în America de Nord la 18 iunie 1930.

Byrd, devenit deja o celebritate de talie internațională, pionier american al explorărilor polare și al aviației, a fost o vreme președinte național onorific (1931–1935) al societății Pi Gamma Miu, societate din domeniul științelor sociale. În 1928, a purtat drapelul societății într-o expediție istorică în Antarctica pentru a dramatiza spiritul de aventură în necunoscut, caracteristic științelor naturale și sociale.

Ulterioarele expediții antarctice ale lui Byrd

Byrd a mai efectuat patru expediții în Antarctica, în perioadele 1933–35, 1939–40, 1946–47 și 1955–56.

Ca ofițer de rang înalt al Marinei SUA, Byrd a servit în timpul celui de al Doilea Război Mondial (1941–45), în principal fiind consultant al comandanților Marinei.

La a doua expediție, în 1934, Byrd a stat singur cinci luni, iarna, operând o stație meteo, Advance Base, din care a scăpat cu viață la limită după ce s-a intoxicat cu monoxid de carbon din cauza unei sobe prost ventilate. Transmisiunile radio neobișnuite efectuate de Byrd i-au alarmat pe cei de la tabăra de bază, care au încercat să ajungă la Advance Base. Primele două tentative au eșuat din cauza zăpezii, a întunericului și a problemelor mecanice. În cele din urmă, dr. Thomas Poulter, E.J. Demas și Amory Waite au ajuns la Advanced Base, unde l-au găsit pe Byrd într-o stare foarte proastă. Ei au rămas la Advanced Base până la 12 octombrie când un avion de la tabăra de bază a sosit și i-a luat pe dr. Poulter și pe Byrd. Restul grupului s-a întors la tabăra de bază cu tractorul. Această expediție este descrisă de Byrd în lucrarea sa autobiografică Singur (Alone). Ea este comemorată și de un timbru emis în acea vreme.

La sfârșitul lui 1938, Byrd a vizitat Hamburgul și a fost invitat să participe la expediția antarctică germană „Neuschwabenland” (Suabia Nouă) din 1938–1939, dar a refuzat.

A treia expediție a lui Byrd a fost prima în care a fost oficial susținut de guvernul SUA. Proiectul includea studii extensive de geologie, biologie, meteorologie și explorări. În câteva luni, în martie 1940, Byrd a fost reactivat ca ofițer în stafful șefului de operațiuni navale. Expediția în Antarctica a continuat fără el. Între 1942 și 1945 a condus misiuni importante în Pacific, inclusiv misiuni de studiu a unor insule izolate pentru posibilitatea construirii de aerodromuri. Într-una din misiuni a vizitat și frontul din Europa. A fost în repetate rânduri lăudat pentru serviciu merituos și a fost prezent la capitularea Japoniei.

A patra expediție, Operation Highjump, a rămas până astăzi cea mai mare expediție antarctică din istorie. În 1946, secretarul american al Marinei James Forrestal a adunat o uriașă forță navală de amfibii pentru o expediție antarctică ce urma să dureze șase–opt luni. Pe lângă nava-amiral USS Mount Olympus⁠(en) și portavionul USS Philippine Sea⁠(en), ea conținea treisprezece vase de suport ale Marinei, șase elicoptere, șase bărci zburătoare, două operatoare de hidroavion și cincisprezece alte avioane. Numărul total al personalului implicat a fost de peste 4.000 de oameni. Grupul a sosit în Marea Ross la 31 decembrie 1946, și a efectuat observații aeriene asupra unei zone întinsă cât jumătate din Statele Unite, cartografiind zece noi lanțuri muntoase. Zona principală acoperită a fost coasta de est a Antarcticii de la 150 de grade longitudine estică până la meridianul Greenwich.

Byrd a murit de inimă, în somn, la 11 martie 1957, în casa sa din Brimmer Street din Boston. A fost înmormântat la Cimitirul Național Arlington.

• 1917: La 25 octombrie după calendarul iulian  încă în uz la acea vreme în Rusia, sau 7 noiembrie, după calendarul gregorian, grupări militare conduse de liderul bolsevic Vladimir Ilici Ulianov (Lenin), au înlăturat de la putere guvernul provizoriu al lui Alexandr Kerenski , aproape fără vărsare de sânge.

Bolșevicii au preluat controlul principalelor puncte din capitala Petrograd  întâmpinând o slabă opoziție.

Acțiunea, condusă de Vladimir Antonov – Ovseenko, a întâmpinat o rezistență minimă, majoritatea locuitorilor orașului  aflând de evenimente abia a doua zi, din ziar.

Palatul era apărat de cazaci „batalionul de femei” și de cadeți (elevi ai unei școli militare).

Ziua de 7 noiembrie a devenit data oficială la care se sărbătorește revoluția. Istoria oficială din URSS a descris evenimentele ca mult mai dramatice decât au fost în realitate.

Propaganda oficiala arăta o uriașă năvală populară asupra Palatului de Iarnă, urmata de  lupte crâncene.

În realitate insurgenții bolșevici au întâmpinat o rezistență redusă, astfel încât au putut pur și simplu să intre la pas prin poarta clădirii și să o ia în stăpânire.

După ocuparea sediului guvernului (Palatul de Iarnă), ordinea și organizarea detașamentelor de soldați și muncitori înarmați ai bolșevicilor, câtă a fost ea la început, s-a volatilizat brusc  (mai multe zile și chiar săptămâni!), atunci când în pivnițele clădirii a fost descoperită una dintre cele mai vaste rezerve de vechi vinuri de marcă și băuturi alcoolice care exista în lume la acel moment, și care aparținuseră fostului țar.

Așa cum se întamplă adesea în siajul unor rebeliuni reușite, beția generalizată în oraș a degenerat rapid în jaf, distrugeri, violuri și crimă.

• 1921 : S-a nascut la Sinaia,  Mihai I,  ultimul rege al Romaniei. 

 

Mihai I s-a născut la 25 octombrie 1921, la Sinaia, și este unicul fiu al Regelui Carol al II-lea și al Principesei Elena.

Mihai I (n. 25 octombrie 1921, Sinaia) este ultimul rege al României și unul dintre puținii șefi de stat în viață din perioada celui de-al Doilea Război Mondial. A domnit în două rânduri, între 20 iulie 1927 și 8 iunie 1930, precum și între 6 septembrie 1940 și 30 decembrie 1947. Fiu al principelui moștenitor Carol, Mihai a moștenit de la naștere titlurile de principe al României și principe de Hohenzollern-Sigmaringen (la care a renunțat mai târziu).

 

           

Regele Mihai I al Românilor este singurul monarh străin cu blazon în capela privată a Reginei Elisabeta, un semn de afecţiune pe care suverana Marii Britanii nu l-a mai arătat niciunui alt rege.

Mihai I, Rege al României, Principe al Romaniei, fost Principe de Hohenzollern , în perioada domniei tatălui său, Regele Carol al II-lea, cu titlul Mihai, Mare Voievod de Alba-Iulia, a fost suveran al României între 20 iulie 1927 și 8 iunie 1930, precum și între 6 septembrie 1940 și 30 decembrie 1947. Este stră-strănepot al reginei Victoria a Marii Britanii și văr de gradul trei al reginei Elisabeta a II-a. Mihai este una dintre ultimele figuri publice în viață din perioada celui de-al Doilea Război Mondial.

Mihai a devenit pentru prima dată rege al României după moartea bunicului său Ferdinand, în urma renunțării la tron a lui Carol al II-lea din decembrie 1925. Detronat de tatăl său, după doar trei ani de domnie sub regență, a reprimit coroana un deceniu mai târziu, după abdicarea forțată a lui Carol al II-lea, domnind peste regimul progerman al mareșalului Ion Antonescu. Din 1941, regele Mihai a fost mareșal al României. La 10 mai 1941, de ziua națională a României, prin decret semnat de Ion Antonescu, regele Mihai a fost înălțat la gradul de mareșal, bastonul fiindu-i înmânat de conducătorul statului.

Începând cu 1944, se opune instaurării autorităţilor comuniste - greva regală fiind apogeul încercărilor, Regele Mihai refuzând să semneze decretele guvernului. La data de 30 decembrie 1947, sub ameninţări, Regele Mihai a fost obligat să abdice, iar în aceeaşi zi, a fost proclamată Republica Populară.

În exil, Regele Mihai şi-a întemeiat o familie cu Principesa Ana de Bourbon-Parma, cu care are cinci fete. Până la finalul anului 1948, au locuit lângă Florenţa, în locuinţa Reginei Elena, iar din 1949, la Lausanne, unde se naşte prima sa fiică, şi apoi în Anglia. Ulterior, s-au mutat la Versoix, un mic oraş de pe malul lacului Geneva, iar din 2004, locuiesc la Aubonne, în Elveţia.

La trei ani după Revoluţia din 1989, prin care a fost înlăturat guvernul comunist, noul guvern i-a permis Regelui Mihai să revină în ţară, pentru a participa la prăznuirea Sfintelor Paşti, fiind întâmpinat de populaţie cu o simpatie deosebită.

Regele Mihai a militat şi pentru intrarea României în NATO şi în Uniunea Europeană. A încurajat respectarea drepturilor omului, păstrarea culturii naţionale, dezvoltarea economiei de piaţă, consolidarea statului de drept şi a democraţiei.

 

Copilul cu coroană. Fotografii din copilăria regelui Mihai

 

 

 A domnit în două rânduri, între 20 iulie 1927 și 8 iunie 1930, precum și între 6 septembrie 1940 și 30 decembrie 1947. A moștenit de la naștere titlurile de principe al României și principe de Hohenzollern-Sigmaringen (la care a renunțat mai târziu).

 A devenit pentru prima dată rege  în 1927, după moartea bunicului său Ferdinand I, întrucât tatăl său renuntase  la tron și rămăsese în străinătate. Minor fiind, atribuțiile regale erau îndeplinite de o regență, pana la întoarcerea inopinată și ilegală din iunie 1930 a tatalui sau, Carol al II-lea , care nu a intmpinat  rezistență. Detronat de tatăl său, Mihai a primit titlul creat ad-hoc de Mare Voievod de Alba-Iulia.

La 6 septembrie 1940, Carol al II-lea a fost obligat de noul prim-ministru, generalul Ion Antonescu, să abdice și să părăsească țara,tronul revenindu-i a doua oară lui Mihai. In timpul Statului National – Legionar si  apoi sub regimul autoritar al lui Antonescu, regele Mihai  nu a avut nici o putere reală de decizie, fiind în permanență sub supravegherea serviciilor de informații. Nu a fost informat în prealabil asupra intrării României în războiul mondial  alături de Germania nazistă.

 Când balanța războiului s-a întors și forțele sovietice  au pătruns pe teritoriul României, regele Mihai a decis să salveze ce se mai putea salva și a înfăptuit sprijinit de partidele istorice si de comunisti la 23 august 1944 o lovitura de stat in urma careia  Ion Antonescu a fost arestat  și a fost  restaurata Constitutia democratica din 1923.

Dupa fraudarea de catre comunisti  in 1946,  anul 1947 a marcat interzicerea și decapitarea Partidului National -Taranesc .

La sfârșitul anului a venit rândul instituției monarhice să fie înlăturată: pe 30 decembrie 1947 regele a fost constrâns să semneze decretul de abdicare,în aceeași zi fiind proclamată Republica Populara.

În ianuarie a plecat în exil, unde a încercat să pledeze cauza țării sale, însă s-a izbit de un zid al obtuzității. S-a căsătorit cu principesa Ana de Bourbon – Parma  și s-au stabilit după mai multe peregrinări  in Elvetia.

Cuplul are cinci fiice, principesele Margareta, Elena, Irina, Sofia și Maria. După Revolutia anticomunista din 1989,a fost oprit de regimul Ion Iliescu să întoarcă în țară, cu excepția Paștelui din 1992, când a atras mari mulțimi entuziaste venite să-l vadă.

De-abia sub președinția lui Emil Constantinescu, în 1997, și-a primit înapoi cetățenia română. Ulterior i-au fost retrocedate și o parte din proprietăți.

La 10 mai 2011, pe fondul  temerii privind eventuale pretenții ale Hohenzollernilor germani la șefia Casei Regale române,  Mihai a rupt legăturile istorice și dinastice cu Casa princiară de Hohenzollern-Sigmaringen, a schimbat numele familiei sale în „al (a) României” și a renunțat la titlurile conferite lui și familiei sale de către Casa princiară.

 

 

Potrivit  Legii salice de succesiune, cu valabilitate în ultima constituție democratică a regatului România, cea din 1923, la moartea regelui Mihai, în absența schimbării constituției  care ar necesita restaurarea monarhiei, succesiunea revine familiei de Hohenzollern-Sigmaringen, șeful acesteia, prințul Karl Friedrich de Hohenzollern, aflându-se pe prima poziție în ordinea de succesiune.

La 30 decembrie 2007, într-o ceremonie privată, Mihai a promulgat noul statut al Casei Regale, intitulat Normele fundamentale ale Familiei Regale a României, un act considerat cu însemnatate eminamente simbolică, în absența aprobării Parlamentului,  în comparație cu Legea vechiului Statut din 1884, pe care încearcă să îl înlocuiască, act prin care a desemnat-o pe fiica sa, principesa Margareta drept moștenitoare a Tronului cu titlurile de Principesa Moștenitoare a României și de Custode al Coroanei României.

Cu aceeași ocazie, Mihai a cerut parlamentului ca, în cazul în care națiunea română și parlamentul României vor considera potrivită restaurarea monarhiei, să renunțe la aplicarea Legii salice   de succesiune.

• 1944: Armata română intră în orașul Carei, preluând controlul asupra întregului teritoriu transilvanean ocupat în urma Diktatului de la Viena din 1940, de Ungaria.

25 octombrie 1944, semnifică pentru noi si istoria noastra, data eliberării totale a nord-vestului Transilvaniei (leagănul genezei şi evoluţiei istorice a poporului nostru) de sub ocupaţia şi administraţia hortista –de trista amintire pentru romanii transilvaneni. Acest obiectiv extrem de important, ce a readus in hotarele tarii acest teritoriu eminamente romanesc, a fost realizat de catre Armata Română pe câmpul de luptă, lucru dealtfel recunoscut juridic în art. 2 al Tratatului de Pace dintre România şi Puterile Aliate şi Asociate, încheiat la 10 februarie 1947. Este Ziua Armatei Romane, a celor care au stiut dintotdeauna sa apere aceastaTara si acest Neam! Este Ziua celor care au depus juramantul sacru fata de Neam,Tara si Popor!

25 Octombrie este ziua în care ţara si poporul îşi sărbătoreşte Armata şi pe cei care au fost sau sunt în slujba ei. Atunci, la 25 OCTOMBRIE 1944, militarii Diviziei a 9-a Infanterie au degajat, la Carei, ultima brazda de pamant romanesc aflata sub ocupatia hortista, incununand astfel lupta si jertfa zecilor de mii de combatanti pentru eliberarea Ardealului, lupta inceputa in Carpatii Orientali, chiar in noaptea de 23/24 august 1944. Astfel s-a eliberat intreg teritoriul de 43.492 kmp, ocupat prin Dictatul criminal de la Viena, refacandu-se in partea de Vest adevaratele hotare de stat ale Romaniei. Si asta prin jertfa a 49.744 de militari (morţi, răniţi şi dispăruţi), a caror oase odihnesc in Monumentul de la Carei (D-zeu sa-i odihneasca pe cei care cu cinste, onoare si spirit de sacrificiu, au reantregitRomania). În cursul luptelor au fost eliberate 872 de localităţi între care 8 oraşe.

 Armata Română a angajat, între 1 septembrie – 25 octombrie 1944, 27 de divizii, un corp aerian şi două brigăzi de artilerie antiaeriană, totalizând un efectiv de 265.735 militari.

Cuvintele comandantului Armatei a 4-a, generalul Gheorghe Avramescu, adresate militarilor din subordinea sa, consemnate în Ordinul de Zi nr. 104 din 25.10.1944, reliefeaza foarte elocvent cele mentionate mai sus: “La chemarea ţării pentru dezrobirea Ardealului rupt prin Dictatul de la Viena aţi răspuns cu însufleţire şi credinţă în izbânda poporului nostru, tineri şi bătrâni aţi pornit spre hotarele sfinte ale patriei şi cu piepturile voastre aţi făcut zăgaz neînfricat duşmanului care voia să ajungă la Carpaţi. Zdrobit de focul năpraznic al artileriei şi de necontenitele voastre atacuri, inamicul a fost izgonit din Ardealul scump, eliberând astfel ultima palmă de pământ sfânt al ţării. Prin ploi, prin noroaie şi drumuri desfundate, zi şi noapte aţi luptat cu un duşman dârz şi hotărât şi l-aţi învins. Azi, când avangărzile trec pe pământ străin (se trecuse la eliberarea Ungariei), pentru desăvârşirea înfrângerii definitive a duşmanului, gândul meu se îndreaptă către voi, cu dragoste şi admiraţie pentru faptele voastre de arme. Peste veacuri veţi fi slăviţi, voi ofiţeri şi ostaşi care aţi eliberat Ardealul. Pe cei care au căzut la datorie îi vor preamări urmaşii şi numele lor va fi scris în cartea de aur a neamului. Încrezători în destinele neamului şi luând pildă de la cei ce au pus patria mai presus decât viaţa, continuăm lupta strâns uniţi în jurul steagului…”.

• 1962: Scriitorului american John Steinbeck i-a fost decernat Premiul Nobel pentru Literatură.

John Ernst Steinbeck. (n. 27 februarie 1902- d.20 decembrie 1968)  este cunoscut pe scară largă pentru romanul care a câștigatPremiul Pulitzer pentru romanul “Fructele maniei” (1939) , romanul ” La rasarit de Eden”  (1952) și nuvela “Soareci si oameni” (1937).

A fost autorul a douăzeci și șapte de cărți, acestea incluzând șasisprezece romane, șase cărți non-ficțiune și cinci colecții de povestiri.

• 2001: Microsoft a lansat Windows XP.

Windows XP este un sistem de operare dezvoltat de Microsoft pentru utilizarea pe calculatoare personale sau de business, laptopuri și centre media. Literele "XP" provin de la cuvântul englez experience.

Windows XP este cunoscut pentru stabilitatea și eficiența sa, în contrast cu versiunile 9x de Microsoft Windows. Prezintă o interfață semnificant modificată, prezentată de Microsoft drept mai prietenoasă pentru utilizator decât în celelalte versiuni de Windows. Un nou management al software-ului reușește să evite "iadul DLL-urilor" care a marcat celelalte versiuni de Windows. Este prima versiune de Windows care, pentru a combate pirateria informatică, necesită o activare, o facilitate care nu a fost agreată de toți utilizatorii. Windows XP a fost criticat pentru vulnerabilitățile legate de securitatea prelucrării datelor, pentru integrarea prea strânsă a aplicațiilor ca de ex. Internet Explorer și Windows Media Player, precum și pentru aspecte legate de interfața implicită a spațiului de lucru.

Windows XP a fost în lucru încă din 1999, când Microsoft a început să lucreze la Windows Neptune, un sistem de operare care urma să devină "Home Edition" al lui Windows 2000. A fost până la urmă unit cu proiectul Whistler, care a devenit mai târziu Windows XP

Să aveți o zi frumoasă!