29 Decembrie

Este a 363-a zi a anului.
Au mai rămas 2 zile până la sfârşitul anului.
Soarele răsare la 07 h 51 m şi apune la 16 h 44 m.

Citatul zilei

Evenimente de-a lungul timpului...

• 1776: S-a născut  Charles Macintosh, chimist britanic, inventatorul impermeabilului ; (d.25.07.1843).

A inventat  mai multi coloranti si a brevetat un procedeu de conversie a fierului in otel la temperatura inalta.

A  brevetat  in 1823 un material impermeabil care i-a luat numele, fiind in general ortografiat mackintosh, nume care a  fost dat  impermeabilelor confectionate din acest material in Marea Britanie.

• 1800: S-a născut Charles Goodyear, chimist american

Charles Goodyear (n. 29 decembrie 1800 - d. 1 iulie 1860) a fost un inventator american, cunoscut pentru faptul că în 1839 a descoperit un procedeu de vulcanizare a cauciucului. Ulterior, a perfecționat acest procedeu și l-a patentat la data de 15 iunie 1844.

A lucrat încă din tinerețe în fabrica tatălui său, unde se produceau unelte agricole și accesorii metalice. A încercat să conducă o afacere proprie, dar a eșuat.

A descoperit întâmplător că, dacă este tratat cu sulf și tratat termic, cauciucul nu mai este rigid la temperaturi joase, că își menține elasticitatea și astfel devine posibilă utilizarea acestui material la nivel industrial. A numit acest procedeu vulcanizare.

Charles Goodyear, faimos in zilele noastre pentru inventarea cauciucului vulcanizat.

In stare naturala cauciucul este lipicios si devine moale la frig si rigid la temperaturi joase. Goodyear a descoperit, accidental, ca daca este amestecat cu sulf si tratat termic, cauciucul isi pastreaza elasticitatea, chiar si la temperaturi extreme.

El a numit acest proces "vulcanizare", proces datorita caruia este posibila folosirea cauciucului pe scara industriala, aceasta afacere producand milioane de dolari, dar nu pentru Goodyear. Goodyear a trait in saracie din cauza incalcarilor pe scara larga a brevetelor sale, fiind urmarit si de ghinion in afaceri, pana la moartea sa in anul 1860.

• 1837: Palatul de Iarnă din Sankt Petersburg, o reședință a țarilor, arde complet. Focul durează 30 de ore.

Palatul de iarnă (în limba rusă Зимний Дворец) din Sankt Petersburg, Rusia a fost construit între 1754 și 1762 ca reședință de iarnă a țarilor ruși. A fost proiectat de Bartolomeo Rastrelli, în stil baroc, este colorat în verde și alb, are 1.786 de uși și 1.945 de ferestre.

Țarina Ecaterina cea Mare a Rusiei a fost prima șefă de stat care a locuit în acest palat.

În 1837, un mare incendiu a distrus o mare parte a interiorului palatului. Ţarul a fost de neînduplecat şi a ordonat ca într-un an totul să fie refăcut. Date fiind dimensiunile extraordinare, ar fi fost imposibil, dar ordinul trebuia executat, aşa că oamenii au lucrat în continuu chiar şi în timpul geroasei ierni cu multe grade minus în termometre. Un nobil rus vorbea astfel de cei 6000 de oameni care au fost angajaţi pe timpul iernii ca să lucreze la refacerea palatului; morţi, din cauza frigului, au fost în fiecare zi, dar erau repede înlocuiţi cu alţi oameni capabili să muncească şi să moară apoi, tot de frig. Cu toată opulenţa pe care o promova, ţarul a ales ca dormitorul lui să fie unul spartan: cu un pat tare de campanie, cu câteva hărţi, o icoană şi... atât. Nicio decoraţiune impresionantă.

După Revoluția din Februarie 1917 din Rusia, Palatul de iarnă a devenit sediul Guvernului Provizoriu Rus.

Asaltul asupra Palatului de iarnă din 25 octombrie/7 noiembrie 1917 de către forțele bolșevice a reprezentat oficial începutul Marii Revoluții Socialiste din Octombrie. Semnalul pentru pornirea asaltului a fost dat la orele 21:45 printr-o lovitură de tun, trasă cu un proiectil de manevră, de pe crucișătorul Aurora, care mai există și azi, ancorat în Sankt Petersburg.

Alb şi verde la exterior, aur în interior

Din exterior, palatul se înfăţişează ca o construcţie imensă, decorată în stucaturi impresionate şi în şi în stil baroc. Totul e zugrăvit în alb şi verde. Faţada principală are 250 metri lungime şi 30 metri înălţime. În interior, se împletesc barocul şi neoclasicul.

1945 de geamuri, 1500 de camere şi 117 de scări avea iniţial palatul. Între timp, interiorul a fost modificat, iar unele camere au fost unite pentru a se construi galerii impresionante.

La parter se găseau odinioară birouri şi oficii domesticii, la etajul al doilea – apartamentele pentru înalţii oficiali şi pentru seniorii curţii, iar la primul etaj îşi aveau reşedinţele membrii familiei imperiale. Totul era mare şi opulent, pentru că Palatul de Iarna era conceput în fapt ca un şir de palate mai mici. Şi ţarul şi ţareviciul, şi ţarina şi ţarevna aveau nevoie de apartamente, de saloane de primire etc.

Şi pentru că Palatul de iarnă a fost reşedinţă imperială mulţi ani, existau şi încăperi capabile să găzduiască mii de oameni. La masa din imensa sufragerie puteau lua loc 1000 de oaspeţi, în timp ce camerele de stat putea găzdui 10000 de oameni: toţi stând în picioare, pentru că scaune nu existau. Temperatura din interior? Ei bine, în timp ce afară gradele „îngheţau”, înăuntru înfloreau plante exotice.

Şi tot la capitolul opulent se înscrie şi Marea Biserică a Palatului, o încăpere ce depăşea stadiul de capelă. Aici avea loc nunţile din familia Romanov, după un ritual rigid şi întotdeauna urmat cu sfinţenie. Mireasa era îmbrăcată în camera cu desene din malachit, venea prin camerele de stat şi ajungea în Marea Biserică.

Mare era cuvântul care definea, surprinzător e adevărat, şi locuinţele servitorilor. Se spune, de pildă, că unul dintre servitori şi-a adus pe ascuns familia aici şi toţi aveau loc în spaţiul destinat lui. Au fost descoperiţi din cauza vacii pe care o aduseseră în palat pentru a avea lapte proaspăt. Se pare că până la incendiul din 1837, în palat existau mai multe  vaci, ţinute în apropiere de camerele doamnelor de onoare, tocmai pentru a asigura hrană proaspătă.

Ultimul mare bal de la palat a avut loc în 11-13 februarie 1903. Familia imperială a îmbrăcat costume de secol XVII, bogat împodobite şi aduse special pentru ei de la Kremlin, iar petrecerea a ţinut trei zile. Se simţea însă deja o Rusie nouă şi ostilă.

Un muzeu pentru toţi

Nicolae I a avut ideea ca o parte din palat şi impresionantele colecţii de artă să fie deschise pentru publicul larg; în consecinţă Muzeul Imperial Ermitaj s-a deschis oficial în 5 februarie 1852.  Din ordinul ţarului, toţi vizitatorii trebuiau să îmbrace haine de seară, chiar dacă vizita la muzeu avea loc dimineaţa.

În 1917, Palatul a avut mult de suferit: după instaurarea guvernului provizoriu, palatul a fost luat cu asalt şi se pare că s-au produs multe distrugeri, mai ales în apartamentele familiei imperiale. În 30 octombrie 1917, palatul a fost declarat parte a muzeului public Ermitaj şi deci putea fi vizitat de oricine. În anii ce au urmat, toate simbolurile imperiului şi ale familiei imperiale trebuia să dispară şi comori ale palatului au fost fie vândute pe bani grei, fie oferite cadou unor demnitari. Şi unele denumiri ale încăperilor au fost schimbate, pentru a nu mai aminti de perioada ţaristă.

Astăzi, palatul de Iarnă face parte din Muzeul Ermitaj, unul dintre cele mai mari şi mai vechi muzee ale lumii. Aproximativ 3 milioane de exponate se găsesc în patrimoniul instituţiei, incluzând cea mai mare colecţie de picturi din lume. Muzeul ocupă şase clădiri istorice (incluzând Palatul de Iarnă) şi are câteva centre expoziţionale în străinătate. Doar colecţiile de artă vestică europeană sunt expuse în 120 de încăperi.

Ce se poate vedea la Ermitaj? Orice. De la artă egipteană la artă modernă şi bijuterii.

Colecţiile de artă antică sunt expuse în clădirile Noului Ermitaj şi în cele ale Vechiului Ermitaj, iar unele dintre cele mai cunoscute încăperi de aici sunt Holul celor 20 de Coloane şi Camera marelui Vas: aici este adăpostit un vas Kolyvan, înalt de 2,57 metri  şi cântărind 19 tone. Este făcut din jasp şi a fost aşezat în clădire, înainte ca pereţii să fie ridicaţi. Camera Atena, bibliotecă pe vremea ţarilor, are un parchet decorat cu mozaic de secol IV descoperit la o veche biserică creştină din Chersonesos. Colecţiile de artă antică cuprind artefacte elene din mileniul III până în secolul al V-lea î. Hr. , artă romană şi italiană din secolele IX î. Hr – IV Hr. Printre acestea se află şi renumitul Cameo Gonzaga, o piatră preţioasă gravată.

Din secolele IV-III î. Hr. provine o importantă colecţie de artefacte descoperite pe teritoriul Rusiei, iar printre vedete se numără cel mai vechi covor ţesut şi un car de luptă din lemn, foarte bine conservată.

Sub strictă supraveghere este permisă vizitarea galeriilor tezaur, acolo unde sunt adăpostite bijuterii provenind din secolul al IV-lea î. Hr. până în secolul nostru. Aici se poate vedea, printre altele, un ceas de aur din secolul al XVIII-lea, realizat de James Cox. Apoi te întâlneşti cu multă artă italiană şi spaniolă, olandeză, flamandă, germană şi franceză, rusă etc.

La capitolul artă, Ermitajul a rezervat surprize: în 1995, de pildă, s-a descoperit că una dintre ultimele picturi ale lui Van Gogh – Casă albă în noapte -  era în posesia Ermitajului, deşi vreme de decenii se credea că era pierdută.

• 1843: S-a născut  în castelul Monrepos din Neuwied  pe Rin, regina Elisabeta a României ( Elisabeth Pauline Ottilie Luise zu Wied ), soţia regelui Carol I al României.

Elisabeta era fiica lui Hermann, prinț de Wied. În 1869 Principesa Elisabeta de Wied s-a casatorit  cu Domnitorul Carol I al României, devenind astfel în 1881 prima regină a României în urma recunoașterii țării drept regat atât de Poarta Otomană cât și de marile Puteri Europene după Razboiul de Independenta a României de la 1877.

A fost poetă și prozatoare, o admiratoare sinceră a poetului român Mihai Eminescu, pe care l-a recompensat cu ordinul Bene Merenti , însoțit de o importantă sumă de bani. Poetul a refuzat să ridice premiul, profesând opinii antidinastice. Era o pasionată cititoare a poemelor sale, după cum rezultă dintr-o scrisoare trimisă de Titu Maiorescu  lui Eminescu in care  îi transmitea  poetului că la curtea de la Castelul Peleș doamnele de curte și regina însăși au învățat deja poeziile sale pe de rost!

Pseudonimul literar al reginei Elisabeta I a României era Carmen Sylva, ceea ce se traduce din limba latină prin „Cântecul pădurii”. Maiestatea Sa se fotografia în fața mașinii de scris și este cunoscut faptul că în prima reclamă publicitară din lume de tip testimonial, pentru o companie producătoare de mașini de scris apărea chiar regina României.

Casa regală a României, nefiind prea bogată, își completa veniturile din publicitate!

A fost supranumită regina scriitoare: a scris poeme, basme, povestiri, romane, lucrări cu caracter memorialistic. A tradus din opera lui Pierre Loti. Reședința ei preferată era Castelul Peleș, unde își ținea și biblioteca.

L-a ajutat pe George Enescu în drumul devenirii sale de mare compozitor, prin construirea lângă Castelul Peles  a unei săli de concerte special concepută pentru el și prin dăruirea unei viori construită de celebrul lutier  italian Amati.

In 1909, Regina Elisabeta a înființat „Azilul orbilor Regina Elisabeta” pe strada Vatra Luminoasă din București, care funcționează și în prezent, acest centru având un liceu pentru cei cu deficiențe vizuale, o școală postliceală sanitară etc.

Regina Carmen Sylva  și-a devotat întreaga ei viață desăvârșirii spirituale și carierei de scriitor. A scris în mai multe limbi, fiind fluentă și perfect inteligibilă în germană, franceză, engleză și română. Cunoștea la perfecție limba latină și limba greacă.

A scris enorm, peste o mie de poezii, nouăzeci de nuvele strânse în patru volume antologice, treizeci de opere dramatice și patru romane. A scris în limba germană, uneori chiar cu caractere gotice. Opera ei a fost transpusă în limba română de Mihai Eminescu, George Cosbuc,Mite Kremnitz sau Adrian Maniu. S-a afirmat adesea că poemul Peste vârfuri al lui Mihai Eminescu ar fi doar versiunea modificată în limba romana  a unui poem scris în limba germana de poeta regina Carmen Sylva.

Regina Elisabeta a murit la 18 februarie 1916, cu puțin timp înainte ca România să declare război Germaniei.Mormântul Maiestății Sale se găsește la Mănăstirea Arges, unde sunt îngropați toți regii și reginele României.

 Muştele sunt ca şi ziariştii: pentru asemenea fiinţe, nimic nu este sfânt. (Carmen Sylva din Cugetări şi impresii)

„Cultura te urcă pe culmile gândirii; educaţia te învaţă să cobori până la cei umili.” (Carmen Sylva)

• 1891: Inventatorul american Thomas Edison a patentat radioul.

Thomas Alva Edison (n.11 februarie 1847 Milan, OH, SUA – d.18 octombrie 1931, West Orange, NJ, SUA), important inventator și om de afaceri american al sfârșitului de secol XIX și început de secol XX. A fost cunoscut și ca "Magicianul din Menlo Park", fiind și cel mai prolific inventator al timpului prin aplicarea practică a descoperirilor științifice (1093 brevete). A fost un autodidact, însă acest lucru nu l-a împiedicat să realizeze invenții în domeniul electricității (becul cu filament), al telefoniei, al sistemului de transmisie multiplă a telegramelor, al înregistrării mecanice a sunetului (fonograful) și al cinematografiei - kinetoscopul.

Thomas Alva Edison (n.11 februarie 1847 Milan, OH, SUA – d.18 octombrie 1931, West Orange, NJ, SUA) – foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

Thomas Alva Edison a fost un important inventator și om de afaceri american al sfârșitului de secol XIX și început de secol XX. A fost cunoscut și ca „Magicianul din Menlo Park”, fiind și cel mai prolific inventator al timpului prin aplicarea practică a descoperirilor științifice (1093 brevete). A fost un autodidact, însă acest lucru nu l-a împiedicat să realizeze invenții în domeniul electricității (becul cu filament), al telefoniei, al sistemului de transmisie multiplă a telegramelor, al înregistrării mecanice a sunetului (fonograful) și al cinematografiei – kinetoscopul.

În lumea industriei introduce noțiunea de producție de serie.

Pentru meritele sale, Academia Americană de Arte și Știință îi acordă în anul 1895 „Premiul Rumford” pentru activitatea din domeniul electricității și în anul 1915 „Medalia Franklin” pentru contribuția sa pentru binele umanității.

• 1893: Oficierea căsătoriei dintre Principele Ferdinand de Hohenzollern, moștenitor prezumtiv al tronului României, cu principesa Maria (fiica Ducelui Alfred de Edinburgh–Coburg și a Marii Ducese Maria a Rusiei) la Sigmaringen, în Germania.

Ferdinand şi Maria s-au cunoscut la castelul Wilhemshohe, unde fusese în prizonierat împăratul Napoleon al III-lea după capitularea de la Sedan. Ferdinand, ca ofiţer prusac, participă aici la un banchetul dat de Kaiser la încheierea manevrelor militare. Adolescenta Maria, invitată din Anglia, stă alături de prinţul Ferdinand, dar idila lor nu se înfiripă.

Ferdinand este prea trimid, iar Maria nu pare interesată. Persoanele din anturajul celor doi îi vor împreună, fie din raţiuni sentimentale, de rudenie sau politice. În perioada următoare cei doi vor fi plasaţi alături la banchete, recepţii, ceremonii. La Munchen, în martie 1892, după ce Ferdinand află chiar de la Kaiser ce se punea la cale, o cere în căsătorie pe Maria care acceptă.

Pentru desfăşurarea ceremoniei s-a optat pentru Sigmaringen. Terasa castelului de aici era cât un teren unde se putea organiza un turnir. Nuntaşi au venit din toată lumea aristocrată a Europei: împăraratul Wilhelm al II-lea al Germaniei şi marele duce de Connaught care o reprezenta pe regina Victoria. A venit marele duce de Alexis, trimis al ţarului, un paşă din partea sultanului. Din rândul marilor familii domnitoare doar cea italiană lipseşte.

Căsătoria a avut loc în după-amiaza zilei de 29 decembrie. Mai întâi cununia civilă, apoi cea catolică. Mireasa de 17 ani e condusă la altar, cu inima strânsă, de tatăl ei, ducele de Edinburgh. Urmează ceremonia anglicană, oficiată de Mr. Lloyd, trimis de regina Victoria.

La câteva zile după nuntă şi o scurtă vacanţă la Krauchenwies, tânăra pereche vine spre ţară. Zăbovesc la Munchen şi Viena. Prin Ardeal călătoresc noaptea, pentru a evita manifestările românilor şi de a avea probleme cu  Austro-Ungaria. În ţară sunt primiţi cu un entuziasm pregătit, dar sincer. Intrarea se face pe la Predeal, unde sunt întâmpinaţi de generalul Barozzi şi de prefectul de Prahova. La Chitila îi aşteaptă cel de Ilfov.

La Gara de Nord din Bucureşti tinerii sunt întâmpinaţi de rege, miniştri şi primarul Capitalei, Grigorie Trandafil. De la gară se merge la Mitropolie. Peste tot casele sunt decorate. Şcoala este întreruptă între 23 şi 26 ianuarie pentru ca elevii să participe la frumoasa sărbătoare. Se ţine o slujbă unde participă toată lumea bună a României. 

Să aveți o zi frumoasă!

6 Septembrie

Este a 249-a zi a anului. 
Au mai rămas 116 zile până la sfârșitul anului.
Soarele răsare la 6 h 44 m și apune la 19 h 43 m.

Citatul zilei

„Nou? Da ce-i astăzi nou sub soare? Nu sunt toate trecute? Nu sunt toate vechi? Nu-i cinstea veche, încât n-o mai găseşti pe pământ? Nu-i patriotismul vechi, încât de-abia îi mai afli numele în gura procleţilor? Nu sunt, în sfârşit, vechi, paragine de vechi, toate virtuţile şi toate viţiurile, pân' şi moda? Ş-apoi mai ai încă pretenţie să ne arăţi ceva nou, şi încă ce? Un nou chip de a face curte!” ( Mihail Kogălniceanu în Nou chip de a face curte)

Evenimente de-a lungul timpului…

• 1522: S-a încheiat prima expediţie navală în jurul lumii iniţiată de Fernando Magellan. 

Unul dintre cele cinci vase ale navigatorului portughez, „Victoria”, a acostat în portul Sanlýcar de Barrameda din Spania, fiind prima navă care a înconjurat globul. „Victoria” l-a avut ca şi comandant pe Juan Sebastian de Elcano. Acesta a devenit căpitanul navei după ce Magellan a fost ucis în aprilie 1521, în insulele Filipine. Majoritatea membrilor echipajului nu a supravieţuit îndelungatei călătorii, marinarii fiind răpuşi de bolile tropicale contactate sau de scorbut. Din 265 de oameni care se aflau la bordul celor cinci corăbii, au mai rămas în viaţă până la final doar 115.

Călătoria lui Magellan în jurul lumii a început în 1519, acesta căutând un drum prin Vest, spre Insulele Moluce, din Indonezia. În cursul expediţiei, navigatorul a descoperit strâmtoarea care îi poartă numele şi care face legatură dintre Oceanul Atlantic şi Pacific. Magellan nu a reuşit să ajungă la destinaţie, fiind ucis de băştinaşii din insula Mactan. Numele său se leagă de una dintre cele mai strălucite călătorii din istoria descoperirilor geografice.

• 1757: S-a născut Marie Joseph du Motier-La Fayette, marchiz , general şi om politic francez, care a participat la „Războiul de independenţă” din America de Nord, iar mai apoi la „Revoluţia burgheză” din Franţa. 

S-a alăturat cauzei revoluţionarilor nord-americani dupe ce coloniştii şi-au declarat independenţa faţă de Marea Britanie. Marchizul francez a devenit un apropiat al generalului George Washington, viitor preşedinte al SUA. Congresul american i-a oferit o răsplată de 200.000 de dolari pentru ajutorul dat în lupta pentru independenţă. Întors în Franţa,  s-a implicat în „Revoluţia franceză”, susţinându-i pe monarhiştii constituţionali. În 1789 a devenit membru al Adunării Naţionale, unde a luptat pentru adoptarea unei legi a drepturilor individuale, similară cu „Bill of Rights” din SUA.

• 1766: S-a născut Dalton John, fizician şi chimist englez, considerat părintele teoriei atomiste moderne (1808).

Reluând teoria anticilor, el afirma că toate corpurile sunt alcătuite din particule numite atomi, pe care i-a imaginat ca sfere de mase și dimensiuni diferite; a studiat o anomalie a vederii în perceperea culorii, pe care el însuşi o avea (daltonismUL) şi a formulat prima teorie atomică (1808) (D. 27 iulie 1844).

 Principalele lui preocupări științifice au fost în domeniul meteorologiei, al analizei aerului și al comportării amestecurilor de gaze, acestea din urmă ducându-l la enunțarea teoriei atomice.

A avut preocupări științifice în domeniu meteorologiei , al analizei aerului și al comportării amestecurilor de gaze, acestea din urmă ducându-l la enunțarea teoriei atomice .

În legătură cu legea sa, a presiunilor partiale ale gazelor, a publicat în 1805 primul tabel de greutăți „atomice” (de fapt greutăți echivalente). În 1808 a publicat o lucrare completă asupra teoriei atomice și a legilor proporțiilor simple și multiple fiind considerat părintele teoriei atomiste moderne.

Reluând teoria anticilor, el afirma că toate corpurile sunt alcătuite din particule numite atomi, pe care i-a imaginat ca sfere de mase și dimensiuni diferite.

• 1817: S-a născut Mihail Kogălniceanu, om politic de orientare liberală, avocat, istoric și publicist român, unul dintre cei mai influenți intelectuali români ai generației sale (situându-se pe curentul moderat al liberalismului); prim-ministru al României (1863), după Unirea din 1859, iar mai târziu a servit ca Ministru al Afacerilor Externe, sub domnia lui Carol I.

Mihail Kogălniceanu (n. 6 septembrie 1817, Iași – d. 1 iulie 1891, Paris) a fost un om politic de orientare liberală, avocat, istoric și publicist român originar din Moldova, care a devenit prim-ministru al României la 11 octombrie 1863, după Unirea din 1859 a Principatelor Dunărene în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, și mai târziu a servit ca ministru al Afacerilor Externe sub domnia lui Carol I. A fost de mai multe ori ministru de interne în timpul domniilor lui Cuza și Carol. A fost unul dintre cei mai influenți intelectuali români ai generației sale (situându-se pe curentul moderat al liberalismului). Fiind un liberal moderat, și-a început cariera politică în calitate de colaborator al prințului Mihail Sturdza, în același timp ocupând funcția de director al Teatrului Național din Iași și a publicat multe opere împreună cu poetul Vasile Alecsandri și activistul Ion Ghica.

A fost redactor șef al revistei Dacia Literară și profesor al Academiei Mihăileane. Kogălniceanu a intrat în conflict cu autoritățile din cauza discursului inaugural cu tentă romantic-naționalistă susținut în anul 1843. A fost unul dintre ideologii Revoluției de la 1848 în Moldova, fiind autorul petiției Dorințele partidei naționale din Moldova.

După Războiul Crimeii, prințul Grigore Alexandru Ghica l-a însărcinat cu elaborarea unui pachet de legi pentru abolirea robiei romilor. Împreună cu Alecsandri, a editat revista unionistă Steaua Dunării, a jucat un rol important în timpul alegerilor pentru Divanurile ad-hoc, și l-a promovat cu succes pe Cuza, prietenul său pe tot parcursul vieții, la tron.

Kogălniceanu a susținut prin propuneri legislative eliminarea rangurilor boierești și secularizarea averilor mănăstirești. Eforturile sale pentru reforma agrară au dus la o moțiune de cenzură, care a declanșat o criză politică care a culminat cu lovitura de stat din mai 1864, provocată de Alexandru Ioan Cuza pentru implementarea reformei. Cu toate acestea, Kogălniceanu a demisionat în 1865, în urma conflictelor cu domnitorul. După un deceniu, a pus bazele Partidului Național Liberal, dar mai înainte de a jucat un rol important în decizia României de a participa la Războiul Ruso-Turc din 1877-1878, război care a dus la recunoașterea independenței țării. În ultimii ani de viață a fost o figură politică proeminentă, președinte al Academiei Române și reprezentant al României în relațiile cu Franța.

După ce s-a retras din viața politică, Kogălniceanu, care fusese ales ca membru al Secțiunii Istorice a Academiei Române în 1868, a fost președinte al Academiei între 1887 și 1889. Îmbolnăvindu-se grav în 1886, el și-a petrecut ultimii ani publicând documente istorice din fondul Eudoxiu Hurmuzachi, mediatizând descoperirile arheologice din perioada Greciei și Romei antice în Dobrogea de Nord, și colecționând documente străine legate de istoria României. Unul din ultimele sale discursuri, ținut în fața Academiei în prezența regelui Carol I și a soției sale Elisabeta de Wied, a fost un sumar al întregii sale cariere de om politic, intelectual și funcționar public. În august 1890, în timp ce călătorea prin regiunea austriacă Vorarlberg, a aflat cu tristețe vestea morții în Mircești a lui Alecsandri. El i-a scris Paulinei, soția acestuia, rugând-o: „Nu am putut fi prezent la înmormântare, [de aceea] îmi permiteți, doamnă, întrucât nu am apucat să-l mai sărut nici viu nici mort, cel puțin să-i sărut mormântul!”

Mihail Kogălniceanu a murit la Paris în timpul unei operații, iar locul său de la Academie a fost luat de Alexandru Dimitrie Xenopol. A fost înmormântat la Cimitirul Eternitatea din Iași.

• 1819: S-a născut Nicolae Filimon, prozator român, autor de nuvele romantice și realist-satirice și primul critic muzical român.

 Cea mai importantă operă a sa este romanul „Ciocoii vechi şi noi” (1863). Romanul este o frescă a societății românești la începutul secolului al XIX-lea.

Nicolae Filimon, fiul preotului Mihai sin Mihai de la biserica Enii, s-a nascut in anul 1819.

Intre 1831-1833, viitorul scriitor urmeaza doua clase la Colegiul „Sf. Sava”.

Intr-o scrisoare catre Vasile Alecsandri, Ion Ghica relateaza ca pe langa grupul cantaretilor bisericesti, numiti psalti, din care facea parte si Anton Pann, „se lipise un copilandru nalt, rumen, sprintenel, cu plete de tarcovnic„. Acesta era N. Filimon, care, desi aspirant la preotie, cunostea „din scoarta in scoarta” Istoria preafrumosului Arghir si a preafrumoasei Elena, de I. Barac.

In 1843, cand soseste in Bucuresti artista germana Henrietta Karl, N. Filimon se angajeaza in trupa acestei artiste in calitate de corist, apoi ca flautist in orchestra operei italiene.

Documentele timpului nu atesta participarea lui N. Filimon la revolutia de la 1848. Din insemnarile sale, din articolele publicate si din opera sa literara, scriitorul apare ca un luptator pentru libertate, insufletit de idei mari, generoase.

Activitatea de publicist si-a inceput-o in 1857, la ziarul Nationalul, in calitate de cronicar muzical si dramatic. In cronicile sale urmareste atat educatia muzicala a maselor cat si critica obiectiva a productiilor artistice. Cu toate ca era mare admirator al muzicii italiene, el pune un mare accent pe spectacolele Teatrului National, care nu erau frecventate de spectatori in masura celor straine. Filimon este convins ca teatrul are o menire sociala. El apreciaza repertoriul clasic al literaturii universale, dar cere autorilor piese inspirate din realitatile nationale.

Scriitorul gaseste bogate surse de inspiratie in literatura populara. Impreuna cu P. Ispirescu, el este initiatorul culegerilor de folclor in proza, publicand in Taranul roman basmele: Roman Nazdravan, Omul de flori cu barba de matase sau povestea lui Fat-Frumos si Omul de piatra.

In 1858 calatoreste cu vaporul pe Dunare spre Occident: Pesta, Viena, Praga, München, apoi in Italia: Milano, Florenta etc. Impresiile de calatorie le publica in foiletonul ziarului Nationalul, in Revista Carpatilor si apoi in volumul Excursiuni in Germania meridionala.

In 1859 este numit secretar al Comisiei documentale. Aceasta comisie se ocupa cu pastrarea actelor iesite din cancelariile domnesti. In 1862 lucreaza la Arhivele statului. In aceasta calitate strange material documentar pentru romanul Ciocoii vechi si noi.

N. Filimon moare in martie 1865.

Opera

In 1860 N. Filimon publica nuvele romantice: Friederich Staaps sau atentatul de la Schönbrunn in contra lui Napoleon I si Mateo Cipriani. Amandoua nuvelele au ca personaj principal razvratiti sociali si sunt ecouri ale calatoriei pe care a intreprins-o in strainatate.

In prima nuvela, studentul german Fr. Staaps incearca sa omoare pe Napoleon I, asupritorul poporului sau. Este prins si adus in fata imparatului, care intentioneaza sa-l ierte, dar Friederich il sfideaza.

A doua nuvela, Mateo Cipriani, are un pronuntat caracter romantic.

Vizitand manastirea dominicanilor din Fiesole, autorul asculta istoria tanarului Mateo Cipriani povestita de un calugar. Mateo Cipriani, copil parasit, nu-si cunoaste parintii. Osandit fiindca omorase pe zbirul care-i ucisese prietenul, i se aduse gratierea tocmai in clipa cand era executat. Femeia care-i aducea vestea anularii pedepsei era chiar mama lui.

Nenorocirile unui slujnicar sau gentilomii de mahala este prima lucrare de critica sociala a scriitorului.

Mitica Ramatorian, eroul naratiunii, apartine familiei spirituale a lui Clevetici si Rica Venturiano. Actiunea nuvelei se desfasoara intre 1858-1860, dupa Conventia de la Paris.

Conflictul graviteaza in jurul renuntarii la Mitica Ramatorian la ideile liberale, pe care le prefera in mod demagogic. Mitica Ramatoriana cade in dizgratia slujnicei Rezi, pe care o frecventa, si e batut de prietenul acesteia. Apoi e chinuit la politie, fiind parat ca ar fi facut parte din complotul impotriva unuia din caimacami.

Filimon intrebuinteaza procedeul intalnit la Alecsandri, pe care-l vom gasi si la Caragiale, de a caracteriza personajele prin numele pe care le atribuie.

Ramatorian este un fricos, un om fara convingeri politice, lipsit de demnitate.

Alte personaje ale nuvelei poarta numele la fel de semnificative: Gainescu, un colportor, Arcadie Rasolescu etc.

Nicolae Filimon ramane in literatura romana prin romanul Ciocoii vechi si noi.

Desi personajele sunt schematice, romanul traieste prin interesante tablouri de epoca, vazute cu ochii unui muzeograf si cu priceperea unui arhivist.

Aspectul integral negativ al eroului principal si viziunea antitetica a personajelor sunt procedee romantice.

Desfasurarea actiunii, mersul ei catre deznodamant sunt caracteristice romanului popular, in care binele iese victorios, iar reprezentantii tendintelor negative se prabusesc, cu toata dorinta lor de a invinge prin cele mai necinstite si inumane mijloace.

In evolutia romanului romanesc, Ciocoii vechi si noi marcheaza o etapa importanta. Dupa incercarile lui Kogalniceanu (Tainele inimii) si Bolintineanu (Manoil si Elena), Ciocoii vechi si noi este primul roman realizat, cu o actiune interesanta, cu un erou viabil.

• 1863:  Intră în funcțiune, la Londra, primul metrou din lume, de-a lungul sectorului Victoria Street, cu o lungime de 6,3 km. 

Tractiunea era realizata cu o masina cu aburi. London Underground - denumit in mod obisnuit de localnici "Tube", prezinta unsprezece linii interconectate. Este unul dintre cele mai lungi, precum si cele mai intinse (vaste) sisteme de metrou din lume. Sistemul inglobeaza prima linie electrica de metrou din lume, City & South London Feroviar, care si-a inceput serviciile in anul 1890. Metroul londonez transporta peste trei milioane de calatori pe zi si peste 1 miliard de calatori in fiecare an. Este cel mai lung sistem de metrou din lume, el ruland 244 de mile pe sub strazile din Londra. Metroul londonez are in componenta 500 de trenuri si traseul sau contine 275 de statii. Statia de metrou cea mai aglomerata este Waterloo, care deserveste aproximativ 46.000 de navetisti in fiecare dimineata. De-a lungul sistemului de metrou, se gasesc 412 scari rulante si 112 ascensoare care sunt in continua miscare datorita aglomerarilor din statii. Underground deserveste zona centrala si cele mai multe suburbii la nord de Tamisa, in timp ce cele la sud sunt deservite de o retea extinsa feroviara suburbana de suprafata, datorita terenului nefavorabil pentru realizarea liniilor de metrou subterane la sud de fluviu. Docklands Light Railway este un al doilea sistem de metrou, utilizand trenuri mai mici si mai usoare. Acest sistem a fost deschis in 1987, deservind estul Londrei si Greenwich pe ambele parti ale Tamisei. 

• 1940: Regele Carol al II-lea (1930-1940) a renunţat la tron în favoarea fiului său Mihai, în vârstă de 19 ani, 

Mihai a depus jurământul de credinţă faţă de naţiune (în prezenţa lui Ion Antonescu, a patriarhului Miron Cristea, a preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie, Gheorghe Lupu), confirmând deplinele puteri acordate „Conducătorului Statului Român”, generalul Ion Antonescu. A început a doua domnie a regelui Mihai I.

Carol al II-lea al României (n. 15 octombrie 1893 – d. 4 aprilie 1953) a fost regele României între 8 iunie 1930 și 6 septembrie 1940. Carol a fost primul născut al viitorului rege Ferdinand I al României și al soției sale, principesa Maria, dobândind prin naștere titlul de Principe de Hohenzollern-Sigmaringen (transformat mai târziu de Ferdinand în Principe al României). După accederea la tron a părinților săi a devenit Principele moștenitor Carol al României.

Anul 1940 a consemnat fărâmițarea României Mari ca urmare a pactului dintre Germania și URSS, situație care a avut efecte dezastruoase asupra reputației monarhului român.

Reorientarea politicii externe a României către Germania nazistă nu a putut salva regimul lui Carol, care a fost obligat să abdice de către generalul Ion Antonescu, proaspăt numit de el prim-ministru. 

În anul 1940, forțat de presiunea politică a Uniunii Sovietice, Germaniei hitleriste, Bulgariei și a Ungariei horthyste să cedeze părți din teritoriul României Întregite, Carol a acceptat în consiliul de coroană cedarea teritoriilor și a fost mai târziu obligat să abdice în favoarea fiului său Mihai, care a avut până în 23 august 1944 un rol strict ceremonial sub administrația pro-germană a generalului Ion Antonescu.

I-a fost permisă părăsirea țării cu un tren special încărcat cu averi, nelipsind mult să fie asasinat de către legionari, care au tras asupra trenului. După cel de-al Doilea Război Mondial, fostul rege a dorit să se întoarcă la cârma țării și să-și detroneze din nou fiul, însă a fost oprit de Aliații vestici. S-a căsătorit în cele din urmă cu Elena Lupescu, murind în exil.

Carol a rămas în exil tot restul vieții sale. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, cât și în perioada postbelică, Carol a făcut anumite încercări de a-și recupera Tronul, dar nu a avut nici un sprijin politic intern sau extern. S-a stabilit în final în Portugalia. Carol și Elena Lupescu s-au căsătorit la Rio de Janeiro, în Brazilia, pe 3 iunie 1947, transformând-o pe aceasta în Prințesa Elena de Hohenzollern.

Carol a murit în Portugalia, fiind îngropat la capela Regilor Portugaliei din Estoril.

În 13 februarie 2003 rămășițele sale au fost aduse în România, fiind reînhumate a doua zi la Mănăstirea Curtea de Argeș, în afara bisericii în care se odihnesc ceilalți regi ai României. Fiul său Mihai nu a participat la ceremonie, fiind reprezentat de principesa moștenitoare Margareta și soțul acesteia, iar la ceremonie a participat și Paul Lambrino, fiul lui Mircea Lambrino. Rămășițele Elenei Lupescu au fost separate de cele ale lui Carol, fiind îngropate în cimitirul unei bisericuțe de lemn.

Dotat cu o inteligență extraordinară și pasionat de cultură, al cărei patronaj rămâne una din realizările sale majore, reputația lui Carol este pătată de viața sa privată, care a interferat cu administrarea treburilor de stat, și de măsurile brutale luate împotriva Gărzii de Fier. Carol rămâne o personalitate controversată. De altfel, nici Mihai nu a mai reluat vreodată legătura cu el, neluând parte nici la ceremonia de înhumare a rămășițelor lui Carol la Mănăstirea Curtea de Argeș, în 2003.

• 1940: România a devenit stat național-legionar, prin abdicarea regelui în favoarea fiului său Mihai I și formarea unui guvern condus de generalul Ion Antonescu și Horea Sima, ca viceprim-ministru, comandantul mișcării legionare.

O zi neagra in istoria Romaniei: 6 septembrie 1940 Documentar

In acea zi tulbure de 6 septembrie 1940, abdica aventurosul rege Carol al II-lea in favoarea fiului sau, tanarul voevod Mihai, care la nici 19 ani, devenea rege aproape fara prerogative. Acestea erau atribuite, in cea mai mare parte, generalului Ion Antonescu.

Romania se proclama oficial stat national-legionar.

Surghiunitul de la Bistrita

Abdicarea s-a produs la presiunea strazii, a factorilor politici, dar si a unor influente din afara. Tara vuia de nemultumire. Teritoriul ii fusese sfartecat.

Cu cateva luni inainte, urmare pactului Ribbentrop-Molotov, sovieticii intrasera cu forta in Basarabia si in nordul Bucovinei. Profitand de slabiciunea politicii romanesti, Ungaria a reusit in august 1940 sa obtina "pe cale pasnica" o jumatate de Ardeal, ajungand cu granita pana nu departe de Brasov. Numaidecat, Bulgaria a revendicat Cadrilaterul, din sudul Dobrogei.

Evenimentele l-au determinat pe premierul Ion Gigurtu sa demisioneze la 4 septembrie, iar incercarea regelui de a forma un nou guvern s-a izbit de refuzul tuturor factorilor politici ai tarii.

Fortat de imprejurari, regele a facut apel la dusmanul sau inversunat, generalul Ion Antonescu, ulterior maresal, aflat la acea data cu domiciliul fortat la manastirea Bistrita (cea din nordul Olteniei, nu cea din Moldova) unde il trimisese, conform propriilor sale cuvinte, "gratia majestaii sale".

Ultima solutie au fost legionarii

Merita reamintit cu acest prilej motivul surghiunului. Cu un timp inainte, Ion Antonescu fusese invitat la o receptie oficiala, unde urma sa participe regele, impreuna cu faimoasa Elena Lupescu.

Antonescu nu putea refuza invitatia regala, dar nici nu s-a prezentat, fapt pentru care, a doua zi, a fost invitat la Palat ca sa dea explicatii. Explicatia a circulat atunci, din gura in gura, in intreg Bucurestiul, ca o sintagma antologica: "Majestate, eu nu pot face conversatie cu o tiitoare". Replica regelui a fost exilul.

Dar, la acel inceput de septembrie negru, regele si-a calcat pe inima si a chemat la Palat recalcitrantul de la Bistrita, propunandu-i sa formeze un guvern. Antonescu n-a refuzat, iar regelui i s-a parut pentru cateva ceasuri ca este salvat.

Numai ca nicio personalitate de vaza a tarii nu s-a aliniat atunci langa Antonescu, sa se faca ministru. Trebuie inteles ca, in acea vreme, nu era ca acum, cand orice anonim poate fi facut peste noapte demnitar, daca ii satisface toanele premierului de la palatul Victoria.

Atunci, nu puteai fi investit fara anumite state de serviciu consacrate, fara galoane, fara notorietate si fara o probitate recunoscuta de societate. Ei bine, nicio persoana cu asemenea calitati nu s-a aliniat langa Antonescu, sa guverneze cu el, intr-un moment cand tara era mutilata iar Europa pregatita de explozie.

Antonescu n-a obtinut decat acceptul capeteniei legionare, Horia Sima, cu conditia ca regele sa abdice, fiind considerat vinovat de moartea unor legionari.

Urmarit ca in filme

Cu acest raspuns, s-a intors Antonescu la rege in seara de 5 septembrie, adaugand si propria sa conditie, ca el, Antonescu, sa preia principalele prerogative regale, inclusiv titlul de "conducator al statului".

N-a fost usor pentru Carol al II-lea. A contactat din nou factorii politici, a invocat riscurile pentru tara in cazul cand legionarii preiau puterea, le-a explicat pericolul unor noi invazii straine, n-a exclus nici primejdia disparitiei statului. Toti s-au aratat inflexibili.

Catre dimineata, regele a semnat Inaltul Decret de abdicare si a plecat fara intarziere, cu un tren special, urmarit ca in filme de dusmanii sai legionari, care erau hotarati sa-l asasineze. Din fericire, a depasit in ultimul moment frontiera iugoslava.

A doua zi, a fost uns la Patriarhie si incoronat tanarul rege Mihai I, langa care s-a postat Antonescu sigur pe el, fara sa banuiasca macar ca acelui tinerel ii este dat sa hotarasca el singur, intr-o zi, soarta celui care-i rapea legitimele prerogative.

Antonescu s-a afisat imediat, alaturi de Horia Sima, in camasa verde a legionarilor. In scurt timp, prin capitala au aparut trupe germane in uniforma, blindate, iar din cer a inceput sa se auda vuetul avioanelor care prevesteau marele macel.

N-a trecut mult si a inceput rafuiala legionarilor cu evreii. Se apropia faimosul holocaust, despre care domnul Sova n-are cum sa-si aduca aminte, intrucat, la acea data, poate ca nu erau inca nascuti nici macar parintii d-sale.

Decret regal privind investirea generalului Ion Antonescu cu puteri depline pentru conducerea statului român (6 septembrie 1940)

Art. I. Investim pe d-l general Ion Antonescu, preşedintele Consiliului de Miniştri, cu depline puteri pentru conducerea statului român.

Art. II. Regele exercită următoarele prerogative regale:

a) El este capul oştirii;

b) El are dreptul de a bate monedă;

c) El conferă decoraţiunile române;

d) El primeşte şi acreditează ambasadorii şi miniştri plenipotenţiari;

e) El numeşte pe primul-ministru, însărcinat cu depline puteri;

f) El are dreptul de amnistie şi graţiere.

Art. III. Toate celelalte puteri ale statului se exercită de preşedintele Consiliului de Miniştri.

Monitorul oficial, nr. 206 bis, din 6 septembrie 1940

Nota Bene: Ion Antonescu a fost învestit de către Carol al II-lea, preşedinte al Consiliului de Miniştri la 4 septembrie 1940

• 1941: Naziștii le-au impus evreilor cu vârsta mai mare de 6 ani să poarte câte o insignă galbenă cu Steaua lui David.

Steaua lui David, este un semn distinctiv al culturii ebrice, reprezentat de o stea albastra pe fond alb cu 8 colturi. In timpul celui de al Doilea Razboi Mondial, evreii din Germania si mai apoi evreii din celelalte state ocupate au fost obligati sa poarte steaua lui David, ca semn distinctiv al etniei. Modelul stelei lui David, din timpul Reichlui German, era o stea in 8 colturi galbena, cusuta pe haine, pe partea stanga a pieptului si pe spate. Steaua era inscriptionata cu cuvantul "evreiu", in limba germana Jude, in franceza Juif si in Olandeza Jood. Purtarea stelei a fost impusa printr-un decret a lui Reinhard Heydrich, din data de 1 septembrie 1941, ca un semn obligatorie pentru toti evreii de peste 6 ani, pe tot cuprinsul Reichului.

• 1951: Scriitorul american William S. Burroughs își împușcă și ucide soția accidental, atunci când, la o petrecere, vrea să adapteze scena din William Tell fiind în stare de ebrietate.

În 1951, sub efectul alcoolului Burroughs își împușcă mortal soția într-un joc de-a William Tell. A petrecut 13 zile în închisoare până când fratele său a ajuns în Mexico City și i-a mituit pe avocați și juriști mexicani pentru a-l elibera pe Burroughs pe cauțiune în timp ce el aștepta sentința pentru omucidere din culpă. Fiica lui Vollmer , Julie Adams, a plecat să trăiască cu bunica ei în timp ce William S. Burroughs Jr. a crescut cu bunicii la St. Louis. Burroughs raporta în fiecare luni dimineață la închisoarea din Mexico City în timp ce avocatul lui se străduia să rezolve cazul.

Potrivit spuselor lui James Grauerholz, doi martori au fost de acord să depună mărturie că arma s-a descărcat din greșeală în timp ce Burroughs o verifica dacă este încărcată, experți în balistică fiind mituiți să susțină această teorie. Cu toate acestea procesul a fost în continuare amânat iar Burroughs așteptându-și procesul a continuat să scrie ceea ce avea să devină mai târziu romanul Queer (Ciudat). Oricum, când avocatul său a fugit din Mexic pentru a scăpa de propriile sale probleme cu legea acesta fiind implicat într-un accident de masină și într-o altercație cu fiul unui înalt demnitar, Burroughs potrivit spuselor lui Ted Morgan a hotărât să se întoarcă în Statele Unite.

Deși Burroughs scria și înainte de a o împușca pe soția lui, Vollmer, acest eveniment îi marchează viața și întreaga operă argumentează biografii. După ce a părăsit Mexicul, Burroughs a peregrinat prin America de Sud căutând un drog numit yage care le promitea consumatorilor senzația de telepatie, acesta scriind și o carte compusă din corespondența dintre el și Ginsberg numită The Yage Letters publicată în 1963 de editura City Lights Books.

Burroughs a declarat mai târziu că incidentul cu Vollmer a fost un eveniment fundamental care a inspirat operele lui: “Sunt forțat în ciuda îngrozitoarei concluzii că niciodată nu aș fi devenit scriitor fără moartea lui Joan care m-a motivat și într-un fel mi-a formulat scrisul. Trăiesc cu o amenințare continuă de posedare și o constantă nevoie de a scăpa de posedare, de a scăpa de manipulare. Așadar moartea lui Joan m-a adus în contact cu invadatorul, cu Spiritul Urât care m-a condus spre o lungă luptă cu viața în care nu aveam nici o scăpare decât să scriu ca să mă salvez.”

• 1955: Pogromul de la Istanbul 

Grupuri de turci din Istanbul au atacat comunitatea greaca din oras, ucigând 13 oameni, rănind peste 30 și distrugând peste 5.000 de case și prăvălii grecești.

A fost un pogrom organizat în zilele de 6–7 septembrie 1955. Revoltele au fost orchestrate deasa zisul Grup de mobilizare tactic al armatei turce, centrul ramurii turcești a „Operatiunii Gladio” .

Evenimentele au fost declanșate de vestea că sediul consulatului turc din salonic, in Grecia —clădirea în care în 1881 se născuse Mustafa Kemal Attaturk —fusese cu o zi înainte ținta unui atac cu bombă.

Bomba plantată de fapt de un portar turc al consulatului, care ulterior a fost arestat și a mărturisit, a incitat evenimentele. Presa turcă nu a relatat nimic despre arestarea faptasului, insinuând în schimb că bomba ar fi fost pusă de greci.

O mulțime de turci, dintre care majoritatea fuseseră aduși dinainte în oraș cu camioanele, au atacat comunitatea greacă din Istanbul timp de nouă ore. Deși mulțimea nu cerea explicit moartea grecilor, mai multe persoane au murit în timpul pogromului sau ca urmare a bătăilor și incendierilor. Printre victime s-au numărat și evrei,armeni și chiar musulmani.

Pogromul a accelerat emigrarea etnicilor greci din Turcia, și în special din regiunea Istanbulului. Populația grecească de pe teritoriul Turciei a scăzut de la 119.822 de persoane în 1927 la 3.000–4.000 in 2008.

Pogromul a fost considerat și ca o continuare a procesului de turcificare început odată cu declinul iImperiului Otoman.

• 1983: URSS recunoaște că a doborât un avion de pasageri sud coreean KAL-007, declarând că piloții sovietici nu au știut că era un avion civil, atunci când a încălcat spațiul aerian sovietic.

Doborârea cursei sud-coreene KAL 007 la 1 septembrie 1983 a reprezentat un moment tensionat în relația americano-sovietice în Războiul Rece.

La 1 septembrie 1983, un avion al liniilor aeriene sud-coreene, cu 269 de persoane la bord, decola din orașul Anchorage, Alaska, SUA cu destinația Seul, Coreea de Sud. Avionul cursei sud-coreene nu a mai ajuns niciodată la Seul, fiind doborât de un avion de interceptare sovietic Su-15, pilotat de maiorul sovietic Ghenadi Osipovici, deasupra Mării Japoniei, în apropierea insulelor Moneron, la sud de insula Sahalin (URSS).

În acest incident toți cei 269 pasageri aflați în avionul sud-coreean au decedat, inclusiv congresmanul american Lawrence McDonald aflat la bordul avionului. Împrejurările exacte nu se cunosc nici în ziua de azi. Se pare că avionul s-a rătăcit și a pătruns în spațiul aerian sovietic, tocmai în momentul când un avion de spionaj american efectua o acțiune de recunoaștere în zona respectivă.

În zona respectivă lângă Kamceatka se afla o bază a submarinelor sovietice care tocmai făceau exerciții experimentale cu rachete balistice intercontinentale. În mod inexplicabil avionul de pasageri a început să devieze de la cursa sa spre Seul deplasându-se tot mai spre nord. Când avionul de pasageri a violat spațiul aerian sovietic, antiaeriana sovietică a reacționat imediat și a trimis două avioane de vânătoare de interceptare Su-15. Piloții au încercat în repetate rânduri să contacteze pilotul avionului de pasageri de tip Boeing 747 al cursei sud-coreene KAL 007. Neprimind niciun răspuns, comandamentul antiaerienei sovietice le-a ordonat piloților doborârea avionului.

În prima fază, sovieticii au negat doborârea avionului, dar mai târziu au recunoscut, motivând că avionul de pasageri făcea spionaj. Biroul politic al Comitetului Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice (Politburo) acuza faptul că zborul a fost deliberat deviat de la cursă ca să verifice gradul de pregătire a apărării sovietice sau chiar să provoace război.

Sovieticii au acuzat faptul că zborul a fost deliberat deviat de la cursă ca să verifice gradul de pregătire a apărării sovietice sau chiar să provoace un război.

• 1991: Leningrad ia din nou numele său istoric de Sankt Petersburg.

Țarul Petru cel Mare a fondat orașul pe 27 mai (16 mai stil vechi), 1703, după ce a recucerit Ingria de la Suedia. 

A botezat orașul cu numele sfântului său protector, Sfântul Petru. Inițial, orașul s-a numit Sankt Piterburh, (numele apostolului Petru în limba olandeză; viitorul țar a locuit și a studiat o vreme în Țările de Jos). În acest loc se aflau fortăreața suedeză Nyen, și mai nou Nöteborg, în zona mlăștinoasă pe care o traversa râul Neva către gurile de vărsare din Golful Finlandei.

De vreme ce ridicarea orașului a început în timp de război, prima construcție a fost o fortificație. Cunoscută în zilele noastre ca Fortăreața Sfinții Petru și Pavel, a avut și ea, la început, numele de Sankt Piterburh. Fortăreața a fost ridicată pe insula Iepurelui, pe malul drept al Nevei, la aproximativ 3 km de vărsarea acestuia în mare. Mlaștinile au fost secate și orașul s-a întins în toate părțile, dezvoltarea noii localități fiind făcută sub conducerea inginerilor germani invitați de țar în Rusia. Petru cel Mare a interzis construirea clădirilor din piatră pe tot întinsul imperiului, cu excepția noii capitale, în felul acesta obligând toți meșterii pietrari să vină să lucreze în Sankt Petersburg. Iobagii au asigurat cea mai mare parte a forței de muncă.

Sankt Petersburg a fost gândit ca o nouă capitală a imperiului încă de la început. Pentru poziția sa la Marea Baltică,este considerat de Pușkin o fereastră spre vest.Rusia este un important partener de comerț pentru Marea Britanie pentru mulți ani. A fost o bază pentru navele lui Petru cel Mare,protejat de insula fortăreței sale,după care Peter a făcut actualul oraș după numele său.

În timpul Primului Război Mondial, numele Sankt Petersburg a fost considerat ca având rezonanță germană șî, la inițiativa țarului Nicolae al II-lea, orașul a fost rebotezat Petrograd, pe 31 august stil nou (18 august stil vechi) 1914.

În 24 ianuarie 1924, la trei zile după moartea lui Lenin, Petrogradul a fost redenumit Leningrad, în onoarea fostului conducător. Motivul invocat a fost faptul că Lenin a fost conducătorul Revoluției din Octombrie. Existau și motive mai profunde de simbolism politic: Sankt Petersburg fusese capitala Imperiului Țarist. După Moscova, era cel mai mare oraș din țară și schimbarea de nume dădea un prestigiu și mai mare lui Lenin. Rebotezarea orașului era un simbol al schimbării de sistem politic și social.

Mutarea guvernului la Moscova a produs și o schimbare a migrației populației la sfârșitul secolului al XIX-lea. Beneficiile de care se bucura Petrogradul, dat fiind statutul de capitală, au dispărut. Populația Petrogradului în 1920 era o treime din cât fusese în 1915.

După prăbușirea Uniunii Sovietice din 6 septembrie 1991, majoritatea populației (54%) a fost de acord cu revenirea la "numele original, Sankt Petersburg". La fel ca și în cazul orașului, 39 de străzi, șase poduri, trei stații de metrou și șase parcuri au fost rebotezate. Totuși, în special oamenii mai în vârstă mai folosesc denumirile mai vechi, de exemplu, folosind vechile denumiri ale străzilor pentru adresele poștale. În rândul tinerei generații, numele Leningrad este folosit ca un protest slab împotriva noii societăți.

În urma unui referendum, numele oblastului (regiunii administrative) a cărei capitală este Sankt Petersburgul, a rămas neschimbat – Leningrad.

Să aveți o zi frumoasă!