Este a 28-a zi a anului.
Au mai rămas 337 de zile până la sfârșitul anului.
Soarele răsare la 07 h 39 m și apune la 17 h 19 m.
Citatul zilei
”Înţeleptul
îşi conduce steaua, ignorantul este condus de ea.” (Sfântul Toma de Aquino)
Ziua
Europeană a Protecției Datelor
Pe data de 28 Ianuarie se
celebrează Ziua Europeană a Protecţiei Datelor, de către toate
statele membre ale Consiliului Europei, eveniment ce beneficiază de
sprijinul Comisiei Europene pentru promovarea dreptului la viaţă privată şi la
protecţia datelor personale.
Cu această ocazie
se aniversează adoptarea, pe 28 Ianuarie 1981, la Strasbourg, a Convenţiei nr.
108 pentru protecţia persoanelor cu privire la prelucrarea automată a datelor
cu caracter personal - act internaţional în domeniul protecţiei datelor la care
au aderat deja 43 de state din Europa şi altele din lume.
Datele cu caracter
personal
Ele reprezintă orice tip de informaţii
referitoare la o persoană identificată sau identificabilă. Datele personale
oferă informaţii despre fiecare dintre noi, obiceiurile şi opiniile noastre
despre anumite aspecte ale personalităţii fiecăruia…
Datele personale, pot deasemenea dezvălui
relaţiile inter-umane pe care le întreprindem, starea de sănătate, stilul de
viaţă, programul cotidian, etc.
Exemple:
- nume şi prenume
- adresă
- data naşterii
- date din actele de stare civilă
- seria şi numărul B.I./C.I.
- codul numeric perssonal (CNP)
- funcţia
- adresa de e-mail
- date bancare (inclusiv date de pe card)
- username etc.
Categorii speciale de date
- privind originea rasială sau etnică
- privind convingerile politice, religioase sau filozofice
- privind apartenenţa sindicală
- privind starea de sănătate
- privind viaţa amoroasă.
Calendarul creștin-ortodox
Sfântul Efrem Sirul
Sfântul Efrem supranumit “Harpa Duhului”, s-a
născut în jurul anului 306, în Nisibis, în Siria. În ciuda persecuțiilor lui
Diocletian, și în ciuda faptului ca în Nisibis își aveau sălaș o mulțime de
religii pagâne, a crescut într-o atmosferă creștină autentică.
Mai mult, Sfântul Efrem a crescut sub
îndrumarea Sfântului Iacob, primul episcop din Nisibis, ales în 308. Efrem este
botezat de tânăr și apoi hirotonit diacon. Înzestrat cu darul lacrimilor și cu un
enorm talent poetic pe care îl pune în slujba lui Dumnezeu, Sfântul Efrem își începe
astfel lucrarea sa de conducere a oamenilor spre Hristos.
După ce orașul scapă de trei asedii ale perșilor
(Sfântul Efrem punându-le pe seama rugăciunilor Sfântului Iacob), nevrednicul
de pomenire împărat Iulian Apostatul, în urma unei campanii militare
dezastruoase, este silit să încheie o pace prin care cedează Nisibisul perșilor.
Sfântul Efrem se refugiază astfel în
Edessa, unde și trece la Domnul în 373 sau 379, după ce într-o călătorie la
Cezareea Capadociei se întâlnește cu Sfântul Vasile cel Mare.
De la Sfântul Efrem ne-au rămas peste
400 de imne. De asemenea de la el avem și predici, dar și câteva scrieri
teologice. Dar cu siguranță cea mai cunoscută compoziție a sfântului este
rugăciunea care îi poartă numele și care a intrat și în slujbele Bisericii din
Postul Mare.
În ea simțim fără putință de tăgadă duhul
plin de smerenie și dragoste al celui pe care îl cinstim ca pe unul din marii
poeți trăitori ai Bisericii Ortodoxe:
“Doamne și Stăpânul vieții mele,
duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire și al grăirii în deșert nu mi-l da mie.
Iar duhul curăției, al gândului smerit, al răbdării și al dragostei, dăruiește-mi mie, slugii Tale!
Așa Doamne, Împărate, dăruiește-mi ca să-mi văd greșelile mele și să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvantat ești în vecii vecilor. Amin”.
duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire și al grăirii în deșert nu mi-l da mie.
Iar duhul curăției, al gândului smerit, al răbdării și al dragostei, dăruiește-mi mie, slugii Tale!
Așa Doamne, Împărate, dăruiește-mi ca să-mi văd greșelile mele și să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvantat ești în vecii vecilor. Amin”.
Evenimente de-a lungul timpului...
- 1225: S-a născut în localitatea Aquino în Regatul Siciliei, Sfântul Toma de Acquino; (d. 7 martie 1274, Mănăstirea Fossanova, Statul Papal, azi comuna Priverno, Italia)
A fost un călugăr dominican, teolog, filosof
și doctor al Bisericii, denumit și Învățător al Bisericii (în
latina Doctor Ecclesiae - denumirea dată celor mai de seamă
teologi creștini catolici).
În Răsărit, titlul a fost conferit de
Conciliile Ecumenice (“Părinte al Bisericii” sau “Sfânt Părinte”).
Primii doctori ai Bisericii sunt recunoscuți
atât de Biserica Ortodoxă (nu ca doctori ci ca Sfinți Părinți), cât și de
catolici.
Biserica Ortodoxă, chiar dacă nu-i denumesc
astfel (“Doctores Ecclesiae”), îi cinstesc, avându-i trecuți în calendar.
În lista celor 33 de doctori ai
Bisericii, numai o parte sunt recunoscuți ca Sfinți Părinți și
de Biserica Ortodoxă.
În 1252 la varsta de 27 de ani,
Magistrul General al dominicanilor l-a trimis pe Toma la
Paris, spre a obține bacalaureatul canonic și pentru a începe să țină
cursuri teologice apte de a-l califica pentru titlul de licențiat canonic.
În 1256 a căpătat titlul de Magistru și a
preluat catedra de teologie iar în 1259 pleacă pentru șase ani în Italia,
unde a dus la bun sfârșit o lucrare începuta la Paris: “Summa
contra Gentiles”, care este în primul rând o expunere sistematică, concisă
și globală a tuturor problemelor teologice, în acord cu nivelul de înțelegere
al studenților vremii.
Toma reușește să pună alături, într-o
expunere enciclopedică, toate întrebările și răspunsurile care puteau fi luate
în seamă la vremea sa. Ceea ce obține este nu numai un grad mare de sinteză dar
mai ales un nivel de completitudine niciodată atins de la Aristotel.
Toma a fost luat în serviciul papei Urban al
IV-lea ca scriitor de rugăciuni și imnuri. În 1265, după moartea papei Urban,
d’Aquino a fost trimis la Roma pentru a deschide o școală dominicană. În 1268 a
fost trimis înapoi la catedra pe care o deținuse la Paris.
În timp ce ținea liturghia la 6 decembrie
1273 a avut o experiență misterioasă, pe care unii au interpretat-o drept
viziune, iar alții ca o prăbușire mentală, care a pus capăt întregii sale
activități de savant.
Nu a mai scris sau dictat niciodată nimic,
iar când secretarul său l-a îndemnat să-și continue lucrul la Summa, a răspuns:
Nu pot, pentru că tot ceea ce am scris mi se pare că este de paie.
În 1274 a fost convocat să participe la o
întrunire, solicitată de papa Grigore al X-lea privind reconcilierea
bisericilor greacă și latină; deși cu sănătatea șubredă a pornit în călătorie,
însă o rană căpătată accidental la cap l-a forțat să se oprească la castelul
nepoatei sale, aproape de Fossanova. După câteva săptămâni a fost transportat
la o mănăstire cisterciană din vecinătate, unde a murit la 7 martie 1274.
Procesul canonizării lui Toma d’Aquino a fost
început de Papa Ioan al XXII-lea în 1316 , el fiind sanctificat la data de 21
iulie 1323.
- 1813: Jane Austin publică pentru prima dată în Regatul Unit Mândrie și prejudecată
Manuscrisul inițial a fost scris
între 1796 și 1797 în Steventon, Hampshire, unde Austen a trăit în aceea
parohie. Denumit inițial Primele Impresii,
nu a fost niciodată publicat cu acest titlu, și urmatoarea revizie a romanului
a fost redenumit Mândrie și Prejudecată.
La data de 1 noiembrie 1797, tatăl autoarei a dat proiectul librarului londonez
Thomas Cadell în spreranța că va fi publicat, dar a fost respins. Manuscrisul
nepublicat i-a fost returnat scriitoarei Jane Austen și a rămas la ea. Jane
Austen a revizuit manuscrisul pentru Primele Impresii, cu modificări
semnificative între 1811–1812. Mai târziu a redenumit povestea. Este posibil că
titlul original al romanului a fost modificat pentru a evita confuzia cu alte
lucrări. În anii între finalizarea "Primele Impresii" și de revizuire
în "Mândrie și Prejudecată", au fost publicate alte două lucrări cu
acest titlu: un roman de Margaret Holford și o comedie de Horace Smith. Se
spune că titlul final i-a fost inspirat lui Austen din volumul Cecilia de
Fanny Burney, pe care Jane Austen o admira foarte mult. Austen i-a vândut
drepturile de autor pentru roman lui Thomas Egerton din Whitehall, în schimbul
sumei de 110 de lire (deși Austen ceruse 150). Romanul lui Austen are în centru
două povești de iubire: aceea dintre Jane și Bingley, care izbucnește,
năvalnică, încă din primele pagini ale romanului, și cea marcată de mândria și
prejudecata ce au dat titlul romanului, dintre Elisabeth și Darcy. Mândrie și Prejudecată se află în
prezent pe locul 2 în clasamentul Celor mai iubite cărți în Marea Britanie. În
același timp, este unul dintre cele mai citite și vândute romane din istorie,
dar și unul dintre cele mai ecranizate romane din istoria literaturii.
Romanul, tradus în 35 de limbi și “devenit o industrie
globală”, ocupă locul 32 în topul celor mai cerute cărți în bibliotecile din
lumea întreagă.
- 1865: S-a întemeiat Societatea culturală "Ateneul Român", din inițiativa lui Constantin Esarcu, Nicolae Kretzulescu și V.A. Urechia.
Încă de la
începutul activităţii, Societatea şi-a propus să construiască un edificiu
propriu care este un adevărat templu al artelor, ştiinţei şi culturii
româneşti. C.Esarhu afirma că: Edificiul va fi închinat în exclusivitate
artei şi ştiinţei, deci arhitectura va trebui să corespundă acestei destinaţii.
Locul unde s-a ridicat Ateneul Român aparţinea familiei Văcăreştilor.
Conform concepţei
Societăţii Culturale Ateneul Român, s-a iniţiat o listă de subscripţie
naţională pentru strângere de fonduri (Daţi 1 leu pentru Ateneu), iar
în anul 1886, arhitectul francez Albert Galeron a elaborat un proiect avându-i
alături pe marii arhitecţi ai epocii: Grigore Cerchez, Constantin Olănescu, Ion
Mincu, Ion Gr. Cantacuzino. Proiectul edificiului a fost astfel elaborat încât
să poată folosi fundaţia deja turnată a manejului început de Societatea
Equestra Română.
Beneficiind de
această sală, Societatea Ateneul Român şi-a diversificat activitatea, în
sălile Ateneului având loc conferinţe, concerte simfonice ale Societăţii
Filarmonice Române înfiinţate din 1868 de către Eduard Wachmann, precum şi
expoziţii de pictură (începând din 1894, saloanele oficiale de belle-arte din
Bucureşti s-au desfăşurat în această sală). De altfel, Ochestra Filarmonicii a
concertat permanent imediat după darea în folosinţă a sălii în 1888 până în
ziua de azi.
Construită în stil
neoclasic cu multe elemente de decoraţie tipice arhitecturii franceze de la
sfârşitul secolului al XIX-lea, construcţia de plan central prezintă mai
degrabă un stil eclectic.
Clădirea este
precedată de un peristil, sprijinit pe şase coloane ionice. Sub peristil se
află cinci medalioane în mozaic care îi reprezintă pe cinci mari domnitori ai
românilor: Neagoe Basarab al Munteniei, Alexandru cel Bun al Moldovei, regele
Carol I al României, Vasile Lupu al Moldovei şi Matei Basarab al Munteniei.
Construcţia se termină cu o cupolă bogat decorată.
Sala de concert are 28,50 m diametru, 16 m înălţime şi capacitate aproximativ 794 locuri (din care 600 locuri la partere şi restul locurilor în cele 52 de loji), iar înălţimea totală a clădirii este de 41 m. Deasupra lojilor, de jur împrejurul tamburului cupolei, cu excepţia locului unde se află scena, se desfăşoară o frescă lată de 3 metri şi lungă de 75 de metri, operă a pictorului profesor Costin Petrescu, realizată în anii 1933-1938.
Fresca este alcătuită din 25 de scene reprezentative din istoria României, ansamblu ce reprezintă o veritabilă carte deschisă a istoriei naţionale pentru cei ce o privesc.
La dorinţa lui Alexandru Odobescu, bolta sălii a fost decorată cu numeroase elemente zoo, fito şi antropomorfe în relief policromat aurit pentru a aminti de cerurile din basmele româneşti.
Partea centrală a
parterului este susţinută de 12 coloane realizate în stucatură; din rotonda se
ajunge în sală prin 4 scări monumentale din marmură de Carrara şi tot din
rotonda porneşte şi scara de onoare.
În perioada de până la Al Doilea Război Mondial, aleile Grădinii Ateneului erau împodobite cu busturile care reprezentau mari oameni politici, de cultură sau artişti români. Din păcate, acestea nu s-au păstrat, pentru că au fost distruse în anii regimului comunist: Mihai Eminescu (de Ion Georgescu), Mihail Kogălniceanu (de W. C. Hegel), P.S. Aurelian (de W. C. Hegel), Ion Ghica (Iordănescu), Traian Demetrescu (de Filip Marin), Dumitru Georgescu-Kiriac (de Oscar Han), Ienăchiţă Văcărescu (de W. C. Hegel), Constantin Esarcu (de W. C. Hegel), Gavriil Musicescu (de Miliţa Petraşcu), C. A. Rosetti (de I. Georgescu), Vasile Urechea-Alexandrescu (de W. C. Hegel), generalul Ioan Emanoil Florescu (de I. Georgescu), Grigore Tocilescu, Gheorghe Dem Theodorescu (de Carol Storck), C. I. Stăncescu (de W. C. Hegel) şi Theodor Şerbănescu (de Filip Marin). Azi, în Grădina Ateneului este amplasată o singură statuie, cea a lui Mihai Eminescu, operă a sculptorului Gheorghe Anghel.
Mai multe fotografii ale Ateneului Român puteți vedea la următorul link: Ateneul Român
- 1880: S-a născut Camil Ressu, pictor român, care, prin întreaga sa activitate artistică, pedagogică și socială, a fost una din personalitățile marcante ale artei românești; membru titular al Academiei Române.
În 1887, Camil
Ressu s-a înscris la Școala Națională de Arte Frumoase din București, avându-l
ca profesor pe G. D. Mirea; și-a continuat studiile la Iași, cu pictorul
Gheorghe Popovici. În 1902, a terminat studiile la Școala de Belle-Arte din
Iași, obținând medalia de argint.
În 1917, împreună
cu pictorii Nicolae Dărăscu, Ștefan Dimitrescu, Iosif Iser, Marius Bunescu și
cu sculptorii Dimitrie Paciurea, Cornel Medrea, Ion Jalea și Oscar Han, a
înființat asociația „Arta Română”, la Iași. Vara se retrăgea la țară și picta
țărani la munca câmpului, vederi din sate, grupuri de muncitori, dar și naturi
moarte, nuduri, portrete ale diverselor pesonalități ale timpului și autoportrete.
Camil Ressu a fost
profesor și rector al Academiei de Belle-Arte din București până în anul 1941.
Din 1950, a fost președinte de onoare al „Uniunii Artiștilor Plastici”,
reluându-și și activitatea de profesor la Institutul de Arte „Nicolae Grigorescu”.
În 1955, i s-a acordat titlul de Artist al Poporului, iar un an mai
târziu a fost numit membru al Academiei Române.
Cu o formație
solidă, în care predominau studiile după corpul uman, după peisaj și după
obiectele din imediata apropiere, Camil Ressu a reușit ca, prin combinarea
capacităților formative ale desenului și culorii, să realizeze o creație care
păstrează valorile tradiției, în condițiile unui efort de înnoire a limbajului
plastic.
- 1887: S-a născut Arthur Rubinstein, pianist și compozitor american de origine poloneză (d.1982), considerat unul din cei mai mari pianiști ai secolului al XX-lea.
S-a născut la
Łódź, în Polonia, dintr-o familie de evrei, fiind al șaptelea copil, mezinul
familiei. Și-a început studiile în Varșovia, unde a avut primul concert la
vârsta de șapte ani. A continuat studiile la Berlin, îndrumat atent de Joseph
Joachim, sub a cărui baghetă a debutat în 1899, interpretând Concertul în La
major, KV 488 de Wolfgang Amadeus Mozart.
Între 1916 și
1917, Rubinstein a efectuat turnee în Spania și America de Sud, iar în 1921,
două turnee în SUA. Pe lângă activitatea solistică, s-a ocupat și de muzica de
cameră, printre partenerii săi numărându-se Eugène Ysaye (1858–1931), Gregor
Piatigorsky (1903–1976), Jascha Heifetz (1901-1987) și Henryk Szeryng
(1918-1988).
A murit la Geneva
în anul 1982. Conform dorinței sale, corpul său a fost incinerat, iar cenușa sa
a fost adusă în Israel. Ea a fost îngropată în Pădurea Ierusalimului, într-o
pădurice care îi poartă numele, lângă moshavul Aminadav. Locul mormântului său
este un punct de observație preferat al peisajului creat de pădurile din
împrejurime, și în apropierea sa a fost așezat un monument sub forma unor
valuri de clape de pian.
- 1887: Începutul construcției Turnului Eiffel
La 28 ianuarie 1887 au
început lucrările la Turnul Eiffel, al
cărui arhitect a fost francezul Stephen Sauvestre. Maurice Koechlin şi Emile
Nouguier au fost inginerii constructori care s-au ocupat de buna desfăşurare a
şantierului, organizat de Compagnie des Etablissements Eiffel. Lucrările la
turn au necesitat aproximativ 7300 de tone de oţel, produs la Reşiţa, iar masa
totală a monumentului a fost de circa 10.100 de tone.
Turnul Eiffel este
situat pe Champs de Mars si are o inaltime de 324 de metri atunci cand antena
este inclusa. Cand a fost construit prima data, a avut 312 metri inaltime si,
timp de 41 de ani, a fost cea mai inalta constructie din lume. Cand cladirea Chrysler
a fost construita in orasul New York, aceasta a masurat 319 metri inaltime,
doborand recordul Turnului Eiffel.
Vizitatorii pot avea
acces la trei niveluri ale structurii, doua prin scari sau lift, iar al treilea
doar prin lift. Peste 300 de trepte exista intre fiecare nivel, cu un total de
peste 1600 de trepte pe toata inaltimea turnului. Primele doua niveluri sunt
dotate, de asemenea, cu restaurante, unele bufeturi, precum si cu un bar de
sampanie.
Inceputul Turnului
Eiffel
In anul 1889, Franta a
gazduit la Paris Expozitia Mondiala. Maurice Koechlin si Emile Nouguier, doi
ingineri care faceau parte din Compagnie des Etablissements Eiffel, au
proiectat turnul ca piesa principala pentru turn. In 1884, Koechlin a desenat o
schita pentru un proiect, pe care a descris-o ca fiind “un mare stalp de inalta
tensiune, format din patru grinzi cu zabrele in picioare, stand in afara bazei,
care se unesc in partea de sus, imbinate prin structuri metalice, la intervale
regulate.”
La inceput, Gustave
Eiffel, proprietarul companiei, a aratat un interes scazut pentru proiect, dar
a mers mai departe si a dat aprobarea pentru un studiu mai aprofundat al
schitei respective. Koechlin si Nouguier au solicitat ajutorul sefului
departamentului de arhitectura, Stephen Sauvestre, pentru design. Sauvestre a
adaugat ornamente, obtinand astfel sprijinul lui Eiffel, care a cumparat atunci
brevetul proiectului celor trei domni. Mai tarziu in acel an, design-ul a fost
inclus la Expozitia de Arte Decorative si, la inceputul anului urmator, Eiffel
a prezentat lucrarea Societatii Inginerilor Civili.
In 1886, Edouard
Lockroy, ministrul de Comert si Industrie, a anuntat o incercare de a construi
un turn de metal cu patru laturi pe Champ de Mars. Au fost prezentate 107
proiecte, dar proiectul final i-a revenit lui Eiffel. Compania sa avea sa
construiasca turnul, pe care trebuia sa il finalizeze in termen de 20 de ani.
Constructia Turnului
Eiffel
Constructia turnului a
inceput in data de 28 ianuarie 1887 si a durat doar doi ani. Desi arhitectul
Sauvestre a fost principalul responsabil, in jurul lui au lucrat aproximativ
cincizeci de ingineri, 121 de muncitori in constructii si 100 de muncitori ai
fierului. Pe parcursul intregii perioade a constructiei, un singur muncitor a
murit.
Mii de desene au fost
pregatite pentru cele 18.038 parti diferite ale turnului. Componentele finite
au fost aduse la fata locului, unde au fost modelate si asamblate. Atunci cand
partile nu se potriveau, ele erau trimise inapoi la fabrica pentru modificari.
In intreaga structura, 18.038 de piese au fost conectate prin doua milioane si
jumatate de nituri.
Cele patru picioare au
fost construite ca si cantilevere pana la jumatatea primului nivel, in acea
perioada schelele fiind construite din cherestea. O macara inalta a fost
instalata in fiecare picior si, pana in martie 1888, cele patru picioare au
fost unite la primul nivel. Un an mai tarziu, la sfarsitul lunii martie 1889, a
fost finalizata principala parte a turnului. La 31 martie, Eiffel a condus un
grup de oficiali guvernamentali si reporteri in partea de sus a turnului.
Lifturile nu functionau la momentul respectiv, astfel ca grupul a fost nevoit
sa urce pe scari timp de mai mult de o ora pentru a ajunge in partea de sus. Nu
tot grupul a reusit sa ajunga la destinatie, cei mai multi dintre membri
oprindu-se la nivelurile inferioare.
Celebrul turn a fost
deschis oficial publicului la mijlocul lunii mai, noua zile dupa deschiderea
din 6 mai a Expozitiei Mondiale. La acel moment, lifturile inca nu au fost
finalizate.
Ceea ce nu stiu multi
oameni este faptul ca Eiffel insusi a declarat intr-o lucrare publica faptul ca
intreaga constructie a acestei structuri ar fi durat mai mult de doi ani daca
nu dispunea de ajutorul unui inginer roman extrem de priceput, Gheorghe
Panculescu. Intr-o lucrare denumita “Communication sur les travaux de la tour
de 300 m”, se sugereaza faptul ca Turnul Eiffel a fost construit printr-un
sistem tehnic initiat de Gheorghe Panculescu, acela de a folosi subansamble din
metal construite la sol pe care sa le monteze ulterior sus.
Mai mult decat atat,
exista o legenda care spune ca intregul otel folosit la constructia Turnului
Eiffel a fost turnat in Romania, mai exact la Govajdia, langa Hunedoara,
francezii hotarand turnarea niturilor la noi in tara deoarece, in anii 1800, ei
nu dispuneau de o siderurgie.
Controverse legate de
gigantica structuraIstoria Turnului Eiffel
Chiar inainte ca turnul
sa fie construit, au aparut cateva controverse in jurul acestuia. Unii dintre
artistii acelei perioade aveau obiectii din motive artistice. Ei nu credeau ca
structura era pe picior de egalitate arhitecturala cu structuri precum Arcul de
Triumf si altele, care au devenit in cele din urma monumente nationale. Ei
considerau ca turnul este mai mult un obiect de inginerie, mai degraba decat
unul de arhitectura. In plus, contestatarii au trimis o petitie la Charles
Alphand, ministrul Lucrarilor si comisarul Expozitiei Mondiale. Ca raspuns,
Eiffel a comparat Turnul Eiffel cu Marile Piramide din Egipt.
Ziaristii au avut o zi
de munca de teren in timpul constructiei turnului. Ingrijorarea cu privire la
soliditatea structurala a fost adesea exprimata. Atunci cand schela din lemn a
fost construita in picioare, au aparut diferite articole cu titluri de ingrijorare,
numindu-l pe Eiffel “nebun” si indicand faptul ca acesta ar trebui sa fie
inchis la un azil. O alta preocupare iesita la suprafata a fost costul
turnului. La sfarsitul constructiei, Turnul Eiffel a ajuns la un cost de
aproape opt milioane de franci francezi din aur.
Turnul Eiffel in ziua
de azi
Initial, masivul Turn
avea sa fie demontat dupa douazeci de ani, atunci cand proprietatea a revenit
de la Eiffel orasului Paris. Cu toate acestea, orasul si-a dat seama cat de
valoros este turnul pentru scopuri de comunicare, decizand sa il lase in
picioare. Emitatoare radio au fost montate pe turn pentru a bloca comunicarea
germana in timpul Primului Razboi Mondial. In timpul celui de-Al Doilea Razboi
Mondial, cand germanii au atacat Parisul, cablurile liftului au fost taiate de
francezi, astfel incat Adolf Hitler sa fie nevoit sa urce pe scari. Hitler nu a
urcat pe scari, iar pentru nazisti a fost destul de dificil sa acopere
pavilionul din turn. De indata ce Parisul a fost eliberat, cablurile au fost
“reparate in mod miraculos”. Cand germanii au plecat, Hitler a ordonat
guvernatorului militar la Paris sa demoleze orasul, inclusiv gigantul turn, dar
ordinul nu a fost ascultat.
La fiecare sapte ani,
Turnul Eiffel este vopsit. Este nevoie de sapte pictori si de un an intreg
pentru ca intreaga structura sa fie vopsita. Turnul este vopsit manual,
folosind perii circulare mici. De-a lungul anilor, turnul a fost vopsit in
rosu, portocaliu si chiar in galben, dar din anul 1968 acesta a mentinut o
culoare maro. Este nevoie de aproximativ 66 de tone de vopsea pentru a acoperi
intreaga structura.
Astazi, Turnul Eiffel
este considerat de cei mai multi oameni ca fiind o piesa de arta structurala
uimitoare. Este cel mai vizitat obiectiv turistic din intreaga lume, avand la
activ mai mult de un sfert de miliard de vizite. Cinci statii de radio si sase
posturi de televiziune difuzeaza din partea de sus a turnului.
Vizitatorii se pot
bucura de o vedere panoramica a Parisului din turn si de o masa fastuoasa la
unul dintre restaurantele sale.
- 1889: S-a născut Martha, prințesă Bibescu alias Martha Bibesco, romancieră, poetă, om politic și memorialistă franceză de origine română.
Scriitoare, om
politic şi important diplomat, Martha Bibescu a fost una dintre cele mai
distinse personalităţi ale aristocraţiei europene din perioada interbelică.
Deşi a dobândit titlul de prinţesă, în urma căsătoriei cu prinţul George
Bibescu, nu a avut destinul fericit al unei prinţese. Admirată şi iubită de un
şir lung de amanţi, înşelată toată viaţa de soţ, se spune că Martha Bibescu a
avut o singură dragoste statornică, Palatul Mogoşaia.
„Frumoasă, cultă,
bogată – toate la un loc pentru o singură fiinţă sunt un păcat de neiertat”
este descrierea făcută prinţesei Bibescu de unul dintre bărbaţii care a iubit-o
cu patimă. De o frumuseţe răpitoare cu care a îngenunchiat mulţi bărbaţi,
Martha Bibescu a fost, în epoca ei, în egală măsură apreciată, dar şi
contestată, admirată, dar şi bârfită, iubită, dar şi rănită din amor.
Se spune despre Martha Bibescu că a fost dăruită cu toate atuurile femeii perfecte: frumoasă, inteligentă, elegantă, talentată, sensibilă, bogată. Atuurile nu i-au adus însă o viaţă perfectă şi nici un destin lipsit de neîmpliniri. S-a născut pe 28 ianuarie 1889 într-una dintre cele mai cunoscute familii din România, cu rădăcini domneşti. Fiică a lui Ion Lahovary, fost ministru al Afacerilor Externe, şi a Smarandei Mavrocordat, descendentă din neamul domnitorului moldovean Constantin Mavrocordat, a primit o educaţie alesă. Frumuseţea Marthei, aflată la vremea adolescenţei, l-a vrăjit timpuriu pe prinţul George Valentin Bibescu. Ea avea doar 14 ani când a avut loc logodna şi doar 16 ani, când s-a făcut căsătoria cu dispensă de la Vatican, Martha fiind catolică.
S-a distins prin
întreaga ei operă ca o prezență de o mare noblețe de spirit. A fost fiica lui
Ion Lahovary, ministru al României la Paris și ministru de Externe, și al
Smarandei ( Emma ) Mavrocordat, dar şi una din primele femei-mason ale
României.
Prin căsătoria, în
1905, cu prințul George Valentin Bibescu, nepot de frate al lui George Bibescu,
domnitorul abdicat la 1848, scriitoarea a devenit astfel prințesa Martha
Bibescu, intrând într-o familie princiară.
După călătorii
prin mai multe țări ale lumii, printre care și Persia, unde prințul George
Valentin Bibescu a primit o însărcinare diplomatică, Martha Bibescu și-a
publicat, la întoarcerea în Franța, prima sa carte: Les Huit Paradis
(1908).
Premiat în scurt timp
de Academia Franceză, acest volum a deschis seria unei opere impresionante, din
care nu au lipsit romanele de inspirație autobiografică sau istorică, evocări
ale unor personalități din trecut sau contemporane, note de călătorie, versuri,
poeme în proză, eseuri, cugetări, corespondență, o serie de biografii istorice,
semnate, în parte, sub pseudonimul Lucile Decaux.
Începând din 1916,
Martha Bibescu a condus un spital pentru răniți la București, unde a rămas sub
ocupație germană, a servit drept prețioasă sursă de informații pentru Guvernul
român refugiat la Iași.
Martha avea toate atributele unei cuceritoare. Mai mici sau
mai mari, iubirile ei au fost întotdeauna celebre, printre numele vehiculate
fiind: Regele Alfons al XIII-lea al Spaniei, Henri de Jouvenel, Charles-Louis,
prinţ de Beauvau-Craon, Lord Thomson of Cardington, Ramsay MacDonald,
prim-ministru al Marii Britanii. Nu avem cum să ştim cu exactitate pe care
dintre ei i-a iubit cu adevărat, un luru este însă sigur: în viaţa Marthei unul
dintre bărbaţii care a contat cu adevărat a fost Charles-Louis, prinţ de
Beauvau-Craon.
Admirată de poeţi şi romancieri de talia lui Jean Cocteau, Paul Valéry, François Mauriac, Max Jacob sau Rainer Maria Rilke, Martha nu se poate bucura pe deplin de acest succes răsunător. Soţul ei, ambiţiosul prinţ George nu îşi poate stăpâni atracţia pentru alte femei, iar Martha, dezamăgită în dragostea ei, îşi va îndrepta atenţia asupra lui Charles Louis de Beauvau Craon, unul dintre cei mai râvniţi burlaci ai Franţei la vreme respectivă şi descendentul unei vechi familii aristocrate, în vârstã 30 de ani.
Admirată de poeţi şi romancieri de talia lui Jean Cocteau, Paul Valéry, François Mauriac, Max Jacob sau Rainer Maria Rilke, Martha nu se poate bucura pe deplin de acest succes răsunător. Soţul ei, ambiţiosul prinţ George nu îşi poate stăpâni atracţia pentru alte femei, iar Martha, dezamăgită în dragostea ei, îşi va îndrepta atenţia asupra lui Charles Louis de Beauvau Craon, unul dintre cei mai râvniţi burlaci ai Franţei la vreme respectivă şi descendentul unei vechi familii aristocrate, în vârstã 30 de ani.
- 1896: Arnold din East Peckham, Kent, devenea prima persoană amendată pentru depășirea vitezei la volan. El a fost obligat să plătească 1 siling după ce condusese cu 13 km/h, în condițiile în care limita de viteză era de 3.2 km/h.
Amendat pentru 13 km/h
Walter Arnold a devenit primul om care a trebuit să plătească un şiling, deoarece a fost prins în timp ce conducea un autoturism cu viteza de... 13 km/h. Amenda a fost justificată de faptul că, în zona respectivă, viteza maximă admisă de legea vremii era de doar 3,2 km/h. Bărbatul locuia în East Peckham, comitatul Kent, însă a fost amendat în oraşul Exchequer.
Walter Arnold a devenit primul om care a trebuit să plătească un şiling, deoarece a fost prins în timp ce conducea un autoturism cu viteza de... 13 km/h. Amenda a fost justificată de faptul că, în zona respectivă, viteza maximă admisă de legea vremii era de doar 3,2 km/h. Bărbatul locuia în East Peckham, comitatul Kent, însă a fost amendat în oraşul Exchequer.
Britanicul a fost
urmărit de poliţistul din localitatea Exchequer pe bicicletă. Îndârjirea cu
care l-a urmărit poliţistul pe vitezoman a fost explicată prin faptul că banii
obţinuţi din amenzi intrau în bugetul local al oraşului, iar salariul omului
legii provenea din acest buget.
Nu se ştie exact cum se stabilea viteza la momentul respectiv, cert este însă că poliţistul şi-a imaginat că „deplasarea fulgerătoare” de 13 km/h a autoturismului lui Walter era peste limita admisă. Walter Arnold conducea la acel moment un autovehicul construit în Marea Britanie, dar care avea un motor importat de la celebra fabrică germană Benz.
Nu se ştie exact cum se stabilea viteza la momentul respectiv, cert este însă că poliţistul şi-a imaginat că „deplasarea fulgerătoare” de 13 km/h a autoturismului lui Walter era peste limita admisă. Walter Arnold conducea la acel moment un autovehicul construit în Marea Britanie, dar care avea un motor importat de la celebra fabrică germană Benz.
- 1938: Recordul mondial la viteză pe un drum public era stabilit de către pilotul Rudolf Caracciola la 432.7 kilometri pe oră.
Aflat la volanul unui Mercedes-Benz W195, pilotul de curse
Rudolf Caracciola a uimit planeta la 28 ianuarie 1938, când mai degrabă a
zburat decât a şofat. Viteza cu care şi-a pilotat maşina în acea zi nu a fost
întrecută multă vreme: 432,7 km/h. Fabuloasa performanţă a fost realizată pe
Autostrada Autobahn A5, între Frankfurt şi Darmstadt.
În acea perioadă, Caracciola era membru al echipei Mercedes Benz, aflată în concurenţă cu Auto Union. Până în ianuarie 1938, recordurile de viteză aparţineau şoferilor echipei Auto Union: Stuck şi Bernd Rosemeyer. În acea zi, 28 ianuarie, Rudolf şi-a propus să doboare aceste recorduri. Şi a reuşit. Dorind să dovedească faptul că şoferii şi maşinile Auto Union sunt superioare, Rosemeyer s-a urcat la volan şi a încercat să refacă traseul urmat de Caracciola, însă, din cauza vitezei foarte mari (aproximativ 400 km/h) a fost dezechilibrat de o rafală de vânt. Maşina s-a răsturnat, iar şoferul şi-a pierdut viaţa. Deosebit de afectat de incident, Caracciola a scris mai târziu: „Ce rost a avut această luptă pentru câteva secunde? Cui servea ea? Omenirii? Progresului?”.
Rudolf Caracciola s-a născut în Germania, în 1901, şi s-a
angajat la compania Mercedes încă de când avea 21 de ani. La doar 25 de ani a
câştigat primul Grand Prix organizat în Germania. În 1931 a devenit primul
pilot străin care a câştigat cursa italiană Mille Miglia. Deşi în 1933 a
suferit un grav accident de maşină, a revenit pe pistă. Înnebunit după curse şi
după bolizi, a câştigat Campionatul European de trei ori, între 1935 şi 1938.
Exilat în Elveţia pe perioada celui de-Al Doilea Război Mondial, Caracciola a
încercat o nouă revenire la sfârşitul anilor ’40, în competiţia americană Indy
500, dar nu s-a bucurat de succes. Apoi, în 1952, a concurat din nou la Mille
Miglia, terminând cursa pe locul 4, depăşind şoferi mult mai tineri. Caracciola
a renunţat la cariera de pilot abia după ce a suferit un alt accident. A murit
în 1959.
- 1943: În România, apare primul număr al ziarului ilegal “România liberă“, editat de organizatia Uniunea Patrioţilor , infiintata de cercurile comuniste in vara anului 1942, cu scopul de a inchega o opozitie interna contra razboiului anticomunist din Rasarit.
Dupa 23 august 1944 activitatea ei a fost
reorientata, in vederea “defascizarii” tarii.
Cotidianul România
liberă apărea la București, avea 4 pagini în format 10 și costa 10 bani
exemplarul. Abonamentul costa, în Capitală, pe un an 24 lei, pe șase luni 12
lei, pe trei luni 6 lei, iar în Districte pe un an 30 lei, pe șase luni 15 lei,
pe trei luni 8 lei. Aceste date le aflăm de pe manșeta de pe prima pagină,
precum și alte date cum ar fi, prețul anunțurilor și reclamelor, și adresa
administrației (str. Lipscani no. 11, Tipografia Mihalescu & Luis) precum
și adresele unde se pot adresa cei din Paris, Londra, Austria, Germania și
Ungaria.
Ca toate ziarele din vremea aceea, paginile erau împărțite în 4 coloane, sparte
doar de titlurile rubricilor fixe. Pe prima pagină: Serviciul telegrafic: București
- urmat de ziua și luna (cu o zi dinaintea datei ziarului) - reprezentând
articolul de fond: Cronica zilei. Din afară (în care erau comentate diferite
articole din presa străină). Pagina a 4-a era consacrată reclamelor și
anunțurilor. Pagina a 3-a era rezervată rubricilor: Varietăți, Fapte diverse,
și Ultima oră. Articolele nu erau, în principiu, semnate, și nu apăreau imagini
sau fotografii, textul era compact.
Nu era neglijată nici latura culturală, care-și găsea locul, de obicei, în pagina a 2-a, în Foița României libere unde apăreau schițe.
Nu era neglijată nici latura culturală, care-și găsea locul, de obicei, în pagina a 2-a, în Foița României libere unde apăreau schițe.
- 1985: 45 dintre cei mai mari cântăreți ai lumii se întâlneau într-un studio din Los Angeles, din inițiativa lui Quincy Jones, pentru a înregistra piesa We Are the World, din vânzarea căreia urmau să fie trimise ajutoare pentru combaterea foametei din Etiopia.
Michael Jackson, Cyndi Lauper, Kenny Rogers,
Dolly Parton, Sting, Harry Belafonte, Diana Ross, Paul Simon și mulți alții
și-au petrecut întreaga noapte înregistrând piesa care va urca pe prima poziție
în clasamente pe 13 aprilie.
Naveta
Spațială Challenger, construită pentru zborul pe orbită OV-099, a fost a doua
navetă spațială construită de NASA, prima fiind Columbia. Prima misiune a
început pe 4 aprilie 1983. Naveta a reușit să efectueze 9 misiuni complete, cea
de-a zecea lansare fiind și ultima lansare pe care a efectuat-o naveta
Challenger. Pe data de 28 ianuarie 1986, naveta a explodat la doar 73 de
secunde de la lansare, din explozie rezultând și decesul celor șapte membri ai
echipajului. Din cauza acestui accident, timp de doi ani și jumătate nici o
navetă americană nu a mai realizat vreo misiune spațială, până la lansarea lui
Discovery în anul 1988, în cadrul misiunii STS-26. Challenger a fost înlocuită
de Endeavour, lansată pentru prima dată în 1992.
Echipajul
misiunii STS-51-L: (în faţă) Michael J. Smith, Dick Scobee, Ronald McNair; (în
spate) Ellison Onizuka, Christa McAuliffe, Gregory Jarvis, Judith Resnik.
Dezastrul navetei spațiale
Challenger a avut loc la 28 ianuarie 1986, când naveta spațială Challenger s-a
dezmembrat la 73 de secunde după lansare, ceea ce s-a soldat cu moartea celor
șapte membri ai echipajului. Naveta s-a dezintegrat deasupra Oceanului
Atlantic, în dreptul coastei Floridei, la ora 16:39 UTC, 11:39 ora locală.
Dezintegrarea întregului vehicul
a început după ce un O-ring din propulsorul din dreapta a cedat la lansare.
Defectarea O-ringului a cauzat o ruptură în articulația propulsorului pe care o
asigura, permițând ca gazul fierbinte din interiorul motorului să ajungă în
exterior și să intre în contact cu aparatura propulsorului și cu rezervorul
exterior de combustibil. Aceasta a condus la separarea legăturii din spate a
propulsorului din dreapta și la distrugerea rezervorului din dreapta. După
aceasta, forțele aerodinamice au distrus imediat vehiculul.
Compartimentul echipajului și
multe alte fragmente ale vehiculului au fost în cele din urmă recuperate de pe
fundul oceanului după o îndelungată operațiune de căutare. Deși nu se cunoaște
momentul exact al morții echipajului, se știe că mai mulți dintre ei au
supraviețuit distrugerii inițiale a navetei. Totuși, naveta nu avea sistem de
evacuare și astronauții nu au supraviețuit impactului compartimentului
echipajului cu suprafața oceanului.
Dezastrul a avut ca efect oprirea
pentru 32 de luni a programului navetelor spațiale și formarea Comisiei Rogers,
o comisie specială numită de președintele american Ronald Reagan pentru a
investiga accidentul. Comisia Rogers a aflat că cultura organizațională a NASA
și procesele decizionale au fost un factor-cheie al accidentului. Managerii de
la NASA știau că proiectul constructorului propulsoarelor, Morton Thiokol, conținea
un defect cu potențial catastrofal la nivelul O-ringurilor încă din 1977, dar
nu au rezolvat problema corespunzător. De asemenea, aceștia au ignorat
avertismentele inginerilor privind pericolele lansării navetei într-o zi atât
de rece și nu au raportat corespunzător problemele tehnice superiorilor lor.
Comisia Rogers a oferit NASA nouă recomandări de implementat înainte de
reluarea zborurilor navetelor spațiale.
Lansarea a fost televizată în
direct din cauza prezenței la bord a Christei McAuliffe, prima membră a
proiectului Teacher in Space. Accidentul a fost foarte mediatizat: un studiu a
arătat că 85% dintre americani auziseră vestea la maxim o oră de la întâmplare.
Dezastrul Challenger a fost utilizat drept studiu de caz în numeroase discuții
pe problema siguranței și eticii la locul de muncă și a inspirat filmul de
televiziune din 1990, Challenger.
Să aveți o zi frumoasă!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Dacă aveți sugestii referitoare la calendarul zilnic, nu ezitați să lăsați un comentariu prin care să vă exprimați părerile legate de tipul evenimentelor despre care ați dori să citiți pe blog.Mulțumesc!