14 Februarie

Este a 45-a zi a anului.

Au mai rămas 320 de zile până la sfârșitul anului.

Soarele răsare la 07 h 17 m și apune la 17 h 43 m.

Citatul zilei

“Dacă eşti mândru, atunci vei suferi, iar dacă nu eşti - atunci nu preţuieşti nimic.” (Grigore Vieru)

Ziua Internațională a Dăruirii de Cărți

 (International Book Giving Day) 

14 februarie este nu doar Ziua Îndrăgostiților, mai este și Ziua Internațională a Dăruirii de Cărți (International Book Giving Day)!

Ideea acestei zile a venit din impulsul de a trezi dragostea pentru cărți în rândul celor tineri, mai ales a copiilor. Apărut inițial în Marea Britanie, obiceiul de a dărui cărți tinerilor, pe 14 februarie, a făcut înconjurul lumii. Sunt organizate în acest scop numeroase centre de colectare unde, donatori și primitori, toți iubitori ai cărților, se-ntâlnesc și discută despre pasiunea lor comună.

Alții se îndreaptă spre biblioteci, școli, centre de caritate unde cărțile vor fi primite cu bucurie. Este foarte obișnuit, de asemenea, în această Zi Internațională a Cărții Dăruite, să fie „uitate” volume în stațiile de metrou, cafenele sau pe băncile din parcuri. Pentru a fi găsite și citite de cei care vor trece pe-acolo.

Este ziua în care dragostea pentru cărți trebuie împărtășită. Cu cei dragi, cu oameni necunoscuți, poate chiar cu cei care n-au deschis o carte niciodată.

Puțini știu de ea, nici eu nu știam multe, dar imediat ce am aflat, am fost în asentiment cu această sărbătoare și îmi doresc ca tot mai mulți oameni să știe de ea și să o celebreze.

 Fiecare din noi are acasă cărți deja citite și răscitite, care stau uitate pe rafturi. Haideți să le donăm celor dornici de lectură: prietenilor, la grădinițe, la biblioteci. Pentru tine este doar o carte veche, pentru cineva este o poveste nouă. Aici ajungem la vorba veche: ”dar din dar se face raiul”. Sperăm că Ziua Internațională a Dăruirii de Cărți să devină actuală și pe meleagurile noastre.
Acum, în al 6-lea an, Ziua Internațională a Dăruirii de Cărți continuă să câștige teren, ajungând în locuri precum Nepal, India, Canada, Africa de Sud, Marea Britanie, Franța, Germania, Australia, Noua Zeelandă, Italia, Nigeria, Fiji, Cehia, SUA , Cambodgia, Ungaria, Filipine și România.

De ce nu folosiți ziua pentru a răspândi dragostea într-un mod diferit?
1) trimiteți o carte unui prieten sau unui membru al familiei,
2) lăsați o carte într-o sală de așteptare la un cabinet medical pediatric sau într-un spital pentru copii pentru a citi,
3) donați o carte la o bibliotecă locală sau la un adăpost sau la o organizație care distribuie cărțile folosite copiilor aflați în situații de necesitate la nivel internațional sau local.
4) Găzduiți un magazin de cărți pe blogul dvs. sau pe conturile de social media.
Deci, în loc să dai copiilor ciocolată în această zi de Sf.Valentin, de ce să nu dai o carte în schimb? 

 

Astăzi te provoc să dăruiești, pe lângă cadouri și inimioare, o carte. Ofer-o celor dragi, dăruiește o carte unei persoane speciale din viața ta, lasă o carte pe o masă unde cineva o va vedea și o va lua să o citească, donează o carte unei fundații, da-i unui copil o carte.

 Iar această sărbătoare poate continua. În fiecare zi. Ca și dragostea pentru oameni.

Ziua Sf. Valentin – Ziua darurilor şi a iubirii, sărbătorită mai ales în Europa Occidentală şi SUA.

Îndrăgostiți de pretutindeni își sărbătoresc iubirea în ziua de 14 februarie, Ziua Sf. Valentin. Cunoscută ca Ziua Îndrăgostiților sau Valentine's Day, sărbătoarea are le bază mai multe legende, având în centru personajul Valentin.

În ciuda caracterului ultracomercial, profan şi a lipsei de substanţã a “Zilei Indrãgostiţilor”, 14 februarie are însã unele rãdãcini mitice şi istorice care meritã a fi investigate. Celebrarea Sfântului Valentin este învãluitã de mister, legendã şi controversã. Este în primul rând vorba despre o perioadã a anului asociatã în mod tradiţional cu dragostea şi fertilitatea.

Ziua Îndrăgostiţilor sau Valentine's Day

Ziua Îndrăgostiţilor sau Valentine's Day este sărbătorită, la 14 februarie, în mod tradiţional în statele occidentale, dar şi în alte ţări din întreaga lume, care au împrumutat această celebrare a dragostei romantice.

Milioane de felicitări sunt trimise în această zi de îndrăgostiţi. Un buchet de flori sau un singur trandafir vor fi însoţite întotdeauna de un mesaj romantic. Sunt extrem de populare şi cadourile care cuprind flori, şampanie şi ciocolată. Unii îndrăgostiţi aleg să sărbătorească această zi luând cina la un restaurant special, mergând la picnic sau pregătind acasă un fel de mâncare savuros. Alţii, pot vizita locuri deosebite sau pot avea diferite activităţi în aer liber. Unele cupluri fac pasul cel mare în această zi şi se căsătoresc sau înaintează o cerere în căsătorie.
În alte ţări, Valentine's Day este văzută ca ziua în care membrii familiei îşi arată dragostea unul faţă de celălalt, dar şi faţă de prieteni. Unele tradiţii includ şi cadouri pentru copii, iar altele dovezi de apreciere între prieteni.

Originea acestei sărbători a iubirii nu este nici astăzi clară, existând doar legendele care îl au în centrul lor pe Sfântul Valentin. Unele dintre acestea susţin faptul că în această zi în Roma Antică era sărbătorită Iuno, zeiţa tuturor zeilor, protectoarea femeilor şi căsătoriilor. În următoarea zi avea loc Lupercalia, un festival păgân în centrul căruia se afla Faunus, zeul agriculturii şi fertilităţii. În cadrul festivalului avea loc şi un alt obicei interesant, care îi aducea împreună pe băieţi şi pe fete, care până în acel moment stăteau separaţi. În ajunul sărbătorii, numele fetelor erau scrise pe bucăţi de hârtie şi introduse într-un vas, care apoi erau extrase de tineri. Astfel, se formau perechi ce ţineau uneori şi un an. Destul de des, cei doi se îndrăgosteau şi se căsătoreau.

În ceea ce-l priveşte pe Valentin, una dintre legende spune că a fost preot în Roma, în secolele II-III, iar în timpul împăratului Claudius al II-lea (268-270 d.Hr.), ar fi ajutat tinerii, creştini sau păgâni, să se căsătorească. Împăratul roman era convins că bărbaţii ar fi soldaţi mult mai buni, dacă nu ar fi avut logodnice sau soţii, de aceea a interzis căsătoriile. Tânărul preot, dimpotrivă, susţinea că mariajul era parte din planul lui Dumnezeu şi unul dintre scopurile acestei vieţi. Astfel, a continuat să îi căsătorească pe tineri în secret, în numele iubirii. În momentul în care secretul său a ajuns la urechile împăratului, acesta a fost închis şi condamnat la moarte, fapt care s-a petrecut la 14 februarie 269. Aceeaşi legendă spune că Valentin, în timp ce se afla la închisoare, s-a îndrăgostit de fiica paznicului. Înainte de a muri, Valentin i-ar fi trimis acesteia o scrisoare, pe care a semnat-o ''De la al tău Valentin''. De aici a rămas obiceiul de a trimite în această zi mesaje de dragoste.
Abia la sfârşitul secolului al V-lea, în anul 496 d.Hr., Papa Gelasius I a decis ca ziua de 14 februarie, în care a fost executat Valentin, să-i poarte numele şi să fie dedicată martiriului său, punând astfel capăt sărbătorii Lupercaliilor. Sfântul Valentin, oficial cunoscut ca Sfântul Valentin al Romei, a existat ca persoană, fiind comemorat la 14 februarie, în calendarul romano-catolic. Martirul a fost înmormântat într-un cimitir de pe Via Flaminia, în zona de nord a Romei, fiind ridicată, atunci, şi o biserică.
Deşi spun poveşti diferite, toate legendele care au circulat îl descriu pe Valentin ca pe o figură eroică, devenind în Evul Mediu unul dintre cei mai populari sfinţi în zona anglo-saxonă. Totodată, în aceeaşi perioadă, se credea că ziua de 14 februarie este ziua în care un nou anotimp îşi face simţită prezenţa, natura revenind la viaţă, începând sezonul în care păsările îşi căutau perechea. Această credinţă s-a suprapus peste Ziua Sfântului Valentin, care a devenit ''sfântul patron al îndrăgostiţilor''.

Celebrări ale acestei sărbători nu au fost consemnate nicăieri, doar poetul medieval Geoffrey Chaucer scria, pe la 1375, în ''Parliament of Foules'' despre această zi ca fiind ziua în care ''orice pasăre îşi alege perechea''. Foarte populare în Evul Mediu erau urările îndrăgostiţilor transmise prin viu grai, ''valentinele'' scrise de mână apărând după anul 1400. Cea mai veche scrisoare de acest gen, care există şi astăzi, este un poem scris în 1415, către soţia sa, de Charles, duce de Orleans închis în turnul Londrei, capturat în urma Bătăliei de la Agincourt.

Nu se cunoaşte cum a evoluat obiceiul în timp, dar tradiţia modernă a apărut în special în Statele Unite, când americanii au început trimiterea de ''valentine'' scrise de mână pe la începutul anului 1700. În 1840, britanica Esther A. Howland a început comercializarea primelor felicitări realizate în masă, una dintre acestea aflându-se expusă la British Museum. Felicitările create erau nişte mici opere de artă, acestea fiind realizate din dantelă adevărată, panglici şi imagini colorate.

Originile Zilei Indrãgostiţilor 

Cea de la care se pare că a pornit această sărbătoare a iubirii, este povestea unui martir roman, episcopul Valentin din Ineramna (azi Terni). Acesta, în timpul împăratului Claudius al II-lea (268-270), ar fi ajutat tinerii, creștini sau păgâni, să se căsătorească. Împăratul roman era convins că bărbații nu vor să se înroleze în armată datorită logodnicelor și soțiilor, de aceea a interzis căsătoriile. Episcopul, dimpotrivă, susținea că mariajul este parte din planul lui Dumnezeu și unul dintre scopurile acestei vieți. Astfel, a continuat să îi căsătorească pe tineri în secret, în numele iubirii.

A fost închis și condamnat la moarte la 14 februarie 269. Potrivit însă unei alte legende, Valentin, în timp ce se afla la închisoare, s-a îndrăgostit de fiica paznicului. Înainte de a muri, Valentin i-ar fi trimis acesteia o scrisoare, pe care a semnat-o ''De la al tău Valentin'', expresie care se folosește și astăzi.

Preotul este îngropat pe Via Flaminia, iar astăzi moaștele sale sunt expuse la Biserica Carmelită din Dublin și la Biserica Sfântul Praxed.

Legenda Sfântului Valentin 

Pe lângă toate acestea, alegerea lui ca ''sfânt al îndrăgostiților'' vine, probabil, și din asocierea cu sărbătoarea păgână a Lupercaliei — un festival al fertilității, pe care romanii îl celebrau la 15 februarie.

Diverse legende, apărute în Evul Mediu, în Anglia și Franța, îl aduc în prim plan pe acest preot și îi dau titulatura de ''sfântul patron al îndrăgostiților''.

Nu se cunoaște cum a evoluat obiceiul în timp, dar tradiția modernă a apărut în special în Statele Unite, când americanii au început trimiterea de ''valentine'' scrise de mână pe la începutul anului 1700. În 1840, britanica Esther A. Howland a început comercializarea primelor felicitări realizate în masă, una dintre acestea aflându-se expusă la British Museum.

De-a lungul timpului, tehnologia și cadourile simple sau extravagante au înlocuit treptat ''valentinele'' scrise de mână. Unii îndrăgostiți aleg modul clasic — acela de a trimite o felicitare, fie ea și electronică sau un cadou ce conține faimoasele inimioare de ciocolată, iar alții aleg să-și petreacă această zi invitându-și partenerul la un restaurant select sau aleg ceva cu totul inedit, cum ar fi un exercițiu de călărie, o plimbare cu balonul, o excursie la schi, o vizită la sala de bowling sau la patinoar.

 

Pe mapamond, Ziua Îndrăgostiților se sărbătorește sub diferite nume, și în unele țări are specific local. Astfel, în Suedia, această zi se numește ''Ziua tuturor inimilor'' și este marcată din 1960.

În Marea Britanie, pe lângă flori și ciocolată, mai circulă și povești regionale, precum cea din Norfolk, unde un personaj numit Jack Valentin împărțea copiilor dulciuri și cadouri, pe care le lăsa la ușa din spatele casei. În schimb, în Țara Galilor, sfântul patron al îndrăgostiților galezi, Sf. Dwynwen, este sărbătorit la 25 ianuarie.

Danemarca și Norvegia sărbătoresc, la 14 februarie, Valentinsdag, în timp ce în Finlanda se sărbătorește, la aceeași dată, ''Ziua Prietenului''.

În Slovenia, un proverb spune că Sfântul Valentin aduce ''cheile rădăcinilor'', plantele și florile începând să crească din această zi. Slovenii sărbătoresc, în mod tradițional, Ziua iubirii la 12 martie, ziua Sfântului Grigorie.

În Italia, de Ziua Îndrăgostiților — ''il giorno della festa degli innamorati'' — doar cei care au pereche trebuie să sărbătorească, de aceea, cei singuri sau membri familiei nu își vor oferi cadouri. Specialitatea Baci Perugina, o bomboană cu alune, învelită în ciocolată, care conține o bucățică mică de hârtie în interior cu un citat romantic, scris în patru limbi, este unul dintre cele mai frecvente daruri.

În Turcia, echivalentul acestei zile este ''Ziua Inimilor Dragi/Dulci'' și este sărbătorită la 17 februarie, în special de tinerii din marile orașe, precum Istanbul, Ankara sau Izmir.

Valentine's Day se sărbătorește, în Brazilia, în mod tradițional la 12 iunie, cu o zi înainte de Sfântul Anton, protectorul căsătoriilor, obiceiurile fiind aceleași, îndrăgostiții oferindu-și diverse cadouri, între care ciocolată și flori. Columbienii sărbătoresc această zi în cea de-a treia vineri și sâmbătă a lunii septembrie, numind-o ''Ziua iubirii și a prieteniei''. Și mexicanii sărbătoresc această zi, dar la o altă dată.

În India, oamenii sărbătoresc această zi doar de câțiva ani. Cu câteva săptămâni înainte, magazinele și toate orașele sunt pline de însemne ale iubirii. Cele mai frecvente cadouri care se oferă sunt: ciocolată, flori, felicitări, jucării și lumânări.

În Japonia, la 14 februarie, fetele oferă băieților ciocolată. O lună mai târziu, în Ziua Albă (14 martie), băieții întorc favorul, oferindu-le fetelor ciocolată albă.

În alte țări din Asia această zi poartă numele de ''Ziua Inimilor''.

În China, o sărbătoare a iubirii are loc în cea de-a șaptea zi a celei de-a șaptea luni a anului, cunoscută ca Qi Xi Jie (Noaptea celor Șapte, Festivalul de Dublu Șapte, Festivalul Celor Șapte Surori sau Festivalul Fiicelor). Chinezii celebrează această zi vizitând temple și rugându-se pentru dragoste, fericire și căsătorie.

Deși românii sărbătoresc la 24 februarie, Dragobetele, zeul tinereții în Panteonul autohton, patron al dragostei și al bunei dispoziții, au importat, după 1990, și Ziua Îndrăgostiților.(Sursa: Agerpres)

 

Evenimente de-a lungul timpului…

• 496: Papa Gelasius I declară această zi drept sărbătoare creştină a Sfântului Valentin, înlocuind Lupercalia, sărbătoare celebrată în Roma antică între 13 şi 15 februarie. 

Nu se cunoaşte în cinstea cărui sfânt creştin a fost dedicată această sărbătoare, existând cel puţin trei cu acest nume, care au fost martirizaţi în 14 februarie, în ani diferiţi: unul a fost preot la Roma, unul episcop la Terni, iar cel de-al treilea a trecut în eternitate în Africa.

 

• 1009: Prima menționare documentară a Lituaniei, în analele mănăstirii de la Quedlinburg, Saxonia.

Lituania a intrat în istoria europeană când a fost menționată pentru prima dată  într-un manuscris medieval german, cronica Quedlinburg, din 14 februarie 1009.

Pământurile Lituaniei au fost unite de Mindaugas în 1236, încoronarea oficială a acestuia ca rege al Lituaniei având loc în  6 iulie 1253.

În perioada timpurie a lui Gediminas au fost ocupate teritorii care astăzi fac parte din Belarus, Ucraina, Polonia si Rusia.

• 1766: S-a născut economistul britanic Thomas Robert Malthus,

 fondatorul teoriei care îi poartă numele, conform căreia populația crește în progresie geometrică, în timp ce mijloacele de subzistență cresc în progresie aritmetică.

Teoria sa este cunoscută sub numele de malthusianism; ca o consecință a acestei relații dintre populație și starea economică, Malthus considera că sărăcia, bolile, epidemiile și războaiele sunt factori pozitivi pentru omenire, dat fiind că asigură echilibrul între numărul populației și cantitatea mijloacelor de subzistență.

. 1800: A apărut prima cutie de bomboane de ciocolată decorată pentru Ziua Îndrăgostiţilor, iar cel care a venit cu această idee a fost Richard Cadbury, fiul lui John Cadbury, celebrul producător de ciocolată.

• 1819: S-a născut Cristopher Latham Sholes, inventatorul mașinii de scris.

În timpul secolului al optsprezecelea au existat mai multe tentative de a concepe o maşină de scris.

În 1868 americanul Cristopher Sholes a realizat şi brevetat primul prototip al genului.

Firma producatoare de arme Remington care a achizitionat brevetul,va începe producţia de masă a maşinilor de scris în 1873.

. 1845: A fost fondată, la Bucureşti, “Asociaţia Literară a României”, având drept scop încurajarea literaturii naţionale. Printre fondatori s-au aflat Nicolae Bălcescu, Ion Ghica, C. A. Rosetti, Dimitrie Bolintineanu, Cezar Bolliac, August Treboniu Laurian.

. 1851: S–a înfiinţat, la Paris, ”Junimea română”, societate politică şi culturală a tinerilor studenţi români din Paris, îndrumaţi de N. Bălcescu, C.A.Rosetti.

A militat pentru unirea principatelor și pentru egalitatea drepturilor cetățenilor.

. 1876: Americanii Alexander Graham Bell (1847-1922) şi Elisha Gray (1835-1901) au depus, la Oficiul de Patente al SUA de la New York, cerere de brevet pentru invenţia telefonului (brevetată la 7.III.1876);
primul, la ora locală 12:00, iar al doilea la ora 14:00; pe această diferenţă s-au bazat cei care i-au atribuit lui Bell invenţia în procesul care i-a opus multă vreme pe cei doi inventatori

• 1888: A avut loc inaugurarea Ateneului Român din Bucureşti. Sala mare de concert are o capacitate de 1 000 locuri.

La 14 februarie 2018 se împlinesc 130 de ani de la inaugurarea Ateneului Român, una dintre cele mai reprezentative clădiri ale Capitalei, cu valoare de simbol.
Fondată în anul 1868, Societatea Filarmonică Română, sub conducerea lui Eduard Wachmann, avea ca scop organizarea unei orchestre simfonice permanente, în vederea propagării culturii muzicale şi popularizării capodoperelor muzicii clasice. Sub bagheta iniţiatorului său, Societatea Filarmonică a organizat primul concert în luna decembrie a aceluiaşi an.
Clădirea Ateneului Român a fost construită între 1886 şi 1888, după planurile arhitectului francez Paul L. Albert Galleron, la iniţiativa unui grup de intelectuali, în frunte cu dr. Constantin Esarcu, V.A. Urechia, Nicolae Kretzulescu ş.a., care îşi propuseseră să dăruiască Bucureştiului o sală încăpătoare, destinată manifestărilor muzicale de înaltă ţinută artistică, potrivit lucrării ''Enciclopedia geografică a României'' (Ed. Enciclopedică, 2002).

Fondurile pentru ridicarea acestui edificiu au fost strânse prin subscripţie publică reprezentând răspunsul la faimosul apel ''Daţi un leu pentru Ateneu'', consemnează volumul ''Construcţii monumentale'' (ing. Dinu-Teodor Constantinescu, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1989).

În elaborarea proiectului de construcţie, arhitectul francez i-a avut alături pe marii arhitecţi ai epocii: Grigore Cerchez, Constantin Olănescu, Ion Mincu, Ion Gr. Cantacuzino. Proiectul edificiului a fost astfel elaborat încât să se poată folosi fundaţia deja turnată a unui manej al "Societăţii Ecvestre Române".

Istoria Ateneului Român 

Odată cu inaugurarea palatului Ateneului Român, la 5 martie 1889, concertele au început să se desfăşoare în aceasta sală, aşa cum se întâmplă şi în prezent, Ateneul Român devenind emblema culturii româneşti şi sediu al Filarmonicii.

Lui Wachmann, care a condus prima orchestră simfonică permanentă din România până în 1907, i-a succedat Dimitrie Dinicu (1868-1936), iar acestuia, din 1920, George Georgescu (1887-1964), dirijor remarcabil, elev al lui Arthur Nikisch şi Richard Strauss.

Ateneul Român a fost ridicat în Grădina Episcopiei, teren ce aparținea familiei Văcăreștilor. Mulți contemporani au criticat amplasamentul … căci locul ales era socotit ca fiind prea departe de centrul orașului și foarte greu de ajuns, mai cu seamă iarna. Nu avea statul destule terenuri centrale, trebuia oare neapărat ales acest loc „la marginea orașului”? În 1886 a început construcția actualului edificiu; o parte din fonduri au fost adunate prin subscripție publică, la îndemnul Dați un leu pentru Ateneu.

La recomandarea lui Charles Garnier, autorul Operei din Paris, planurile clădirii au fost concepute de arhitectul francez Albert Galleron, astfel încât să poată folosi fundația deja turnată a manejului început de „Societatea Equestra Română”. Clădirea a fost inaugurată la 14 februarie 1888. 
Construită în stil neoclasic, clădirea Ateneului Român este, prin varietatea materialelor, feroneria şi decoraţia interioară bogată, policromă, un exemplu reuşit de îmbinare a clasicismului cu spiritul eclectic francez de la sfârşitul secolului al XIX-lea.
Fațada este un peristil cu lățimea de 48 m. Cele 6 coloane ale peristilului au 12 metri înălțime, fiind identice în dimensiuni cu cele ale Erechteionului din Atena. Sub peristil se află cinci medalioane în mozaic care îi reprezintă pe cinci mari domnitori ai țării: Neagoe Basarab, Alexandru cel Bun, regele Carol I al României, Vasile Lupu și Matei Basarab. Înălțimea totală a clădirii până în vârful cupolei este de 41 m.

În interior, sala de concerte, cu un diametru de 28,50 m, și o înălțime de 16 m, are 600 de locuri la partere și 52 de loji (în total aproximativ 794 de locuri).
Cupola Ateneului a fost proiectată de inginerul Elie Radu, forma circulară a sălii Ateneului fiind determinată de existenţa fundaţiilor executate pentru destinaţia iniţială a construcţiei. Decoraţiile au fost realizate de italianul Napoleone d'Este şi germanii Kubles, N. Schwalbach şi F. Elsner, iar fresca circulară, din sala de concerte, îi aparţine pictorului Costin Petrescu (1872-1954) din Piteşti. Realizată între 1933-1939, aceasta este lată de 3 metri şi lungă de 75 de metri şi se întinde deasupra lojilor, de jur împrejurul tamburului cupolei, cu excepţia locului unde se află scena. Fresca este alcătuită din 25 de scene reprezentative din istoria României.
Clădirea are aspectul unui templu ionic cu şase coloane frontale şi două laterale. Marele hol circular de la intrare este înconjurat de 12 coloane dorice care susţin sala de concerte. Patru scări monumentale în spirală, de tip baroc, din marmură de Carrara, formează balcoane la etajul intermediar şi fac legătura cu sala de concerte acoperită cu cupola decorată policrom şi anexele (birouri, săli de repetiţii, cabine pentru solişti şi dirijor etc.). Acoperişurile celor patru scări formează mici cupole care înconjoară cupola mare (28,5 m diametru) înălţată pe un zid circular străpuns de 20 de ferestre.

În 1935, la initiațiva lui George Enescu, au fost strânse fonduri pentru construcția orgii de concert, amplasată în fundalul scenei.
O orgă a fost instalată în 1939, în urma ajutorului material al marelui compozitor George Enescu (1881-1955). De asemenea, o serie de îmbunătăţiri tehnice i-au fost aduse, în special, după cutremurele ce au avut loc de-a lungul anilor, dar şi în urma bombardamentului din 1944, de la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial. Între anii 1966-1967 au avut loc mai multe modificări, între care: introducerea aerului condiţionat, refacerea tavanului, redistribuirea lojilor, notează acelaşi site. Există aproape 1.000 de locuri (trei zone de parter şi două rânduri circulare cu 52 de loji, şi o lojă centrală, la mijloc) aranjate în forma anticelor amfiteatre greco-romane.

Ateneul a fost consolidat și restaurat în perioada 2000-2004, de arh. Raluca Nicoara & al. și ing. Dragoș Badea, și a fost redeschis în 2005, cu ocazia ediției a XVII-a a Festivalului Internațional George Enescu.

Marea frescă Deasupra lojilor, de jur împrejurul tamburului cupolei, cu excepția locului unde se află scena, se desfășoară o frescă lată de 3 metri și lungă de 70 de metri, operă a pictorului Costin Petrescu (1872-1954) din Pitești. Fresca, începută în 1933 și inaugurată în seara zilei de 26 mai 1939, este alcătuită din 25 de scene reprezentative din istoria României: Împăratul Traian intră în Dacia Legionarii romani colonizează Dacia Formarea poporului daco-roman Straja romană Invazia barbarilor Începuturile poporului român Statornicirea Descălecarea Statul militar Statul administrativ — împărțirea dregătoriilor Cruciada romînească Ștefan cel Mare Epoca de pace și credință Mihai Viteazul Începuturile culturii românești Horia, Cloșca și Crișan 1821 — Revolta lui Tudor Vladimirescu Anul 1848 în Transilvania Anul 1848 în Principate Al.I. Cuza Anul 1859 — Unirea Principatelor Carol I — Războiul de Independență Războiul întregirii naționale 1916-1918 Ferdinand I Întregitorul Epoca de consolidare Altădată, în Ateneul Român se afla și Pinacoteca Statului. Fondul de tablouri a fost preluat de actualul Muzeu Național de Artă al României.
La 5 martie 1889 în sala mare a Ateneului a fost audiat primul concert al Filarmonicii ''George Enescu'', iar în 1898 s-a înscris în repertoriul său prima audiţie a ''Poemei Române'' de George Enescu.
În aceeaşi sală, s-a întrunit la 29 decembrie 1919, cea dintâi Cameră a Deputaţilor a României Mari, care a ratificat unirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu România moment istoric care avusese loc la 1 decembrie 1918.

Fotografii Ateneul Român 

Ateneul Român: șapte lucruri mai puțin cunoscute

1. Deși astăzi când spunem Ateneul Român ne gândim la zona centrală a Bucureștiului, în 1886, atunci când s-a început construcția sa, amplasamentul a fost vehement criticat “căci locul ales era socotit ca fiind prea departe de centrul orașului și foarte greu de ajuns, mai cu seamă iarna. Nu avea statul destule terenuri centrale, trebuia oare neapărat ales acest loc la marginea orașului?”.

2. Planurile clădirii au fost realizate de Charles Garnier, primul dintre arhitecții francezi care au lucrat în România, autor, între altele al Opéra Garnier din Paris și al vechii clădiri a Băncii Naționale.

3. Clădirea Ateneului Român are formă rotundă deoarece a fost construită pe fundația deja turnată a unui circ: “Palatul Ateneului Român a fost înălțat deasupra unor temelii demult existente și pregătite pentru un circ cu manegiu de cai. Astfel i-a fost ca și impusă forma sa circulară, care dealtminterea este cu totul potrivită pentru o sala de conferințe și de concerte”. (Albert Galleron)

4. Clădirea Ateneului Român a fost inaugurată în data de 14 februarie 1888.

5. Cele șase coloane ale fațadei au 12 metri înălțime și sunt identice în dimensiuni cu cele ale Erechteionului din Atena.

6. Fondurile necesare pentru construcția orgii de concert au fost strânse la inițiativa lui George Enescu (în anul 1935).

7. Din anul 2007, Ateneul Român este una dintre clădirile care fac parte din Patrimoniul Cultural European.

 

• 1918: Rusia a adoptat calendarul gregorian, 1 februarie devenind 14 februarie.

În a doua jumătate a secolului al XVI-lea, papa Grigore al XIII-lea (1572 - 1585) a hotărât reforma calendarului iulian, desemnând o comisie de astronomi şi teologi care să lucreze în acest sens.
Dintre toate proiectele de reformă studiate de comisia respectivă, în final s-a hotărât adoptarea proiectului propus de astronomul italian Luigi Lilio, profesor de medicină la Universitatea din Perugia. La 24 februarie 1582, papa Grigore al XIII-lea a emis bula "Inter gravissimas...", în care se hotăra ca numărătoarea zilelor să fie decalată cu zece zile înainte, prin respectarea succesiunii zilelor săptămânii. În acest sens, ziua imediat următoare celei de joi, 4 octombrie, a devenit vineri, 15 octombrie 1582.
Noul calendar a fost numit, în memoria papei Grigore al XIII-lea, gregorian. Ulterior, se va folosi numele de "stilul nou". Acest calendar s-a introdus treptat în diferite ţări europene, începând cu cele catolice: Italia, Spania, Portugalia (chiar din 1582); apoi de Franţa, Germania catolică (1583); Austria, Boemia, canoanele elveţiene (1584). Rezistenţă serioasă s-a întâmpinat din partea ţărilor care adoptaseră reforma. Aici, calendarul gregorian a pătruns astfel: Germania, Danemarca, Norvegia (1700); Anglia (1752); Suedia (1753). Ţările de religie ortodoxă au aderat la ''stilul nou'' abia în secolul al XX-lea: Rusia în 1918, România şi Grecia în 1924. Atunci, după ziua de luni, 30 septembrie, a urmat marţi, 14 octombrie.
Întrucât Calendarul Gregorian nu a fost adoptat de toate statele Europei în 1582, folosindu-se simultan şi Calendarul Iulian, până în secolul al XX-lea, diferenţa de 10 zile existentă în 1582 a crescut: 10 zile între 5/15 octombrie 1582 şi 18/28 februarie 1700; 11 zile între 19 februarie/1 martie 1700 şi 17/28 februarie 1800; 12 zile între 18 februarie/1 martie 1800 şi 16/28 februarie 1900; 13 zile între 17 februarie/1 martie 1900 şi 15/28 februarie 2100.

Calendarul are o istorie veche şi a cunoscut diverse variante. În ce priveşte calendarul roman, nu s-au păstrat date precise privind apariţia acestuia. Se pare că de la mijlocul secolului al VIII-lea î.Hr. romanii au folosit un ciclu care avea 10 luni pe care l-au numit "annus", de unde denumirea în limba română de an. Apoi, lunile au căpătat şi un nume. Prima lună a anului a fost numită Martius în cinstea zeului Marte, a doua aprilie (lat. aperio, ire = a deschide), deoarece în aprilie se deschid mugurii plantelor. În secolul al VII-lea î.Hr., s-au adăugat încă două luni: ianuarie şi februarie (lat. februaris, onis = purificare, curăţire - legat de ritualul curăţirii ce se făcea anual la 15 februarie). Această lună era închinată zeului împărăţiei subpământene Februs.
În anul 46 î.Hr., la iniţiativa lui Caius Iulius (100 î.Hr. - 44 î.Hr.), s-a trecut la alcătuirea unui nou calendar. Grupul de astronomi din Alexandria a lucrat sub conducerea lui Sosigene, reuşind să alcătuiască un nou calendar, la baza căruia se afla mişcarea Soarelui în timp de un an. Anul era stabilit la 365 zile, astfel că într-un ciclu erau trei ani de 365 zile şi un al patrulea de 366 de zile, numit an bisect. Anul a fost împărţit în 12 luni cu denumirile anterioare. Sosigene a stabilit că prima lună a anului este ianuarie.
Lunile impare aveau 31 de zile iar cele pare 30 zile. Luna februarie avea 29 de zile. Ziua suplimentară ce trebuia adăugată la fiecare 4 ani se intercala între 23 şi 24 februarie. Noul calendar iulian (cunoscut şi sub numele de "stilul vechi") a intrat în vigoare la 1 ianuarie 45 î.Hr. El s-a remarcat prin simplitatea sa. Datorită faptului că anul iulian era mai mare decât anul tropic, la intervalul de 128 de ani rămânea în urmă cu o zi. Astfel, în timp punerea în concordanţă a anului calendaristic cu cel tropic a devenit deosebit de stringentă. 

• 1924: A fost fondată corporația IBM

IBM (International Business Machines Corp.) este cea de a doua corporaţie americană după numărul de angajaţi şi se ocupă cu producţia de hardware şi software, precum şi servicii de consultanţă în domeniul tehnologiei informaţiei. Compania a fost fondată în 1911, sub numele de Computing Tabulating Recording Company (CTR), prin fuziunea a 3 companii: Tabulating Machine Company, International Time Recording Company şi Computing Scale Company. CTR şi-a schimbat numele în International Business Machines (IBM) în 1924.

Sediul companiei se află la Armonk, New York; are filiale în numeroase țări de pe glob.

• 1931: S-a născut Octavian Cotescu, actor român de teatru și film (d. 1985)

Octavian Cotescu s-a născut la Dorohoi la data de 14 februarie 1931. Trei ani mai târziu, tatăl lui a fost nevoit să se mute la Iași cu serviciul, însă acesta a fost un privilegiu pentru Octavian. Pasionat de teatru, acesta a avut ocazia de a absolvi cursurile Conservatorului de Artă Dramatică din Iași în anul 1950. După terminarea studiilor a fost repartizat în Capitală, iar numai un an mai târziu debuta pe scena Teatrului Bulandra în piesa „Pădurea” semnată de Aleksandr Nikolaevici. Ceea ce a urmat a fost o carieră înfloritoare, activitatea lui pe scenă fiind una cu adevărat prestigioasă. A colaborat și cu Teatrul Mic din București, dar și cu teatre din provincie. 

Octavian Cotescu 

Actorul a apărut chiar și în piese televizate, filme sau momente umoristice alături de actrița Coca Andronescu, alături de care ridiculiza lipsa culturii.

Octavian Cotescu - Calendarul unui parazit (1972) 

• 1935: S-a născut Grigore Vieru, poet român originar din România, care a locuit în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, ulterior Republica Moldova.

A absolvit şcoala de şapte clase din satul natal în anul 1950, după care a urmat şcoala medie din orăşelul Lipcani, pe care o termină in 1953.

A debutat editorial în 1957, student fiind, cu o plachetă de versuri pentru copii, Alarma, apreciată de criticii literari. În 1958, Vieru a absolvit Institutul Pedagogic Ion Creangă din Chişinău, Facultatea de Filologie şi Istorie. În acelaşi an, i-a apărut a doua culegere de versuri pentru copii, Muzicuţe, şi s-a angajat ca redactor la revista pentru copii, Scânteia Leninistă.

A fost redactor la revista Nistru, publicaţie a Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova. Între 1960 şi 1963, Vieru a fost redactor la editura Cartea Moldovenească, unde i-au apărut şi două plachete de versuri pentru copii: Făt-Frumos şi Curcubeul şi Bună ziua, fulgilor!. În 1964,  a publicat în revista Nistru poemul Legământ, dedicat poetului Mihai Eminescu.

În 1965, i-a apărut volumul Versuri pentru cititorii de toate vârstele, pentru care i s-a acordat Premiul Republican al Comsomolului în domeniul literaturii pentru copii şi tineret.

În 1968 are loc o cotitură logică în destinul poetului, consemnată de volumul de versuri lirice Numele tău, cartea fiind apreciată de critica literară drept cea mai originală apariţie poetică. Chiar în anul apariţiei, cartea a devenit obiect de studiu la cursurile universitare de literatură naţională contemporană. Trei poeme din volum sunt intitulate Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Brâncuşi, iar alte două sunt închinate lui Nicolae Labiş şi Marin Sorescu. Asemenea dedicaţii apar pentru prima oară în lirica basarabeană postbelică.

În 1969, scriitorul a publicat Duminica cuvintelor la editura Lumina, cu ilustraţii de Igor Vieru, o carte mult îndrăgită de preşcolari, care a devenit obligatorie în orice grădiniţă de copii.

Un an mai târziu, editura Lumina publică Abecedarul, semnat de Spiridon Vangheli, Grigore Vieru şi pictorul Igor Vieru. S-a dat o luptă aprigă de câţiva ani pentru apariţia lui, luptă în care s-au angajat şi învăţătorii basarabeni, lucrarea fiind considerată naţionalistă de autorităţi.

La sfîrşitul anilor ’80, Grigore Vieru se găsea în prima linie a Mişcării de Eliberare Naţională din Basarabia, textele sale (inclusiv cântecele pe versurile sale) având un mare rol în deşteptarea conştiinţei naţionale a basarabenilor.

Vieru a fost unul dintre fondatorii Frontului Popular şi s-a aflat printre organizatorii şi conducătorii Marii Adunări Naţionale din 27 august 1989. A participat activ la dezbaterile sesiunii a XIII-a a Sovietului Suprem din Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (R.S.S.M.) în care s-a votat limba română ca limbă oficială şi trecerea la grafia latină.

În 1988, poetului i s-a acordat cea mai prestigioasă distincţie internaţională în domeniul literaturii pentru copii: „Diploma de Onoare Andersen”.

În 1989, Vieru a fost ales deputat al poporului. Adunând în jurul său pe cei mai populari interpreţi şi compozitori de muzică uşoară din Basarabia, poetul a întreprins un turneu în Moldova de peste Prut.

Un an mai târziu, Grigore Vieru a fost ales Membru de Onoare al Academiei Române, în 1991, acesta a devenit membru al Comisiei de Stat pentru Problemele Limbii, iar în 1992, Academia Română l-a propus pentru premiul Nobel pentru Pace.

În 1993, poetul a fost ales membru corespondent al Academiei Române.

La împlinirea vârstei de 60 de ani, în 1995, Vieru a fost sărbătorit oficial la Bucureşti, Iaşi şi la Uniunea Scriitorilor din Chişinău. În acelaşi an, poetul a fost ales membru al Consiliului de administraţie pentru Societatea Română de Radiodifuziune. În 1996, a fost decorat cu Ordinul Republicii.

În 1997, Editura Litera din Chişinău a lansat volumul antologic Acum şi în veac, iar 3 ani mai târziu, a fost decorat cu Medalia guvernamentală a României Eminescu – 150 de ani de la naştere.

La 16 ianuarie 2009, poetul a suferit un grav accident de circulaţie, în apropiere de Chişinău. La 48 de ore după accident, inima lui Grigore Vieru a încetat să bată, pe fondul unor politraumatisme multiple şi al unei poliinsuficienţe a sistemelor şi organelor.

Grigore Vieru a fost decorat post-mortem cu Ordinul Naţional Steaua României în grad de Mare Cruce.

Câteva şcoli din Republica Moldova, un bulevard din Chişinău şi o stradă din Iaşi și Buzău poartă numele lui Grigore Vieru. Pe 11 februarie 2010, cu trei zile înainte de ziua sa de naştere, a fost instalat bustul poetului în Aleea Clasicilor din Chişinău.

Ion Aldea Teodorovici-Reaprindeti candela 

• 1946: A început să funcționeze primul calculator electronic ENIAC, conceput în 1943, la Universitatea din Pennsylvania.

ENIAC, prescurtat de la Electronic Numerical Integrator And Computer(Calculator și Integrator Electronic Numeric), a fost primul calculator electronic de uz general. Era un calculator numeric (digital), Turing-complet, capabil de a fi reprogramat pentru a rezolva o gamă largă de probleme calculatorii. ENIAC a fost proiectat și construit pentru a calculat tabele balistice pentru laboratorul de cercetări balistice armatei americane.

Când a fost anunțată terminarea sa în 1946, presa l-a etichetat drept un „creier uriaș”. Avea o viteză de calcul de o mie de ori mai mari decât mașinile electromecanice, salt în domeniul puterii de calcul neegalat de atunci de nicio mașină. Această putere matematică, împreună cu programabilitatea sa, a satisfăcut necesitățile oamenilor de știință și industriașilor. Inventatorii ENIAC au promovat răspândirea ideilor lor printr-o serie de cursuri de arhitectura calculatoarelor.

ENIAC era un calculator modular, compus din panouri separate care efectuau diferite funcții. Douăzeci de astfel de module reprezentau acumulatorii, pe care se puteau efectua adunări și scăderi și care puteau stoca un număr de zece cifre zecimale. Între aceste unități, numerele erau transfrate prin mai multe magistrale generice. Pentru a funcționa la viteză mare, panourile trebuia să trimită și să primească numere, să calculeze, să salveze răspunsul și să declanșeze următoarea operație — toate fără componente în mișcare. Cheia versatilității sale era capabilitatea de ramificație; ENIAC putea declanșa operații diferite în funcție de semnul unui răspuns calculat.

Pe lângă viteză, cel mai remarcabil fapt la ENIAC era dimensiunea și complexitatea sa. ENIAC avea 17.468 de tuburi electronice, 7.200 diode cu cristal, 1.500 relee, 70.000 de rezistoare, 10.000 de condensatoare și aproximativ 5 milioane de conexiuni lipite manual. Cântărea 27 t, și avea aproximativ 2,6 m pe 0,9 m pe 26 m), ocupa 63 m², și consuma 150 kW. Intrările de date se făceau printr-un cititor de cartele perforate IBM și un perforator de cartele IBM reprezenta principalul dispozitiv de ieșire. Aceste cartele se puteau folosi pentru a produce separat rezultate tipărite cu ajutorul unui dispozitiv IBM cum ar fi IBM 405.

ENIAC utiliza numărătoare ciclice cu zece poziții pentru a stoca numerele; fiecare cifră folosea 36 de tuburi electronice, din care 10 erau triodele duale ce compuneau bistabilii numărătorului. Operațiile aritmetice se efectuau prin numărarea impulsurilor în numărătoarele ciclice și generarea de impulsuri de transport în cazul în care numărătorul aflat la valoarea maximă era incrementat și se reseta la 0, ideea fiind cea de a emula prin electronică funcționarea roților cu numere ale unui sumator mecanic. ENIAC avea douăzeci de acumulatori pe zece cifre cu semn care utilizau reprezentarea în complement față de zece și puteau efectua 5000 de adunări sau scăderi simple între oricare dintre ele și sursă (de exemplu, un alt acumulator, sau o constantă) pe secundă. Se puteau conecta mai mulți acumulatori simultan, astfel că viteza maximă de funcționare putea fi mai mare datorită funcționării în paralel.

Se putea cabla transportul unui acumulator la un alt acumulator pentru a efectua calcule cu dublă precizie, dar limitările circuitului de sincronizare al transportului împiedica legarea mai multor acumulatori pentru mai multă precizie. ENIAC utiliza patru acumulatori controlați de o unitate specială de înmulțire, pentru a efectua 385 de înmulțiri pe secundă; de asemenea, folosea cinci acumulatori, controlați de o unitate de împărțire și extragere de radicali, pentru a efectua până la patruzeci de împărțiri pe secundă sau trei extrageri de radicali pe secundă.

Celelalte nouă unități ale ENIAC erau Unitatea de integrare (care pornea și oprea mașina), Unitatea de ciclare (folosită pentru sincronizarea celorlalte unități), Programatorul Master (care controla secvențierea buclelor), Cititorul (care controla un cititor de cartele perforate IBM), Imprimatorul (care controla perforatorul de cartele), Transmițătorul de constante, și trei Tablouri funcționale.

Ciclul de bază al mașinii era de 200 microsecunde (20 cicluri ale ceasului de 100 kHz al unității de ciclare), sau 5000 de cicluri pe secundă pentru operațiile pe numere de 10 cifre. Într-unul din aceste cicluri, ENIAC putea să scrie un număr într-un registru, să citească un număr dintr-un registru, să adune sau să scadă două numere. O înmulțire a unui număr de 10 cifre cu un număr de d cifre (pentru d până la 10) dura d+4 cicluri, astfel că o înmulțire a două numere pe 10 cifre dura 14 cicluri, sau 2800 microsecunde—o viteză de 357 pe secundă. Dacă un număr avea mai puțin de 10 cifre, înmulțirea se realiza mai repede. Împărțirea și radicalul durau 13(d+1) cicluri, unde d este numărul de cifre al rezultatului (câtul sau radicalul). Deci, o împărțire sau un radical durau 143 de cicluri, sau 28.600 μs—o viteză de 35 pe secundă arată că o împărțire cu un cât de 10 cifre dura 6 milisecunde.) Dacă rezultatul avea mai puțin de zece cifre, se obținea mai repede.

• 1952: Jocurile olimpice de iarnă se deschid la Oslo, Norvegia.

A VI-a ediție a Jocurilor Olimpice de iarnă s-a desfășurat la Oslo, Norvegia în perioada 14 februarie - 25 februarie 1952.

Patria schiului modern, Norvegia, primeşte şi ea şansa de a găzdui o ediţie a JO de iarnă, cea din 1952, şi o flacără e aprinsă în casa schioarei Sondre Norheim, cea care a făcut enorm pentru popularizarea sportului. Aprinderea efectivă a flăcării olimpice, pe stadion, e sarcina lui Eigil Nansen, nepotul exploratorului Fridjtof  Nansen. Jocurile debutează însă cu o absenţă: Regele Haakon al VII-lea pleacă în Anglia, pentru a asista la funeraliile Regelui George al VI-lea, care încetase din viaţă pe 6 februarie, aşa că fiica sa, Alteţa Regală Prinţesa Ragnhild, face oficiile de gazdă. Din acelaşi motiv, membrii delegaţiei britanice defilează cu o banderolă de culoare neagră pe umăr.

Premiere: Portugalia şi Noua Zeelandă îşi trimit echipe la Jocurile Olimpice de iarnă, iar în probele de patinaj artistic încep să fie folosite computerele, pentru a calcula şi afişa imediat punctajele oferite de arbitri. Mai mult, deşi n-are nevoie decât de o execuţie curată pentru a-şi apăra titlul olimpic în proba individuală masculină de patinaj artistic, americanul Richard Button e autorul unei îndrăzneli care intră în istorie: sare pentru prima dată, într-o competiţie oficială, un triplu-loop (prima săritură triplă reuşită vreodată până atunci...). Cel mai medaliat sportiv al competiţiei e însă norvegianul Hjalmar Andersen (foto), care domină trei probe ale competiţiei de patinaj viteză: 1.500, 5.000 şi 10.000m. Flacăra olimpică a fost aprinsă în localitatea Morgedal, considerată leagănul sporturilor de iarnă.

Evenimente marcante

*  Prima dată când o femeie declară deschise Jocurile Olimpice.

* La patinaj viteză norvegianul Hjalmar Andersen a câștigat 3 medalii de aur la 1.500 m, 5.000 m și 10.000 m.

 * Finlandezul Veiko Hakulinen a câștigat titlul olimpic la schi fond la 50 km devansând sportivii norvegieni care erau favoriți.

 * Pentru prima dată, o probă de schi fond este organizată pentru femei la 10 km.

• 1980: Jocurile olimpice de iarnă se deschid la Lake Placid, New York.

În 1980, Jocurile Olimpice se întorc la Lake Placid, iar ceremonia de deschidere are loc în prezenţa vicepreşedintelui Walter Mondale. Cel care rosteşte jurământul olimpic, patinatorul de viteză Eric Haiden, va deveni şi cel mai medaliat sportiv al competiţiei. Concret, Haiden câştigă toate cele cinci probe ale concursului de patinaj viteză (de la 500 la 10.000m), stabilind recorduri olimpice în fiecare dintre ele. Performanţele sale – cinci medalii de aur la o singură ediţie a Jocurilor; medalii de aur la toate probele din patinajul viteză – rămân şi astăzi în picioare; americanul e considerat, de altfel, cel mai bun patinator de viteză din istoria disciplinei. Schioarea Hanni Wenzel obţine aurul la slalom şi slalom uriaş, primele medalii olimpice câştigate vreodată de Liechtenstein, iar suedezul Ingemar Stenmark face acelaşi lucru în probele masculine. La rândul său, patinatoarea de perechi Irina Rodnina câştigă pentru a treia oară consecutiv aurul în proba ei; dar ea intră în istorie şi pentru reuşeşte performanţa de a câştiga trei medalii olimpice de aur cu doi parteneri diferiţi: cu Alexei Ulanov la JO de la Sapporo-1972 şi cu Alexander Zaiţev la Innsbruck-1976 şi aici, la Lake Placid, în 1980. Între premiere, amintim că, pentru desfăşurarea în bune condiţii a probelor olimpice, la Lake Placid se folosesc maşini care produc zăpadă artificială. Dar amintim şi primul boicot din istoria Jocurilor: Taiwanul refuză să participe la competiţie, după ce un decret al CIO le impusese să schimbe imnul, steagul şi denumirea sub care participau (din Republic of China în Chinese Taipei). China dorea să revină la JO de iarnă (nu mai participase din 1952) sub denumirea asemănătoare de „People’s Republic of China”, iar CIO încerca să faciliteze revenirea. Cum chestiunea se rezolvă în favoarea Chinei, sportivii taiwanezi părăsesc satul olimpic. Şi, tot în seria controverselor, se înscrie şi planul de a converti satul olimpic într-o închisoare de stat, la finalul competiţiei.

• 1987: La Toulouse, Franţa, a avut loc premiera mondială a noului avion Airbus A 320.

Aeronava A320 poate găzdui între 150 şi 180 de pasageri. Programul Airbus A 320 a fost lansat în martie 1982, primul zbor test a avut loc pe 22 februarie 1987, iar din 1988 au început şi zborurile cu pasageri, prima companie care a folosit acest timp de avion fiind AirFrance, urmată fiind de British Airways şi Air Inter.

Familia Airbus A320 cuprinde o serie de patru tipuri de avioane de pasageri cu doua motoare, respectiv: Airbus A318, A319, A320 si A321. Aceasta familie de avioane este cunoscuta ca o deschizatoare de drumuri tehnologice, Airbus A 320 fiind primul avion de pasageri cu sistemul electric de comanda fly-by-wire.

Aeronava are un singur culoar pe mijloc si la aparitie avea 150 de locuri. Intre timp familia Airbus A320 cuprinde aeronave care pot transporta intre 220 si 107 de pasageri.

• 2005: Un grup de studenți a lansat Youtube, care avea să devină cel mai mare website de partajare video și o sursă principală de clipuri video.

YouTube a fost fondat de Chad Hurley, Steve Chen și Jawed Karim, toți trei fiind angajați ai PayPal. Înainte de a lucra la PayPal, Hurley a studiat la Universitatea Indiana a Pennsylvaniei, iar Chen și Karim au studiat împreună la Universitatea Illinois din orașul Urbana, comitatul Champaign, statul Illinois. Numele domeniului "YouTube.com" a fost activat la 15 februarie 2005, iar situl web cu această adresă a fost creat pe parcursul următoarelor luni. Creatorii au oferit publicului o primă previzualizare a sitului în mai 2005, cu 5 luni înaintea lansării oficiale.

YouTube este un Site Web unde utilizatorii pot încărca și viziona materiale audio-video. YouTube a fost creat în februarie 2005 de trei foști angajați ai companiei PayPal. Serviciul cu sediul în San Bruno, California, folosește tehnologia Adobe Flash Player (HTML5 din 2012) pentru a expune o gamă largă de clipuri video create chiar de utilizatori, incluzând și fragmente din programe de televiziune sau din filme. YouTube face parte din fenomenul recent numit Web 2.0.

Până la lansarea sitului, în 2005, existau puține metode simple de încărcare a videoclipurilor pe Internet de către utilizatorii neexperimentați. Cu interfața sa ușor de folosit, YouTube a făcut posibil ca oricine care poate folosi un calculator să poată și încărca un videoclip, care după numai câteva minute poate fi văzut de milioane de persoane. Marea varietate de subiecte acoperite de YouTube a transformat transmiterea videoclipurilor în una din cele mai importante aplicații ale Internetului.

 ***

 

Valentine`s Day - un bun prilej de a-l citi pe Shakespeare:

Sonetul CXVI

Unirea sufletelor mari nu are

Hotar, iubirea nu-i iubire dacă

Se schimbă cînd întîmpină schimbare

Sau cînd se pleacă celui care pleacă.

O, nu ! Iubirea-i far aprins oricînd,

Furtunile şi bezna să le-nfrunte ;

Stea navelor ce rătăcesc, purtînd

Comori ce nu se ştiu sub-nalta punte.

Ea nu-i nebunul timpului, chiar dacă

Obraji şi buze roşii-i cad sub coasă.

Prin vreme trece fără ca să treacă,

Oricît i-ar fi ursita de tăioasă.

De nu-i aşa şi totu-i născocire,

Nicicînd n-am scris, nicicînd n-a fost iubire !

Nicu Alifantis - Sonet 

                                      Să aveți o zi frumoasă!