12 Decembrie

Este a 346-a zi a anului.
Au mai rămas 19 zile până la sfârșitul anului.
Soarele răsare la 7 h 42 m și apune la 16 h 36 m.

Citatul zilei

”Nu citiţi pentru a vă distra precum copiii, nici pentru a vă instrui precum cei ambiţioşi. Nu, citiţi pentru a trăi!” (Gustave Flaubert)

Sfântul Spiridon

Sfântul Spiridon s-a născut în jurul anului 270, în localitatea Skia din insula Cipru, pe timpul Sfântului Împărat Constantin cel Mare, potrivit crestinortodox.ro. Spiridon a fost ales episcop al cetăţii Trimitunda, din apropierea oraşului Pafos, el participând şi la primul Sinod Ecumenic de la Niceea, în anul 325.

În jurul anului 295, în timpul persecuţiilor duse de împăratul Maximian, Spiridon este arestat şi exilat pentru o perioadă. Sfântul a murit în anul 348, la vârsta de 78 de ani, fiind îngropat în Biserica Sfinţii Apostoli din Trimitunda. În anul 1453, Moaştele Sfântului Spiridon au fost duse în Serbia, iar apoi au fost mutate în insula Corfu din Grecia, unde se află şi în ziua de azi.

Potrivit tradiţiei, Sfântul Spiridon pleacă din racla sa pentru a-i ajuta pe oamenii care îl cheamă prin rugăciune, cu credinţă şi dragoste. Alergând prin toată lumea să îi ajute pe cei care au nevoie de el, Sfântul îşi toceşte periodic încălţăminte, nişte papuci din mătase. Astfel, preoţii de la catedrala din Corfu îi schimbă anual îmbrăcăminte şi încălţămintea tocită, pe 12 decembrie. Hainele purtate sunt dăruite mănăstirilor ortodoxe din întreaga lume.

Datorită minunilor săvârşite în întreaga lume, Sfântul Spiridon a fost denumit şi "Sfântul călător". Se spune că din când în când moaştele sale dispar din biserica din Corfu pentru scurte perioade de timp, iar când reapar sunt calde şi prăfuite, iar încălţările sunt tocite, având urme de pământ şi iarbă.

Se mai spune că Sfântul Spiridon, fiind întrebat de păgâni cum crede el că Dumnezeu, Fiul şi Sfântul Duh sunt una şi aceeaşi fiinţă nedespărţită, a luat în mână o cărămidă, a strâns‑o şi a ieşit fum în sus, jos a curs apă, iar pământul i‑a rămas în mână. După cum cărămida e făcută din foc, apă şi pământ, ce alcătuiesc unul şi acelaşi lucru, aşa şi Dumnezeu e arătat prin cele trei feţe ale sale.

Sfântul Spiridon, odată mergând pe drum, într‑o căruţă trasă de doi cai, unul roib şi altul alb, întâlneşte nişte hoţi, care taie capetele cailor. Atunci, ca să îmbărbăteze pe un tovarăş de drum care mergea cu el, Sf. Spiridon a pus în grabă capul calului alb la calul roib şi capul calului roib la calul alb, plecând înainte. De atunci ar fi caii tărcaţi.

Din această zi brăzdează soarele la deal (se măreşte ziua).

Sf. Spiridon se ţine, întrucât el face multe minuni, şi bune şi rele. Astfel că cei ce îl ţin capătă numai bune, iar cei ce nu‑l ţin capătă minuni rele.

Sf. Spiridon îi îmbogăţeşte pe săraci şi îi vindecă pe cei bolnavi.

De Sf. Spiridon se face agheasmă, care e bună pentru bolile primejdioase.

Sf. Spiridon e rău pentru arsuri. O femeie lucrând în această zi, s‑a aprins lampa în mână‑i şi s‑au aprins rufele de pe ea. Un om, apucându‑se să‑şi lipească casa, când arunca lut pe pereţi, cădea foc.

Sf. Spiridon poartă toate boalele. E ţinut ca apărător de boli de vite, de oameni.

 Acasă la Sfântul Spiridon,în Corfu Town (foto)

Acasă la Sfântul Spiridon

Un punct de atractie al orasului Corfu Town (sau Kerkyra - capitala insulei Corfu) il constituie biserica-catedrala Sf.Spiridon,denumita asa pentru ca adaposteste moastele SF.Spiridon,facatorul de minuni si ocrotitorul Insulei Corfu.

Biserica Sfantului Spiridon (sau biserica Aghios Spyridonas) se afla in centrul vechi din orasul Corfu si este cea mai renumita biserica ortodoxa din Corfu. In interiorul ei se afla un sacrofag din lemn de esenta tare, construit in Viena, in 1867, cu decoratiuni exterioare din argint si 12 icoane mici facute din email. In interiorul sacrofagului se afla moastele Sfantului Spiridon. Biserica este pictata in stil renascentist, tavanul este impartit in 17 sectiuni delimitate de rame aurite si toate tablourile ilustreaza momentele importante din viata Sfantului Spiridon si a celor patru Evanghelisti. Biserica este deschisa in fiecare zi. Sfantul Spiridon este patronul insulei Corfu si eeste sarbatorit in fiecare an in data de 12 decembrie.

Renumita biserica ortodoxa  a fost construita in anul 1596,ca o bazilica cu o singura nava, pe locul Bisericii Sorokos,care a fost daramata cand s au construit fortificatiile orasului vechi.Avand cel mai inalt turn ,Catedrala Sf.Spiridon, se vede de aproape oriunde ai fi in oras.

Sfantul Spiridon este cinstit de Biserica pe 12 decembrie. Spiridon este sfantul care pleaca periodic din racla, pentru a-i ajuta pe oamenii care il cheama in rugaciune, cu credinta si cu dragoste. Astfel, precum se cunoaste indeobste, Sfantul Ierarh Spiridon al Trimitundei ale carui Sfinte Moaste se pastreaza in catedrala cea mare din insula Corfu, Grecia, este un mare facator de minuni.

An de an, pe 12 decembrie, de praznicul Sfântului Spiridon, are loc una dintre cele mai impresionante minuni din lumea ortodoxă: în Insula Corfu, racla în care se află moaștele Episcopului Trimitundei este deschisă, iar sfântului i se schimbă papucii.

În fiecare an, maicile găsesc papucii din mătase vișinie, brodați cu fir, tociți, plini de praf și cu fire de iarbă lipite. Pentru că Sfântul Spiridon, chiar și după moarte, nu îi lasă pe cei care îl cheamă fierbinte și dă fuga să îi ajute. De aceea, i se mai spune și „sfântul călător”.

Ca și Sfântul Nicolae, prăznuit cu șase zile înainte, Sfântul Spiridon este un exemplu de smerenie și bunătate. Născut în jurul anului 270, în Askia din Cipru, dintr-o familie săracă, a fost nevoit să păzească de mic oile. Pentru a se feri de soare, purta pe cap un coșuleț de paie („spiris”) al cărui nume l-a primit. Nu a renunțat la coșuleț nici după ce a ajuns episcop al Trimitundei, o cetate aflată lângă Pafos. Nici la păzitul oilor, de altfel.

Într-o noapte, turma sa este călcată de hoți, însă aceștia sunt imobilizați de niște lanțuri invizibile. Găsindu-i, dimineața, Spiridon îi dezleagă și, pentru ca hoții să nu plece necăjiți, le dăruiește un berbec gras.

Spiridon, sfantul care isi paraseste racla

Sfantul Spiridon pleaca periodic din racla sa, pentru a-i ajuta pe oamenii care il cheama in rugaciune, cu credinta si cu dragoste, pretutindeni in lume. Alergand prin lume sa faca bine tuturor celor care au nevoie de ajutorul sau, sfantul cel milostiv isi toceste periodic incaltamintea (papuci din matase).

Pentru minunatele "plecari" din racla ale Sfantului Spiridon, parintii slujitori la catedrala din Corfu ii schimba anual vesmintele si incaltamintea tocita. Innoirea vestmintelor sfantului are loc in ziua de 12 decembrie, cand Biserica Ortodoxa il praznuieste cu mare bucurie. Cu binecuvantarea episcopului grec din Pafos, aceste daruri duhovnicesti (hainele si incaltamintea) sunt daruite parohiilor si manastirilor ortodoxe din intreaga lume.

Datorita minunilor savarsite in intreaga lume, Sfantul Spiridon a fost numit "sfantul calator". Potrivit unor evlaviosi parinti ai locului, pentru perioade scurte de timp, cinstitele Moaste ale sfantului nu mai sunt prezente in racla din catedrala, iar atunci cand acestea revin, in chip minunat, ele sunt calde si prafuite; la randul lor, incaltarile noi ale sfantului apar tocite, pastrand pe ele pamant si fire de iarba.

In amintirea acestei minuni periodice, in Acatistul Sfantului Spiridon, in icosul al saselea, ne rugam acestuia, zicand: "Bucura-te, cel ce esti cu ingerii slujitor; Bucura-te, ca esti si cu oamenii cu trupul petrecator; Bucura-te, al carui trup astazi savarseste minuni; Bucura-te, ca incaltamintele tale slujesc drept dovada."

Moaştele se află în insula Corfu Sfântul Spiridon s-a născut în jurul anului 270, în localitatea Skia din insula Cipru, pe timpul Sfântului Împărat Constantin cel Mare, notează crestinortodox.ro. Spiridon a fost ales episcop al cetăţii Trimitunda, din apropierea oraşului Pafos, el participând şi la primul Sinod Ecumenic de la Niceea, în anul 325. În jurul anului 295, în timpul persecuţiilor duse de împăratul Maximian, Spiridon este arestat şi exilat pentru o perioadă. Sfântul a murit în anul 348, la vârsta de 78 de ani, fiind îngropat în Biserica Sfinţii Apostoli din Trimitunda. În anul 1453, moaştele Sfântului Spiridon au fost duse în Serbia, iar apoi au fost mutate în insula Corfu din Grecia, unde se află şi în ziua de azi.

Ziua internațională a neutralității

Data de 12 decembrie reprezintă Ziua internațională a neutralității, care, începând cu 2017, urmează să fie marcată anual de către Organizația Națiunilor Unite.

Adunarea Generală a ONU a declarat, în unanimitate, 12 decembrie ca fiind Ziua internațională a neutralității la data de 2 februarie 2017, prin adoptarea Rezoluției 71/275, introdusă de Turkmenistan.

Ziua de 12 decembrie este a doua zi națională a statului Turkmenistan, cunoscută în țara din Asia Centrală și ca ''Ziua neutralității''. Turkmenistanul și-a declarat starea permanentă de neutralitate, fapt recunoscut de Adunarea Generală a ONU la 12 decembrie 1995 prin Rezoluția 50/80 și reafirmat la 3 iunie 2015, prin Rezoluția 69/285.

În noiembrie 2015, Turkmenistanul a organizat, în capitala Așhabad, conferința internațională ''Politica de neutralitate: cooperare internațională pentru pace, securitate și dezvoltare''.

Politica de neutralitate presupune respingerea oricărei alianțe cu unul din statele combatante. Rostul zilei marcate de ONU la 12 decembrie este de a sublinia importanța principiilor suveranității și egalității în drepturi ale statelor membre, dreptul lor la integritate teritorială, autodeterminare și de a respinge încercările de amestec în afacerile interne. Totodată, ziua amintită promovează rezolvarea pașnică, pe cale diplomatică a disputelor internaționale, în așa fel încât pacea și securitatea mondiale să nu fie compromise.

Conceptul de politică de neutralitate este strâns legat de cel al diplomației preventive, una din atribuțiile cheie ale ONU. După cum îi spune și numele, rolul diplomației preventive este de a opri sau limita conflictul internațional în orice stadiu s-ar afla acesta.

Evenimente de-a lungul timpului…

• 1408: Înființarea  celebrului Ordin al Dragonului.

La data de 12 decembrie a anului 1408, regele Sigismund de Luxemburg fondează „Ordinul Dragonului”, ordin militar și religios asemănător Ordinului Templierilor, ordin ce va avea ca scop protejarea creștinătății din partea de răsărit a Europei de amenințarea otomană. În primii ani de la înființare puterea Ordinului Dragonului  va atinge cote apreciabile în  această parte a Europei și deși era un ordin religios, va influența în egală măsura decizii diplomatice, militare și politice. În anul 1437 Ordinul Dragonului avea  deja un număr de 97 de cavaleri de diferite naționalități, printre care și voievodul muntean Vlad al II-lea, tatăl viitorului domnitor Vlad Țepeș. Înnobilarea lui Vlad al II-lea în funcția de cavaler  al Ordinului Dragonului a avut loc în anul 1431, iar intrarea în rândurile cavalerilor acestui Ordin aduce cu sine aspecte noi în biografia acestuia. Astfel, investit cu puteri depline de către regele Ungariei, Vlad al II-lea se va stabili la Sighișoara și va avea misiunea de a apăra flancul de est al Ungariei, de atacurile turcești. Tot în acest timp  Vlad al II-lea primește și porecla de „Vlad Dracul”, datorită probabil traducerii cuvântului „dragon” din limba germană și anume „drache”. Așadar, începând cu anul 1431 Vlad „Dracul” va apăra de la Sighișoara frontiera de est a Ungariei și tot aici la Sighișoara avea să vină pe lume, fiul său Vlad, cunoscut mai târziu sub numele de Vlad Țepeș. Patronii spirituali ai acestui ordin sunt Sfântul Gheorghe și Sfântul Arhanghel Mihail, iar reprezentarea grafică este redată sub forma unui dragon ce are coada încolăcită în jurul gâtului, asta ca un simbol al puterii de sacrificare a propriei vieți. Și deși rămâne curios motivul alegerii acestei imagini a dragonului, care în heraldica creștină este asociat puterii malefice, reprezentarea acestui ordin prezintă simbolic sufletul unui cavaler ce și-a dat viața pentru a salva un alt suflet.

• 1792: S-a născut  Alexandru Ipsilanti, conducătorul mișcării eteriste de la 1821; (d.31 ianuarie 1828, Viena ).

Alexandru Ipsilanti a fost conducătorul organizației Philiki Etaireia din 1820. Era fiul domnului Constantin Ipsilanti al Munteniei, descendent direct al domnului Constantin Brâncoveanu.

A intrat de timpuriu în armata rusească, a rămas ciung în urma luptei de la Dresda și a ajuns până la gradul de maior. Devenit epitrop general al Eteriei, hotărăște  în 1821 sa declanșeze revoluția de eliberare a grecilor de sub stapanirea otomana.

Cu o armată strânsă în Basarabia și formată din greci, macedoromâni, bulgari, sârbi, albanezi și arnăuți, trece în principate, bazându-se și pe ridicarea populației de aici (20 februarie 1821), și mai ales pe sprijinul domnitorului moldovean Mihail Suțu.

De la Iași, unde turcii sunt măcelăriți , trece spre Țara Românească. Aici, intră în conflict cu Tudor Vladimirescu, care conducea Revoluția de la 1821. Eteriștii îl ucid pe Vladimirescu în 27 mai 1821 și-i aruncă trupul într-o fântână părăsită de lângă Târgoviște.

În cele din urmă însă, eteristii lui Ipsilanti sunt  infranti, dupa ce Rusia ii dezaprobă, iar populația Principatelor Române ii ura, din cauza jafurilor făcute de ei și a uciderii lui Tudor Vladimirescu.

Mai mult decât atât, oștile turcești  distrug armata eteristilor  în lupta de la Drăgășani din 7 iunie 1821, deși grecii erau de trei ori mai numeroși.

A doua zi, Ipsilanti  a fugit în Transilvania si de aici  la Viena,unde cere permisiunea austriecilor să se întoarcă în Rusia restrict.

Cancelarul austriac Metternich a fost de acord, dar în curând el a dat ordin  să fie arestat. In 1827 imparatul rus Nicolaie I a obținut eliberarea sa.  Ipsilanti s-a  retras la Viena, unde a murit   peste câțiva ani  in saracie si nebun.

• 1821: S-a născut Gustave Flaubert, scriitor francez (d. 1880)

Gustave Flaubert ( n. 12 decembrie 1821 la Rouen, Franța- d. 8 mai 1880, Canteleu, Franța) a fost un romancier și dramaturg francez, cunoscut mai ales datorită romanului Madame Bovary (Doamna Bovary) operă capitală pentru literatura secolului al XIX-lea.

Gustave Flaubert se naște pe 12 decembrie 1821 la Rouen, la spitalul unde tatăl lui era chirurg. Mama scriitorului, Anne-Justine-Caroline Fleuriot, de origine pur normandă, fiică de medic, orfană de timpuriu, a îmbrățișat de la început concepțiile soțului ei și a rămas toată ființa cea mai apropiată de Gustave. Achille Flaubert, fratele mai vârstnic cu nouă ani al lui Gustave, l-a urmat în carieră pe tatăl său, dar nu s-a ridicat la înălțimea acestuia. Relațiile dintre cei doi frați au fost destul de reci. Caroline Flaubert, sora mult îndrăgită de Gustave, mai tânără decât el cu trei ani, s-a măritat în 1845 cu Émile Homard; moartea ei, survenită la nașterea unei fetițe, care va fi crescută de Gustave și de doamna Flaubert, a fost una dintre cele mai adânci dureri încercate de scriitor.

Atmosfera sumbră a spitalului unde își petrece copilăria, neliniștile tatălui hărțuit de responsabilitate și doborât de trudă, disecțiile la care asistă mai mult în secret, toate acestea își vor spune cuvântul în cristalizarea unui caracter înclinat spre pesimism și melancolie, dar vor imprima duritate, migală și exactitate viitoarei munci scriitoricești.

În 1836 scrie primele povestiri: "Un parfum de mirosit", "Ciumă la Florența", "Turbare și neputință", istorii de certă influență byroniană, de factură pesimistă.

• 1896: Guglielmo Marconi a făcut, la Londra, prima demonstrație publică a radioului.

In ziua de 12 decembrie 1896, italianul Guglielmo Marconi, un tinerel de numai 21 de ani, facea la Londra demonstratia publica a ciudatului sau aparat, cu care putea transmite semnale la distanta, fara fir.

Experimentul parea modest, atat de modest, incat presa vremii nu s-a sfiit sa comenteze ca totul este un simplu truc, cu atat mai mult cu cat inaintasii acestui Marconi facusera si ei descoperiri notabile in domeniu, fara sa fi impresionat publicul cu vreun rezultat spectaculos.

Drumul gloriei

Dar nu era truc. Marconi si-a continuat experimentarile, sustinut de mama sa, iar in anul urmator a reusit sa transmita semnale de cod pe o distanta de 6 km, peste campia Salisbury de langa Londra.

La 13 mai 1897, transmitea pentru prima oara fara fir un semnal peste canalul Bristol, pe o distanta tot de 6 km. La 27 martie 1899, efectua prima transmisie peste Canalul Manecii, de la Wimereux (Franta), la Foreland (Anglia).

Radioul propriu-zis nu era inca inventat, dar principiul functiona deja. La 8 noiembrie din acelasi an, vasul Sf. Pavel era prima nava din lume care comunica din larg prin semnale cu portul american de care se apropia. Se gasea la 66 de mile marine distanta.

Inventia progresa cu pasi gigantici. La 17 decembrie 1902, Marconi a reusit sa transmita primul semnal radio peste Atlantic, spre uimirea presei, a autoritatilor si in admiratia putinilor cunoscatori.

Dar adevarata glorie a cunoscut-o Marconi in ziua de 18 ianuarie 1903, cand a pus aparatul sau la dispozitia presedintelui Statelor Unite, Theodore Roosvelt, ca sa-i transmita mesajul de felicitare regelui Eduard al VII-lea al Angliei.

Titanicul putea sa dispara fara urma

Nimeni nu-l mai putea pune la indoiala pe Marconi. In 1909, i-a fost atribuit premiul Nobel pentru fizica, alaturi de germanul Karl Ferdinand Braun, care adusese de asemenea contributii importante in acelasi domeniu.

Scufundarea Titanicului a fost proba de foc a telegrafiei fara fir, nascocita de Marconi. Datorita ei, cei de pe vasul in pericol au putut alarma navele aflate in trafic. Fara telegraful fara fir, Titanicul ar fi disparut fara urma, inclusiv supravietuitorii - atatia cati au fost ei. Am fi crezut ca l-a inghitit un fel de Triunghi al Bermudelor.

In anul 1920, a avut loc prima emisiune radio vorbita, de la postul instalat la Chelmsford, in Anglia. In acelasi an, la 2 noiembrie, a inceput sa emita in America "primul post de radio comercial din lume".

Inventia s-a raspandit cu o rapiditate fantastica pentru acea vreme. In 1922 au inceput transmisii regulate in Anglia, iar in scurt timp i-a urmat intreaga Europa.

In scurt timp, inventia lui Guglielmo Marconi a cucerit intreaga lume. Interesul pentru cultura, dar si interesele politice sau militare incurajau aparitia de noi posturi, pe toate continentele.

Radioului i se prevedea o cariera stralucita si nimeni la acea data nu stia ca, numai peste cateva decenii, televiziunea il va detrona de pe acel loc, care parea atunci imbatabil.

Astazi pare imbatabil televizorul. Avantul lui este mai spectaculos decat avantul de altadata al radioului. Nimeni insa nu stie nici de catre cine, nici cand si nici cu ce va fi inlocuit, atunci cand va fi si el detronat.

Pare imposibil, dar logica spune ca este inevitabil: nimic n-a fost niciodata etern in istorie, iar pana la urma totul a ajuns relicva.

• 1901: A fost transmis primul semnal radio transatlantic

Din Anglia (Poldhu din Cornwall) au fost emise către Canada (Terra Nova), cele trei puncte ale literei „S” în limbajul morse; această primă radiocomunicaţie transatlantică a fost realizată de fizicianul italian Guglielmo Marconi (1874-1937), după ce tentativa din ziua anterioară eşuase

• 1913: Pictura "Mona Lisa" a lui Leonardo Da Vinci a fost recuperată, la Florenţa, după doi ani de la furtul ei din Muzeul Luvru din Paris

Gioconda  sau Mona Lisa, celebra pictură celebră a lui Leonardo da Vinci, realizată în anii 1503-1506, reprezentând o femeie cu expresie gânditoare şi un surâs abia schiţat, este plină de peripeţii.

Leonardo era foarte ataşat de el şi îl purta totdeauna cu sine în călătorii, inclusiv atunci când regele Francisc I l-a invitat în 1516 să se stabilească în Franţa, în castelul din Amboise. Regele i-a cumpărat tabloul, care a fost expus mai întâi la palatul Fontainebleau, mai târziu la Versailles. potrivit Wikipedia.

După Revoluţia Franceză este expus la Luvru, Napoleon Bonaparte l-a luat pentru propriul său dormitor, apoi a revenit la muzeul Luvru. În timpul Războiului franco-prusac din 1870-1871 a stat ascuns într-un loc necunoscut.

În ziua de 22 august 1911 se constată dispariţia tabloului din muzeu. Poetul Guillaume Apollinaire este suspectat de furt şi arestat, în ziua de 7 septembrie este interogat şi Pablo Picasso, dar ambii sunt eliberaţi din lipsă de dovezi.

S-a descoperit că un angajat de la muzeul Luvru, de origine italiană, Vincenzo Perugia, convins că tabloul aparţine Italiei, l-a furat purtându-l sub manta la ieşirea din muzeu. A fost descoperit când a încercat să-l vândă unui negustor de opere de artă din Florenţa.

După ce a fost expus în principalele oraşe ale Italiei, revine la Luvru în 1913. În 1956, partea inferioară a tabloului suferă daune serioase în urma unui atentat cu o soluţie acidă, iar câteva luni mai târziu un vizitator a aruncat în el o piatră. În prezent se află protejat sub o sticlă incasabilă.

• 1941: S-a născut Émile Picard, matematician francez (n. 1856)

Charles Émile Picard (24 iulie 1856 - 12 decembrie 1941), matematician francez și membru al Academiei Franceze foto: ro.wikipedia.org

Teorema lui Picard : orice funcție cu valori întregi, care nu este constantă, olomorfă în planul complex, ia fiecare valoare de o infinitate de ori cu cel mult o excepție.

Picard a fost primul care a utilizat teorema punctului fix a lui Banach în cadrul aplicării metodei de aproximație succesivă pentru determinarea soluțiilor ecuațiilor diferențiale și ecuațiilor cu derivate parțiale.

• 2002: In Bucuresti a fost înfiinţat Muzeul Hărţilor şi Cărţilor Vechi.

Muzeul Național al Hărților și Cărții Vechi, unic în peisajul cultural al României și al patrulea muzeu de acest gen din Europa, se află într-un conac elegant pe trei nivele, de pe strada Londra numărul 39, în zona Dorobanți din București.

Prezenţă inedită în peisajul muzeistic al ţării noastre, Muzeul Naţional al Hărţilor şi Cărţii Vechi, îşi datorează existenţa colecţiei cartografice, donate cu generozitate de Adrian Năstase şi de soţia sa Daniela Năstase care se înscriu astfel ca unici ctitori ai acestui locaş de cultură. Tot prin străduinţa acestor mari colecţionari cu o înclinaţie deosebită spre lucrările cartografice de la începuturi şi până în zilele noastre, a fost găsită şi amenajată actuala clădire cu spaţii de expunere dispuse pe două nivele ce comunică între ele printr–o scară interioară, pe al cărui palier o serie de exponate introduc vizitatorul în tematica sălilor în care va păşii.

Întreaga colecţie ce însumează până în prezent peste 800 de piese, hărţi, gravuri, desene, litografii precum şi obiecte specifice muzeului sporeşte mereu şi prin generoase donaţii cum a fost cea primită recent de la Banca Comercială Română. Exponatele din cele 16 săli ale clădirii sunt dispuse tematic într–o suită ce respectă latura ştiinţifică îmbinată cu cea artistică, fapt care încântă vizitatorul care poate urmări astfel evoluţia realizărilor cartografice pe întregul mapamond şi mai ales cele ce reflectă teritoriul ţării noastre de-a lungul vremurilor.

Colecția muzeului cuprinde peste 900 de hărți vechi și gravuri, piese rare și prețioase. Astfel, pot fi văzute aici hărți vechi de 450 de ani, ce ascund secrete incomensurabile, cărți vechi de câteva secole, dar și vitralii și picturi murale ale celor mai valoroși cartografi ai noștri.

În colecția permanentă, pe unul din pereții muzeului, există și o hartă medievală, de la 1620, care arată locul în care a fost îngropată comoara lui Decebal...—încă nedescoperită—, iar în prima încăpere a muzeului este expus un glob pământesc primit în dar de președintele țării, Ion Iliescu de la președintele Franței, Francois Miterrand.

Spațiile de expunere amenajate în clădire sunt dispuse pe două nivele ce comunică între ele printr-o scară interioară, pe al cărei palier o serie de exponate introduc vizitatorul în tematica sălilor în care va păși.

Exponatele din cele 16 săli sunt prezentate tematic într-o suită ce îmbină rigoarea științifică și principiile artistice. Astfel, vizitatorii pot urmări evoluția realizărilor cartografice pe întregul mapamond și mai ales pe teritoriul țării noastre, de-a lungul vremurilor.

Practic, în cele 16 încăperi ale muzeului vizitatorul trece prin toată istoria României, reprezentată grafic. Hărțile vechi înrămate, gravurile și litografiile sunt așezate în ordine istoric-cronologică, îmbinând științificul cu esteticul. De asemenea hărțile sunt structurate pe zonele geografice pe care le reprezintă (hărți cu Imperiul Otoman, cu Marea Mediterană, cu părți din Europa și cu zone din Romania). Cea mai veche datează din 1522 și este hartă a Daciei realizată de Lorenz Friez. Este o gravură pe lemn, reprezentare a Europei Centrale cu Ungaria, Prusia, Rusia, Valahia și Polonia. În aceasta hartă, punctele cardinale sunt inversate, iar munții sunt reprezentați cu vârful în jos.

Piese valoroase ale colecției sunt și hărțile marilor cartografi și geografi din secolul XVI, Piri Rheis, Gerard Mercator, Abraham Ortelius sau Sebastian Munster.

Cele mai recente datează din anii '30, reprezentând România Mare. Pot fi văzute aici, de la mini-hărți de buzunar până la hărți de război imense.

Deși nu fac parte din colecția propriu-zisă, bufetul din lemn, sculpturile migăloase, machete de corăbii, alături de globul pământesc uriaș de la parterul muzeului reușesc să recreeze atmosfera de odinioară, din secolul al XVIII-lea sau al XIX-lea.

Deosebite sunt frescele ce împodobesc tavanele sălilor și vitraliile înfățișând hărți astrale sau vechi portulane, create de artiști plastici renumiți, ce prelungesc și în acest plan mesajul exponatelor aflate pe simeze.

Muzeul este unul dintre cele mai frumoase din Capitală, atât datorită clădirii impozante, cu aer medieval, în care se află, cât și frumuseții și valorii exponatelor, de o calitate desăvârșită. Clădirea a aparținut unui armean bogat care a cedat-o statului argentinian astfel că ani la rând a funcționat drept Consulat General al Argentinei, în cele din urmă, clădirea ajungând în patrimoniul de stat.

Să aveți o zi frumoasă!

27 Martie

Este a 86-a zi a anului. 
Au mai rămas 279 de zile până la sfârșitul anului.
Soarele răsare la 07h 06m și apune la 19h 37m. 

Citatul zilei

”Raţiunea este facultatea pe care o căpătăm cel mai târziu şi pe care o pierdem cel mai curând: copiii nu o au, bătrânii nu o mai au.” (Alfred de Vigny)

Ziua Mondială a Teatrului 

 Ziua Mondială a Teatrului a fost creată de Institutul Internaţional de Teatru în cadrul Congresului Mondial din 1961, la Viena şi a fost sărbătorită prima oară în 1962, la 27 martie, ziua în care se deschidea stagiunea Teatrului Naţiunilor, la Paris. De atunci, în fiecare an, la aceeaşi dată, comunitatea teatrală internaţională, artişti şi public deopotrivă, precum şi centrele naţionale din cele o sută de ţări membre ale Institutului Internaţional de Teatru, celebrează Ziua Mondială a Teatrului, ca un moment de afirmare a forţei de comunicare a artei scenice, ca mod de expresie a umanităţii, dincolo de toate frontierele geografice sau culturale, lingvistice, religioase sau politice.

«Aveţi grijă de actori, cinstiţi-i aşa cum se cuvine, căci ei sunt cronica vie şi prescurtată a vremurilor. Mai bine să ai parte de un epitaf prost după moarte decât să intri în gura lor cât timp eşti în viaţă». Ion Caramitru

Institutul International de Teatru, creat in 1948 la initiativa UNESCO de un grup de personalitati marcante din domeniul teatrului, e cea mai importanta organizatie internationala neguvernamentala din domeniul artelor scenice, avind relatii formale (de consultanta si asociere) cu UNESCO. IIT isi propune „sa incurajeze schimburile internationale in domeniul cunoasterii si practicii Artelor scenice, sa stimuleze creatia si sa extinda cooperarea intre oamenii de teatru, sa sensibilizeze opinia publica pentru a lua in considerare rolul creatiei artistice in domeniul dezvoltarii, sa adinceasca intelegerea reciproca pentru a participa la intarirea pacii si prieteniei intre popoare, sa se asocieze la apararea idealurilor si obiectivelor definite de UNESCO“.

În fiecare an, o personalitate recunoscută la nivel internațional e invitată să comunice reflecțiile sale asupra celei mai vechi forme artistice, teatrul. Mesajul internațional, tradus în peste 50 de limbi, este citit spectatorilor înaintea reprezentației din seara zilei de 27 martie, apoi este publicat în ziare și reviste, difuzat la radio și televiziune. Primul mesaj de Ziua mondială a teatrului a fost scris în 1962, de Jean Cocteau, potrivit site-ului www.world-theatre-day.org.

În 2018, pentru a transmite gândurile sale legate de teatru, a fost desemnat Simon McBurney, actor, scriitor, regizor de teatru din Marea Britanie şi co-fondator al Théâtre de Complicité.

Iată un scurt fragment din acest mesaj:

„În 1963, precedesorul meu, marele Arthur Miller, spunea că ameninţarea unui război nuclear apasă greu pe această lume. „Într-o epocă în care diplomaţia şi politica dispun de mijloace cumplit de slabe şi limitate, delicatul şi uneori îndepărtatul impact al operei de artă trebuie să se împovăreze cu greaua sarcină de a menţine legăturile dintre oameni, de a menţine comunitatea.”

  

Cuvântul „drama” este derivat din grecescul „Dran”, care înseamnă „a face”… şi cuvântul „teatru” vine din grecescul „Theatron”, care înseamnă literal „loc de văzut”. Un loc în care nu doar privim, dar în care vedem, primim, înţelegem. În urmă cu 2.400 de ani, Policlet cel Tânăr a conceput marele teatru din Epidaur. Cu o capacitate de 14.000 de oameni, acustica extraordinară a acestui spaţiu în aer liber este un miracol. Un băţ de chibrit aprins în centrul scenei poate fi auzit din toate cele 14.000 de locuri. Cum era obiceiul în teatrul grecesc, atunci când priveai actorii, vedeai şi peisajul din spatele lor. Aceasta nu doar că a adunat împreună mai multe aspecte ale lumii greceşti, comunitatea, teatrul şi lumea naturală, dar în acelaşi timp a adus împreună toate epocile. Cum piesa evoca miturile în timpul prezent, puteai privi dincolo de scenă către ceea ce urma să fie viitorul suprem. Natura.

Una dintre revelaţiile cele mai surprinzătoare ale reconstruirii Teatrului Globe din Londra, teatrul lui Shakespeare, este şi ea legată de ceea ce vezi. Revelaţia aceasta este lumina. Atât scena, cât şi auditoriumul sunt iluminate. Artiştii şi spectatorii se pot vedea unii pe ceilalţi. Tot timpul. Oriunde ai privi, vezi oameni. Şi una dintre consecinţe este aceea că ni se aminteşte că marile solilocvii, al lui Hamlet sau al lui Macbeth spre exemplu, nu erau simple meditaţii private, ci erau dezbateri publice.

Trăim într-o epocă în care e dificil să vezi cu claritate. Suntem înconjuraţi de mai multă ficţiune decât orice alt moment al istoriei sau al preistoriei. Orice „fapt” poate fi contestat, orice anecdotă poate avea pretenţia de a atrage atenţia asupra „adevărului”. O ficţiune în mod special ne înconjoară continuu. Cea care caută să ne despartă. De adevăr. Şi pe unul de celălalt. Că suntem separaţi. Oamenii de oameni. Femeile de bărbaţi. Fiinţele umane de natură […]

Mulţi sunt cei care spun că teatrul nu schimbă sau nu poate schimba nimic din toate acestea. Dar teatrul nu va pleca. Pentru că teatrul e un loc, sunt tentat să spun un refugiu. Unde oamenii se adună şi formează instantaneu comunităţi. Aşa cum am făcut dintotdeauna. Toate teatrele sunt de mărimea primelor comunităţi umane, de la 50 până la 14.000 de suflete. De la o caravană nomadă la o treime din Atena antică.

Şi, pentru că teatrul există numai în prezent, sfidează şi această privire dezastruoasă asupra timpului. Momentul prezent e mereu subiectul teatrului. Sensurile lui sunt construite într-un act comunitar între interpret şi public. Nu doar aici, dar acum. Fără actul interpretului, publicul nu ar putea crede. Fără credinţa publicului, performarea nu ar fi completă. Râdem în acelaşi moment. Suntem mişcaţi. Suspinăm sau suntem şocaţi în linişte. Şi în acel moment, prin dramă, descoperim adevărul cel mai profund: ceea ce credeam că este diviziunea cea mai intimă dintre noi, graniţa propriei noastre conştiinţe individuale, este de asemenea fără graniţă. Este ceva ce împărţim.

Iar ei nu ne pot opri. În fiecare noapte, noi vom reapărea. În fiecare seară, actorii şi spectatorii se vor aduna şi aceeaşi dramă va fi reconstituită. Pentru că, aşa cum spune scriitorul John Berger, „sensul întoarcerii rituale este profund ancorat în natura teatrului”, motivul pentru care a fost mereu forma de artă a celor deposedaţi, care, din cauza acestei demontări a lumii noastre, este ceea ce suntem cu toţii. Oriunde sunt actori şi spectatori, vor fi poveşti care nu vor putea fi spuse altundeva, fie că este vorba de operele şi teatrele din marile oraşe, fie de taberele de imigranţi şi refugiaţi din nordul Libiei şi din lumea întreagă. Vom fi mereu împreună, o colectivitate, în această repunere în scenă.”

Istoria teatrului românesc începe în 29 mai 1798, atunci când un grup de actori primeşte autorizaţie, din partea domnitorului Hangerli-Vodă, să înfiinţeze o trupă de teatru.

Apoi sasul Brody înfiinţează, în timpul domniei lui Vodă Caragea, un soi de teatru în strada Academiei.

Cel dintâi teatru public bucureştean în adevăratul sens al cuvântului a fost “Teatrul de la Cişmeaua Roşie”, înfiinţat în 1816, denumire adoptată după numele unei fântâni și al unei mahalale care se găsea în secolul XIX pe Podul Mogoșoaiei (azi Calea Victoriei) din București, la intersecţia cu strada Fântânei (astăzi strada general Berthelot).

Înfiinţarea s-a datorat în mare măsură domniței Ralu, fiica domnului Ioan Gheorghe Caradja, iar primele spectacole desfăşurate aici a fost opera lui Rossini „Italiana în Algeria”, iar mai apoi piese de teatru – în limba greacă – „Hoții” de Fr. Schiller şi „Faust” de Goethe. Teatrul, deşi era o încăpere de 14 rânduri, prost concepută, a adus un succes imens, spectatorii înghesuindu-se la fiecare spectacol.

Reprezentaţiile de la „Cişmeaua Roşie” s-au desfăşurat până la incendiul din anul 1825, când clădirea a fost mistuită de flăcări.

În anul 1827 este înfiinţată “Societatea literară”, din iniţiativa boierilor I. Eliade Radulescu şi Dinicu Golescu, care militează pentru crearea unui teatru naţional.

În anul 1833, un grup de actori străini înfiinţează la Bucureşti Teatrul Momolo, în zona străzii Edgar Quinet de astăzi, în acelaşi an fiind constituită “Societatea Filarmonica”, care a înfiinţat, la 15 ianuarie 1834, o „şcoală de declamaţie şi muzică vocală.

Tinerii şcoliţi aici oferă primul lor spectacol la 29 august 1934 – “Fanatismul” – care se bucură de un succes neaşteptat.

Fondurile strânse în urma spectacolelor au permis cumpărarea, în anul 1836, a unui teren în centrul oraşului, ce includea „Hanul Câmpinencii”, spaţiu care urma să fie  destinat construirii teatrului.

Ulterior s-a constatat că locul era insuficient pentru construcţia unui astfel de edificiu, astfel că este aleasă zona fostului han Filaret, pe Podul Mogoşoaiei – actuala Calea Victoriei.

La insistenţele ruşilor însă, planurile de construire a teatrului sunt abandonate pentru moment, Teatrul Momolo este supus presiunilor, iar Societatea Filarmonica este desfiinţată.

În anul 1840 domnitorul Alexandru Ghica aprobă proiectul, însă acesta este reluat abia în anul 1844, iar un an mai târziu este ales planul arhitectului vienez Heft, care a gândit o construcţie în stil baroc.

Construcţia lui a aînceput abia în anul 1848, iar lucrările aveau să se încheie patru ani mai târziu. Primul director al instituţiei a fost Costache Caragiale, iar primul spectacol al „Teatrului cel Mare” s-a numit “Zoe sau Un amor românesc”, având loc la 31 decembrie 1852.

În anul 1864, Teatrul cel Mare devine instituţie publică de cultură, printr-un decret semnat de primul ministru de atunci, Mihail Kogălniceanu, în anul 1875, pe vremea directoratului lui Alexandru Odobescu, instituţia devine Teatrul Naţional, iar în 1877, din iniţiativa lui Ion Ghica, director al teatrului, Parlamentul promulgă Legea teatrelor, inspirată de regulamentul Comediei Franceze, regulament redactat de Napoleon.

În perioada primului război mondial trupa Teatrului Naţional se refugiază la Iaşi, apoi în anul 1919 are loc primul turneu oficial al Teatrului Naţional Bucureşti în Transilvania şi Banat cu spectacolele „Apus de soare”, de Barbu Ştefănescu Delavrancea şi „Răzvan şi Vidra”, de Bogdan Petriceicu Hasdeu.

În anul 1939, în perioada în care Camil Petrescu era director al teatrului, se inaugurează o şcoală de regie experimentală, iar în anul 1942 ia fiinţă Muzeul Teatrului Naţional.

Clădirea avea să să existe până în 24 august 1944, când va fi bombardată de către nazişti. În perioada următoare Teatrul Naţional continuă să funcţioneze în sălile Comedia (Majestic), Studio din Piaţa Amzei, în sălile de festivităţi ale liceelor Sfântul Sava şi Matei Basarab şi la Cercul Militar.

În anul 1952, la sărbătorirea centenarului, Teatrului Naţional primeşte numele lui Ion Luca Caragiale.

La 20 decembrie 1973 este inaugurată noua clădire a Teatrului Naţional cu trei săli de spectacole – Sala Mare, Sala Mică şi Sala Atelier – deschisă în 1975, la care, după un incediu la Sala Mare, în anul 1978, s-a adăugat sala Amfiteatru.

În 1990 este numit director general al teatrului, regizorul Andrei Şerban, în anul 2005 Ion Caramitru devine conducător al instituţiei, iar în noiembrie 2014 Teatrul Naţional a fost reinaugurat după ample lucrări de consolidare şi reamenajare.

În noiembrie 2013 se realiza în România singurul sondaj din România din ultimii 40 de ani, cu referire la activitatea teatrelor şi atitudinea publicului din Bucureşti.

Principalele concluzii ale studiului sunt că doar aproximativ 36% dintre bucureşteni merg la un spectacol de teatru cel puţin o dată pe an, de obicei din categoria tinerilor.

Pe grupuri de vârste, segmentul de populaţie 18-29 ani merge la teatru în procent de  27,9%, iar cei din intervalul 30-44 ani – 37,1%.

Portretul iubitorului de teatru este completat de cei cu studii superioare – 71%, venituri peste medie –  1.500 lei – circa 29%, statut social solid – 71% şi  utilizatori de internet – 82,3%.

Se remarcă faptul că justificarea pentru care bucureştenii nu merg la teatru a fost în marea majoritate a răspunsurilor, lipsa timpului – 67,1% dar şi preţul prea mare al biletelor – în cazul a 20,8% dintre răspunsuri.

Pe de altă parte există un segment al populaţiei capitalei – 15,2 % – care merge de obicei, în medie, cel puţin o dată pe lună la teatru, şi circa 24 % care spun că merg la teatru cel puţin trimestrial, însă jumătate dintre respondenţi afirmă că au mers cel puţin o dată la teatru în ultimul an.

Publicul de teatru, deşi nu agreează ideea de specializare a teatrelor pe genuri, preferă spectacolele de comedie – 68,6% dintre răspunsuri – în timp ce iubitorii de dramă se regăsesc în studiu în procent de doar 10%, iar la întrebarea dacă există vreun gen de teatru care lipseşte din peisajul bucureştean, 91% răspund că aici există o paletă suficient de largă a genurilor instituţiilor de teatru.

Cel mai important criteriu în alegearea spectacolelor pe care le vizionează îl reprezintă – pentru 87 % dintre respodenţi – distribuţia piesei. Alte criterii de alegere a piesei sunt autorul piesei – pentru 61% dintre răspunsuri -, recomandările prietenilor – 54%, numele regizorilor – 49% şi abia apoi teatrul la care se joacă spectacolul.

Din punct de vedere al notorietăţii instituţiilor de teatru, după cum era de aşteptat, cel mai apreciat este Teatrul Naţional din Bucureşti, urmat de Teatrul Nottara, Teatrul Bulandra şi Teatrul de Comedie.

Acelaşi sondaj arăta că cei mai iubiţi actori români sunt Stela Popescu şi Radu Beligan, ambii trecuţi la Domnul, dar desprindea şi două concluzii foarte importante pentru ceea ce înseamnă teatrul astăzi şi alternativele sale: în primul rând, publicul bucureştean conştientizează că este de preferat, pentru cei mici şi tineri, un spectacol de teatru în locul jocurilor pe calculator şi mai apoi, un teatru care se respectă şi este în pas cu vremurile e obligatoriu să îşi construiască un sistem online pentru vânzarea biletelor, mai bine de 40 % din public preferând această modalitate de achiziţionare.

Pe de altă parte, conform ultimelor cifre oficiale ale Eurostat, Bucureştiul se situa, cu cele 40 de instituţii teatrale, mult sub alte oraşe europene importante. Să spunem doar că Parisul are 134 de teatre, Copenhaga – 105, Bruxelles – 104, iar Budapesta 101. La nivel de ţară, dacă în Franţa există nu mai puţin de 1052 de teatre, în Danemrca sunt circa 220 iar în România aproape 170 de instituţii teatrale.

Uniunea Teatrală din România (UNITER) continuă şi în anul 2018 campania naţională „Artiştii pentru artişti”, iniţiată în anul 2002 şi derulată anual în preajma acestei date,  marcând şi astfel Ziua Mondială a Teatrului. Campania este un gest al solidarităţii de breaslă, un impuls financiar pentru artiştii vârstnici cu probleme de sănătate şi un mod de a atrage atenţia autorităţilor asupra situaţiei dificile a acestora.

În urma apelului UNITER, 18 teatre din Bucureşti şi 31 teatre din ţară au programat deja pe tot parcursul lunii martie, şi nu numai, spectacole de teatru ale căror încasări vor alimenta Fondul de Solidaritate Teatrală, fond special constituit pentru întrajutorarea artiştilor cu probleme de sănătate şi existenţă.

      

Unirea Basarabiei cu România

Pe 27 martie 1918 Sfatul Ţării a votat unirea Basarabiei cu România, Basarabia fiind astfel prima dintre provinciile istorice care s-a unit cu România. Au urmat celelalte provincii românești – Ardealul, Crișana, Banatul, Maramureșul și Bucovina – spre sfârșitul anului 1918, fiind creată România Mare.

27 martie 1918 – o zi istorică

În după-amiaza zilei de 27 martie 1918 avut loc şedinţa Sfatului Ţării pentru adoptarea unirii. Au luat cuvântul preşedintele Ion Inculeţ şi prim-minstrul român Alexandru Marghiloman, ca reprezentant al guvernului român. După aceasta, reprezentanţii români s-au retras pentru a permite desfăşurarea nestingherită a lucrărilor.

După exprimarea părerilor din partea grupurilor politice şi a minoritarilor, care, cu excepţia polonezilor, au declarat că se vor abţine, s-a trecut la vot. Unirea a fost aprobată cu 86 de voturi pentru, 3 contra şi 36 abţineri (13 deputați au fost absenți) fiind pecetluită prin următoarele cuvinte: "În numele poporului Basarabiei, Sfatul Ţării declară:Republica Democratică Moldovenească (Basarabia) în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Dunăre, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani, din trupul vechii Moldove. În puterea dreptului istoric şi dreptului de neam, pe baza principiului ca noroadele singure să-şi hotărască soarta lor de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu mama ei România. Trăiască unirea Basarabiei cu România de-a pururi şi totdeauna!”. Actul cuprinde şi 11 condiţii.

În mijlocul aclamaţiilor sălii, decizia a fost adusă la cunoştiinţa primului ministru Marghiloman, care, în numele poporului român, a guvernului României şi al Regelui, a luat act de Declaraţie şi a primit Unirea. Era, după cum avea să spună Regele Ferdinand, „înfăptuirea unui vis care demult zăcea în inimile tuturor românilor de dincolo şi de dincoace de apele Prutului”.

Elena Alistar-Romanescu , aleasă de Liga femeilor moldovence, a fost singura femeie care a votat Unirea, iar cel mai în vârstă deputat a fost Nicolae N. Alexandri care, la ziua deschiderii lucrărilor Sfatului Ţării, avea 59 de ani. Una din figurile marcante ale Sfatului Ţării a fost preotul Alexandru Baltaga. Dintre reprezentanţii minorităţilor naţionale, Unirea a fost votată doar de polonezul Felix Dudchievicz şi ucraineanul Ştefan Botnariuc.

Unirea a fost primită cu entuziasm şi satisfacţie de românii de pretutindeni şi a stimulat lupta de eliberare a românilor aflaţi sub stăpânire străină.

Aprobarea Unirii şi felicitările Regelui

Unirea Basarabiei cu România a fost salutată de Regele Ferdinand I. Suveranul, care în acel timp se afla la Bârlad, a trimis la Chişinău o telegramă.

„Cu adâncă emoţie şi cu inima plină de bucurie, am primit ştirea despre spontanul act ce s-a săvârşit la Chişinău. (…) Un vis frumos s-a înfăptuit. Din suflet mulţumesc Bunului Dumnezeu că mi-a dat în zile de restrişte să văd după o sută de ani pe fraţii basarabeni venind iarăşi la Patria-Mamă“, scria regele Ferdinand.

Efectele Unirii au fost anulate la 28 iunie 1940, când Rusia a anexat din nou Basarabia, în baza pactului secret Ribbentrop-Molotov.

Până la ședința din 27 martie 1918 a Sfatului Țării, comitetele ținuturilor din Bălți, Soroca și Orhei au fost consultate în privința Unirii cu Regatul României. Pe 27 martie, Sfatul Țării a votat în favoarea Unirii cu România cu următoarele condiții:

1. Sfatul Țării urma să ducă la bun sfârșit o reformă agrară, care trebuia să fie acceptată fără obiecțiuni de guvernul român;

2. Basarabia avea să rămână autonomă, având să aibă propriul său organ legislativ, Sfatul Țării, ales prin vot democratic;

3. Sfatul Țării avea să voteze bugetul local, urma să controleze consiliile zemstvelor și orașelor și avea să numească funcționarii administrației locale;

4. Recrutările aveau să fie făcute pe baze teritoriale;

5. Legile locale și forma de administrare puteau fi schimbate numai cu acordul reprezentanților locali;

6. Drepturile minorităților urmau să fie garantate prin lege și respectate în statul român;

7. Doi reprezentanți ai Basarabiei aveau să facă parte din guvernul central român;

8. Basarabia urma să trimită în Parlameantul României un număr de deputați proporțional cu populația regiunii;

9. Toate alegerile aveau să fie organizate pe baze democratice, urmând să se bazeze pe votul direct, egal, secret și universal;

10. Noua Constituție urma să garanteze libertatea cuvântului și a religiei;

11. Urma să fie proclamată o amnistie pentru toate persoanele care comiseseră infracțiuni politice în timpul revoluției.

12. Din cei 135 de deputați prezenți, 86 au votat în favoarea Unirii, 3 au votat împotrivă, iar 36 s-au abținut, 13 deputați fiind absenți ( lista și opțiunile la votare).

Citirea rezultatului a fost însoțită de aplauze furtunoase și strigăte entuziaste „Trăiască Unirea cu România!”.

Urmări

Timp de 22 da ani, Unirea cu România a ferit Basarabia de războiul civil rus, de tragediile colectivizării, ale Holodomorului, ale « terorii roșii » dezlănțuită de Ceka-GPU-NKVD și ale deportărilor către Gulag. Aceasta era întocmai scopul Sfatului Țării, inclusiv al delegaților ruși sau ucraineni care au votat Unirea.

În acest răstimp Basarabia a primit, conform datelor « Oficiului internațional pentru refugiați al Societății Națiunilor » întemeiat de Fridtjof Nansen, zeci de mii de refugiați din Rusia și Ucraina, majoritatea simpli civili (printre care meșteșugari sau mici prăvălieri evrei, credincioși pravoslavnici, simpli țărani ucraineni) care-și riscau viața trecând Nistrul înot sau pe ghiață sub gloanțele grănicerilor ruși (uneori și români). Dintre acești refugiați, socotiți indiferențiat « reacționari » sau « contra-revoluționari » de autoritățile sovietice, toți cei care se mai aflau în Basarabia în vara anului 1940, când Armata Roșie a ocupat țara, au fost deportați în Siberia.

Evenimente de-a lungul timpului…

• 1512: Exploratorul spaniol Juan Ponce de Leon descoperă Florida.
   

A fost primul explorator european care a ajuns în Florida, crezând inițial că Florida este o insulă.

Cea mai interesantă poveste despre aventurierul spaniol Ponce de León, primul european care a descoperit Florida, spune că el a călătorit într-acolo în căutarea legendarei fântâni ale tinereții, care avea puterea miraculoasă de a reda vigoarea și tinerețea celor care beau din apele sale. Astăzi, istoricii consideră această tradiție o simplă legendă, însă în Florida ea este destul de răspândită.

Juan Ponce de León s-a născut în Spania în 1474 și în tinerețe a luptat împotriva maurilor din Granada în cadrul Reconquistei. Apoi, în 1493, s-a alăturat ca voluntar lui Cristofor Columb în cea de-a doua expediție către Lumea Nouă, ajungând astfel în insula Hispaniola (astăzi Haiti-Republica Dominicană). S-a stabilit aici și, în 1508, a condus o expediție către Puerto Rico, în căutare de aur (pe care l-a și descoperit, din plin chiar), unde a fondat o colonie spaniolă. Cinci ani mai târziu, a condus o nouă expediție către coasta de est a Floidei, ajungând în data de 3 aprilie 1513 în locul în care astăzi se află orașul Saint Augustine. Ponce de León denumește teritoriul descoperit La Florida, deoarece ajunsese aici în sezonul Paștelui, cunoscut în Spania drept Pascua Florida și, potrivit legendei, ca o referință la „înflorirea” pe care spera să o cunoască datorită fântânii tinereții.

În 1512, Ponce de León a pornit într-o nouă expediție, de data aceasta una de colonizare, cu scopul de a fonda o colonie spaniolă în La Florida. Încercările grupului de coloniști de a-și construi o așezare au eșuat însă din cauza unui atac al amerindienilor, în timpul căruia Ponce a fost rănit de o săgeată otrăvită. Grupul s-a retras forțat către Cuba, unde exploratorul spaniol moare. Trupul său a fost readus la Puerto Rico, unde este și înmormântat; ulterior, rămășițele sale vor fi transferate la Catedrala San Juan.

După alte câteva expediții de explorare și încercări de colonizare ale Floridei făcute de spanioli și de hughenoții francezi, Pedro Menéndez de Avilés ajunge aici în 1565 și întemeiază o bază militară spaniolă la Saint Augustine. I-a măcelărit pe francezii stabiliți aici și a pus bazele primei colonii europene permanente de pe teritoriul continental al Statelor Unite de azi. Astfel, Saint Augustine este cel mai vechi oraș din SUA continentală.

Povestea despre Ponce de León și fântâna tinereții s-a dezvoltat, aparent, abia după moartea exploratorului. Ideea despre o astfel de fântână este însă mult mai veche și apare inițial Lumea Veche. Herodot scria că ea s-ar afla în Etiopia; potrivit altor autori antici, fântâna trebuia căutată în India. Întemeietorii imperiului spaniol în Caraibe au auzit zvonuri, de la indieni, despre o regiune bogată, paradisiacă, numită Bimini, astfel că expediția lui Ponce de León din 1513 a fost organizată în urma unui ordin venit de la curtea regală pentru căutarea și colonizarea acestui teritoriu. Documentul oficial vorbește despre descoperirea de aur și nu spune nimic de o fântână cu puteri miraculoase, dar cele două idei s-au dezvoltat, ulterior, împreună. În 1535, o istorie a Indiilor de Vest, realizată de Gonzalo Fernández de Oviedo y Valdés, spunea că Ponce de León spera să descopere apele magice, cu efect de întinerire, din Bimini.

Povestea a fost reluată și de alți autori și, de-a lungul timpului, s-a dezvoltat o tradiție potrivit căreia indienii din zona Saint Augustine se bucurau de vieți lungi și că aceștia i-ar fi arătat lui Ponce de León izvorul pe care îl foloseau. Spaniolul ar fi crezut că e vorba de fântâna tinereții și a băut el însuși din ea. Secole mai târziu, în 1868, un bărbat care a cumpărat un teren în apropiere de portul Saint Augustine a descoperit un izvor cu cruce de piatră lângă. Iar la începutul secolului XX, americanca Louella Day MacConnell și soțul ei au născocit un document potrivit căruia Ponce de León ar fi lăsat, lângă acest izvor, o astfel de cruce de piatră, dându-le astfel ocazia să transforme presupusa Fântână într-o atracție turistică profitabilă.

În 1934, un grup de muncitori care plantau portocali pe acel teren au descoperit rămășițe umane. De la Instititul Smithsonian a fost trimisă o echipă de arheologi, care a descoperit acolo mai bine de 100 de schelete, datând atât din perioada pre-europeană, cât și din cea a colonizării. Astăzi, în locul vechiului fort spaniol se află cunoscutul Fountain of Youth National Archaeological Park, care atrage în continuare numeroși vizitatori care testează apa din izvor.

• 1703: Rusia: Împăratul Petru cel Mare a fondat orașul Sankt Petersburg.

Sankt Petersburg este un oraș din Rusia. Se află în Rusia de nord-vest, în delta râului Neva, în partea de est a golfului Finic al Mării Baltice. A fost fondat de țarul Petru cel Mare, în 1703, ca o “fereastră către Europa”, fiind de la acea dată capitală a Imperiului Rus până în 1918. Cu cei aproape 4,5 milioane de locuitori (2002), este în ziua de azi cel de-al doilea oraș ca mărime al Rusiei, al patrulea oraș ca mărime al Europei, un centru european de cultură extrem de important și cel mai important port rusesc la Marea Baltică.

Sankt Petersburg este cel mai nordic oraș european cu peste 1 milion de locuitori. Centrul orașului este unul dintre siturile protejate de UNESCO ca parte a patrimoniului universal. The city, care a fost pentru mai bine de două secole centrul politic și cultural al Rusiei, este și în zilele noastre extrem de important și, pentru a-l onora, oamenii îl mai numesc, deseori, “Capitala Nordului”. Sankt Petersburg este centrul administrativ al Regiunii Leningrad și al Districtului Federal Nord-Vestic.

                      

• 1797: S-a născut Alfred Victor de Vigny, scriitor francez 
  
  
  

Alfred de Vigny (n. 27 martie 1797, Loches, Indre-et-Loire - d. 17 septembrie 1863, Paris) a fost poet și dramaturg francez unul dintre promotorii principali ai romantismului.

Lirica sa este gravă, sobră, reflexivă, concentrată și abordează teme majore ca: destinul geniului, sensul existenței, viața, moartea. El este, așa cum remarca Ferdinand Brunetière, singurul romantic care a avut idei generale și mai ales o concepție de viață bine gândită, pesonală, filosofică. Poezia lui Vigny este impersonală; evocând încercările la care viața supune omul, aduce în versurile sale stoicismul și trăirea demnă a tuturor sentimentelor.

• 1845: S-a născut Wilhelm Conrad Röntgen, fizician german, laureat al Premiului Nobel; (d. 1923).

Ca profesor al universității Würzburg, studiind descărcările electrice în tuburi vidate, a descoperit în anul 1895 emisia unor radiații penetrante, pe care le-a numit radiații X care, după moartea sa și în pofida testamentului său, au fost denumite raze Röntgen. În anul 1901 a fost distins cu Premiul Nobel pentru Fizică.

Motivația juriului Nobel

„ca apreciere pentru serviciile extraordinare oferite prin descoperirea remarcabilelor raze (raze X)”.

Wilhelm Conrad Röntgen a fost primul om de ştiinţă care  a observat şi înregistrat  razele  X, pe 8 noiembrie 1895.  Descoperirea  razelor  X, precum şi proprietăţile lor unice , au entuziasmat publicul larg, Röntgen devenind o celebritate aproape peste noapte, noua forma de radiatie  descoperita de el  fiind denumita “Razele  Röntgen”.

În noiembrie 1895 a descoperit că dacă tubul prin care trece sarcina electrică este izolat cu un carton negru pentru a exclude orice sursă de lumi­nă, în condițiile lucrului într-o cameră obscură, un carton care are pe una din suprafețele sale platinocianidă barică devine fluorescent, chiar dacă este la o depărtare apreciabilă de tub. Röntgen a mers mai departe și a observat că același fenomen, al înregistrării transparenței unui corp, are loc și folosind plăci fotografice. Prima radiografie din lume a fost făcută la scurt timp de către Röntgen, surprinzând pe clișeele fotografice oasele unei mâini a soției sale și inelul pe care aceasta îl purta. De aici, savantul a dedus că oasele sunt mult mai puțin permeabile pentru razele X, reliefându-se mai dur, ca și inelul soției sale. Din 1895 și-a petrecut restul vieții în laborator studiind acest fenomen.

Moartea lui, din 1923, drept urmare a unui carcinom intestinal, nu este o consecință directă a experimentelor sale cu razele X, pentru că el a fost unul dintre primii savanți care au folosit ecrane de plumb pentru protecția la radiații.

• 1855: Abraham Gesner patentează kerosenul.

Abraham Gesner (n. 2 mai 1797, Cornwallis Township, Nova Scotia, Canada; d. 29 aprilie 1864, Halifax, Nova Scotia) a fost un medic, fizician și geolog canadian. Gesner are merite deosebite ca geolog în industria petrolului.

Din anul 1825 studiază medicina la Londra, unde începe să se intereseze de științele naturale. La întoarcerea în Canada va practica medicina și în paralel efectuează studii în domeniul geologiei. În anul 1836 va publica cercetările sale petrografice din Nova Scoția. Harta întocmită de el ușurează explorările geologice în descoperirea zăcămintelor de fier și cărbune. În anul 1838 este însărcinat cu întocmirea unei hărți geologice asemănătoare despre New Brunswick. În anul 1842 se va deschide muzeul renumit New Brunswick Museum, care îi va purta numele. În perioada cercetărilor sale în domeniul mineralogiei, Gesner descoperă în anul 1846 procesul de obținere a petrolului din cărbune, produsul nou obținut fiind numit „kerosen”. În anul 1850 Gesner va întemeia „Kerosene Gaslight Company”, din Halifax, care producea petrol lampant pentru iluminarea străzilor. Firma întemeiată de Gesner se va extinde în anul 1854 sub numele de „North American Kerosene Gas Light Companya”. Pentru un timp, până la descoperirea petrolului, compania nu reușește să satisfacă necesarul crescut de combustibil. În anul 1861 Gesner publică lucrarea „A Practical Treatise on Coal, Petroleum and Other Distilled Oils”, lucrare de bază în domeniul distilării uleiului mineral. În final, firma lui Gesner va fi cumpărată de concernul Standard Oil Company, iar Gesner se va reîntoare la Halifax, unde va preda ca profesor universitar științele naturale la Dalhousie University.

• 1863: S-a născut Sir Henry Royce, fondatorul companiei de automobile "Rolls-Royce"

Frederick Henry Royce (n. 27 martie 1863 – d. 22 aprilie 1933) a fost un inginer și constructor de automobile englez, care împreună cu Charles Rolls a fondat compania Rolls-Royce Limited.

Sir Henry Royce, industriașul britanic ale cărui automobile de lux, cu prețuri exorbitante, sunt un simbol bogăției, s-a născut pe 27 martie  1863. Royce a început să lucreze la frageda vârstă de cincisprezece ani, mai înti ca mecanic-ucenic pentru compania de cale ferată Great Northern. Royce s-a bucurat de o carieră de succes ca inginer-mecanic iar la mijlocul deceniului 9 al sec. XIX, și-a făcut propriul magazin, care ulterior a devenit Royce Ltd. Royce.

 Inițial și-a concentrat compania asupra producției de motoare, macarale electrice și generatoare. Totuși, până în anul 1904, el deja dezvăluise o versiune în stare incipientă a produsului care avea să devină marca sa, automobilul de lux. Primul lot de mașini făcute de Royce, au atras atenția lui C.S. Rolls, un dealer britanic de automobile. Rolls a cumpărat primele mașini ale lui Royce și doi ani mai târziu, companiile celor doi au fuzionat, luând naștere Rolls-Royce Ltd.

• 1866: A apărut, la Viena, apoi la Pesta, ziarul Albina subvenţionat de familia Mocioni.

Albina a apărut din iniţiativa lui Vicenţiu Babeş şi Andrei Mocioni, al cărui prim număr a apărut la Viena. Din 1869 până în 1877, Vinceţiu Babeş a continuat tipărirea la Budapesta, cu toate că fusese interzis în Ungaria în 1869.

Deviza sub care apărea ziarul era: Daco-românia morală, culturală, una şi indivizibilă. Ziarul s-a remarcat printr-o atitudine antidualistă pronunţată, fapt pentru care redactorii au fost trimişi de nenumărate ori în judecată. Principalul finanţator a fost familia Mocioni. O bună parte din fonduri se trăgeau din numărul destul de mare de abonamente.

• 1871: S-a născut Ludwig Heinrich Mann, romancier german, autorul unor opere cu tematică socială, ale căror nuanțe critice au dus în cele din urmă la exilul lui, în 1933.

S-a născut la Lübeck. Era fiul cel mare al lui Thomas Johann Heinrich Mann, negustor de grâne și al soției acestuia Julia da Silva Bruhns.

Eseul semnat asupra lui Zola, cât și romanul Der Undertan i-au câștigat simpatia Weimarului, simpatie pe care și-a pierdut-o apoi prin critica la adresa societății germane, a sistemului care a dus la declanșarea primului război mondial. Romanul său, Professor Unrat, a fost ecranizat cu succes, sub numele Îngerul albastru. În acest film, Marlene Dietrich și-a dat măsura talentului său în rolul actriței Lola-Lola (după numele din roman, Rosa Fröhlich).

Împreună cu Albert Einstein, a semnat scrisoarea de protest către Liga Internațională a Drepturilor Omului, împotriva uciderii cărturarului croat Milan Sufflay, în 18 februarie 1931.

• 1879:  Prin decret semnat de domnitorul Carol I, Societatea Academică Română a fost declarată institut naţional, cu denumirea de Academia Română, având drept scop „cultura limbei şi istoriei naţionale, a literelor, a ştiinţelor şi frumoaselor arte”.
  

Academia avea trei secţii: Secţiunea literară (literatură, artă, filologie şi filosofie); Secţiunea istorică (istorie, geografie şi ştiinţe sociale); Secţiunea ştiinţifică (ştiinţe teoretice şi aplicate). 

La 30.III/11.IV.1879 va apare Legea prin care Societatea Academică Română era declarată institut naţional.

• 
  

  1889: Ministrul de externe P. P. Carp semnează actul de naştere al primei agenţii de presă a statului român – Agenţia Telegrafică a României sau Agenţia Română. 
  
  
  

Această instituţie de presă funcţiona în subordinea Ministerului Afacerilor Străine şi avea datoria „să transmită în străinătate ştiri privind România”, iar de acolo să primească şi să difuzeze „un serviciu exact şi rapid al tuturor ştirilor de interes general sau special pentru România”. 

 Agenţia Română a funcţionat până spre sfârşitul anului 1916. La 
20 mai 1949, prin decret al Consiliului de Miniştri, se hotăra înfiinţarea Agenţiei Române de Presă de pe lângă Consiliul de Miniştri denumită prescurtat Agerpres. Începând cu data de 2 ianuarie 1990, Agenţia Română de Presă Agerpres îşi încetează activitatea, din acest moment ştirile urmând să fie difuzate de Agenţia de Presă Rompres. Oficial însă, Rompres a fost înfiinţată printr-un decret semnat de preşedintele Consiliului Frontului Salvării Naţionale, Ion Iliescu, la 8 ianuarie 1990. Senatul şi Camera Deputaţilor au adoptat la 15 aprilie şi, respectiv, 24 iunie 2008, propunerea de modificare a Legii nr. 19/2003 privind organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Presă ROMPRES, al cărui articol unic prevedea: „În tot cuprinsul legii, precum şi în toate actele normative în vigoare, denumirea Agenţia Naţională de Presă Rompres se înlocuieşte cu denumirea Agenţia Naţională de Presă Agerpres”.

•  1898: Inventatorul american de origine irlandeză John Holland (1841-1914) a testat primul submarin acceptat de Marina militară a SUA („Holland VI”), proiectat şi construit de el.
  
  

Cea mai importantă persoană din istoria dezvoltării submarinului a fost profesorul John P. Holland. Lucrând la submarin în timpul său liber, l-a angajat pe o traiectorie care avea să-l transforme într-una dintre cele mai devastatoare maşini de război.

Holland s-a născut în localitatea irlandeză Liscannor, în 1840. A fost educat la şcoala călugărilor creştini din Limerick, unde a fost hirotonisit în 1858, şi apoi a predat în mai multe şcoli. Totuşi, odată cu trecerea anilor, îi venea din ce în ce mai greu să-şi urmeze vocaţia. Fiu al unui angajat al pazei de coastă, avea apă de mare în vene şi şi-a dorit dintotdeauna să navigheze în larg, dorinţă pe care nu şi-o putea îndeplini din cauza vederii sale slabe. Reuşind să fie eliberat de jurămintele depuse, în 1872 el s-a mutat împreună cu familia în America.

Holland fusese interesat de submarine încă de pe când era copil. Deşi îi lipsea o pregătire în acest domeniu, a fost autodidact în inginerie şi în desen tehnic, pentru care dovedea aptitudini deosebite. O parte a interesului lui Holland pentru submarin a fost determinată de conflictul permanent dintre Anglia şi Irlanda, pe care el îl resimţea puternic. Ştia că britanicii dispuneau de o flotă extraordinară, pe care irlandezii n-aveau cum să o învingă într-o confruntare navală directă, însă se gândea că submarinul ar putea provoca distrugeri masive fără să fie detectat.

În perioada 1874-1875, Holland a încercat să stimuleze interesul marinei americane pentru submarin, dar eforturile sale n-au fost încurajate fiindcă acesta nu reprezenta o idee nouă. Astfel, submarinul confederat Hulney a reuşit să scufunde o navă de luptă unionistă în timpul războiului civil. Este interesant că, în timpul acelei confruntări, şi submarinul Hulney a fost distrus în totalitate, fiind scufundat la rândul său.

Cu un secol mai înainte, David Bushnell inventase un submarin cu care încercase să scufunde un vas în timpul revoluţiei americane. În concluzie, Marina americană a considerat această idee drept absurdă, în parte şi din cauza faptului că Holland nu era marinar, ceea ce, desigur, era la fel de absurd, căci nu numai un marinar ar fi putut inventa un vehicul marin. Însă ideea a aprins interesul unui grup de rebeli irlandezi, fenienii.

Deşi primiseră o lovitură grea în războiul împotriva Angliei din cauza înfrângerii din Canada din 1866, câţiva dintre membri se regrupaseră în momentul în care Holland le-a expus ideea sa. El i-a impresionat suficient pentru ca aceştia să scoată 60.000 de lire din „fondul de război” pe care să le investească în acest proiect. După încheierea lucrărilor de construcţie, Holland şi fenienii s-au strâns pe malurile râului Passaic din New Jersey pentru a urmări lansarea aparatului de 4 m lungime.

Rezultatul a fost dezastruos: incapabil să plutească prea mult, submarinul s-a umplut repede cu apă şi s-a scufundat. Dar după ce a fost scos la suprafaţă şi cercetat, s-a descoperit că unul dintre muncitori nu montase două şuruburi, lăsând astfel o deschizătură prin care apa năvălise înăuntru. Submarinul a fost uscat, şuruburile au fost reinstalate, iar Holland i-a făcut personal turul inaugural. Acesta a plutit, s-a scufundat, şi - fără îndoială, spre uşurarea sa - a revenit la suprafaţă.

În timp ce lucra la finisarea aparatului, a început să conceapă un plan de atac împotriva britanicilor. Holland era perfect conştient că navele engleze erau redutabile, fapt pentru care era vitală o apropiere de ele cât mai greu de detectat. Planul său era cel al Calului Troian: un vas obişnuit, inofensiv, se va apropia cât mai mult de navele britanice, apoi va lansa submarinul printr-o trapă inferioară. Însă Holland nu a mai apucat să-şi pună planul în aplicare.

Holland era într-adevăr un om care devansase vremurile în care trăia. El teoretizase că forma optimă a unui submarin este aceea de trabuc. Însă corectitudinea ideii sale nu a fost dovedită decât mult după moartea sa, în anii 1950. Holland nu s-a îmbogăţit de pe urma invenţiei sale, iar odată cu trecerea timpului a început să aibă îndoieli în privinţa distrugerilor pe care le-ar putea provoca submarinul. Însă îngrijorarea sa a fost cel puţin spulberată în timpul celui de-al doilea război mondial, când sute de nave (chiar şi unele care transportau civili) au fost torpilate de „haite” de submarine nemţeşti, care au trimis sute de oameni în morminte acvatice.

  

• 1899: Guglielmo Marconi a realizat prima legătură telegrafică fără fir între Anglia și Franța.

Guglielmo Marconi a studiat fizica la Institutul Tehnic din Livorno şi a fost fascinat de undele electromagnetice descoperite de Heinrich Hertz. În 1894, pe proprietatea tatălui său de la Bologna, a început să caute căi de a le transforma în electricitate. Utiliza un echipament destul de rudimentar: o bobină de inducţie cu eclator și un detector de unde electromagnetice cu pilitură la receptor. În anul următor a reuşit să transmită pe distanţă scurtă, trimiţând un semnal radio fratelui său, aflat în afara câmpului vizual, pe celălalt versant al unui deal. În acel moment, Marconi şi-a dat seama că experienţa lui marca începutul unei noi ere.

După aceea, s-a străduit să extindă zona de transmisie. A descoperit că o antenă verticală mărea distanţa la peste 1,5 kilometri, o îmbunătăţire semnificativă. Punând reflectoare în jurul antenei pentru a concentra semnalul într-un fascicul a fost capabil să mărească şi mai mult distanţa.

Marconi era convins că descoperise ceva de o importanţă enormă cu toate acestea, s-a bucurat de prea puţină încurajare în Italia. Rudele mamei lui l-au convins să îşi ducă invenţia în Anglia, unde avea şanse mai mari să fie apreciată, şi s-a dovedit că au avut dreptate. În februarie 1896, Marconi a ajuns la Londra şi s-a întâlnit cu William Peel inginerul – şef al Poştei. Preece i-a dat toate încurajările de care avea nevoie şi Marconi şi-a obţinut primul brevet pentru telegrafie fără fir la în 1896.

Marconi a făcut câteva demonstraţii ale sistemului său de telegrafie fără fir, folosind zmeie şi baloane pentru a da mai multa înălţime antenelor şi a extinde distanţa de transmisie. În acest fel a reuşit să transmită semnale radio la şase kilometri pe câmpia Salisbury şi pe o distanţă dublă peste Canalul Bristol. Demonstraţiile şi prelegerile de promovare a tehnologiei ţinute de Preece au atras un mare interes public în Anglia şi peste hotare.

În acest punct, italienii au devenit interesaţi. Marconi a putut instala o staţie radio în La Spezia şi s-a stabilit o legătură de comunicaţii cu navele militare aflate pe o rază de 20 de kilometri. Un mare pas înainte a fost făcut în 1898, când a instalat o staţie în Kent pentru comunicarea cu Wimereux din Franţa, localitate aflată la 50 de kilometri distanţă; a folosit-o pentru a trimite semnale peste Canalul Mânecii. Doi ani mai târziu, cu bani de la vărul lui, Jameson Davis, Marconi a înfiinţat Compania de Telegrafie Fără Fir Marconi. Marele progres adus de invenţia spectaculoasă a lui Marconi a constat în faptul că permitea comunicarea practică între locuri aflate la distanţe apreciabile între care nu există un fir de legătură – de unde şi denumirea de „fără fir”.

Invenţia lui Marconi nu produsese încă surprizele cele mai mari. Fizicienii erau de părere că exista o limită naturală a distanţei pe care puteau fi transmise undele radio, impusă de curbura Pământului. Limita ar fi putut fi undeva în jurul a 150 de kilometri. În decembrie 1901, Marconi a dovedit că fizicienii se înşelau. Saltând undele radio peste straturile superioare ale atmosferei, a reuşit să trimită semnale în codul Morse de pe un ţărm al Atlanticului pe celălalt, de la Poldhu, din Cornwall, la St. Johns, în Newfoundland. Succesul acesta a făcut senzaţie. Principiul transmisiei radio internaţionale, ba chiar intercontinentale, ferm consacrat.

Marconi şi-a dezvoltat constant sistemul, ajungând, în 1918, să poată imite semnale radio de jur împrejurul lumii, din Anglia în Australia. Pentru invenţia lui epocală, una din cele câteva care au transformat secolul al XX-lea, Marconi a primit Premiul Nobel pentru Fizică, alături de Karl Braun. Invenţia lui Marconi a făcut posibilă comunicarea instantanee între oricare două puncte ale lumii. La început a fost folosită şi pentru mesaje, dar mai târziu şi-a găsit utilitatea în divertisment iar în cele din urmă, a dat naştere televiziunii. Fără nici cea mai mică intenţie, Marconi a lansat era divertismentului în masă.

• 1907: Aflat la Paris, Constantin Brâncuşi, ucenic al sculptorului August Rodin, a hotărât să părăsească atelierul acestuia, spunând celebrele cuvinte: „Sub umbra unui stejar nu poate creşte iarbă”. Începând cu acel an, Brâncuşi a părăsit modelajul tradiţional, lucrând direct în piatră.

 

• 1908: S-a născut Șerban Țițeica, fizician român, profesor universitar, 

membru al Academiei Române (1955) și vicepreședinte al acesteia (1963-1985); considerat drept fondatorul școlii române de fizică teoretică.

A făcut cercetări în domeniul termodinamicii, a fizicii statistice, mecanicii cuantice, fizicii atomice și în fizica particulelor elementare.

În paralel, a ocupat funcții importante în managementul cercetării științifice naționale și internaționale: a fost șeful secției de fizică teoretică din Institutul de Fizică al Academiei (1951-1955); director adjunct științific al Institutului de Fizică Atomică (apoi al Institutului Central de Fizică) din București/Măgurele (1955-1976); membru, ca reprezentant permanent al României, în consiliul științific al Institutului Unificat de Cercetări Nucleare din Dubna (1956-1981) și vicedirector al aceluiași institut (1962-1964).

A fost redactor șef adjunct, apoi redactor șef, al revistelor de specialitate ale Academiei Române: Studii și Cercetări de Fizică și Revue Roumaine de Physique (1956-1985).

A adus contribuții originale în domenii variate ale fizicii teoretice: rezistența metalelor în câmp magnetic, absorbția razelor corpusculare grele în materie, teoria pozitronului și polarizarea vidului, radiația electromagnetică multipolară, termodinamică și mecanică statistică, dezintegrarea pionilor în muoni și neutrini, reprezentările algebrelor Lie ale grupurilor unitare și ortogonale. În colaborare cu Costin D. Nenițescu, a publicat și lucrări de cinetică chimică organică.

Studiind mișcarea unui colectiv de particule punctuale încărcate cu sarcini electrice, aflate sub influența unor câmpuri electrice și magnetice create prin însăși mișcarea particulelor, a dat o formulare relativist invariantă ecuațiilor de evoluție a acestor colective și o formulare covariantă legilor statisticii.

Șerban Țițeica a fost un neîntrecut profesor, care își cucerea auditoriul prin vastitatea cunoștințelor ca și prin claritatea și eleganța expunerilor.Timp de patru decenii, a ținut succesiv cursuri de analiză matematică, structura materiei, mecanică analitică, termodinamică și fizică statistică, electrodinamică, teorie cuantică veche, mecanică cuantică. A inițiat cursuri speciale de fizică teoretică: mecanică cuantică avansată, teoria nucleului atomic, elemente de teoria grupurilor și algebrelor Lie. A fost profesorul preferat al multor generații de studenți, îndrumătorul unor excelente teze de doctorat, mentorul admirat al unor fizicieni de valoare, fondatorul unei active și prestigioase școli românești de fizică teoretică.

• 1914: A fost înfiinţat Comitetul Olimpic Român (COR),

 recunoscut, în acelaşi an, de Comitetul Internaţional Olimpic (CIO), organizaţie ce aparţine Mişcării Olimpice. NOTĂ: Pe 23 aprilie 2004 a avut loc Adunarea Generală în cadrul căreia Comitetul Olimpic Român (COR) a devenit Comitetul Olimpic şi Sportiv Român (COSR), iar în data de 15 noiembrie a aceluiaşi an, a avut loc Adunarea Generală în cadrul căreia au fost aleşi primii membri din conducerea COSR.

• 1918:  În prezenţa prim-ministrului României Al. Marghiloman, Sfatul Ţării al Republicii Democratice Moldoveneşti a votat actul Unirii cu România. 

Unirea cu România a fost aprobată cu o largă majoritate de voturi: 86 pentru, 3 contra, 36 abţineri, 13 absenţi.

După votare, prim-ministrul român Marghiloman a venit cu o declaraţie în care afirma: În numele poporului român şi al Regelui său Majestatea Sa Ferdinand I, iau act de hotărârea Sfatului Ţării şi proclam Basarabia unită, de data aceasta pentru totdeauna, cu România una şi indivizibilă.

În Actul Unirii se menţiona: În numele poporului Basarabiei, Sfatul Ţării declară: Republica Democratică Moldovenească (Basarabia), în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă acum o sută de ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric şi dreptului de neam, pe baza principiului că noroadele singure să-şi hotărască soarta lor, de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu Mama sa, România.

Să aveți o zi frumoasă!