6 Septembrie

Este a 249-a zi a anului. 
Au mai rămas 116 zile până la sfârșitul anului.
Soarele răsare la 6 h 44 m și apune la 19 h 43 m.

Citatul zilei

„Nou? Da ce-i astăzi nou sub soare? Nu sunt toate trecute? Nu sunt toate vechi? Nu-i cinstea veche, încât n-o mai găseşti pe pământ? Nu-i patriotismul vechi, încât de-abia îi mai afli numele în gura procleţilor? Nu sunt, în sfârşit, vechi, paragine de vechi, toate virtuţile şi toate viţiurile, pân' şi moda? Ş-apoi mai ai încă pretenţie să ne arăţi ceva nou, şi încă ce? Un nou chip de a face curte!” ( Mihail Kogălniceanu în Nou chip de a face curte)

Evenimente de-a lungul timpului…

• 1522: S-a încheiat prima expediţie navală în jurul lumii iniţiată de Fernando Magellan. 

Unul dintre cele cinci vase ale navigatorului portughez, „Victoria”, a acostat în portul Sanlýcar de Barrameda din Spania, fiind prima navă care a înconjurat globul. „Victoria” l-a avut ca şi comandant pe Juan Sebastian de Elcano. Acesta a devenit căpitanul navei după ce Magellan a fost ucis în aprilie 1521, în insulele Filipine. Majoritatea membrilor echipajului nu a supravieţuit îndelungatei călătorii, marinarii fiind răpuşi de bolile tropicale contactate sau de scorbut. Din 265 de oameni care se aflau la bordul celor cinci corăbii, au mai rămas în viaţă până la final doar 115.

Călătoria lui Magellan în jurul lumii a început în 1519, acesta căutând un drum prin Vest, spre Insulele Moluce, din Indonezia. În cursul expediţiei, navigatorul a descoperit strâmtoarea care îi poartă numele şi care face legatură dintre Oceanul Atlantic şi Pacific. Magellan nu a reuşit să ajungă la destinaţie, fiind ucis de băştinaşii din insula Mactan. Numele său se leagă de una dintre cele mai strălucite călătorii din istoria descoperirilor geografice.

• 1757: S-a născut Marie Joseph du Motier-La Fayette, marchiz , general şi om politic francez, care a participat la „Războiul de independenţă” din America de Nord, iar mai apoi la „Revoluţia burgheză” din Franţa. 

S-a alăturat cauzei revoluţionarilor nord-americani dupe ce coloniştii şi-au declarat independenţa faţă de Marea Britanie. Marchizul francez a devenit un apropiat al generalului George Washington, viitor preşedinte al SUA. Congresul american i-a oferit o răsplată de 200.000 de dolari pentru ajutorul dat în lupta pentru independenţă. Întors în Franţa,  s-a implicat în „Revoluţia franceză”, susţinându-i pe monarhiştii constituţionali. În 1789 a devenit membru al Adunării Naţionale, unde a luptat pentru adoptarea unei legi a drepturilor individuale, similară cu „Bill of Rights” din SUA.

• 1766: S-a născut Dalton John, fizician şi chimist englez, considerat părintele teoriei atomiste moderne (1808).

Reluând teoria anticilor, el afirma că toate corpurile sunt alcătuite din particule numite atomi, pe care i-a imaginat ca sfere de mase și dimensiuni diferite; a studiat o anomalie a vederii în perceperea culorii, pe care el însuşi o avea (daltonismUL) şi a formulat prima teorie atomică (1808) (D. 27 iulie 1844).

 Principalele lui preocupări științifice au fost în domeniul meteorologiei, al analizei aerului și al comportării amestecurilor de gaze, acestea din urmă ducându-l la enunțarea teoriei atomice.

A avut preocupări științifice în domeniu meteorologiei , al analizei aerului și al comportării amestecurilor de gaze, acestea din urmă ducându-l la enunțarea teoriei atomice .

În legătură cu legea sa, a presiunilor partiale ale gazelor, a publicat în 1805 primul tabel de greutăți „atomice” (de fapt greutăți echivalente). În 1808 a publicat o lucrare completă asupra teoriei atomice și a legilor proporțiilor simple și multiple fiind considerat părintele teoriei atomiste moderne.

Reluând teoria anticilor, el afirma că toate corpurile sunt alcătuite din particule numite atomi, pe care i-a imaginat ca sfere de mase și dimensiuni diferite.

• 1817: S-a născut Mihail Kogălniceanu, om politic de orientare liberală, avocat, istoric și publicist român, unul dintre cei mai influenți intelectuali români ai generației sale (situându-se pe curentul moderat al liberalismului); prim-ministru al României (1863), după Unirea din 1859, iar mai târziu a servit ca Ministru al Afacerilor Externe, sub domnia lui Carol I.

Mihail Kogălniceanu (n. 6 septembrie 1817, Iași – d. 1 iulie 1891, Paris) a fost un om politic de orientare liberală, avocat, istoric și publicist român originar din Moldova, care a devenit prim-ministru al României la 11 octombrie 1863, după Unirea din 1859 a Principatelor Dunărene în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, și mai târziu a servit ca ministru al Afacerilor Externe sub domnia lui Carol I. A fost de mai multe ori ministru de interne în timpul domniilor lui Cuza și Carol. A fost unul dintre cei mai influenți intelectuali români ai generației sale (situându-se pe curentul moderat al liberalismului). Fiind un liberal moderat, și-a început cariera politică în calitate de colaborator al prințului Mihail Sturdza, în același timp ocupând funcția de director al Teatrului Național din Iași și a publicat multe opere împreună cu poetul Vasile Alecsandri și activistul Ion Ghica.

A fost redactor șef al revistei Dacia Literară și profesor al Academiei Mihăileane. Kogălniceanu a intrat în conflict cu autoritățile din cauza discursului inaugural cu tentă romantic-naționalistă susținut în anul 1843. A fost unul dintre ideologii Revoluției de la 1848 în Moldova, fiind autorul petiției Dorințele partidei naționale din Moldova.

După Războiul Crimeii, prințul Grigore Alexandru Ghica l-a însărcinat cu elaborarea unui pachet de legi pentru abolirea robiei romilor. Împreună cu Alecsandri, a editat revista unionistă Steaua Dunării, a jucat un rol important în timpul alegerilor pentru Divanurile ad-hoc, și l-a promovat cu succes pe Cuza, prietenul său pe tot parcursul vieții, la tron.

Kogălniceanu a susținut prin propuneri legislative eliminarea rangurilor boierești și secularizarea averilor mănăstirești. Eforturile sale pentru reforma agrară au dus la o moțiune de cenzură, care a declanșat o criză politică care a culminat cu lovitura de stat din mai 1864, provocată de Alexandru Ioan Cuza pentru implementarea reformei. Cu toate acestea, Kogălniceanu a demisionat în 1865, în urma conflictelor cu domnitorul. După un deceniu, a pus bazele Partidului Național Liberal, dar mai înainte de a jucat un rol important în decizia României de a participa la Războiul Ruso-Turc din 1877-1878, război care a dus la recunoașterea independenței țării. În ultimii ani de viață a fost o figură politică proeminentă, președinte al Academiei Române și reprezentant al României în relațiile cu Franța.

După ce s-a retras din viața politică, Kogălniceanu, care fusese ales ca membru al Secțiunii Istorice a Academiei Române în 1868, a fost președinte al Academiei între 1887 și 1889. Îmbolnăvindu-se grav în 1886, el și-a petrecut ultimii ani publicând documente istorice din fondul Eudoxiu Hurmuzachi, mediatizând descoperirile arheologice din perioada Greciei și Romei antice în Dobrogea de Nord, și colecționând documente străine legate de istoria României. Unul din ultimele sale discursuri, ținut în fața Academiei în prezența regelui Carol I și a soției sale Elisabeta de Wied, a fost un sumar al întregii sale cariere de om politic, intelectual și funcționar public. În august 1890, în timp ce călătorea prin regiunea austriacă Vorarlberg, a aflat cu tristețe vestea morții în Mircești a lui Alecsandri. El i-a scris Paulinei, soția acestuia, rugând-o: „Nu am putut fi prezent la înmormântare, [de aceea] îmi permiteți, doamnă, întrucât nu am apucat să-l mai sărut nici viu nici mort, cel puțin să-i sărut mormântul!”

Mihail Kogălniceanu a murit la Paris în timpul unei operații, iar locul său de la Academie a fost luat de Alexandru Dimitrie Xenopol. A fost înmormântat la Cimitirul Eternitatea din Iași.

• 1819: S-a născut Nicolae Filimon, prozator român, autor de nuvele romantice și realist-satirice și primul critic muzical român.

 Cea mai importantă operă a sa este romanul „Ciocoii vechi şi noi” (1863). Romanul este o frescă a societății românești la începutul secolului al XIX-lea.

Nicolae Filimon, fiul preotului Mihai sin Mihai de la biserica Enii, s-a nascut in anul 1819.

Intre 1831-1833, viitorul scriitor urmeaza doua clase la Colegiul „Sf. Sava”.

Intr-o scrisoare catre Vasile Alecsandri, Ion Ghica relateaza ca pe langa grupul cantaretilor bisericesti, numiti psalti, din care facea parte si Anton Pann, „se lipise un copilandru nalt, rumen, sprintenel, cu plete de tarcovnic„. Acesta era N. Filimon, care, desi aspirant la preotie, cunostea „din scoarta in scoarta” Istoria preafrumosului Arghir si a preafrumoasei Elena, de I. Barac.

In 1843, cand soseste in Bucuresti artista germana Henrietta Karl, N. Filimon se angajeaza in trupa acestei artiste in calitate de corist, apoi ca flautist in orchestra operei italiene.

Documentele timpului nu atesta participarea lui N. Filimon la revolutia de la 1848. Din insemnarile sale, din articolele publicate si din opera sa literara, scriitorul apare ca un luptator pentru libertate, insufletit de idei mari, generoase.

Activitatea de publicist si-a inceput-o in 1857, la ziarul Nationalul, in calitate de cronicar muzical si dramatic. In cronicile sale urmareste atat educatia muzicala a maselor cat si critica obiectiva a productiilor artistice. Cu toate ca era mare admirator al muzicii italiene, el pune un mare accent pe spectacolele Teatrului National, care nu erau frecventate de spectatori in masura celor straine. Filimon este convins ca teatrul are o menire sociala. El apreciaza repertoriul clasic al literaturii universale, dar cere autorilor piese inspirate din realitatile nationale.

Scriitorul gaseste bogate surse de inspiratie in literatura populara. Impreuna cu P. Ispirescu, el este initiatorul culegerilor de folclor in proza, publicand in Taranul roman basmele: Roman Nazdravan, Omul de flori cu barba de matase sau povestea lui Fat-Frumos si Omul de piatra.

In 1858 calatoreste cu vaporul pe Dunare spre Occident: Pesta, Viena, Praga, München, apoi in Italia: Milano, Florenta etc. Impresiile de calatorie le publica in foiletonul ziarului Nationalul, in Revista Carpatilor si apoi in volumul Excursiuni in Germania meridionala.

In 1859 este numit secretar al Comisiei documentale. Aceasta comisie se ocupa cu pastrarea actelor iesite din cancelariile domnesti. In 1862 lucreaza la Arhivele statului. In aceasta calitate strange material documentar pentru romanul Ciocoii vechi si noi.

N. Filimon moare in martie 1865.

Opera

In 1860 N. Filimon publica nuvele romantice: Friederich Staaps sau atentatul de la Schönbrunn in contra lui Napoleon I si Mateo Cipriani. Amandoua nuvelele au ca personaj principal razvratiti sociali si sunt ecouri ale calatoriei pe care a intreprins-o in strainatate.

In prima nuvela, studentul german Fr. Staaps incearca sa omoare pe Napoleon I, asupritorul poporului sau. Este prins si adus in fata imparatului, care intentioneaza sa-l ierte, dar Friederich il sfideaza.

A doua nuvela, Mateo Cipriani, are un pronuntat caracter romantic.

Vizitand manastirea dominicanilor din Fiesole, autorul asculta istoria tanarului Mateo Cipriani povestita de un calugar. Mateo Cipriani, copil parasit, nu-si cunoaste parintii. Osandit fiindca omorase pe zbirul care-i ucisese prietenul, i se aduse gratierea tocmai in clipa cand era executat. Femeia care-i aducea vestea anularii pedepsei era chiar mama lui.

Nenorocirile unui slujnicar sau gentilomii de mahala este prima lucrare de critica sociala a scriitorului.

Mitica Ramatorian, eroul naratiunii, apartine familiei spirituale a lui Clevetici si Rica Venturiano. Actiunea nuvelei se desfasoara intre 1858-1860, dupa Conventia de la Paris.

Conflictul graviteaza in jurul renuntarii la Mitica Ramatorian la ideile liberale, pe care le prefera in mod demagogic. Mitica Ramatoriana cade in dizgratia slujnicei Rezi, pe care o frecventa, si e batut de prietenul acesteia. Apoi e chinuit la politie, fiind parat ca ar fi facut parte din complotul impotriva unuia din caimacami.

Filimon intrebuinteaza procedeul intalnit la Alecsandri, pe care-l vom gasi si la Caragiale, de a caracteriza personajele prin numele pe care le atribuie.

Ramatorian este un fricos, un om fara convingeri politice, lipsit de demnitate.

Alte personaje ale nuvelei poarta numele la fel de semnificative: Gainescu, un colportor, Arcadie Rasolescu etc.

Nicolae Filimon ramane in literatura romana prin romanul Ciocoii vechi si noi.

Desi personajele sunt schematice, romanul traieste prin interesante tablouri de epoca, vazute cu ochii unui muzeograf si cu priceperea unui arhivist.

Aspectul integral negativ al eroului principal si viziunea antitetica a personajelor sunt procedee romantice.

Desfasurarea actiunii, mersul ei catre deznodamant sunt caracteristice romanului popular, in care binele iese victorios, iar reprezentantii tendintelor negative se prabusesc, cu toata dorinta lor de a invinge prin cele mai necinstite si inumane mijloace.

In evolutia romanului romanesc, Ciocoii vechi si noi marcheaza o etapa importanta. Dupa incercarile lui Kogalniceanu (Tainele inimii) si Bolintineanu (Manoil si Elena), Ciocoii vechi si noi este primul roman realizat, cu o actiune interesanta, cu un erou viabil.

• 1863:  Intră în funcțiune, la Londra, primul metrou din lume, de-a lungul sectorului Victoria Street, cu o lungime de 6,3 km. 

Tractiunea era realizata cu o masina cu aburi. London Underground - denumit in mod obisnuit de localnici "Tube", prezinta unsprezece linii interconectate. Este unul dintre cele mai lungi, precum si cele mai intinse (vaste) sisteme de metrou din lume. Sistemul inglobeaza prima linie electrica de metrou din lume, City & South London Feroviar, care si-a inceput serviciile in anul 1890. Metroul londonez transporta peste trei milioane de calatori pe zi si peste 1 miliard de calatori in fiecare an. Este cel mai lung sistem de metrou din lume, el ruland 244 de mile pe sub strazile din Londra. Metroul londonez are in componenta 500 de trenuri si traseul sau contine 275 de statii. Statia de metrou cea mai aglomerata este Waterloo, care deserveste aproximativ 46.000 de navetisti in fiecare dimineata. De-a lungul sistemului de metrou, se gasesc 412 scari rulante si 112 ascensoare care sunt in continua miscare datorita aglomerarilor din statii. Underground deserveste zona centrala si cele mai multe suburbii la nord de Tamisa, in timp ce cele la sud sunt deservite de o retea extinsa feroviara suburbana de suprafata, datorita terenului nefavorabil pentru realizarea liniilor de metrou subterane la sud de fluviu. Docklands Light Railway este un al doilea sistem de metrou, utilizand trenuri mai mici si mai usoare. Acest sistem a fost deschis in 1987, deservind estul Londrei si Greenwich pe ambele parti ale Tamisei. 

• 1940: Regele Carol al II-lea (1930-1940) a renunţat la tron în favoarea fiului său Mihai, în vârstă de 19 ani, 

Mihai a depus jurământul de credinţă faţă de naţiune (în prezenţa lui Ion Antonescu, a patriarhului Miron Cristea, a preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie, Gheorghe Lupu), confirmând deplinele puteri acordate „Conducătorului Statului Român”, generalul Ion Antonescu. A început a doua domnie a regelui Mihai I.

Carol al II-lea al României (n. 15 octombrie 1893 – d. 4 aprilie 1953) a fost regele României între 8 iunie 1930 și 6 septembrie 1940. Carol a fost primul născut al viitorului rege Ferdinand I al României și al soției sale, principesa Maria, dobândind prin naștere titlul de Principe de Hohenzollern-Sigmaringen (transformat mai târziu de Ferdinand în Principe al României). După accederea la tron a părinților săi a devenit Principele moștenitor Carol al României.

Anul 1940 a consemnat fărâmițarea României Mari ca urmare a pactului dintre Germania și URSS, situație care a avut efecte dezastruoase asupra reputației monarhului român.

Reorientarea politicii externe a României către Germania nazistă nu a putut salva regimul lui Carol, care a fost obligat să abdice de către generalul Ion Antonescu, proaspăt numit de el prim-ministru. 

În anul 1940, forțat de presiunea politică a Uniunii Sovietice, Germaniei hitleriste, Bulgariei și a Ungariei horthyste să cedeze părți din teritoriul României Întregite, Carol a acceptat în consiliul de coroană cedarea teritoriilor și a fost mai târziu obligat să abdice în favoarea fiului său Mihai, care a avut până în 23 august 1944 un rol strict ceremonial sub administrația pro-germană a generalului Ion Antonescu.

I-a fost permisă părăsirea țării cu un tren special încărcat cu averi, nelipsind mult să fie asasinat de către legionari, care au tras asupra trenului. După cel de-al Doilea Război Mondial, fostul rege a dorit să se întoarcă la cârma țării și să-și detroneze din nou fiul, însă a fost oprit de Aliații vestici. S-a căsătorit în cele din urmă cu Elena Lupescu, murind în exil.

Carol a rămas în exil tot restul vieții sale. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, cât și în perioada postbelică, Carol a făcut anumite încercări de a-și recupera Tronul, dar nu a avut nici un sprijin politic intern sau extern. S-a stabilit în final în Portugalia. Carol și Elena Lupescu s-au căsătorit la Rio de Janeiro, în Brazilia, pe 3 iunie 1947, transformând-o pe aceasta în Prințesa Elena de Hohenzollern.

Carol a murit în Portugalia, fiind îngropat la capela Regilor Portugaliei din Estoril.

În 13 februarie 2003 rămășițele sale au fost aduse în România, fiind reînhumate a doua zi la Mănăstirea Curtea de Argeș, în afara bisericii în care se odihnesc ceilalți regi ai României. Fiul său Mihai nu a participat la ceremonie, fiind reprezentat de principesa moștenitoare Margareta și soțul acesteia, iar la ceremonie a participat și Paul Lambrino, fiul lui Mircea Lambrino. Rămășițele Elenei Lupescu au fost separate de cele ale lui Carol, fiind îngropate în cimitirul unei bisericuțe de lemn.

Dotat cu o inteligență extraordinară și pasionat de cultură, al cărei patronaj rămâne una din realizările sale majore, reputația lui Carol este pătată de viața sa privată, care a interferat cu administrarea treburilor de stat, și de măsurile brutale luate împotriva Gărzii de Fier. Carol rămâne o personalitate controversată. De altfel, nici Mihai nu a mai reluat vreodată legătura cu el, neluând parte nici la ceremonia de înhumare a rămășițelor lui Carol la Mănăstirea Curtea de Argeș, în 2003.

• 1940: România a devenit stat național-legionar, prin abdicarea regelui în favoarea fiului său Mihai I și formarea unui guvern condus de generalul Ion Antonescu și Horea Sima, ca viceprim-ministru, comandantul mișcării legionare.

O zi neagra in istoria Romaniei: 6 septembrie 1940 Documentar

In acea zi tulbure de 6 septembrie 1940, abdica aventurosul rege Carol al II-lea in favoarea fiului sau, tanarul voevod Mihai, care la nici 19 ani, devenea rege aproape fara prerogative. Acestea erau atribuite, in cea mai mare parte, generalului Ion Antonescu.

Romania se proclama oficial stat national-legionar.

Surghiunitul de la Bistrita

Abdicarea s-a produs la presiunea strazii, a factorilor politici, dar si a unor influente din afara. Tara vuia de nemultumire. Teritoriul ii fusese sfartecat.

Cu cateva luni inainte, urmare pactului Ribbentrop-Molotov, sovieticii intrasera cu forta in Basarabia si in nordul Bucovinei. Profitand de slabiciunea politicii romanesti, Ungaria a reusit in august 1940 sa obtina "pe cale pasnica" o jumatate de Ardeal, ajungand cu granita pana nu departe de Brasov. Numaidecat, Bulgaria a revendicat Cadrilaterul, din sudul Dobrogei.

Evenimentele l-au determinat pe premierul Ion Gigurtu sa demisioneze la 4 septembrie, iar incercarea regelui de a forma un nou guvern s-a izbit de refuzul tuturor factorilor politici ai tarii.

Fortat de imprejurari, regele a facut apel la dusmanul sau inversunat, generalul Ion Antonescu, ulterior maresal, aflat la acea data cu domiciliul fortat la manastirea Bistrita (cea din nordul Olteniei, nu cea din Moldova) unde il trimisese, conform propriilor sale cuvinte, "gratia majestaii sale".

Ultima solutie au fost legionarii

Merita reamintit cu acest prilej motivul surghiunului. Cu un timp inainte, Ion Antonescu fusese invitat la o receptie oficiala, unde urma sa participe regele, impreuna cu faimoasa Elena Lupescu.

Antonescu nu putea refuza invitatia regala, dar nici nu s-a prezentat, fapt pentru care, a doua zi, a fost invitat la Palat ca sa dea explicatii. Explicatia a circulat atunci, din gura in gura, in intreg Bucurestiul, ca o sintagma antologica: "Majestate, eu nu pot face conversatie cu o tiitoare". Replica regelui a fost exilul.

Dar, la acel inceput de septembrie negru, regele si-a calcat pe inima si a chemat la Palat recalcitrantul de la Bistrita, propunandu-i sa formeze un guvern. Antonescu n-a refuzat, iar regelui i s-a parut pentru cateva ceasuri ca este salvat.

Numai ca nicio personalitate de vaza a tarii nu s-a aliniat atunci langa Antonescu, sa se faca ministru. Trebuie inteles ca, in acea vreme, nu era ca acum, cand orice anonim poate fi facut peste noapte demnitar, daca ii satisface toanele premierului de la palatul Victoria.

Atunci, nu puteai fi investit fara anumite state de serviciu consacrate, fara galoane, fara notorietate si fara o probitate recunoscuta de societate. Ei bine, nicio persoana cu asemenea calitati nu s-a aliniat langa Antonescu, sa guverneze cu el, intr-un moment cand tara era mutilata iar Europa pregatita de explozie.

Antonescu n-a obtinut decat acceptul capeteniei legionare, Horia Sima, cu conditia ca regele sa abdice, fiind considerat vinovat de moartea unor legionari.

Urmarit ca in filme

Cu acest raspuns, s-a intors Antonescu la rege in seara de 5 septembrie, adaugand si propria sa conditie, ca el, Antonescu, sa preia principalele prerogative regale, inclusiv titlul de "conducator al statului".

N-a fost usor pentru Carol al II-lea. A contactat din nou factorii politici, a invocat riscurile pentru tara in cazul cand legionarii preiau puterea, le-a explicat pericolul unor noi invazii straine, n-a exclus nici primejdia disparitiei statului. Toti s-au aratat inflexibili.

Catre dimineata, regele a semnat Inaltul Decret de abdicare si a plecat fara intarziere, cu un tren special, urmarit ca in filme de dusmanii sai legionari, care erau hotarati sa-l asasineze. Din fericire, a depasit in ultimul moment frontiera iugoslava.

A doua zi, a fost uns la Patriarhie si incoronat tanarul rege Mihai I, langa care s-a postat Antonescu sigur pe el, fara sa banuiasca macar ca acelui tinerel ii este dat sa hotarasca el singur, intr-o zi, soarta celui care-i rapea legitimele prerogative.

Antonescu s-a afisat imediat, alaturi de Horia Sima, in camasa verde a legionarilor. In scurt timp, prin capitala au aparut trupe germane in uniforma, blindate, iar din cer a inceput sa se auda vuetul avioanelor care prevesteau marele macel.

N-a trecut mult si a inceput rafuiala legionarilor cu evreii. Se apropia faimosul holocaust, despre care domnul Sova n-are cum sa-si aduca aminte, intrucat, la acea data, poate ca nu erau inca nascuti nici macar parintii d-sale.

Decret regal privind investirea generalului Ion Antonescu cu puteri depline pentru conducerea statului român (6 septembrie 1940)

Art. I. Investim pe d-l general Ion Antonescu, preşedintele Consiliului de Miniştri, cu depline puteri pentru conducerea statului român.

Art. II. Regele exercită următoarele prerogative regale:

a) El este capul oştirii;

b) El are dreptul de a bate monedă;

c) El conferă decoraţiunile române;

d) El primeşte şi acreditează ambasadorii şi miniştri plenipotenţiari;

e) El numeşte pe primul-ministru, însărcinat cu depline puteri;

f) El are dreptul de amnistie şi graţiere.

Art. III. Toate celelalte puteri ale statului se exercită de preşedintele Consiliului de Miniştri.

Monitorul oficial, nr. 206 bis, din 6 septembrie 1940

Nota Bene: Ion Antonescu a fost învestit de către Carol al II-lea, preşedinte al Consiliului de Miniştri la 4 septembrie 1940

• 1941: Naziștii le-au impus evreilor cu vârsta mai mare de 6 ani să poarte câte o insignă galbenă cu Steaua lui David.

Steaua lui David, este un semn distinctiv al culturii ebrice, reprezentat de o stea albastra pe fond alb cu 8 colturi. In timpul celui de al Doilea Razboi Mondial, evreii din Germania si mai apoi evreii din celelalte state ocupate au fost obligati sa poarte steaua lui David, ca semn distinctiv al etniei. Modelul stelei lui David, din timpul Reichlui German, era o stea in 8 colturi galbena, cusuta pe haine, pe partea stanga a pieptului si pe spate. Steaua era inscriptionata cu cuvantul "evreiu", in limba germana Jude, in franceza Juif si in Olandeza Jood. Purtarea stelei a fost impusa printr-un decret a lui Reinhard Heydrich, din data de 1 septembrie 1941, ca un semn obligatorie pentru toti evreii de peste 6 ani, pe tot cuprinsul Reichului.

• 1951: Scriitorul american William S. Burroughs își împușcă și ucide soția accidental, atunci când, la o petrecere, vrea să adapteze scena din William Tell fiind în stare de ebrietate.

În 1951, sub efectul alcoolului Burroughs își împușcă mortal soția într-un joc de-a William Tell. A petrecut 13 zile în închisoare până când fratele său a ajuns în Mexico City și i-a mituit pe avocați și juriști mexicani pentru a-l elibera pe Burroughs pe cauțiune în timp ce el aștepta sentința pentru omucidere din culpă. Fiica lui Vollmer , Julie Adams, a plecat să trăiască cu bunica ei în timp ce William S. Burroughs Jr. a crescut cu bunicii la St. Louis. Burroughs raporta în fiecare luni dimineață la închisoarea din Mexico City în timp ce avocatul lui se străduia să rezolve cazul.

Potrivit spuselor lui James Grauerholz, doi martori au fost de acord să depună mărturie că arma s-a descărcat din greșeală în timp ce Burroughs o verifica dacă este încărcată, experți în balistică fiind mituiți să susțină această teorie. Cu toate acestea procesul a fost în continuare amânat iar Burroughs așteptându-și procesul a continuat să scrie ceea ce avea să devină mai târziu romanul Queer (Ciudat). Oricum, când avocatul său a fugit din Mexic pentru a scăpa de propriile sale probleme cu legea acesta fiind implicat într-un accident de masină și într-o altercație cu fiul unui înalt demnitar, Burroughs potrivit spuselor lui Ted Morgan a hotărât să se întoarcă în Statele Unite.

Deși Burroughs scria și înainte de a o împușca pe soția lui, Vollmer, acest eveniment îi marchează viața și întreaga operă argumentează biografii. După ce a părăsit Mexicul, Burroughs a peregrinat prin America de Sud căutând un drog numit yage care le promitea consumatorilor senzația de telepatie, acesta scriind și o carte compusă din corespondența dintre el și Ginsberg numită The Yage Letters publicată în 1963 de editura City Lights Books.

Burroughs a declarat mai târziu că incidentul cu Vollmer a fost un eveniment fundamental care a inspirat operele lui: “Sunt forțat în ciuda îngrozitoarei concluzii că niciodată nu aș fi devenit scriitor fără moartea lui Joan care m-a motivat și într-un fel mi-a formulat scrisul. Trăiesc cu o amenințare continuă de posedare și o constantă nevoie de a scăpa de posedare, de a scăpa de manipulare. Așadar moartea lui Joan m-a adus în contact cu invadatorul, cu Spiritul Urât care m-a condus spre o lungă luptă cu viața în care nu aveam nici o scăpare decât să scriu ca să mă salvez.”

• 1955: Pogromul de la Istanbul 

Grupuri de turci din Istanbul au atacat comunitatea greaca din oras, ucigând 13 oameni, rănind peste 30 și distrugând peste 5.000 de case și prăvălii grecești.

A fost un pogrom organizat în zilele de 6–7 septembrie 1955. Revoltele au fost orchestrate deasa zisul Grup de mobilizare tactic al armatei turce, centrul ramurii turcești a „Operatiunii Gladio” .

Evenimentele au fost declanșate de vestea că sediul consulatului turc din salonic, in Grecia —clădirea în care în 1881 se născuse Mustafa Kemal Attaturk —fusese cu o zi înainte ținta unui atac cu bombă.

Bomba plantată de fapt de un portar turc al consulatului, care ulterior a fost arestat și a mărturisit, a incitat evenimentele. Presa turcă nu a relatat nimic despre arestarea faptasului, insinuând în schimb că bomba ar fi fost pusă de greci.

O mulțime de turci, dintre care majoritatea fuseseră aduși dinainte în oraș cu camioanele, au atacat comunitatea greacă din Istanbul timp de nouă ore. Deși mulțimea nu cerea explicit moartea grecilor, mai multe persoane au murit în timpul pogromului sau ca urmare a bătăilor și incendierilor. Printre victime s-au numărat și evrei,armeni și chiar musulmani.

Pogromul a accelerat emigrarea etnicilor greci din Turcia, și în special din regiunea Istanbulului. Populația grecească de pe teritoriul Turciei a scăzut de la 119.822 de persoane în 1927 la 3.000–4.000 in 2008.

Pogromul a fost considerat și ca o continuare a procesului de turcificare început odată cu declinul iImperiului Otoman.

• 1983: URSS recunoaște că a doborât un avion de pasageri sud coreean KAL-007, declarând că piloții sovietici nu au știut că era un avion civil, atunci când a încălcat spațiul aerian sovietic.

Doborârea cursei sud-coreene KAL 007 la 1 septembrie 1983 a reprezentat un moment tensionat în relația americano-sovietice în Războiul Rece.

La 1 septembrie 1983, un avion al liniilor aeriene sud-coreene, cu 269 de persoane la bord, decola din orașul Anchorage, Alaska, SUA cu destinația Seul, Coreea de Sud. Avionul cursei sud-coreene nu a mai ajuns niciodată la Seul, fiind doborât de un avion de interceptare sovietic Su-15, pilotat de maiorul sovietic Ghenadi Osipovici, deasupra Mării Japoniei, în apropierea insulelor Moneron, la sud de insula Sahalin (URSS).

În acest incident toți cei 269 pasageri aflați în avionul sud-coreean au decedat, inclusiv congresmanul american Lawrence McDonald aflat la bordul avionului. Împrejurările exacte nu se cunosc nici în ziua de azi. Se pare că avionul s-a rătăcit și a pătruns în spațiul aerian sovietic, tocmai în momentul când un avion de spionaj american efectua o acțiune de recunoaștere în zona respectivă.

În zona respectivă lângă Kamceatka se afla o bază a submarinelor sovietice care tocmai făceau exerciții experimentale cu rachete balistice intercontinentale. În mod inexplicabil avionul de pasageri a început să devieze de la cursa sa spre Seul deplasându-se tot mai spre nord. Când avionul de pasageri a violat spațiul aerian sovietic, antiaeriana sovietică a reacționat imediat și a trimis două avioane de vânătoare de interceptare Su-15. Piloții au încercat în repetate rânduri să contacteze pilotul avionului de pasageri de tip Boeing 747 al cursei sud-coreene KAL 007. Neprimind niciun răspuns, comandamentul antiaerienei sovietice le-a ordonat piloților doborârea avionului.

În prima fază, sovieticii au negat doborârea avionului, dar mai târziu au recunoscut, motivând că avionul de pasageri făcea spionaj. Biroul politic al Comitetului Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice (Politburo) acuza faptul că zborul a fost deliberat deviat de la cursă ca să verifice gradul de pregătire a apărării sovietice sau chiar să provoace război.

Sovieticii au acuzat faptul că zborul a fost deliberat deviat de la cursă ca să verifice gradul de pregătire a apărării sovietice sau chiar să provoace un război.

• 1991: Leningrad ia din nou numele său istoric de Sankt Petersburg.

Țarul Petru cel Mare a fondat orașul pe 27 mai (16 mai stil vechi), 1703, după ce a recucerit Ingria de la Suedia. 

A botezat orașul cu numele sfântului său protector, Sfântul Petru. Inițial, orașul s-a numit Sankt Piterburh, (numele apostolului Petru în limba olandeză; viitorul țar a locuit și a studiat o vreme în Țările de Jos). În acest loc se aflau fortăreața suedeză Nyen, și mai nou Nöteborg, în zona mlăștinoasă pe care o traversa râul Neva către gurile de vărsare din Golful Finlandei.

De vreme ce ridicarea orașului a început în timp de război, prima construcție a fost o fortificație. Cunoscută în zilele noastre ca Fortăreața Sfinții Petru și Pavel, a avut și ea, la început, numele de Sankt Piterburh. Fortăreața a fost ridicată pe insula Iepurelui, pe malul drept al Nevei, la aproximativ 3 km de vărsarea acestuia în mare. Mlaștinile au fost secate și orașul s-a întins în toate părțile, dezvoltarea noii localități fiind făcută sub conducerea inginerilor germani invitați de țar în Rusia. Petru cel Mare a interzis construirea clădirilor din piatră pe tot întinsul imperiului, cu excepția noii capitale, în felul acesta obligând toți meșterii pietrari să vină să lucreze în Sankt Petersburg. Iobagii au asigurat cea mai mare parte a forței de muncă.

Sankt Petersburg a fost gândit ca o nouă capitală a imperiului încă de la început. Pentru poziția sa la Marea Baltică,este considerat de Pușkin o fereastră spre vest.Rusia este un important partener de comerț pentru Marea Britanie pentru mulți ani. A fost o bază pentru navele lui Petru cel Mare,protejat de insula fortăreței sale,după care Peter a făcut actualul oraș după numele său.

În timpul Primului Război Mondial, numele Sankt Petersburg a fost considerat ca având rezonanță germană șî, la inițiativa țarului Nicolae al II-lea, orașul a fost rebotezat Petrograd, pe 31 august stil nou (18 august stil vechi) 1914.

În 24 ianuarie 1924, la trei zile după moartea lui Lenin, Petrogradul a fost redenumit Leningrad, în onoarea fostului conducător. Motivul invocat a fost faptul că Lenin a fost conducătorul Revoluției din Octombrie. Existau și motive mai profunde de simbolism politic: Sankt Petersburg fusese capitala Imperiului Țarist. După Moscova, era cel mai mare oraș din țară și schimbarea de nume dădea un prestigiu și mai mare lui Lenin. Rebotezarea orașului era un simbol al schimbării de sistem politic și social.

Mutarea guvernului la Moscova a produs și o schimbare a migrației populației la sfârșitul secolului al XIX-lea. Beneficiile de care se bucura Petrogradul, dat fiind statutul de capitală, au dispărut. Populația Petrogradului în 1920 era o treime din cât fusese în 1915.

După prăbușirea Uniunii Sovietice din 6 septembrie 1991, majoritatea populației (54%) a fost de acord cu revenirea la "numele original, Sankt Petersburg". La fel ca și în cazul orașului, 39 de străzi, șase poduri, trei stații de metrou și șase parcuri au fost rebotezate. Totuși, în special oamenii mai în vârstă mai folosesc denumirile mai vechi, de exemplu, folosind vechile denumiri ale străzilor pentru adresele poștale. În rândul tinerei generații, numele Leningrad este folosit ca un protest slab împotriva noii societăți.

În urma unui referendum, numele oblastului (regiunii administrative) a cărei capitală este Sankt Petersburgul, a rămas neschimbat – Leningrad.

Să aveți o zi frumoasă!