22 Februarie

 Este a 53-a zi a anului.

Au mai rămas 312 zile până la sfârșitul anului.

Soarele răsare la 07 h 05 m și apune la 17 h 54 m.

Citatul zilei

„Nu eşti răspunzător pentru că te naşti. Dar eşti direct răspunzător pentru ce trăieşti.” (Tudor Mușatescu)

Ziua Mondială a Cercetaşilor (Scouts' Day sau Guides' Day)

Astăzi este ziua mondială a cercetaşilor, marcată, anual, în peste 170 de ţări.
Este, de fapt, ziua de naştere a ofiţerului britanic Robert Baden-Powell, iniţiatorul mişcării de cercetaşi.
Lordul englez Robert Baden Powell, militar de carieră, a pus bazele întregii Mișcări Scount.

 
La 29 iulie 1907, a fost înființată mișcarea 'Scout' — cercetașii. Mișcarea Scout este o mișcare educativă a copiilor și tinerilor, bazată pe voluntariat, cu caracter apolitic, deschisă tuturor, fără deosebire de naționalitate, rasă, sex, credință sau condiție socială, în concordanță cu principiile și metoda Scout. 
Scopul mișcării este de a contribui la dezvoltarea tinerilor în vederea împlinirii lor fizice, intelectuale, sociale și spirituale, pentru a deveni cetățeni responsabili ai comunităților locale, naționale și internaționale.
În dimineaţa zilei de 1 august,1907, pe insula Brownsea din sudul Angliei, lordul Baden-Powell a suflat din corn pentru a da deşteptarea membrilor primei tabere de cercetaşi, la care participau în jur de 20 de tineri. Mișcarea folosește metoda Scout, un program de educație informală, care pune accentul pe activitățile în aer liber. O altă caracteristică a mișcării Scout este uniforma, folosită pentru a ascunde eventualele diferențe sociale dintre membri.
În componența mișcării Scout, intră în prezent mai mult de 25 de milioane de membri din peste 150 de țări și teritorii.

Gheorghe Munteanu-Murgoci, un om de ştiinţă român, aflat în vizită în Anglia, ia contact cu cercetăşia de aici. Întorcându-se la Bucureşti, el va deveni principalul iniţiator şi conducător al primelor grupuri de cercetaşi români.

În România

În 1912 apăreau primele grupuri de cercetaşi români (Blaj, Braşov, Bucureşti) pentru ca în 1914, datorită activităţii lor creative, să ia fiinţă Asociaţia Cercetaşii României, recunoscută oficial.

În timpul Primului Război Mondial, cercetaşii români au dat o mână de ajutor în spatele liniei frontului, fiind prezenţi acolo unde era nevoie, înlocuind sanitari, curieri, telegrafişti. În memoria celor ce au murit atunci, la Tecuci a fost ridicat un monument, singurul din lume dedicat cercetaşilor.

În 1922 Asociaţia Cercetaşii României devine membru fondator al Organizaţiei Mondiale a Mişcării Cercetăşeşti. În 1937, anul desfiinţării sale, Organizaţia se afla peste tot unde era nevoie de ajutorul ei.

În urma ordinului de abolire dat de Carol al II-lea, Asociaţia îşi suspendă orice activitate. Renăscută în 1990, Organizaţia Naţională „Cercetaşii României“, cea mai mare mişcare neguvernamentală de tineret din România, se face repede cunoscută atât în ţară cât şi în străinătate.

În 1993, Organizaţia Naţională „Cercetaşii României“ este singura mişcare cercetăşească din România reprimită în Organizaţia Mondială a Mişcării Scout care numără în prezent peste 30.000.000 membri activi în 216 ţări şi teritorii. În România, peste 3.500 de membri îşi desfăşoară activitatea în 75 de grupuri.

În România, primul grup de cercetași români a apărut în 1913. Un an mai târziu, datorită activității lor creative ce atrăgea foarte mulți alți tineri, a luat ființă Asociația Cercetașii României (ACR).

 În 1922, ACR devine membru fondator al Organizației Mondiale a Mișcării Scout (OMMS). La 24 ianuarie 1937, asociația a fost desființată din considerente politice. A fost reînființată la 20 iunie 1990. Reacceptată în 1993 ca membru cu drepturi depline în O.M.M.S., la Conferința Mondială de la Bangkok, Organizația Națională Cercetașii României (ONCR) numără în prezent peste 2 500 de membri în 52 de centre locale ce acoperă întreg teritoriul țării.

Evenimente de-a lungul timpului…

• 1632: Galileo Galilei publică ”Dialog despre cele două mari sisteme ale lumii”.
  

Dialog despre cele două mari sisteme ale lumii (în italiană Dialogo sopra i due massimi sistemi del mondo) a fost o carte scrisă în 1632 de Galileo Galilei în care a comparat sistemul copernican cu cel tradițional ptolemaic. A fost tradusă în latină cu titlul Systema cosmicum în 1635 de Matthias Bernegger. Cartea a fost dedicată patronului lui Galileo, Ferdinando II de’ Medici, Mare Duce de Toscana, și a avut mult succes.

În sistemul copernican, Pământul și celelalte planete se rotesc în jurul Soarelui, pe când în cel ptolemaic toate corpurile cerești se rotesc în jurul Pământului. Dialogul a fost publicat în Florența sub permisiunea oficială a Inchiziției. În 1633, Galileo a fost condamnat pentru „gravă suspiciune de erezie” pe baza acestei cărți, care a fost apoi inclusă în Indicele cărților interzise, de unde a fost înlăturată abia în 1835 (după ce teoriile discutate au fost scoase de Biserica Catolică de sub cenzură în 1822.)

• 1732: S-a născut George Washington, primul președinte american (d. 1799).

George Washington este primul președinte al Statelor Unite. Distins comandant militar, dar și om politic, Washington a fost desemnat, în 1787, președinte al Convenției Constituționale, care urma să elaboreze legea fundamentală a Statelor Unite. Croiul funcției de președinte al Statelor Unite a fost făcut pe măsura lui Washington, astfel că, în 30 aprilie 1789, Colegiul electoral l-a ales în unanimitate pe George Washington președinte.

George Washington s-a născut pe 22 februarie 1732, în ținutul Westmoreland din statul Virginia. Căsătoria fratelui său cel mai mare în puternica famailie Fairfax i-a adus tânărului George, protecția lui Thomas Fairfax, al șaselea Lord Fairfax din Cameron. Astfel, în 1749, la doar 17 ani, Washington a fost numit primul togografist al ținutului Culpeper County al statului Virginia.

Stilul de viață trăit de Washington era unul aristocratic, vânătoarea de vulpi fiind activitatea favorită. Ca și majoritatea proprietarilor de plantație din Virginia timpului său, importa mărfuri de lux din Anglia și plătea pentru ele prin exportul recoltei de tutun. Cheltuielile extravagante precum și fluctuațiile pe piața tutunului însemna că mulți proprietari de plantație contemporani cu Washington pierdeau bani. (Thomas Jefferson spre exemplu a murit înglodat în datorii.) Washington începe să iasă din datorii prin diversificare. Pe la 1766 schimbase recolta principală a plantației din tutun în grâu, o recoltă care putea fi vândută în America și diversificase activitățile prin includerea morăritului, pescuitului, înmulțirea cailor, dărăcitului si țesutului.

După retragerea din viața militară, Washington a fost convins să participle la convenția constituțională în Philadelphia, în vara lui 1787, unde a fost ales unanim președinte al Convenției. Deși s-a implicat destul de puțin în discuțiile noilor legi,înaltul său prestigiu a menținut colegialitatea și a ținut delegații la munca lor.

Funcția de președinte a Statelor Unite, care nu exist până atunci, a fost croită pe măsura lui George Washington, îngăduindu-i acesta să definească postul în detaliu odată ales. După convenție suportul acestuia pentru constituție i-a convins pe mulți inclusiv legislativul Virginiei să voteze pentru ratificare, noua constituție a fost în final ratificată de toate cele 13 state de la acea vreme.

După convenție suportul acestuia pentru constituție i-a convins pe mulți inclusiv legislativul Virginiei să voteze pentru ratificare, noua constituție a fost în final ratificată de toate cele 13 state de la acea vreme.

Președintele George Washington - „Domnul președinte" până la final

Colegiul electoral l-a ales în unanimitate pe George Washington președinte, în 30 aprilie 1789 și apoi în alegerile din 1792.Washington rămâne până azi singurul președinte care a luat 100% din voturile electoratului. La inaugurarea sa a insistat să se servească rom de Barbados.

John Adams a fost ales vicepreședinte. George Washington a depus jurământul ca prim președinte conform constituției Statelor Unite ale Americii în 30 Aprilie, 1789 la Federal Hall în New York cu toate că, la început nu-și dorea această funcție.

Primul Congres al Statelor Unite a votat să-i plătească lui Washington un salariu de 25.000 de dolari pe an, o sumă foarte mare pentru 1789. Washington, deja bogat, refuză salariul deoarece prețuia foarte mult imaginea sa ca funcționar public dezinteresat. La insistența Congresului, totuși, acceptă în cele din urmă plata, pentru a evita un precedent în care postul de președinte ar fi perceput ca accesibil numai pentru persoanele bogate care își permiteau să servească țara fără salariu.

Washington a participat cu mare atenție la pompa și ceremonia postului, având grijă ca titlurile și vestimentația să fie republicane și nu a imitat niciodată curțile regale europene. Până la sfârșit a preferat apelativul de ,, Domnule Președinte" altor denumiri pompoase care i-au fost sugerate.

Washington a servit al doilea termen ca președinte, din 1792, fără entuziasm. A refuzat să candideze pentru al treilea, stabilind astfel obiceiul de maximum două termene ca președinte care mai târziu va deveni lege prin amendamentul 22 la Constituție.

Washington a fost un aristocrat mărunt din Virginia, născut în condiţii modeste, a cărui carieră în topografie, speculaţii cu teren şi armată a înflorit către nemurire. Pe parcursul Revoluţiei Americane, a reuşit să evite pierderea unei armate de rebeli subnutriţi, prost plătiţi şi adesea depăşiţi de atacurile feroce ale Imperiului britanic şi a ajuns să-şi asume rolul de patriarh al unei ţări aflate în stadiul embrionar. Mai presus de toate, a rezistat impulsului de a deveni rege peste un popor dornic să îl facă unul – ceea ce nu e de ici, de colo.

Ca preşedinte, a stabilit numeroase convenţii pe care azi le luăm de bune. Discursul inaugural a fost ideea lui (deşi discursul propriu-zis a fost scris, la origine, de James Madison). I-a plăcut, de asemenea, să fie numit “Domnul preşedinte”, ceea ce (când te gândeşti că Senatul a vrut să-l numească  “Înălţimea sa, Preşedintele Statelor Unite ale Americii şi Protectorul Libertăţii Lor”) dă dovadă de judecată sănătoasă. În timpul celor două mandate, a reprimat o insurecţie foarte gravă (rebeliunea whisky-ului) şi, jucând rolul de arbitru în numeroase dispute aprinse, i-a împiedicat pe Thomas Jefferson şi pe Alexander Hamilton să se sfâşie reciproc.

Desigur, chestiile de genul ăsta sunt băgate la înaintare, dar mai există şi reversul medaliei. Părintele ţării avea tot atât de multe defecte ca orice tată disfuncţional. Iată câteva dintre ele:

George Washington a fost îndrăgostit mult timp de o femeie pe nume Sally Fairfax. Nu, nu era soţia lui, dar era soţia cuiva. Soţia lui George William Fairfax – vecinul lui Washington şi cel mai bun prieten al său! Deşi pasiunea sa pentru femeia frumoasă probabil că nu s-a stins niciodată, Washington a ajuns să se însoare, după criterii mult mai practice, cu văduva Martha Custis, ale cărei firme considerabile l-au transformat într-un gentleman bogat, aşa cum îşi dorise întotdeauna. Cei doi s-au căsătorit în ianuarie 1759 şi au format un cuplu cât se poate de neobişnuit – George, un gigant pentru vremea aceea, avea în jur de 1,87 m şi se înălţa cu mult deasupra trupeşei sale mirese, al cărei cap nu-i ajungea nici măcar până la umeri!

Conform istoricului William Randal, “primul preşedinte al Statelor Unite avea nevoie de această slujbă.” Războiul de Independenţă îl adusese pe Washington într-o situaţie financiară precară şi, acceptând biroul de la acel mai înalt nivel, o responsabilitate pe care nu şi-a asumat-o cu dragă inimă, îşi rezolva problemele financiare. În curând a dovedit cât de cheltuitor poate fi un conducător. Salariul său era de 25. 000 de dolari (cam un milion de dolari din ziua de azi), din care incredibilul procent de şapte la sută era cheltuit pe alcool. Se lăfăia într-un asemenea lux încât avea veşminte din piele de leopard pentru cai.

Nimeni nu poate pretinde că l-a văzut zâmbind vreodată pe George Washington. Nu ştim dacă avea simţul umorului, dar sigur avea mari probleme cu dantura. A trebuit să suporte mai multe proteze, multe dintre ele fiind dureros de nepotrivite. Nu e de mirare, deci, că nu zâmbea niciodată!

O populară legendă care înconjoară personajul preşedintelui american George Washington sugerează că acesta obişnuia să poarte dinţi de lemn.

Este doar un mit. Cu toate acestea, primul preşedinte american a avut probleme destul de mari cu dantura la maturitate. Washington a început să îşi piardă dinţii când încă nu împlinise 30 de ani, aşa că a fost nevoit în cele din urmă să poarte mai multe proteze dentare, unele dizgraţioase şi chiar dureroase.

Dinţii falşi ai preşedintelui nu erau făcuţi din lemn, ci din diferite combinaţii de fildeş de hipopotam, dinţi umani şi cleme metalice.

El a început să folosească prima proteză înainte de Războiul de Independenţă. Este posibil, totodată, ca acesta să fi făcut un "transplant de dinţi", folosind probabil dinţii luaţi de la propriii sclavi. Cel care l-ar fi putut ajuta să facă o astfel de procedură era dentistul personal al lui Washington şi prietenul său apropiat Jean-Pierre Le Mayeur.

Când a devenit preşedinte, în 1789, George Washington mai avea doar un singur dinte în gură, la ceremonia de instaurate în funcţiue acesta purtând o proteză specială cu dinţi din fildeş, alamă şi aur creată pentru el de dentistul John Greenwood.

Chiar dacă preşedintele american beneficia de cele mai bune servicii pe care le puteau oferi dentiştii secolului 18, el a rămas desfigurat şi avea mereu dureri din cauza danturii cu probleme. Pentru a-şi menţine protezele dentare în bune condiţii şi pentru a păstra culoarea albă a dinţilor era nevoie de multă muncă. Este posibil ca în unele ocazii el să fi apărut în public fără să îşi cureţe protezele, albul perlat al dinţilor fiind transformat în maroniu, lucru care ar fi putut porni legenda dinţilor de lemn ai lui Washington.

Se pare că George Washington, care şi-a petrecut cea mai mare parte a vieţii în aer liber, care iubea călăria şi arta duelului, se bucura de un fizic remarcabil de mare şi de puternic şi reuşise să supravieţuiască în două războaie sălbatice, ei bine, se pare că a murit din cauza unei răceli. Sau a unei pneumonii. Sau poate fusese vorba de o durere în gât? 

Din relatările contemporanilor, nu este clar ce l-a trimis pe Washington pe lumea cealaltă, însă ştim că gâtul lui era inflamat şi că cei care au încercat să-l vindece…n-au reuşit! Dar au încercat. I-au luat sânge de patru ori. N-a mers! L-au pus să bea un amestec de melasă, unt şi oţet. Situaţia lui s-a agravat! L-au umplut cu laxative, în încercarea de a-i purifica organismul. Nu au reuşit decât să-l facă pe bietul om să-şi petreacă ultimele ceasuri cu o oală de noapte!

• 1788: S-a născut Arthur Schopenhauer, filosof german (d. 1860)

Schopenhauer (1788–1860) este, printre filozofi, o figură în  multe privinţe singulară. Este pesimist, în timp  ce aproape toţi  ceilalţi sunt optimişti. Nu este  întru  totul  academic,  precum Kant  şi Hegel, dar  nici nu se plasează cu totul  în  afara  tradiţiei academice. Îi displace creştinismul şi preferă religiile Indiei – atât  hinduismul, cât  şi  budismul.  Este un om de o vastă cultură, interesat  la fel de mult de artă ca şi de etică. Este neobişnuit de imun  la naţionalism şi la  fel de familiarizat cu autorii englezi şi francezi ca şi cu cei din ţara sa.  A avut  în totdeauna mai puţină  priză  la filozofii de profesie decât  la artişti şi literaţi aflaţi  în cău­tarea  unei  filozofii în care să  poată  crede.  Cu el începe supralicitarea Voinţei,  caracteristică  pentru  o  mare  parte a  filozofiei  secolelor  al XIX-lea şi al XX-lea; dar  pentru  el  Voinţa,  deşi fundamentală din  punct  de  vedere metafizic, este un rău din  punct  de vedere etic – opoziţie posibilă doar pentru un pesimist.

El  recunoaşte trei  surse ale filozofiei sale – Kant, Platon şi Upanişadele – dar nu cred că-i  datorează lui Platon atât de mult cât crede el însuşi. Viziunea sa filozofică are o anumită afinitate temperamentală cu cea a epocii elenistice; este o  viziune obosită  şi  vale­tudinară,  pentru  care  pacea  preţuieşte  mai  mult  decât  victoria,  iar chietismul mai mult decât încercările de reformă, pe care le consideră inevitabil  futile.

Viaţa

Ambii săi părinţi aparţineau unor familii negustoreşti de vază din Danzig  (Gdansk),  locul  său  de naştere. Tatăl  său era  un voltairian, pentru care Anglia însemna ţara libertăţii  şi  a inteligenţei. La fel ca majoritatea cetăţenilor de frunte din Danzig, ura atentatele Prusiei la  independenţa oraşului liber Danzig şi a fost cuprins de indignare atunci când acesta a  fost anexat de Prusia în  1793 – indignare  ce l-a făcut să se mute la Hamburg,  deşi  a  suferit prin  asta  o însemnată  pierdere  pecuniară.

Schopenhauer  a trăit acolo împreună cu tatăl său din 1793 până  în 1797; apoi a petrecut  doi ani la Paris, la sfârşitul cărora tatăl său  afla cu plă­cere  că  băiatul  aproape uitase germana. În 1803 a fost plasat  la o şcoală cu internat  din  Anglia, unde a prins ură  faţă de  nesinceritate şi de  ipo­crizie. Peste alţi doi ani, ca să-i facă pe plac tatălui său, devenea funcţio­nar la o casă  de comerţ din Hamburg, dar nu agrea defel perspectiva unei  cariere  de  afaceri  şi tânjea  după  o  viaţă  literară  şi  academică. Lucrul acesta a devenit posibil în  urma  morţii tatălui – probabil un suicid;  mama  sa a primit bucuroasă ideea  ca băiatul să abandoneze comerţul  şi să urmeze şcoala  şi universitatea. De aici am putea fi  ten­taţi să presupunem că el ar fi  preferat-o pe mamă tatălui, dar adevărul este exact opus: pe mamă o antipatiza, iar tatălui i-a păstrat o amintire plină de afecţiune.

Mama lui Schopenhauer era o  doamnă cu aspiraţii  literare,  care s-a  stabilit la Weimar cu două săptămâni înaintea bătăliei de la Jena. Acolo a ţinut  un salon  literar, a scris cărţi şi a cultivat  prietenii cu oameni de cultură.  Băiatului nu-i  purta o mare afecţiune şi nu-i  trecea deloc cu vederea greşelile. Îl  punea  în  gardă faţă  de patosul umflat şi  găunos; pe băiat, flirturile ei îl agasau. La vârsta majoratului, Arthur a moştenit o modestă avere; începând  de atunci, el şi mama şi-au devenit din ce în ce mai insuportabili unul celuilalt.  Fără îndoială că proasta lui  părere despre femei  se datorează, cel puţin  în parte, certurilor pe care le-a avut cu  mama  sa.

Încă pe când trăia la Hamburg a ajuns sub  influenţa romanticilor, îndeosebi a lui  Tieck, Novalis şi Hoffmann, de la care a  învăţat  să  admire Grecia şi să gândească rău  despre elementele ebraice din creştinism. Un alt romantic, Friedrich Schlegel, i-a amplificat admiraţia faţă de filo­zofia indiană. În anul în care a ajuns la majorat (1809) s-a dus la universitatea din Gottingen, unde a prins admiraţie pentru Kant. Doi ani mai târziu  s-a dus la Berlin, unde a studiat  în  principal ştiinţe; a audiat pre­legeri de-ale  lui Fichte, dar acesta i-a trezit dispreţ. Entuziasmul stârnit de războiul  de eliberare l-a  lăsat  indiferent.  În 1819  a devenit Privatdozent la Berlin şi a avut vanitatea să-şi programeze prelegerile la aceleaşi oră cu cele  ale  lui Hegel;  neizbutind să-i ademenească pe auditorii aces­tuia, curând a  încetat  să  mai predea. În  cele din urmă, s-a  stabilit la Frank­furt, unde  a  dus o  viaţă  de  burlac  bătrân.

Avea o  căţeluşă pe nume Atma (sufletul lumii ),  zilnic se  plimba câte două ceasuri, fuma dintr-o pipă lungă,  citea ziarul londonez  Times şi  folosea  corespondenţi spre a culege  dovezi despre  celebritatea sa. Avea o  orientare  antidemocratică şi a  detestat revoluţia de la  1848; credea în spiritism şi magie; în camera sa de lucru ţinea  un  bust al lui Kant  şi un Buddha de bronz. În  modul său de  viaţă încerca să-l imite pe Kant, exceptând obiceiul acestuia de a  se  scula din pat dimineaţa  devreme.

Opera

Principala sa  operă,  Lumea ca  voinţă  şi  reprezentare, a fost  publicată la sfârşitul anului 1818.  El a considerat-o de  mare importanţă şi a mers până la a spune că anumite alineate din  ea  îi fuseseră dictate de Sfântul Duh.  Spre marea sa dezamăgire şi umilinţă, cartea n-a stârnit niciun ecou. În 1844 l-a  convins  pe un editor  să scoată o a doua  ediţie;  dar  abia peste alţi câţiva ani a  început  să  primească ceva din recunoaşterea după care  tânjea.

Citate Arthur Schopenhauer

*Rareori ne gândim la ceea ce avem, dar mereu la ceea ce ne lipseşte.

* Pentru a citi cărţi bune, condiţia prealabilă este să nu pierzi timpul citindu-le pe cele proaste, deoarece viaţa e prea scurtă.

* O mare piedică în calea progresului omenirii este faptul că oamenii nu ascultă pe aceia care vorbesc prudent, ci pe aceia care strigă mai tare.

* Orice zi este o mică viaţă - orice deşteptare şi sculare o mică naştere, orice dimineaţă o mică tinereţe, orice culcare şi adormire o mică moarte.

* Experienţa se capătă prin străduinţă şi osteneală.

* Nu există o înviorare mai puternică pentru spirit decât lectura vechilor clasici: îndată ce ai luat pe vreunul dintre ei în mână, fie numai pentru o jumătate de oră, te simţi îndată împrospătat, uşurat, purificat, înălţat şi întărit.

* Cel mai mare om din lume nu este cuceritorul, ci acela care se stăpâneşte pe sine însuşi.

* Cei dintâi 40 de ani ai existenţei noastre ne furnizează textul; următorii 30 de ani sunt comentariile care explică adevăratul sens şi legătura textului cu morala şi toate fineţurile ei.

* Prietenii se numesc sinceri. Duşmanii chiar sunt - tocmai de aceea, pentru a ne cunoaşte pe noi înşine, trebuie să înghiţim critica lor ca pe un medicament amar, dar util.

* La tinereţe domină intuiţia, la bătrâneţe cugetarea; de aceea, la tinereţe omul este mai mult poet, iar la bătrâneţe mai mult filosof.

* Primii 40 de ani de viaţă ne dau textul, următorii ne oferă comentariul.

* Oamenii mărginiţi caută numai să-şi petreacă timpul, cei de talent, să-l întrebuinţeze.

* Orice adevăr trece prin trei etape. Prima dată, e ridiculizat. A doua oară, negat vehement. A treia oară, e acceptat ca fiind de la sine evident.

* Cel mai bun ajutor şi cel mai mare sprijin trebuie să şi-l găsească fiecare în sine însuşi.

* Oamenii sunt ca Luna: nu-şi arată decât o faţă.

* Ignoranţa este fiica lenei.

* Destinul amestecă cărţile, dar noi jucăm.

* Viaţa - şir de variaţiuni pe o singură temă.

* Nu e niciodată singur cel ce e în tovărăşia unor gânduri frumoase.

* Iertarea şi uitarea înseamnă experienţă preţioasă aruncată pe fereastră.

* Banii sunt ca apa de mare: cu cât bei mai mult, cu atât îţi este mai sete.

* Prostia degradează fiinţa umană mai ales atunci când e asociată cu bogăţia.

* Spiritele mari îşi construiesc cuiburile lor la fel ca vulturii, pe marile înălţimi, în singurătate...

* Prietenul la nevoie se cunoaşte. Îndată ce ţi-ai făcut un prieten, deja e la nevoie şi vrea bani cu împrumut.

* Regii şi lacheii sunt singurii chemaţi pe nume: numai aşa se întâlnesc cele două extreme ale segmentului social.

* Noi lăsăm să treacă zilele frumoase fără a le lua în seama; abia când vin cele rele, le dorim înapoi pe celelalte.

* Exagerările de orice fel sunt la fel de esenţiale pentru jurnalism aşa cum sunt pentru dramaturgie, fiindcă scopul jurnalismului este să ducă evenimentele cât mai departe posibil.

* În loc de a ne preocupa exclusiv şi mereu cu planuri şi griji de viitor, sau a ne abandona regretului pentru trecut, ar trebui să nu uităm niciodată că numai prezentul este real şi sigur; că viitorul, dimpotrivă, iese mai totdeauna altfel decât ni-l gândim; ba chiar şi trecutul este altfel.

* O mare piedică în calea progresului e faptul că oamenii nu-i ascultă pe cei care vorbesc prudent, ci pe cei care vorbesc mai tare.

* N-am mai schimba nicio vorbă cu cei mai mulți dintre cunoscuții noștri apropiați, dacă i-am auzi cum vorbesc despre noi în absența noastră.

• 1810: S-a născut Frédéric François Chopin, compozitor polonez din perioada romantismului.

Este considerat drept unul dintre cei mai prolifici și influenți compozitori de muzică pentru pian.

Având un suflet sensibil și nobil, Frederic Chopin a fost un artist romantic tipic; compozițiile sale cu o tonalitate personală au avut un efect determinant aproape o jumătate de secol asupra stilului interpretativ al concertelor de pian, acestea fiind preferate și azi în programele de concerte.

Când auzim de Chopin de regulă ne vine în minte un singur instrument muzical: pianul. Cu toate că niciodată nu i-a plăcut să dea concerte, apărând doar de 30 de ori în fața publicului, ca pianist era mai bun decât mulți virtuozi ai secolului al XIX-lea. A contribuit foarte mult la schimbarea muzicii pentru pian. Prietenul său Robert Schumann caracteriza compozițiile cu stil novator ale lui Chopin drept lovituri de tun ascunse într-un buchet de flori.

Frederic a fost un copil minune. Desena caricaturi, scria poezii – și fără o pregătire formală – cânta la 4 mâini la pian cu sora sa, Ludwika. La vârsta de 6 ani a luat primele lecții de pian de la un profesor local, care i-a făcut cunoscut repertoriul clasic german, mai ales compozițiile lui Johann Sebastian Bach. Improviza cu plăcere, iar la vârsta de 7 ani, în 1817, a realizat prima compoziție, o poloneză. Tânărul compozitor a fost desemnat cu mândrie de presa poloneză drept un geniu. Vestea s-a răspândit cu repeziciune printre melomani și a fost copleșit cu invitații de a concerta în fața publicului. Debutul său concertistic a avut loc la vârsta de 8 ani.

De la vârsta de 11 ani, Frederic a învățat componistica la Conservatorul din Varșovia, nou înființat.  La vârsta de 15 ani i-a apărut Rondoul în do-minor opus 1 compus pentru pian. Studiile aprofundate le-a început cu un an mai târziu, în 1826, sub conducerea profesorului J. Elsner. În acest timp – ca de altfel în toată viața lui – a fost un participant pasionat la serate muzicale, concerte și spectacole de operă. Varșovia însă nu făcea parte din centrele muzicale europene importante. În scurt timp, Chopin a simțit nevoia de a place în străinătate pentru a dezvolta, îmbogăți și aprofunda capacitățile sale muzicale.

În 1829 tânărul artist dădea concerte la Viena și avea un succes răsunător. Pe vienezi i-a uluit noutatea muzicii sale. S-a întors în Varșovia, dar cu intenția fermă de a realiza o carieră internațională.

Nu s-a lăsat nici de activitatea componistică – în această perioadă s-au născut două concerte pentru pian și orchestră, și o variațiune pe aria La ci darem da mano din opera Don Giovanni de Mozart. Chopin a compus concertele pentru a-și etala calitățile de orchestrator. Aceste opere au contribuit și la îmbogățirea tehnicii sale interpretative pianistice. Muzica lui Chopin, pe lângă virtuozitatea sa, poartă și un mesaj profund contrar altor compozitori care scriau doar pentru etalarea virtuozității instrumentale. Digitația, utilizarea pedalelor și ritmul au făcut tonalitatea pianului mai colorată, i-au mărit expresivitatea. Stilul interpretativ introdus de compozitorul polonez a devenit determinant în cadrul artiștilor instrumentiști în următoarea jumătate de secol.

Talentul muzical ieșit din comun al lui Chopin a devansat epoca sa. Contemporanii săi apreciau rafinamentul și nuanța compozițiilor sale, dar nu au remarcat faptul că limbajul muzical al lui Chopin era absolut nou și în întregime polonez.

Cu toate că și-a petrecut numai copilăria și tinerețea timpurie în Polonia, toate compozițiile sale ulterioare sunt pătrunse de un suflet polonez specific și cele mai vesele piese muzicale au o notă de melancolie.

Chopin a sosit la Paris în 1831. Capitala franceză i-a devenit a doua patrie, dar compozitorul nu era fericit. În această perioadă trăiau foarte mulți emigranți polonezi la Paris. În anturajul lor, Chopin a intrat în cercul oamenilor bogați și influenți. În schimb, el a rămas sărac. În prima perioadă își asigura subzistența din lecții de pian – serviciile sale fiind solicitate mai mult de polonezi. Însă după ce a concertat la o serată muzicală a bogatei familii Rothschild, a devenit cel mai căutat profesor de pian din paris. Pentru câte o lecție de pian, elevii trebuiau să plătească sume considerabile, și în scurt timp Chopin n-a mai dus lipsuri. În scrisorile din această perioadă adresate familiei sale se laudă cu faptul că înaintea lui s-au deschis cele mai renumite saloane, unde se bucură de anturajul aristocraților, al miniștrilor și al deputaților.

În această perioadă Parisul era centrul cultural și intelectual al Europei. Dintre prozatori, trăiau aici Honore de Balzac, Victor Hugo, Stendhal, George Sand; dintre poeți, Alfred de Musset, Alfred Victor de Vigny și Heinrich Heine; dintre compozitori Hector Berlioz, Felix Mendelssohn și Giacomo Rossini și foarte mulți pictori în frunte cu Eugene Delacroix.

Marea parte a maturității, Chopin a petrecut-o la Paris, făcând numai ocazional deplasări mai mici sau mai mari/ În 1835 a vizitat Dresda, unde s-a îndrăgosti de tânăra de 16 ani, Maria Wodzinsla, cu care a vrut să se căsătorească. Dar părinții Mariei s-au împotrivit acestui mariaj, și astfel idila s-a terminat repede. Tot în același an, prin intermediul unui compozitor romantic german, mai tânăr cu un an, Mendelssohn, l-a cunoscut pe Robert Schumann, un alt compozitor german de aceeași vârstă, ale cărui elogii au contribuit la răspândirea renumelui său în toată Germania. Variațiunile sale compuse pe tema ariei La ci darem au fost salutate de compozitorul german cu următoarele cuvinte: Domnilor, jos pălăria. Iată un geniu.

Muzica lui Chopin

Chopin și prietenul său mai în vârstă cu un an, carismaticul compozitor maghiar Franz Liszt, erau personalități determinante printre pianiștii epocii lor. Legătura lor n-a fost fără probleme, deoarece aveau rapoarte diferite față de muzică. Concepția lui Chopin era mai clasică și mai disciplinată: pe pianul său întotdeuna stătea un metronom și făcea excese de furie dacă vreunul din discipoli nu respecta măsura. Stilul interpretativ al lui Liszt era plin de bravadă, îi plăcea să-și etaleze calitățile, era predispus să corecteze compozițiile altora în timpul interpretării. După o anecdotă a timpului, la un concert, Liszt interpretând o nocturnă de Chopin, a îmbogățit-o cu toate înfloriturile posibile. Acest lucru l-a enervat la culme pe Chopin care l-a sfătuit pe Listzt ca, ori să cânte cum este scris ori să nu cânte deloc.

Chopin a compus aproape numai piese pentru pian (are două concerte pentu pian și orchestră cu instrumentație făcută de el: concertele pentru pian și orchestră în fa minor și mi minor). Opera sa se compune printre altele din: 2 fantezii muzicale, 27 de studii, 26 de preludii, 17 poloneze, 58 de mazurci, 17 valsuri, 21 de nocturne, 4 balade, 4 scherzouri, 4 improntu-uri. Mazurcile, valsurile și polonezele compuse încă în Polonia sunt de fapt dansuri stilizate. Mazurcile sunt lirice și intime, iar valsurile sunt compoziții sclipitare destinate saloanelor. Nu este greu de observat inspirația lor patriotică în unele piese compuse în străinătate.

Chopin a compus ambele concerte pentru pian și orchestră înainte de a pleca în străinătate, și sentimental amândouă se leagă de răscoala din noiembrie ce a avut loc în Polonia cotropită.

Dragoste și boală

În octombrie 1836 la prietenul său Liszt a cunoscut-o pe George Sand, pe adevăratul său nume Aurore Dudevant, o scriitoare franceză cu o fire extravagantă. Scriitoarea era pasionată de oamenii de seamă, și avusese câteva aventuri amoroase cu artiști romantici. Curând l-a introdus și pe compozitorul polonez în cercul artiștilor romantici.

Sand și Chopin s-au îndrăgostit în vara anului 1838. Iarna următoare au petrecut-o la o mănăstire din Mallorca, unde încercau să vindece boala compozitorului. De câțiva ani apăruseră primele semne ale tuberculozei, semne care se accentuau în zilele ploioase. Clima mediteraneeană, cât și peisajul minunat, au avut efecte benefice asupra lui Chopin, care acum lucra la noi compoziții. A compus aici șiruri de creații minunate, printre ele 24 de preludii, balada în fa-major, polonezele în la-major și în do-minor, și mai multe mazurci. În februarie 1839, perechea s-a întors în Franța, pe moșia din Nohant a lui George Sand. De atunci și până în 1846 aici și-au petrecut verile. Pe timp de iarnă se întorceau la Paris, unde compozitorul închiria o locuință separată. Când nu era ocupat cu lecții de pian sau cu activitatea sa componistică, Chopin își petrecea timpul împreună cu George Sand și cu copiii acesteia, Solange și Maurice.

Cu trecerea anilor, starea sănătății lui s-a agravat tot mai mult. La toată înălțimea lui apreciabilă avea numai 50 de kilograme, cu ceva mai mult decât Solange la 12 ani ai săi. Cu toate aceste impedimente, la cererea prietenilor, Chopin a hotărât să susțină mai multe concerte în public. Decizia lui i-a creat totuși o stare de neliniște și îngrijorare. Marie d’Agonet, iubita lui Franz Liszt, a și remarcat odată că Chopin își schimbă părerile în mod continuu. La el un singur lucru e constant: tusea.

Concertul din 26 aprilie 1841 a avut un succes răsunător. Criticile erau înflăcărate, suma încasată, uriașă. După această apariție, Chopin a mai concertat în public o singură dată. În același an, Liszt remarca: compozitorul polonez are un renume atât de strălucit, încât vizibil stă deasupra oricărei critici.

Dar în acest timp, relația dintre Chopin și George Sand a început să se destrame, și această decepție a agravat starea sănătății compozitorului. Pe măsură ce creșteau copiii scriitoarei, certurile dintre ei au devenit tot mai dure. Sand scria un roman a cărui eroină se distrugea din cauza scenelor de gelozie ale iubitului său grav bolnav. Concluzia era foarte clară: scriitoarea se săturase de Chopin. Legătura lor s-a terminat în 1847, după un scandal furtunos.

Sfârșitul

Starea sufletească și sănătatea lui Chopin se degradau tot mai mult. Prietenii lui îl îndemnau la o nouă apariție în public pentru a-i abate atenția de la suferințele sale. De această dată, o fostă elevă, Jane Stirling, îl sprijinea în crizele nervoase și stările depresive devenite tradiționale înaintea concertelor. În urma unei invitații, în aprilie 1848, Chopin a plecat în Anglia. Grav bolnav, a concertat la Londra și s-a angajat și pentru Edinburgh în Scoția, chiar după o călătorie de 12 ore cu trenul.

În scrisorile sale se plângea că nu are aer și că are impresia că imediat își dă duhul. Stirling, care voia să-i devină soție, îl enerva tot mai mult. Invocând efectele dăunătoare ale climei britanice asupra sănătății sale, Chopin s-a întors la Paris în noiembrie al aceluiași an.

Îmbunătățirea temporară a stării sănătății sale a făcut posibil să petreacă câteva luni fericite printre prietenii săi. I-a revenit și dispoziția creativă (care îl părăsise după desparțirea de George Sand) și în această perioadă a compus două mazurci, care au apărut numai după moartea sa.

Boala l-a atacat din nou, și de această dată l-a învins. În ultimele zile a fost îngrijit de sora sa, Ludwika. Chopin a murit pe 17 octombrie 1849 în Paris. Înmormântarea s-a desfășurat după un scenariu conceput de el, și printre altele în timpul ceremoniei s-a cântat și Recviemul lui Mozart.

Frederic Chopin a fost înhumat în cimitirul Pere Lachaise, nu departe de mormintele a altor doi compozitori italieni decedați nu cu mult timp înainte: Donizetti și Cherubini.

Sicriul lui a fost presărat cu acel pumn de pământ pe care-l adusese din Polonia, și pe care îl păstrase cu grijă pe tot timpul șederii sale în străinătate. Numai după mulți ani i-a fost transportată inima la Varșovia și zidită într-o navă laterală a bisericii Sfânta Cruce.

Monumentul de pe mormântul lui Chopin a fost executat de ginerele lui George Sand, soțul Solangei. În satul său natal, Zelazowa Wola, au fost ridicate două monunmente în amintirea lui, unul în 1894, celălalt în 1968. În 1948, casa natală a lui Chopin a fost transformată în muzeu.

În amintirea marelui compozitor polonez s-au fondat mai multe societăți muzicale care îi poartă numele, iar începând din 1927 la Varșovia, din cinci în cinci ani se organizează Concursul Internațional de Pian Chopin.

Chopin Nocturne in E-flat Op.9 no.2 - Joaquin Achucarro

• 1814: S-a născut Grigore Alexandrescu, poet și prozator român (d. 1885)

Grigore Alexandrescu (22.II1810, Târgovişte – 25.XI.1885, Bucureşti), poet. Provenea dintr-o familie de mici boieri scăpătaţi: tatăl, Mihai Lixăndrescu, sameş şi vistier, mama, Maria (n. Fusea), cu înaintaşi pomeniţi în documentele vremii lui Constantin Brâncoveanu. A copilărit la Târgovişte; era un hoinar visător şi ruinele vechii curţi domneşti îi hrăneau himerele. La dascălul Rafail, împreună cu Vasile Cârlova, a învăţat greaca modernă, apoi „elinică”, în şcoala lui Mitilineu. Având o memorie prodigioasă, putea reproduce scene din Sofocle şi Euripide, îl ştia pe de rost pe Anacreon.

În 1827, orfan de ambii părinţi, vine la un unchi în Bucureşti; este elev în clasa de literatură de la şcoala franceză a lui J. A. Vaillant şi leagă acum o prietenie pe viaţă cu Ion Ghica. Citeşte pe Voltaire, Boileau, Montesquieu, Lamartine şi începe să scrie. În „Curierul românesc”, la 6 martie 1832, Heliade-Rădulescu îi tipărea prima poezie, Miezul nopţii, prezentându-l ca pe „un alt Young ieşit din ruinurile Târgoviştii”, iar la sfârşitul anului, tot prin grija acestuia, îi apărea primul volum, Eliezer şi Neftali, cuprinzând traducerea poemului în proză cu acest titlu al lui Florian şi câteva poezii originale. În 1833, se numără printre membrii Societăţii Filarmonice, „soţietate literară pentru cultura limbii”, dar având şi un program politic.

Poetul era găzduit când de Tache Ghica, tatăl lui Ion Ghica, când de Heliade, când de I. Câmpineanu. Pentru a dobândi o situaţie mai sigură, intră în armata naţională cu gradul de cadet de cavalerie, apoi praporgic. O vreme va supraveghea, la Focşani, mişcarea vamală între cele două principate, Moldova şi Muntenia. Demisionează în 1837 şi se întoarce la Bucureşti, în casa prietenului său Ion Ghica. În 1838 îi apare un nou volum, Poezii ale d. Gr. Alecsandrescul. Poate îndrăznelile fabulistului, poate poemul Anul 1840 fac ca Alexandrescu, care nu participase la complotul, din octombrie 1840, împotriva domnitorului Alexandru D. Ghica, să fie închis pe trei luni. În arest lucrează la o versiune a tragediei Meropa a lui Voltaire (tipărită în 1847). Este eliberat datorită intervenţiei lui Ion Ghica. În 1842, cei doi vor vizita mănăstirile de pe valea Oltului. Roadele literare ale acestei călătorii vor fi cele mai bune poezii ale lui Alexandrescu (Umbra lui Mircea. La Cozia, Răsăritul lunii. La Tismana, Mormintele. La Drăgăşani) şi un Memorial de călătorie, singura sa scriere în proză. La Iaşi, în 1842, vede lumina tiparului Poezii, ediţie completă, sub îngrijirea lui Alexandru Donici.

Domnitorul Gheorghe Bibescu, care ţinea să treacă drept un mecena al artelor, oferă poetului protecţie. E numit şef la „masa a doua a jelbilor”, la Postelnicie (Secretariatul Statului), apoi serdar şi, în 1846, paharnic. În tipografia lui C. A. Rosetti şi E. Winterhalder îi apare în 1847 volumul Suvenire şi impresii, epistole şi fabule. În 1848, era printre redactorii gazetei revoluţionarilor munteni, „Popolul suveran”. Trezind suspiciuni, este scos din postul pe care îl ocupa la Secretariatul Statului. În 1850, Barbu D. Ştirbei, fratele lui Gheorghe Bibescu, îl numeşte director la Arhivele Statului. Între 1852 şi 1857, lucrează în Comisia Documentală. E înălţat la rangul de clucer; devine în 1854 director al Eforiei Spitalelor Civile. La invitaţia lui Ion Ghica, porneşte într-o călătorie prin Siria şi Palestina. În 1859, domnitorul Al. I. Cuza îl desemnează director şi apoi ministru ad-interim la Departamentul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, iar în 1860, membru în Comisia Centrală de la Focşani. Se căsătoreşte aici cu Raluca, fiica spătarului Stamatin.

În iunie 1860, poetul dă semne de alienaţie mintală. Boala îl va chinui, cu intermitenţe, până la sfârşitul vieţii. Ediţia definitivă, alcătuită de autor în 1863, Meditaţii, elegii, epistole, satire şi fabule, cuprindea şi Memorial de călătorie. A. este obligat să se retragă din viaţa publică; îi apar sporadic producţii neconcludente. Pentru fiica sa, Angelina, a tradus din Ed. Laboulaye Poveşti albastre (1872). În 1882 „Cimpoiul” îi tipărea traducerea primelor trei cânturi din Ierusalimul eliberat de Torquato Tasso.

A debutat cu poezii publicate în Curierul Românesc condus de Ion Heliade Rădulescu. Poezia sa a fost influențată de ideile care au pregătit Revoluția din 1848.

Poet liric, scrie mai întâi meditații romantice, sub influența lui Lamartine.  Cea mai reușită este Umbra lui Mircea. La Cozia (făcuse o călătorie în Oltenia, cu prietenul Ion Ghica).

E ultimul fabulist autentic din literatura română, si a lasat vreo 40 de fabule, în care adevărul e mascat, din cauza cenzurii autorităților (Câinele și cățelul, Boul și vițelul, Dreptatea leului, Vulpea liberală, ș.a.).

Lui Alexandrescu îi revine meritul de a fi consacrat în literatura română ca specii literare autonome epistola, meditația și satira. A tradus din Lamartine și Byron.

Artist cu reuşite personale certe, Alexandrescu deschide drum poeziei de mari tensiuni lăuntrice, pe linia liricii de interogaţie şi atmosferă meditativă, şi conturează un ton, un relief de accente propriu satirei, poetul numărându-se între precursorii direcţi ai lui M. Eminescu. În proză (Memorial de călătorie), deşi tonalitatea este naturală, dezinvoltă, autorul nu se ridică dincolo de observaţia directă şi însemnarea topografică, excepţie făcând paginile ce descriu un răsărit de lună la Tismana. Impregnat de melancolie şi de culoarea fantastică dată de fiorul magiei lunare, peisajul devine stare de suflet şi intră în literatură.

Pentru întâia oară un veritabil poet român pătrundea cu fantezia în spaţiul cosmic, îmbrăţişa cu gândul toate regnurile, punând întrebări asupra cauzelor, având fiorul imensităţii şi raţionalităţii universului. G. Călinescu.

• 1857: S-a născut fizicianul german Heinrich Hertz, cel care a descoperit, cu ajutorul primului oscilator, existenţa undelor electromagnetice. 

A dovedit că acestea sunt identice şi se deplasează cu viteza undelor luminii.

A studiat la universităţile din München şi Berlin. În 1883, a devenit docent privat pentru fizica teoretică la universitatea Christian-Albrecht din Kiel. Între 1885 şi 1889, a predat ca profesor de fizică la universitatea tehnică din Karlsruhe. Din 1889, a fost profesor de fizică la Rheinischen Friedrich-Wilhelms-Universität din Bonn.

Hertz a descoperit, în Karlsruhe, cu ajutorul primului oscillator, existența undelor electromagnetice. A dovedit că sunt la fel şi se deplasează cu aceiaşi viteză ca undele luminii. Rezulatatele lui au fost baza pentru dezvoltarea telegrafiei fără cablu şi a radioului. Unitatea frecvenţei este numită în onoarea sa, Hertz.

Fizician german, profesor la Universitatea din Karlsruhe, Heinrich Rudolf Hertz a fost unul dintre cei mai straluciti savanti ai timpului sau, ramand in istoria stiintei ca un exemplu de perseverenta, modestie si pasiune pentru adevarul stiintific.

Cum a descoperit Heinrich Rudolf Hertz undele hertziene stiinta Intre anii 1887-1889, pe baza unui sir de experiente celebre, Heinrich Rudolf Hertz a demonstrat existenta undelor electromagnetice prezise de Teoria lui Maxwell, confirmand definitiv teoria actiunii prin Contiguitate. In decursul experimentarilor a descoperit si Efectul fotoelectric. In cinstea sa, undele electromagnetice se numesc si unde herziene, iar unitatea de frecventa s-a numit Hertz (Hz).

Totul se petrecea in anul 1886, an considerat cu puternic impact in cultura, civilizatia si dezvoltarea umanitatii prin producerea si detectarea undelor electromagnetice de catre Heinrich Rudolf Hertz, stralucit reprezentant al spiritului stiintific german. Inca din antichitate, lumina, structura si propagarea ei au constituit o preocupare aparte pentru filozofi dupa cum se poate vedea chiar in tratatul de Filozofia Naturii numit de Aristotel “Fizica”. Se cautau raspunsuri, se cautau explicatii, se cauta fundamentul fizic al acestui fenomen. Abia in 1840 Michael Faraday, prin experimente asupra polarizarii luminii in câmp magnetic, formuleaza pareri teoretice asupra modului de propagare a luminii in lungul liniilor de forta electrice si magnetice.

Construieste un oscilator electric de tipul bobinei Ruhmkorff, adica un electromagnet, unde primarul era format din câteva spire, iar secundarul dintr-un numar mare de spire. Secundarul era conectat la doua sfere metalice destul de apropiate. Când infasurarea primara era conectata intermitent la o baterie galvanica, intre cele doua sfere apareau ocintilatii. O scânteie inseamna o perturbare electromagnetica vizibila si nu poate fi tratata ca un fenomen continuu, observându-se numeroase niveluri de intensitate. Fluxul de scântei din zona de descarcare a devenit pentru Heinrich Rudolf Hertz o convenabila sursa de radiatii electromagnetice.

Urmatorul pas a insemnat constructia unui detector care sa puna in evidenta prezenta radiatiilor in spatiu si propagarea lor cu viteza luminii. Importantul detector era dezarmant de simplu, fiind in esenta un cerc din sârma cu un mic interstitiu. Când oscilatorul producea scântei si acest cerc era asezat in apropiere, intre capetele deschise ale cercului apareau scântei. Heinrich Rudolf Hertz descoperise secretul radiatiei electromagnetice, iar relativele emisiuni au fost numite Unde Hertziene care astazi sunt indicate ca unde radio. Micul cerc detector a fost denumit rezonator electric. Complexul oscilator – rezonator a facut turul laboratoarelor ca sa se constate si sa se inlature dubiile, aratând ca stralucitele intuitii ale lui Maxwell, au o verificare practica gratie geniului fizicianului Heinrich Rudolph Hertz. Ramânea ca aceasta fundamentala descoperire sa aiba o aplicare practica in folosul umanitatii.

Dupa moartea lui Heinrich Rudolf Hertz, in Anglia au fost traduse si publicate lucrarile referitoare la producerea si detectarea undelor radio. O copie a acestor lucrari a ajuns in mâinile unui tânar, care fascinat de cele citite isi va dedica viata punerii in practica a genialei descoperiri. Tânarul nu era altul decât Marconi.

Heinrich Rudolf Hertz, pentru descoperirea sa, este unanim recunoscut ca un geniu al umanitatii, format si instruit la scoala academica germana si ca o cinstire, unitatea de masura pentru frecventa semnalelor electrice ii poarta numele: Heinrich Rudolf Hertz, un nume ce se regaseste in manualele scolare, in tratatele de fizica, in enciclopedii, dar si in toate documentele si prospectele aparatelor ce isi bazeaza functionarea pe bobina oscilatoare si cercul rezonator.

• 1857: S-a născut Lordul Baden Powell, fondatorul mişcării cercetășești.

Urmând o carieră militară, Baden Powell, încearcă să reformeze metodele de pregătire militară, introducând activităţi distractive pentru ridicarea moralului trupelor.

În urma unui succes de excepţie este distins, la Londra, de către regina Victoria, cu Ordinul Bath şi avansat la gradul de general-maior. Această avansare marchează finalul strălucitei sale cariere militare, urmând ca Sir Robert Baden Powell să îşi dedice viaţa promovării păcii şi toleranţei.

În 1907, între 27 iulie şi 8 august, organizează pe coasta de sud a Angliei (insula Brownsea), o tabără pentru 20 de tineri în care promova prin educaţie non-formală spiritul de aventură, lucrul în echipă şi progresul personal, prin forţele proprii.

Acesta este momentul când ia naştere Cercetăşia, o mişcare care, în scurt timp, a luat o amploare deosebită în toate regiunile lumii.

Cercetăşia a fost fondată de către tinerii care au răspuns ideilor şi idealurilor formulate în lucrarea “Scouting for Boys”, scrisă de Baden Powell în 1908. Ideea initială nu a fost aceea de a crea o organizaţie pentru tineret, ci mai degrabă de a promova nişte idei pentru educarea caracterului aşa-zis “de cercetaş” – pe care apoi, organizaţii deja existente (ca Boys Brigade, spre exemplu), să le preia şi să le adapteze programului propriu.

Oarecum neaşteptat însă, imediat dupa aceasta, pe întreg cuprinsul Marii Britanii, grupuri de tineri au început să se organizeze singuri în patrule, pe baza materialului conceput de Baden Powel.

Astfel, încă de la începuturile sale, o dată cu organizarea primei patrule, Cercetăşia a fost organizată şi condusă de către tineri.

• 1864: S-a născut Jules Renard, romancier și dramaturg francez (d. 1910).

Jules Renard (n. 1864, Châlons-du-Maine – d. 1910, Paris) a fost un novelist și dramaturg francez. A urmat cursurile de retorică și filozofie ale Liceului Charlemagne din Paris. După bacalaureat, a rămas la Paris unde a început să colaboreze la diverse reviste și să frecventeze cafenelele din Cartierul Latin, locul de întâlnire al boemei literare pariziene. Tot aici a întâlnit-o pe actrița Danielle Davyle, care i-a inspirat personajul Blanche din Le Plaisir de rompre.

În 1889, împreună cu câțiva prieteni, a fondat revista literară Mercure de France, în care a publicat povestiri care au apărut în 1890 sub titlul Sourires pincés. În această perioadă a început să se implice din ce în ce mai mult în viața artistică a capitalei și să frecventeze spectacolele în compania câtorva prieteni, printre care Maurice Barrès, André Gide sau Marcel Schwob. În casa lui Alphonse Daudet i-a cunoscut pe Auguste Rodin și Edmond de Goncourt. I s-a propus să facă parte din comitetul de lectură al Théâtre d’Art.

Din 1890 a publicat în cele mai prestigioase ziare pariziene: Le Figaro, Gil Blas sau L’Echo de Paris, iar în 1894 i-a apărut romanul autobiografic Poil de Carotte, excelent primit de critici, a cărei versiune teatrală a obținut un succes fenomenal în 1990.

Grație lui Edmond Rostand, a întâlnit-o în 1895 pe Sarah Bernhardt. În 1900 a fost ales consilier municipal al comunei Chaumont și a fost decorat cu Legiunea de Onoare, apoi din 1904 până în 1910 a fost primarul orașului Chitry-les-Mines. În 1907 a fost ales membru al Academiei Goncourt.

Cele mai cunoscute scrieri ale sale sunt Poil de Carotte (1894), Les Histoires Naturelles (1896), Le Plaisir de rompre (1898) și Huit jours à la campagne (1906). Jurnalul său intim, o capodoperă de introspecție, ironie și umor, îi domină opera.

Citate Jules Renard

 

* Nu există prieteni: există momente de prietenie.

* Numai erorile dau preţ adevărului.

* În zilele noastre, nu mai ştim să vorbim pentru că nu mai ştim să ascultăm.

* Nu sunt niciodată plictisit: a fi plictisit este o insultă faţă de mine însumi.

* Bătrâneţea vine brusc, ca zăpada într-o dimineaţă, când te trezeşti, bagi de seamă că totul e alb.

* Dacă s-ar clădi Casa Fericirii, cea mai mare încăpere ar fi sala de aşteptare.

* Vreau să trăiesc cu regretele mele, nu cu remuşcările mele.

* Bătrâneţea – când începi să spui: niciodată nu m-am simţit atât de tânăr.

• 1903: S-a născut Tudor Mușatescu, poet, prozator, dramaturg și publicist român (d. 1970).

Tudor Mușatescu s-a născut la Câmpulung Muscel, la 22 februarie 1903.

A absolvit Facultatea de Litere și Facultatea de Drept din cadrul Universității București, în 1924.

În intervalul 1930-1940, a fost profesor de franceză și avocat, inspector general al teatrelor.

A condus mai multe companii teatrale efemere: Teatrul din Sărindar (1940), Teatrul "Tudor Mușatescu" (1941-1942), Teatrul "C.A. Rosetti", Teatrul Nostru și Teatrul Colorado (1943-1944). A fost membru în comitetul de conducere al Societății autorilor dramatici români, ales în 1945.

A scris schițe, romane, piese de teatru, însă adevărata sa vocație s-a dovedit a fi teatrul, în special comedia, Tudor Mușatescu fiind considerat de critici "un fidel continuator, în perioada interbelică, al comediei caragialiene de moravuri" (Ovid S. Crohmălniceanu), prin tipologie, situații și dialoguri spirituale.

A colaborat regulat, din 1919, la revista "Rampa", precum și la reviste umoristice și magazine ilustrate.

Ca dramaturg, a debutat în 1923 cu piesa "Focurile de pe comori", scrisă în limba franceză și reprezentată la Paris. În 1925 au fost jucate pe scena Teatrului din Craiova alte două piese, "T.T.R." și "Datoria". Au urmat "Panțarola" (1928) și "Sosesc deseară" (1931), piese prin care a încercat o reabilitare a vodevilului.

S-a impus cu comedia în trei acte, "Titanic Vals", care a avut premiera la 21 noiembrie 1932, la Teatrul Național din București, fiind reprezentată și în multe orașe europene.

În 1926 a publicat primul și singurul volum de versuri, "Vitrinele toamnei". A continuat cu schițe ("Nudul lui Gogu", 1928; "Ale vieții valuri", 1932), proză de experiment sub formă epistolară ("Doresc ca micile mele rândulețe", 1934; "Fiecare cu părerea lui", 1970), romanul "Mica publicitate" (1935).

Piese la fel de apreciate au fost și satira dedicată politicii și politicienilor, "...Escu" (1933), dar și "Visul unei nopți de iarnă" (1937).

A mai scris multe alte piese — comedii, drame, tragicomedii — , dintre care amintim: "Între noi, femeile" (1940), "Teatru la domiciliu" (1944), "Țara fericirii" (1945), "Profesorul de franceză" (1946), "Al optulea păcat" (1946), "Madona" (1947), "Geamandura" (1950), "Doctoria" (1952).

A scris comedii și în colaborare cu Sică Alexandrescu: "Figura de la Dorohoi", "La iarbă verde", "Teoria cocoșului", "Miss România", "Birlic".

A realizat și adaptări de succes ale multor piese, printre care: "Coana Chirița", "O crimă celebră", "Țușca", "Mizerabilii". A prefațat culegeri de schițe vesele din autori români și străini și a scris o culegere de "Cuplete și scenete umoristice" (1950). A tradus, în colaborare, din K. Capek, Maiakovski, Ilf și Petrov. A murit la 4 noiembrie 1970.

Piesele pe care le-a scris se joacă în toate teatrele țării de mai bine de 80 de ani. Umor fin, sarcasm, intrigă, situații perfect posibile și, mai ales, actualitate. Așa este scriitura lui Mușatescu.

Visul unei nopti de iarna - de Tudor Musatescu 

Citate Tudor Mușatescu

* Când iei viaţa peste picior, îţi pune piedici.

* Există o categorie specială de surzi: aceia care nu vor să audă decât ce spun ei.

* În viaţă, joacă teatru numai cei care n-au niciun rol.

* Prostul face tot ce poate ca să nu treacă neobservat.

* Viața nu se privește pe gaura cheii. Se privește drept în ochi.

* Când ți-e dor de cineva, să nu închizi ochii. Are să-ți fie și mai dor.

* Cele mai obositoare zile sunt cele în care n-ai făcut nimic.

* Leneşul are prea puţin timp pentru cât ar vrea să piardă.

* Numai după invidia altora îți dai seama de propria ta valoare.

* Dorul e român; dorinţele - internaţionale.

* Proştii sunt ca hărţile. Spun tot, dar la scară redusă.

* Ia viaţa de piept. Nu ca s-o trânteşti, ci ca să-i auzi mai bine inima cum bate.

* În ziua victoriei, nu uita să-ţi aminteşti şi de înfrângerile anterioare.

* Fericirea se trăieşte numai de la o clipă la alta. Între ele bagă intrigi viaţa.

* Geniile se nasc rar. În schimb, nu mor niciodată.

* De ce prostul e mărginit, când prostia e nemărginită?

* N-am cerut vieţii nimic. Tot ce am avut, i-am smuls. Şi tot ce n-am avut, mi-a furat.

* Prostia şi inteligenţa au ceva comun: capul.

* Noi ne gândim la moarte o viaţă întreagă şi ei îi ajunge o singură clipă să se gândească la unul dintre noi. Păi, dreptate e asta?

* Când te doare inima la 20 de ani, eşti îndrăgostit; la 50, eşti cardiac.

* În drapelul unei naţiuni flutură sufletul colectiv al neamului.

* Viitorul te trage de mână şi trecutul de mânecă.

* E frumos sa fii bun, dar trebuie sa fii si bun la ceva.

* Leneşul are prea puţin timp pentru cât ar vrea să piardă.

* Ca să ajungi în rândul oamenilor trebuie să intri, nu să te strecori.

* Viaţa e ca şi cartea: un text între două coperte.

* Umorul adevărat este haz cu studii universitare. A nu se confunda cu mitocănia veselă.

• 1905: S-a înființat primul sindicat muncitoresc din România, 

sindicatul lucrătorilor tâmplari, în frunte cu I.C.Frimu și Voicu Andreescu-Râureanu, urmat la 13 și 20 martie de înființarea sindicatului strungarilor și respectiv al lucrătorilor din fabricile de încălțăminte.

Un an mai târziu, numărul sindicatelor pe ramură, cu ziare proprii, a crescut. În 1906, au avut loc 340 de greve într-un singur an, printre care şi cea a celor 7.000 de mineri din Valea Jiului.

În 1907, anul marii răscoale, existau 55 de sindicate cu 8.470 de membri. Iritat peste măsură de proteste, guvernul a emis, la 20 decembrie 1909, „Legea Orleanu“, care prevedea: „Art.1 Interzicerea dreptului de sindicalizare pentru toţi salariaţii statului; Art.2 Interzicerea dreptului la grevă pentru aceeaşi categorie, precum şi pedepsirea instigatorilor“. De asemenea, legea respingea contractul colectiv de muncă. În urma acestor fapte, muncitorii au protestat prin grevă generală.

• 1906: S-a înființat Institutul Geologic al României și s-a creat Corpul geologilor.

Institutul Geologic al României a fost fondat în 1906, prin decret al Regelui Carol I, cu scopul de a îndeplini atribuţiile unui serviciu geologic naţional.

• 1907: Au avut loc primele mișcări țărănești mai însemnate din România.

La 22-23 februarie 1907 au loc primele mișcări țărănești mai însemnate din România. Răscoala țărănească inițial ia amploare în principal în localitățile din județele Dorohoi și Iași.

La începutul secolului XX, în România, țărănimea constituia peste 80% din populație, dintre care majoritatea aveau foarte puțin pământ în proprietate, iar a zecea parte din ei chiar deloc. Majoritatea țăranilor trăiau din ceea ce lucrau, în dijmă sau pe plată, la marele proprietar vecin.

În România acelei perioade, existau proprietari de latifundii foarte mari care se întindeau pe zeci și chiar sute de mii de hectare. Diferența enormă dintre cantitatea de pământ deținută de marii latifundiari și cea deținută de țărani constituia o primă cauză a nemulțumirilor țărănimii. O altă cauză a fost impunerea țăranilor spre cultivarea culturilor destinate exclusiv exportului (grâu, rapiță etc), marii latifundiari dorind să scotă profituri maxime din exportul de alimente.

Orientarea agriculturii spre export în România a venit încă din vreme principatelor românești, în urma tratatului de la Adrianopol (1829), tratat care a deschis hotarele principatelor pentru comerțul cu occidentul.

Creșterea fenomenului arendășiei a constituit a treia și cea mai importantă cauză a răscoalei. Boierii nu mai doreau să se ocupe direct de administrația proprietăților lor, trecând cu traiul la oraș. Acest fenomen a avut loc până și în zona Moldovei, cea mai conservatoare din România.

Prin urmare, boierii și marii latifundiari închiriau domeniile lor unor intermediari (arendași), primind în schimb o sumă fixă (arendă). Arendașii, deseori străini de sat și chiar de neam, la rândul lor, încercau să obțină de pe seama țăranului profituri cât mai mari într-o perioadă cât mai scurtă de timp. Arendașii, fiind mult mai duri și neînduplecațu cu țăranii decât boierii, ajunsese să fie dușmanul principal al țărănimii din România.

Răscoala țărănească din 1907, pornind din nordul Moldovei, a ajuns până în Oltenia, cuprinzând toată România. Mai multe proprietăți ale latifundiarilor au fost distruse, iar numeroși arendași au fost uciși sau răniți.

Guvernul conservator (Partidul Conservator) nu a putut face față situației, astfel încât liberalii lui Dimitrie Sturdza au preluat puterea. Liberalii au făcut ceea ce nu se puteau hotărî să facă conservatorii și anume să folosească armata și tunurile împotriva țăranilor. A fost o adevărată tragedie, fiind omorâți circa 11 000 – 12 000 oameni, cifră neconfirmată, deoarece nu s-a făcut niciodată un raport integru al victimelor.

• 1918: S-a născut cel mai înalt om din istorie, americanul Robert Pershing Wadlow.

Cel mai înalt om din istorie, despre care există înregistrări oficiale, este americanul Robert Pershing Wadlow din Alton, Illinois. Ultima dată când a fost măsurat, la 27 iunie 1940, a avut înălțimea de 2.72 de metri. A fost menționat în prima ediție a Guinness Book, în 1955, recordul său rămânând neîntrecut până în zilele noastre.

Robert Pershing Wadlow s-a născut la 22 februarie 1918 și a încetat din viață la 15 iulie 1940, adică la mai puțin de o lună de la ultima sa măsurătoare oficială. La vârsta de 22 de ani, cântărea 199 de kilograme.

Cel mai probabil, creșterea sa ieșită din comun a fost cauzată de o hiperplazie a glandei pituitare, ceea ce a dus la un nivel anormal de mare de hormoni de creștere. Din câte se pare, Robert Waldow era, chiar și la vârsta de 22 de ani, în plin proces de creștere.

Statura sa impresionantă i-a adus nenumărate neplăceri, precum dificultatea de a se deplasa fără ajutor. Totuși, el nu a folosit niciodată un scaun cu rotile. Pe de altă parte, a ajuns o celebritate în SUA și chiar întreaga lume după ce, în anul 1936, a efectuat un turneu american alături de Circul Ringling Brothers.

În memoria sa, localnicii din Alton, orașul natal al ''Blândului gigant'', așa cum fusese poreclit, i-au ridicat, în 1986, o statuie în mărime naturală în apropierea Muzeului de istorie și artă. Alte câteva astfel de statui sunt expuse la muzee precum Guinness și Ripley's Believe It or Not.

În 1998, formația The Handsome Family i-a dedicat lui Robert Wadlow piesa ''The Giant of Illinois'', iar în 2005, Stufjan Stevens a înregistrat cântecul ''The Tallest Man, the Broadest Shoulders'', tot în memoria celui mai înalt om din lume.

The Handsome Family - Giant Of Illinois  

• 1997:  Oamenii de știință din Scoția anunțau că au reușit să cloneze un mamifer – o oaie pe care au botezat-o Dolly. 

Supranumită cea mai faimoasă oaie din lume, Dolly, născută, de fapt, cu câteva luni în urma, pe 5 iulie 1996, a fost o oaie domestică, femelă, care a reprezentat prima clonare reușită a unui mamifer dintr-o celulă somatică adultă, prin procedeul de transfer nuclear. Clonarea a fost realizată de Ian Wilmut, Keith Campbell și colegii lor de la Institutul Roslin, în apropiere de Edinburgh, Scoția, după o serie de 276 de încercări nereușite. Numită mai întâi cu codul “6LL3″, prima oaie clonată a fost botezată apoi cu prenumele cântăreței și actriței Dolly Parton, la sugestia crescătorilor de ovine care au sprijinit acest proiect. Profesorul Ian Wilmut a transferat nuclee, provenite din glanda mamară a unei oi mature, în ovulele unei oi din altă rasă. Din 277 de transferuri s-au obținut 29 de embrioni, care au ajuns în faza de blastocist. După 148 de zile, din singurul embrion, care a supraviețuit după implantare, s-a născut oaia Dolly. Aceasta realizare a fost capitală pentru evoluția acestor experimente, pentru că nu s-au mai folosit nuclee de embrioni, ci celule de la un organism adult. După națterea lui Dolly, cercetarea în domeniul clonării a evoluat mult. În 1998, s-a anunțat nașterea a două vaci și obținerea a 20 de copii de șoareci. Dolly a trăit până la vârsta de șase ani, până la 14 februarie 2003, când a fost eutanasiată pentru că suferea de artrită și de cancer pulmonar. Dolly a fost împăiată și este în prezent expusă la Muzeul Regal Edinburgh. 

Clonarea a avut susținători doar atâta timp cât a fost prezentată ca un experiment genetic și caâ nu s-a pus problema de a se face același lucru și în cazul oamenilor. În momentul în care cei mai curajoși dintre geneticieni au adus în discuție clonarea umană, numărul oponenților a crescut continuu, iar guvernele mai multor state au interzis prin lege această posibilă încercare. Printr-o decizie a UNESCO, din 1997, s-a interzis în spațiul european clonarea reproductivă umană. Parlamentul Romaniei a ratificat, la 22 februarie 2001, conform Constituției României, art.74, alin.2, Convenția Europeană pentru protecția drepturilor omului și a demnității ființei umane, față de aplicațiile biologiei și medicinei.

Să aveți o zi frumoasă!