Este a 32-a zi a anului.
Au mai rămas 333 de zile până la sfârșitul anului.
Soarele răsare la 07 h 34 m și apune la 17 h 25 m.
Citatul zilei
„Vrei să cunoști
lumea? Privește-o de aproape. Vrei să-ți placă? Privește-o de departe.” (Ion Luca Caragiale)
1 februarie Anul Nou Viticol (semnificaţii)
Anul Nou Viticol
prezintă în structura sa reminiscenţe ale ritului dionisiac, cu cele două
ipostaze ale acestuia: iniţierea (culminând cu alegerea celui mai bun
viticultor – Regele Viilor) şi sacrificiul (al porcului, al viţei de vie şi al
vinului de anul trecut). Ambele aspecte presupun ieşirea din spaţiul cotidian
(se petrece pe podgorie, în afara satului) şi ieşirea din timpul real
(participanţii regresează simbolic într-o stare “sălbatică” prin legarea cu
vrejuri de viţă).
În spaţiul
românesc se pare că s-a păstrat o singură zi de celebrare (1 sau 2 februarie –
Trifănitul, Zarezanul Viilor, Gurbanul), deşi în alte regiuni ale Peninsulei
Balcanice, întocmai după tiparul sărbătorilor dionisiace se petrece timp de
trei zile (1, 2 şi 3 februarie sau corespondentele pe stil vechi).
Apa apare în
ceremonialul sărbătorii într-o dublă ipostază: ea este elementul purificator
(sub forma aghiezmei), dar şi elementul sacrificat (metamorfozată în vin).
De fapt în acest
context se substituie sacrificiul divinităţii protectoare a viţei de vie cu cel al produsului final – vinul. Şi cum
viticultura este o activitate predominant solară, jertfa – ofrandă putea fi
legată numai de foc. Similare par a fi şi ofrandele legate de începerea
activităţilor în agricultură şi apicultură.
Vinul de anul
trecut este stropit peste focul în care ard coardele de viţă tăiate anul
acesta. Dublul sacrificiu al viei (vinul
vechi şi viţa nouă) trebuie corelat cu dubla naştere a zeului Dionysos (din
pântecul Semelei şi apoi din coapsa lui Zeus, ambele în prezenţa focului).
Vinul de anul
acesta este finalitatea complexului de obiceiuri şi gesturi ritualice
practicate în ziua de 1 februarie, precum: regresiunile simbolice, libaţiile în
cinstea divinităţii viţei, sacrificiile, reierarhizarea castei viticultorilor,
petrecerile bahice pe podgorie şi apoi în intimitatea căminului.
Vinul de anul
acesta devine sacrificiu pentru vinul de anul viitor, dar şi băutură rituală
pentru o serie de alte sărbători calendaristice (Paşte, Crăciun, Mucenici etc.)
sau din viaţa omului (naştere, aniversări, plecarea în armată, căsătorie,
moarte).
Ziua intendenţei
militare
Prin Înaltul Ordin nr. 29, emis la 1.II.1861,
s-a consfinţit înfiinţarea intendenţei militare; pe baza acestuia s-a format
corpul ofiţerilor de intendenţă militară, condus de intendentul general al
Armatei (asimilat cu gradul de general de brigadă) şi subordonat Ministerului
de Război.
În fiecare an,
la 1 februarie, militarii armatei române sărbătoresc Ziua Intendenţei Militare.
Intendenţa este specialitatea militară considerată a fi indispensabilă în ceea
ce priveşte aprovizioanarea militarilor cu hrană, uniforme şi tot ceea ce
înseamnă logistică, mai ales în perioade de război.
Întrega armată
română, aniversează 155 de ani de la înfiinţarea intendenţei militare, la 1
februarie 1861, când prin Înaltul Ordin de zi nr. 29, al Domnitorului Alexandru
Ioan Cuza s-au pus bazele intendenţei militare.
Asigurarea
echipamentului şi a hranei reprezintă activitatea de bază a intendenţei. Doar
cine nu a îmbrăcat vreun minut haina militară, nu ştie ce pondere are
intendenţa într-o structura militară, de la bocanc la bonetă, de la lama de
bărbierit de dimineaţă şi până la ceaiul de la masa de seară. Spre deosebire de
alte arme, dintre care unele se fac simţite numai la război, iar altele sunt
pur şi simplu invizibile, intendenţa este prezentă la vedere, adică 24 de ore
din 24, fie că este zi obişnuită, duminică sau sărbători legale ori religioase.
Ofiţerul de
intendenţă este primul care vine în unitate să organizeze condiţiile de cazare,
hrănire, igienă şi instrucţie, el fiind şi ultimul care părăseşte zona şi care,
la o adică, va stinge lumina. Până atunci însă, ţine pasul cu luptătorul, ba
chiar şi îl propulsează, modernizându-se şi adaptându-se câmpului de luptă
actual.
Astăzi,
intendenţa poartă un alt nume şi anume logistica. Logistica este un concept
frecvent utilizat în diverse medii şi domenii de activitate, căpătând dupa caz,
multiple înţelesuri şi semnificaţii. De fapt, ce este logistica? Conceptul
cuprinde ansamblul de cunoştinţe tehnice şi de activităţi practice şi
organizatorice prin care trupele sunt asigurate cu tot ceea ce le este necesar
pentru trai şi pregătire de luptă. Sunt şapte arme care fac parte din logistică
şi toate la un loc contribuie la asigurarea trupelor. Nu este rău ca toţi
aceşti oameni, de la diferite specialităţi, vor să facă parte din această armă.
Important este ca fiecare categorie de personal să ridice valoarea logisticii.
Pentru fiecare, în domeniul său de activitate, criteriul de bază trebuie să fie
profesionalismul. Un bun logistician trebuie să fie un foarte bun profesionist
în domeniul lui. Astfel, toate aceste arme vor conferi greutate logisticii în
armată.
În condiţiile
războiului modern este necesar ca reforma sistemului logistic a armatei române
să continue, ea trebuind să evolueze în aceeaşi direcţie, respectiv al
compatibilităţii şi interoperabilităţii cu sistemul logistic al forţelor
ţărilor aliate, în ceea ce priveşte asigurarea susţinerii logistice pentru
îndeplinirea misiunilor de luptă.
Sfântul Trifon
La întâi ale lui
Făurar, în ajunul Întâmpinării Domnului, Biserica Ortodoxă îl celebrează pe Sf.
Trifon, sau Trif, cu varianta Trif Nebunul - aşa cum este cunoscut în cadrul
comunităţii tradiţionale româneşti.
Sărbătoarea
Sfântului Trifon nu este specifică zonei Olteniei cum s-ar putea crede, ci se
practică în realitate în toată ţara.
Personaj
mitologic, aparent fără nici o legătură cu personajul religios, Trif este în
accepţie păgână protectorul plantelor fertile, împotriva dăunătorilor (gândaci,
insecte), iar în accepţie creştină, protectorul viţei de vie.
Această zi este
considerată prima mare sărbătoare a calendarului agricol, pomicol şi viticol.
Sfântul Trifon este cel care apără viile şi livezile de omizi, lăcuste, viermi
şi gândaci. Era zi nelucrătoare, pentru ca holdele să nu fie atacate de
insecte. Viile, livezile şi grădinile sunt stropite cu aghiazmă pentru a fi
ferite de mană, piatră şi ger.
Sf. Trifon este
patronul lupilor, având legătură cu Sf. Petru şi lupii acestuia. El este şi
apărător de rele şi de durere, spunându-se că cine nu îl respectă se
îmbolnăveşte de „ducă-se pe pustii”.
Istorisirile
populare spun că numele de Trif Nebunul provine de la faptul că a speriat-o pe
Maica Domnului, când aceasta se ducea la biserică după 40 de zile de la
Naşterea lui Iisus Hristos.
Tradiţii:
Trifon se ţine
pentru că el, făcând minuni, îi poate scăpa de multe nenorociri ce ar fi să
cadă asupra omului. Apoi îi scapă de boale, de moarte, căci sfântul se roagă
lui Dumnezeu, iar Dumnezeu lungeşte viaţa acestor oameni, care ajung până la
adânci bătrâneţe.
Despre Sf.
Trifon spun că a păzit pe fecioara Maria, când a ieşit cu pruncul Iisus la
biserică, de câinii lui Sf. Petru (de iarnă), care, păscând vite, n a băgat de
seamă că câinii lui au sărit la fecioară s o muşte. Atunci fecioara Maria,
drept mulţumită, a făcut pe Trifon stăpân peste lăcuste, viermi şi alte
gângănii, dându i puterea de a le orândui să facă stricăciuni în holdele
acelora care nu l vor serba, iar lui Petru i a zis: „Petru, câinii tăi să se
facă lupi de azi înainte şi să ţi mănânce întâi vitele tale“.
Trif e patronul
lupilor. Cine lucrează în ziua aceasta, cine nu o serbează acela trebuie
numaidecât să aibă daună din partea lupilor, în decursul anului, din vitele
sale.
Sf. Trifon ţine
lăcustele legate în lanţ de fier. Odată au venit lăcustele. Toţi oamenii din
sat au făcut treabă – unii ducându se să alunge lăcustele, iar alţii în altă
parte. Numai o babă n a făcut nimic, ci a stat acasă şi s a rugat sfântului să
i ferească holdele. Când s a observat, la toţi făcuseră lăcustele stricăciuni
mari, dar de holdele sale nu se atinseseră.
Trif Nebunul
este stăpânul şi patronul omizilor, gândacilor şi al tuturor gujuliilor celor
stricăcioase. În acest scop pe alocuri se obişnuieşte să se comande preotului
sfinţirea apei, cu care sunt stropiţi mai apoi pomii şi semănăturile, crezând
că apa aceasta stopează înmulţirea exagerată a insectelor dăunătoare.
În ziua de Trif
se întâmpină iarna cu vara.
Obiceiuri:
Gurbanu viilor.
În dimineaţa
zilei de 1 februarie bărbaţii mergeau la vie. Înainte de a pleca din sat,
strigau: „Hai să mergem la Gurbanu!“ Ajunşi în câmp, fiecare proprietar tăia
din vie câteva corzi, cu care se încingea pe piept, îşi făcea cunună, pe care o
punea pe cap şi se încingea în jurul brâului. Dezgropau sticla sau plosca
îngropată de cu toamnă şi se adunau în jurul unui foc aprins pe o înălţime.
Acolo mâncau, beau, jucau, săreau peste foc, se stropeau cu vin. Seara bărbaţii
se întorceau în sat, cu făclii aprinse, şi continuau petrecerea în familie.
Este posibil ca în vechime (aşa cum arată numele turcesc al obiceiului,
Gurban), să se fi jertfit o oaie sau un berbec.
Femeile nu
lucrează şi dau câte un căuş sau găvan de mălai la cerşetori, pentru ca
lăcustele, cărăbuşii şi alte gânganii să nu strice sămănăturile.
Se dă de pomană
mămăligă, ceapă şi sare.
Apărător de rele
şi durere: Deoarece Trif a înnebunit, de aceea unii serbează ziua lui pentru
nebuneală, temându se să nu înnebunească şi ei ca dânsul.
Sf. Trifon se
serbează fiindcă îi apără contra ciumei şi a gângăniilor ce vin asupra
holdelor.
Femeile lipesc
în această zi prin case, zicând că lipesc gura omizilor.
Sf. Trifon e
sărbătoarea paserilor. E bună pentru boale de găini şi alte paseri.
O seamă de
români serbează ziua aceasta pentru scutirea de lupi şi pentru alte fiare
sălbatice, anume ca să nu le atace şi să le mănânce vitele şi mai cu seamă
oile, fiindcă Sf. Trif, după cum spun unele legende, e patronul lupilor.
În ziua de Sf.
Trifan podgorenii se duc cu preot la vii, de fac sfeştanie viilor, ca să fie
roditoare şi păzite de grindină şi mană.
Podgorenii se
duc la vie, taie coarde de viţă în patru locuri, în formă de cruce, iar
deasupra toarnă vin (pe coarda tăiată), pun sare şi înfig o bucată de slănină
şi una de pâine, ca să sporească rodul. În alte părţi se mătură coşul în ajunul
lui Sf. Trifan, se ia această funingine, cu cea din ajunul Bobotezei şi lui Sf.
Vasile şi se presară prin vie. Apoi se botează via cu agheasmă de la Bobotează,
ca să fie ferită de mană, de piatră, de ger şi să aducă rod mult.
Despre vreme:
Dacă în ziua de Sf. Trif nu este omăt, se va pune, iar dacă este omăt, apoi se
va sparge.
Evenimente de-a
lungul timpului…
- 1789: A fost
ales primul președinte al SUA, George Washington
George Washington
(n. 22 februarie 1732 - d. 14 decembrie 1799) a fost un general și om de stat
american, militant și factor activ în obținerea independenței față de Regatul
Unit a coloniilor din America de Nord, primul președinte al Statelor Unite ale
Americii.
Colegiul
electoral l-a ales în unanimitate pe George Washington președinte în 1789 și
apoi în alegerile din 1792, Washington rămâne până azi singurul președinte care
a luat 100% din voturile electorale. La inaugurarea sa a insistat să se
servească rom de Barbados. John Adams a fost ales vicepreședinte. George
Washington a depus jurământul ca prim președinte conform constituției Statelor
Unite ale Americii în 30 Aprilie, 1789 la Federal Hall în New York cu toate că,
la început nu-și dorea această funcție. Primul Congres al Statelor Unite a
votat să-i plătească lui Washington un salariu de 25000 de dolari pe an, o sumă
foarte mare pentru 1789. Washington, deja bogat, refuză salariul deoarece
prețuia foarte mult imaginea sa ca funcționar public dezinteresat. La
insistența Congresului, totuși, acceptă în cele din urmă plata, pentru a evita
un precedent în care postul de președinte ar fi perceput ca accesibil numai
pentru persoanele bogate care își permiteau să servească țara fără salariu.
Washington a participat cu mare atenție la pompa și ceremonia postului, având
grijă ca titlurile și vestimentația să fie republicane și nu a imitat niciodată
curțile regale europene. Până la sfârșit a preferat apelativul de ,, Domnule
Președinte" altor denumiri pompoase care i-au fost sugerate. Washington
s-a dovedit a fi un bun administrator. Bun în a delega sarcini și bun judecător
al talentului și caracterului personal, Washington ținea regulat ședințe ale
cabinetului pentru a dezbate problemele înainte de a lua o decizie. În privința
sarcinilor de rutină era ordonat, energic, respectuos cu privire la opinia
altora dar hotărât, urmărind obiective generale dar și consistența acțiunilor
particulare în atingerea primelor. Washington a servit al doilea termen ca
președinte fără entuziasm. A refuzat să candideze pentru al treilea, stabilind
astfel obiceiul de maximum două termene ca președinte care mai târziu va deveni
lege prin amendamentul 22 la Constituție.
- 1814: Lordul
Byron publică “Corsarul”. 10.000 de exempare se vînd numai în prima zi.
George Gordon
Noel Byron, al VI-lea Baron Byron (n. 22 ianuarie 1788, Londra — d. 19 aprilie
1824, Missolonghi, Grecia) este unul dintre cei mai cunoscuți poeți romantici
englezi, alături de Percy Bysshe Shelley și John Keats, contemporani ai săi.
Printre cele mai
cunoscute opere ale sale sunt poemele narative Pelerinajul lui Childe Harold și
Don Juan. Cel din urmă a rămas incomplet din pricina morții poetului.
Faima Lordului
Byron se datorează nu numai operei, ci și vieții sale, trăită în extravaganță,
cu numeroase povești de dragoste, datorii, despărțiri, acuzații de incest și
sodomie. El a fost descris de către Lady Caroline Lamb ca „un om nebun, rău și
periculos a-l cunoaște”. Byron a fost un lider regional al organizației
revoluționare Carbonari din Italia în revolta lor împotriva Austriei și mai
târziu a călătorit pentru a lupta împotriva turcilor în Războiul de
independență al Greciei, fapt pentru care grecii îl consideră un erou național.
El a murit din cauza febrei în Missolonghi.
1852: S-a născut
Ion Luca Caragiale, dramaturg, nuvelist, pamfletar, poet, scriitor, director de
teatru, comentator politic și ziarist român, de origine greacă; considerat a fi
cel mai mare dramaturg român și unul dintre cei mai importanți scriitori
români; membru al Academiei Române post-mortem.
Multă vreme s-a
crezut că Ion Luca Caragiale s-ar fi născut „în noaptea de 29 spre 30 ianuarie”
sau „în zorii zilei de 30 ianuarie”, date bazate pe amintirile lui Caragiale.
Însă certificatul de botez, descoperit în anii 1970 la Arhivele Statului,
menționează:
Act de botez
„La întâi ale
lunii lui februarie anul o mie opt sute cinci-zeci și doi au născut Iecaterina
cu legiuitul dumisale soț a nume Dl Luca Caragiali ot mahalaoa ___ orașul ___
fiu. și astăzi la șapte ale lunii lui Februarie anul o mie opt sute cinci-zeci
și doi s’a botezat în legea pravoslavnică a Bisericii Răsăritului. de
subt-iscălitul preot al Bisericii satului Haimanale dânduise numele Ioan de
nașul său Maria sin Caragiali din mahalaoa ___ orașul ___.”
D: Maria
Caragiali nașa
Preot Sterie
Grecu
În conformitate
cu singurul document oficial care menționează nașterea, data nașterii lui Ion
Luca Caragiale este 1 februarie 1852, în satul Haimanale, județul Prahova,
astăzi I. L. Caragiale, județul Dâmbovița, fiul avocatului Luca Caragiali,
secretar al Mănăstirii Mărgineni, şi al Ecaterinei Karaboa, descendentă a unei
familii de negustori greci din Braşov. Atras de teatru, Luca s-a căsătorit în
1839 cu actrița și cântăreața Caloropulos, de care s-a despărțit, fără a
divorța vreodată, întemeindu-și o familie statornică cu brașoveanca Ecaterina,
fiica negustorului grec Luca Chiriac Caraboas.
„Caragiale a
fost un paradox. În opera lui e aspru, batjocoritor. În viaţă surâdea. Era plin
de drăgălăşenie. Se entuziasma, cânta, poetiza. Poetiza! Un deliciu să-l
asculţi! Parcă vezi aievea toate.
Simţi că omul
ăsta ştie să râdă şi să plângă din toată inima; că ştie să te mângâie şi să te
mustre, că poate fi «bun şi rău», sceptic şi cucernic, milos şi crud, temerar
şi fricos…
Marele meşter
atingea toată claviatura sufletului omenesc. Nenea Iancu simţea o deosebită
plăcere de a te combate.
Unde se afla
Caragiale, nu mai deschidea gura nimeni.
Primele studii
le-a făcut între anii 1859 și 1860 cu părintele Marinache, de la Biserica Sf.
Gheorghe din Ploiești, iar până în anul 1864, a urmat clasele primare II-V, la
Școala Domnească din Ploiești.
În 1870,
Caragiale a fost nevoit să abandoneze proiectul actoriei și s-a mutat cu
familia la București, luându-și cu seriozitate în primire obligațiile unui bun
șef de familie.
L-a cunoscut pe
Eminescu, când tânărul poet, debutant la revista „Familia”, era sufleur și
copist în trupa lui Iorgu. În 1871, Caragiale a fost numit sufleur și copist la
Teatrul Național din București, după propunerea lui Mihail Pascaly.
În august 1877,
la izbucnirea Războiului de Independență, a fost conducător al ziarului
„Națiunea română”.
I.L. Caragiale a
fost, printre altele, și director al Teatrului Național din București.
De la debutul
său în dramaturgie (1879) și până în 1892, Caragiale s-a bucurat de sprijinul
Junimii, deși în întregul proces de afirmare a scriitorului, Junimea însăși a
fost, până prin 1884 – 1885, ținta atacurilor concentrate ale adversarilor ei.
Prima piesă a
dramaturgului, O noapte furtunoasă, bine primită de Junimea și publicată în
Convorbiri literare (1879), unde au apărut toate piesele sale, a beneficiat, la
premieră, de atacuri deloc neglijabile.
După trei ani de
colaborare, Caragiale s-a retras în iulie 1881 de la Timpul, dar Comitetul
Teatrului Național de la Iași, prezidat de Iacob Negruzzi, l-a numit director
de scenă, post pe care dramaturgul l-a refuzat. A participat frecvent la
ședințele Junimii, iar la întâlnirea din martie 1884, în prezența lui
Alecsandri, și-a mărturisit preferința pentru poeziile lui Eminescu. La 6
octombrie a citit la aniversarea Junimii, la Iași, O scrisoare pierdută,
reprezentată la 13 noiembrie, în prezența reginei, cu un mare succes.
În 1889, anul
morții poetului Mihai Eminescu, Caragiale a publicat articolul în Nirvana. În
1890 a fost profesor de istorie la clasele I-IV la Liceul Particular Sf.
Gheorghe.
În acelaşi an
s-a căsătorit cu Alexandrina Burelly, fiica actorului Gaetano Burelly,
căsătorie din care au rezultat mai întâi două fete.
În ianuarie
1893, retras din ziaristică de la sfârșitul anului 1889, Caragiale a înființat
revista umoristică Moftul român, subintitulată polemic Revista spiritistă
națională, organ pentru răspândirea științelor oculte în Dacia Traiană.
Începând cu numărul 11, revista a devenit ilustrată, publicând caricaturi, iar
prin publicarea unora dintre cele mai valoroase schițe caragialiene, Moftul
român s-a dovedit și un organ literar.
Caragiale s-a
bucurat de recunoașterea operei sale pe perioada vieții sale, însă a fost și
criticat și desconsiderat. După moartea sa, a început să fie recunoscut pentru
importanța sa în dramaturgia românească.
Lucrarea d-lui
Caragiale este originală, comediile sale pun pe scenă câteva tipuri din viața
noastră socială de astăzi și le dezvoltă cu semnele lor caracteristice, cu
deprinderile lor, cu expresiile lor, cu tot aparatul înfățișării lor în
situațiile anume alese de autor. (Titu Maiorescu)
Deși Caragiale a
scris doar nouă piese, el este cel mai bun dramaturg român prin faptul că a
reflectat cel mai bine realitățile, limbajul și comportamentul românilor
În zorii zilei
de 9 iunie 1912, Caragiale a murit subit în locuința sa de la Berlin, din
cartierul Schöneberg, bolnav fiind de arterioscleroză.
-
1868: S-a născut Ștefan Luchian - pictor român, denumit poetul
plastic al florilor.
Vocația
viitorului pictor s-a declarat încă din copilărie. El a rezistat cu
încăpățânare eforturilor mamei sale de a-l înscrie la școala militară. În 1885,
Ștefan Luchian s-a înscris la clasa de pictură a Școlii Naționale de Arte
Frumoase, pe care a absolvit-o în 1889, obținând medalia de bronz pentru un Cap
de expresie și un Studiu după natură.
Maestru
nedisputat i-a fost, în această perioadă de formare, Nicolae Grigorescu, la
care Luchian a găsit încurajarea, fără să-i împiedice libera dezvoltare a
personalității.
În toamna anului
1889, a plecat la München, unde a studiat două semestre la Akademie der
Bildenden Künste, Academia de Arte Frumoase München, și-a executat copii după
operele lui Correggio și Rembrandt, aflate la Muzeul de artă. Revenit în țară
în 1890, a participat la prima expoziție a societății de artă Cercul artistic,
însă în anul următor, acesta a plecat la Paris, unde a studiat la Academia
Julian, cunoscând, în muzee și expoziții, viața artistică pariziană, aflată în
acea perioadă în plină efervescență impresionistă.
Revenit la
București, a fost, în 1896, principalul inițiator al Expoziției artiștilor
independenți. care se va deschide chiar în fața Salonului Oficial. În 1900, a
participat cu două pasteluri la Expoziția Universală de la Paris.
Prezență
eminentă în viața artistică a timpului, Luchian nu a cunoscut pentru multă
vreme succesul. Astfel, la expoziția sa din 1905, singurul cumpărător al unui
tablou a fost pictorul Grigorescu.
A redat
splendorile scânteietoare ale peisajului româness într-o serie întreagă de
opere, adevărate miracole de simplitate și de finețe, de sinteză cromatică și
arhitecturală a formelor, de colorit strălucit și delicat totodată. Tehnicii
uleiului Luchian îi alătură, pentru peisaj și pentru multe dintre naturile
moarte cu flori, pastelul, cu care a ajuns la o măiestrie neegalată.
Fluiditatea
contururilor, delicatețea catifelată a petalelor, le-a evocat cel mai bine prin
intermediul pastelului. Luchian începuse să picteze flori mai dinainte, dar
abia din 1908, el și-a concentrat în această direcție toată energia creatoare,
toată pasiunea pentru natură, toată dragostea pentru viață și pentru frumos.
Din 1909 până la
sfârșitul vieții va fi țintuit în fotoliu. Fixase însă în memorie
"splendorile scânteietoare" ale peisajului românesc, pe care îl va
reda într-o serie întreagă de opere, adevărate miracole de simplitate și de
finețe, de sinteză cromatică și arhitecturală a formelor, de colorit strălucit
și delicat totodată. Tehnicii uleiului Luchian îi alătură, pentru peisaj și
pentru multe dintre naturile moarte cu flori, pastelul, cu care ajunge la o
măiestrie neegalată. Fluiditatea contururilor, delicatețea catifelată a
petalelor, le-a evocat cel mai bine prin intermediul pastelului. Luchian
începuse să picteze flori mai dinainte, dar abia din 1908 el își concentrează
în această direcție toată energia creatoare, toată pasiunea pentru natură,
toată dragostea pentru viață și pentru frumos. Iată de ce "florile"
lui Luchian au acea intensitate aproape dramatică a sentimentului, acea lumină
interioară, acea simplitate gravă care fac din multe dintre ele - este de ajuns
să menționăm Anemonele - adevărate capodopere.
Luchian a murit
la 28 iunie 1916. Către sfârșitul vieții nu mai putea ține penelul cu degetele
paralizate. Punea pe cineva să i-l lege de încheietura mâinii. Astfel se
sfârșea, în flacăra unei inepuizabile pasiuni pentru arta sa, viața unui
pictor.
. 1884: A fost publicat primul volum al Oxford
English Dictionary, cuprinzând cuvinte care încep cu litera A.
În Anglia, s-au
făcut progrese majore în lingvistică, încă din epoca lui Walker, în ceea ce
privește adunarea și organizarea unor exemple de utilizare a cuvintelor. În
1836?37, Charles Richardson (1775?1865) a publicat, în două volume, un
dicționar mai bogat în exemple ilustrative, decât oricare dintre predecesoarele
sale. În 1857, Societatea Filologică a început să adune exemple mai noi de
folosire a cuvintelor. Această activitate a Societății Filologice a făcut
posibilă publicarea dicționarului cunoscut sub denumirile de Noul Dicționar
Englez despre Principiile Istorice (New English Dictionary on Historical
Principles), the Oxford English Dictionary (OED) si Dictionarul lui Murray
(Murray's Dictionary) (datorită lui Sir James A. H. Murray, 1837?1915, unul dintre
editorii săi). Publicarea acestui dicționar a început în 1884 și a fost
finalizată în 1928, la 70 de ani după începerea colectării materialului. Cele
12 volume și adenda acestui lexicon monumental și fără rival, au descris
etimologia a 250000 de cuvinte din limba engleză, încorporând mai bine de 2
milioane de sensuri ale cuvintelor, în procesul de definire a aproape 415000 de
cuvinte. O a doua ediție, formată din 20 de volume, publicată în 1989,
încorporează ți adenda de 4 volume, conținând peste 616000 de cuvinte.
- 1893: A apărut, la Iaşi, până la 26 oct. 1943, cu
intermitenţe, ziarul naţional liberal Evenimentul.
Fondatori au fost George A. Scorţescu şi Albert C. Honigman. În perioada
1919-1920, a fost redactor şef publicistul Rudolf Şuţu, iar la 20 ian. 1900, a
fuzionat cu ziarul „Opinia” din Iaşi.
- 1896: Premiera
mondială a operei "Boema" de Puccini, la Torino
Giacomo Antonio
Domenico Michele Secondo Maria Puccini a fost un compozitor italian de muzică
de operă, reprezentant al curentului artistic realist numit în Italia verismo
(conform cu termenul din italiană vero = adevărat).
Pe scena teatrului Regio din Torino, pe 1
februarie 1896, are loc premiera operei "La Bohème" (Boema), sub
bagheta dirijorului Arturo Toscanini. În concluzia cronicei sale, criticul
muzical Carlo Bersezio scrie: "La Bohème (Boema) nu va lăsa probabil urme
deosebite în teatrul nostru". Opera se va impune totuși mai târziu după o
reprezentație la teatrul din Palermo și apoi pe scenele principalelor teatre de
operă din Italia.
- 1898: Prima
asigurare auto din istorie
Compania de
asigurări Travelers Insurance Company din Hartford, Connecticut, și-a extins
serviciile, asigurând și deținătorii de automobile, în acest fel devenind prima
companie de asigurări care emitea o poliță de asigurare individuală.
Dr. Truman J.
Martin din Buffalo, New York, a plătit o primă de asigurare de 11.25$, sumă
care acoperea o asigurare între 5.000 și 10.000 de dolari.
În 1925,
Massachusetts a devenit primul stat american care oferea asigurări pentru
automobile. Astăzi asigurarea auto a devenit parte din viața americanilor și
aproape în fiecare stat din S.U.A. este obligatorie asigurarea pentru șoferi.
- 1919: A fost desemnata prima Miss America.
Prima Miss
America a fost aleasa la New York, iar
organizatorii au descoperit mai târziu
că “Miss” este destul de “doamna”; Edith Hyde era de fapt o femeie căsătorită
şi mamă a doi copii.
- 1920: S-a înființat Institutul de Istorie
Națională din Cluj-Napoca
Fondat din
inițiativa și cu sprijinul material al regelui Ferdinand I, Institutul a
funcționat în cadrul Universității din Cluj, fiind condus de Ioan Lupaș și
Alexandru Lapedatu.
- 1920:
Inaugurarea "Universității din Cluj", deschisă de Consiliul Dirigent
al Ardealului în prezența Regelui Ferdinand I.
1 februarie
1920, regele Ferdinand I proclama solemn deschiderea universităţii, punând-o
sub deviza care a fost gravată dea-supra intrării în clădirea centrală a UBB de
pe strada Mihail Kogălniceanu. “închinat adevărului, pe căi de dreptate -
singurele care duc la concordia dintre diferitele seminţii ale lumii - acest
aşezământ de înaltă cultură va putea fi de folos neamului şi umanităţii,
cinstindu-se şi cinstindu-ne deopotrivă prin munca sa ştiinţifică”, spunea în
1920 Majestatea Sa.
Regele Ferdinand I a sosit la Cluj însoţit de
Regina Maria, de primul ministru de atunci, precum şi de reprezentanţii
cabinetului şi ai întregului corp diplomatic, într-o garnitură de tren special
pusă în slujba acestui eveniment.
- 1949: Prima
utilizare a Telescopului Hale de 5,1 metri, cel mai mare la momentul respective.
Telescopul Hale de 5,1 m (200 inch), un
reflector cu f/3,3 de la Observatorul Palomar din California, a fost numit așa
după astronomul george Ellery Hale, care prin finanțarea Fundației Rockefeller
a orchestrat planificarea, designul și construcția observatorului dar nu a
trăit cât să-l vadă în funcțiune. Telescopul Hale era gândit să spargă
granițele acelui timp, având o apertură de două ori mai mare ca anteriorul
telescop Big și fiind pionierul multor noi tehnologii, precum aluminiul
depozitat sub formă de vapori și lentila cu expansiune termală joasă. Hale a
fost telescopul optic cu cea mai mare apertură de la finalizarea sa în 1948 și
până la construcția lui BTA-6 în 1976 și al doilea cel mai mare telescop până
la construcția lui Keck, în 1993.
Până către 2010,
telescoapele puteau surprinde direct exoplanete numai în circumstanțe excepționale.
Respectiv, era mai ușor să obții imagini când planeta era specific mare
(considerabil mai mare decât Jupiter), separată mult de steaua părinte și
destul de fierbinte cât să emită intens radiație în infraroșu. Totuși, în 2010,
o echipă de la Laboratorul NASA Jet Propulsion a demonstrat că un coronagraf
vortex poate permite micilor telescoape să vadă direct imagini ale planetelor.
Au reușit, respectiv, să scaneze HR8799 utilizând numai o porțiune de 1,5 m a
telescopului Hale.
- 1958: A fost
lansat cu succes primul satelit al Americii, în Cosmos.
Plasat pe o orbită
terestră de o rachetă „Jupiter-C”, „Explorer” a fost destinat să transmită
semnale pe Pământ, prin cele 2 emiţătoare, de la o distanţă variind între 340
şi 2900 km.
Explorer 1 este
primul satelit artificial lansat de SUA, fiind al treilea pe glob dupa
sateliții sovietici Sputnik 1 si 2. Explorer 1 a fost primul satelit integrat
intr-un program de explorare, fiind dotat cu sonde de explorare spatiala, care
au furnizat date cu privire la ionosfera din regiunea polară.
Explorer 1 a
fost pus pe orbită la un perigeu de 224 mile și un apogeu de 1.575 mile având o
perioadă de 114,9 minute. Greutatea sa totală era de 14 kg, dintre care 8 kg
cântăreau doar instrumentele de la bord.
Explorer1 a fost
primul satelit american care a reușit să detecteze centura de radiații Van
Allen. În doar 84 de zile, Jet Propulsion Laboratory și ABMA (Army Ballistic
Missile Agency) au reușit să modifice vehiculul de lansare Jupiter-C și să
construiască satelitul Explorer 1.
Explorer 1 a fost
lansat la câteva luni dupa ce URSS obținuse un avans în Cursa Spațiala cu
Sputnik1 și Sputnik2. Descoperirea centurii Van Allen a reprezentat un
eveniment științific major, crescând reputația Statelor Unite ale Americii în
explorarea spațiului. Explorer1 a reintrat în atmosfera Pământului pe 31
martie.
1990: Gabriel
Liiceanu înființează la București editura Humanitas.
Humanitas este o
editură din România, înființată la 1 februarie 1990, care are sediul în
București, Piața Presei Libere nr. 1. A fost înființată curând după revoluția
din 1989, printr-un ordin al lui Andrei Pleșu, ministrul culturii din acea
vreme; direcția noii instituții, pe scheletul vechii Edituri Politice, a fost
încredințată lui Gabriel Liiceanu, scriitor și cercetător în filozofie. Humanitas
se definea pe atunci ca „editură de științe umaniste”, de unde și numele ei. În
timp, profilul editorial inițial s-a lărgit. A fost privatizată în februarie
1991.
Editura
Humanitas a devenit larg cunoscută la începutul anilor 1990 prin publicarea unor
nume sau titluri interzise sub regimul comunist. Au apărut atunci mare parte
din cărțile lui Emil Cioran, Mircea Eliade și Eugène Ionesco, texte antebelice
sau inedite de Constantin Noica și de Lucian Blaga, volume de Monica Lovinescu
și de Virgil Ierunca, seria de Amintiri ale lui Constantin Argetoianu,
Convorbirile lui Mircea Ciobanu cu Regele Mihai etc. Primele colecții ale
editurii − puternic marcate de misiunea recuperării unui trecut prețios și de
credința că societatea poate fi schimbată prin lecturile potrivite − au fost
„Totalitarism și literatura Estului“, „Memorii/Jurnale“, „Societatea civilă“.
În acest sens Editura Humanitas are azi în paleta sa editorială următoarele
domenii: științe umaniste (filozofie, istorie, științe sociale/politice, psihologie/antropologie),
religie și spiritualitate; ficțiune și literatură memorialistică; știință
popularizată; carte practică; manuale și auxiliare școlare; carte pentru copii;
audiobookuri.Majoritatea cărților din aceste domenii sunt publicate în serii și
colecții, din care cele mai importante sunt seriile marilor autori români
interbelici sau contemporani.
. 2003: Naveta americană “Columbia” se
dezintegrează la revenirea în atmosferă,
la altitudinea de 63 km, deasupra Texasului .
Naveta,
lansată la 12 aprilie 1981, se afla la a 28-a misiune. Şi-au pierdut viaţa 7
astronauţi (6 americani şi unul israelian).
Accidentul s-a
petrecut cu putin timp înainte de terminarea celei de-a 28-a misiunt a navetei,
STS-107.
Pierderea
navetei Columbia a fost rezultatul avariilor suferite în timpul lansării, când
o parte din izolație, de mărimea unei serviete mici, s-a desprins din
rezervorul principal exterior al navetei sub acțiunea forțelor aerodinamice.
Resturile au
lovit muchia frontală a aripii stângi, avariind sistemul de protecție termică
(TPS), care o protejează de căldura generată de frecarea cu atmosfera la
reintrarea în aceasta.
Deși Columbia a
rămas pe orbită, unii ingineri au suspectat că există probleme, dar managerii
NASA au restrâns investigatia, pe motiv că nu se pot face prea multe, chiar
dacă ar exista probleme.
. 2013: The Shard,
cea mai înaltă clădire din Uniunea Europeană, este deschisa pentru public.
Este un
zgârie-nori situat în Londra, Anglia, care masoara 309,6 m în înăltime.
Constructia a fost terminată în data de 30 martie 2012.
A luat naştere
pe un şerveţel într-un restaurant din Berlin în anul 2000. Câteva linii
înaintea aperitivului, câteva după felul principal şi înainte ca arhitectul
Renzo Piano să-şi savureze desertul liniile ieşiseră deja din pagină. Spaţiul
era prea mic pentru imaginaţia sa.
La 309,6 metri,
The Shard este cea mai înaltă clădire din Vestul Europei, devansată pe
continent doar de Turnul Mercury City din Moscova, care are un avantaj de 29 de
metri. La nivel global, însă, e un pitic care stă în umbra fraţilor săi
americani şi asiatici.
Are 95 de etaje
şi birouri, un hotel de lux, magazine şi apartamente. Şi, pentru un preţ cam
piperat, turiştii pot admira Londra de la mare înălţime.
Numele sună bine
în engleză, The Shard, dar nu-i aşa măgulitoare traducerea în română: Ciobul.
Aşa este numită clădirea care are peste 300 de metri înălţime şi a fost
deschisă pentru public chiar de primarul londonez, Boris Johnson.
"Nu numai
că e o clădire extraordinară, dar este singurul punct din care se văd toate
meandrele pe care le face Tamisa în Capitală. E ca şi cum ai fi în avion, numai
că te poţi plimba", spune primarul Londrei.
Biletul pentru a
urca până la platforma de observaţie costă 25 de lire, echivalentul a aproape
30 de euro.
Cu peste 309
metri înălţime de la bază până în vârful antenei de pe acoperiş, The Shard din
Londra e cea mai înaltă clădire din Europa. Pentru puţin timp, pentru că în
curând, la Moscova, se va inaugura un zgârie nori care o depăşeşte.
"E o
clădire de atmosferă care se va juca cu oraşul. Va fi un simbol al luminii.
După o scurtă ploaie va fi albastră, în amurg va deveni mai caldă şi mai
roşie" susţine Renzo Piano. Până una alta, clădirea se joacă cu nervii
multor londonezi.
"Cel mai
bun lucru atunci când eşti în The Shard e că nu mai vezi The Shard" e de
părere o jurnalistă care a vizitat turnul.
Umor britanic.
Adevărul e, însă, că nu prea poţi avea o experienţă "Shardless" în
centrul Londrei. Uneori, când e senin, vezi turnul chiar şi din zonele
periferice.
Îl vezi când îţi
plimbi căţelul şi îl vezi când faci joggingul de dimineaţă. E acolo în
permanenţă.
Înfipt între
Turnul Londrei, Tower Bridge şi Catedrala St.Paul, The Shard a atras şi atenţia
celor de la UNESCO, care au avut ceva de comentat în legătură cu faptul că
turnul omoară priveliştea istorică a zonei.
Să aveți o zi frumoasă!
