23 Februarie

 Este a 54-a zi a anului.

Au mai rămas 311 zile până la sfârșitul anului.

Soarele răsare la 07 h 03 m și apune la 17 h 55 m.

Citatul zilei

„Poți fugi de orice pe lumea asta, numai de tine însuți nu.” (Stefan Zweig, n. 28 noiembrie 1881 - d. 23 februarie 1942)
 

                                   Ziua hidrografului militar

Ziua hidrografului militar este sărbătorită, în fiecare an, la 23 februarie.
Data de 23 februarie este cea la care, în anul 1926, prin Decizia Ministerială a ministrului de Război nr. 126, s-a înfiinţat un serviciu special de hidrografie, geofizică şi astronomie pe lângă Divizia de Mare, se arată în ''Calendarul Tradiţiilor Militare'' (2010), primul şef al Serviciului Hidrografic Maritim fiind numit căpitanul Alexandru Stoianovici. Serviciul hidrografic permanent s-a înfiinţat în ţara noastră după Primul Război Mondial, cu scopul de a desfăşura acţiuni complexe, pentru asigurarea navigaţiei în Marea Neagră. Primul sediu al serviciului a fost în clădirea Şcolii Navale din Constanţa, în prezent sediu al Muzeului Marinei Române.
Până în anul 1940, Serviciul Hidrografic Maritim a desfăşurat acţiuni specifice, iar între 1940 şi 1945, a asigurat acţiunile de luptă ale Marinei Militare, din punct de vedere hidrografic şi hidrometeorologic. După cel de-al Doilea Război Mondial, şi-a redus activitatea, dar în următorii zece ani, mai exact până în 1954, prin grija acestui Serviciu, au fost tipărite 20 de hărţi, pentru asigurarea navigaţiei în partea de vest a Mării Negre.
În 1955, Serviciul Hidrografic Maritim a fost reorganizat, acesta devenind, prin Hotărârea 2444 a Consiliului de Miniştri al RPR, emisă la 11 noiembrie 1955, Direcţie Hidrografică Maritimă (DHM). Aceasta a executat, în perioada 1955-1990, o mare diversitate de acţiuni în folosul navelor româneşti militare şi civile.
După anul 1990, instituţia, reorganizată, a editat, printre altele, 37 de hărţi de navigaţie naţionale, în 2002 a realizat prima Hartă Electronică de Navigaţie (ENC) din România, iar în perioada 2002-2003 a realizat Sistemul Meteorologic Integrat Naţional al Forţelor Navale (SIMIN - FN).
Activitatea Direcţiei Hidrografice Maritime a fost stabilită şi reglementată prin Legea nr. 395 din 2004, privind activitatea hidrografică maritimă, instituţia dobândind statutul de autoritate naţională în acest domeniu. Din ianuarie 2007, DHM a devenit reprezentanta Guvernului României, în calitate de stat membru al Organizaţiei Hidrografice Internaţionale (OHI), iar din 2008, este acreditată ca instituţie ce desfăşoară activităţi de cercetare ştiinţifică, fiind implicată în proiecte cu finanţare naţională şi europeană, se arată pe site-ul menţionat.

Evenimente de-a lungul timpului...

• 1271: Prima mențiune documentară a orașului Brașov

Brașov (în germană Kronstadt, în maghiară Brassó, în latină Corona; de asemenea pe hărțile vechi trecut Cron∫tadt sau Braßov, în dialectul săsesc Kruhnen, Krűnen, Krînen) este reședința și cel mai mare municipiu al județului Brașov, România.

Municipiul Brașov, reședința județului, se află în centrul țării, în Depresiunea Brașovului, situat la o altitudine medie de 625 m, în curbura internă a Carpaților, delimitat în partea de S și SE de masivele Postăvaru care pătrunde printr-un pinten (Tâmpa) în oraș și Piatra Mare, la 161 km de București. Este accesibil cu automobilul/autobuzul sau cu trenul. În apropierea sa se găsesc localitățile Predeal, Bușteni, Sinaia, Făgăraș și Sighișoara. Municipiul are o suprafață de 267,32 km².

1271 - Brasu: Acest toponim este atestat într-un document latin, aflat în Arhivele Statului din Budapesta și în fotocopie la Institutul de Istorie Cluj, act prin care Ștefan, regele Ungariei, aproba contractul dintre „Chyel comes, filius Erwin de Calnuk” și „Teel, filius Ebl de Brasu cognatus eiusdem”. Într-un alt document emis de regele Ungariei, Venceslav, la 10 decembrie 1301, se confirmă că Detricus, fiul lui Theel sau Tyl de Prejmer, este în posesiunea localităților Mikofalva și Nyen (Teliu). Pe baza acestui document, precum și a altora, privind familia comiților din Prejmer, nu este sigur dacă denumirea de „Barasu” se referă la localitatea Brașov sau la Țara Bârsei.

În 1353 stema Brașovului consta dintr-o coroană cu fleuroane în formă de crin, însoțită de o floare de crin. Din 1429 a apărut și trunchiul de copac aflat sub coroană. Împreună, aceste simboluri sunt arme vorbitoare, adică sugerează prin desen numele cetății (Corona). Stema actuală a municipiul Brașov, aprobată de Consiliul Local în anul 1996, conține un scut albastru pe care apare un trunchi de copac cu 13 rădăcini argintii — cele 13 comune ale Țării Bârsei — care ies dintr-o coroană aurie cu trei lobi — simbolul puterii. Scutul este timbrat de o coroană murală de argint, formată din șapte turnuri — însemnul specific pentru municipii reședință de județ. Semnificația în ansamblu a stemei este „Înțelepciunea și Puterea conduc de-a pururi Cetatea”. Stema a fost aprobată de către Comisia Națională de Heraldică, din cadrul Academiei Române.

Stilurile arhitecturale variază, de la preromantic (Cetatea Brașovia), romanic (Biserica Sf. Bartolomeu), gotic (Biserica Neagră), clasic (Poarta Ecaterinei), renascentist (astăzi mai puțin observat, datorită renovărilor, caracteristic porților cu boltă rotundă, interiorul Casei Sfatului), la baroc (casele secolului XVIII, în special fațada Casei Sfatului și stucaturile locuințelor din Șchei; Biserica romano-catolică Sf. Petru), rococo vienez, neo-renaștere, neo-baroc (secolul XIX; toate palatele din Brașov sunt construite în acest stil), Art Nouveau, brâncovenesc (Biblioteca Județeană, casele din Șchei care au aparținut familiilor domnitoare din Țara Românească) și modern (construcțiile de după 1980).

În acest oraș a fost confecționată și instalată o copie a „Statuii Lupoaicei” („Lupa Capitolina”), simbolul latinității poporului român.

Scurta cronologie a istoriei orasului.

1203: Tradiția și cronicile calendarelor brașovene îl consideră ca an „în care s-a început zidirea Brașovului”. Totuși documentele și izvoarele sigure nu confirmă această dată.

1211: Printr-o diplomă a regelui maghiar Andrei al II-lea al Ungariei, Cavalerii Teutoni sunt așezați în Țara Bârsei (Numele apare sub formele Borza în diplomă și Burszam în bula papală care a aprobat-o) Se pare că au întărit cetatea Brașovia de pe Tâmpa.

Cavalerii teutoni construiesc cel mai vechi edificiu din oraș, Biserica Sfântul Bartolomeu din Brașov din cartierul Bartolomeu, o biserică construită în secolul al XIII-lea (cca. 1260), cu modificări substanțiale în secolul al XV-lea.

Întreaga construcție este tributară bisericii Mănăstirii Cisterciene de la Cârța. Partea originală, rămasă neatinsă, cuprinde corul și încăperile adiacente acestuia, inclusiv cele două capele pătrate cu care se închid, spre răsărit, brațele transeptului. Planul bisericii este asemănător cu cel de la Cârța, numai că acesta dispune de trei travee pătrate.

La fațada vestică există două turnuri, din care doar unul este în întregime executat.

Turnul de astăzi este construit în 1842, în locul turnului vechi, prăbușit la cutremurul din 1822.

1228: Se întemeiază la Brașov o mănăstire de surori ale ordinului călugăresc al premonstratensilor, aflată lângă Biserica Neagră de mai târziu, având ca patroană pe Sf. Catharina.

1234 – Corona: Cercetătorul Norbert Backmund a editat așa-numitul „Catalogus Ninivensis”, care conține o listă a tuturor mănăstirilor premonstratense din Ungaria și Transilvania.1234 corespunde cu anul în care abatele Fredericus cunoaște „Claustra Sororum «in Hungaria assignata est paternitas» Dyocesis Cumanie Corona”.

1252 – Barassu: În acest an, regele Bela al IV-lea donează „tera Zek”, comitelui Vincențiu, fiul lui Akadas, proprietate așezată între pământurile românilor de Cârța, cele ale sașilor „de Barasu” și cele ale secuilor de Sebus. Fr. Killyen, referindu-se la acest document, arată că numele „Barasu” indică de fapt denumirea unui ținut întreg.

După afimația sa, toate cele trei toponime la care face referință documentul se referă la teritorii care înconjoară pământul donat și nu la vreun oraș.

În acest caz „Brașov” se referă la o zonă, iar „Corona” ar denumi localitatea.

La 10 decembrie 1301, se confirmă că Detricus, fiul lui Theel sau Tyl de Prejmer, este în posesiunea localităților Mikofalva și Nyen (Teliu). Pe baza acestui document, precum și a altora, privind familia comiților din Prejmer, nu este sigur dacă denumirea de „Barasu” se referă la localitatea Brașov sau la Țara Bârsei.

Album fotografii Brașov 

Album fotografii Brașov și Cetatea Brașov 

• 1443: S-a născut, la Cluj, Matei (Matia) Corvin,

 unul dintre cei mai mari regi ai Ungariei; cel care a condus țara între 1458 și 1490, şi a fost al doilea fiu al lui Ioan de Hunedoara, renumit conducător militar, care a întreprins în calitate de regent al Ungariei o serie de campanii militare împotriva Imperiului Otoman, lăsând fiului său un regat sigur și stabil. Mama lui Matei Corvin a fost Erzsébet (Elisabeta) Szilágyi, din mica nobilime ardeleană.

Domnia sa este considerată ca fiind unul dintre cele mai glorioase capitole ale istoriei Ungariei, marcată prin campanii militare victorioase ale temutei sale Fekete sereg („Armata neagră”).

Ungaria a cunoscut în timpul domniei sale cea mai vastă întindere din istoria sa (la vest din sud-estul Germaniei până în Dalmația, iar la est din Polonia până în Bulgaria de astăzi).

Matei a condus în uniune personală Regatul Moraviei, Silezia și Luzația (Lausitz) și Austria Inferioară. Vorbea maghiară, italiană, croată, latină, germană, cehă, slovacă, precum și alte limbi slave.

Matei Corvin a fost cel care a ordonat întemnițarea domnitorului Munteniei Vlad al III-lea (Țepes), când acesta, urmărit de armata otomană, i-a cerut ajutorul. Dar tot Matia l-a ajutat pe Vlad să recucerească tronul Valahiei de la Laiotă Basarab. Ulterior, după ce Ștefan cel Mare, domnitor al Moldovei, a încheiat pacea cu Regele Cazimir al Poloniei, Matei l-a atacat pe Ștefan, dar a fost înfrânt în lupta de la Baia, oastea sa retrăgându-se, urmărită de cea a lui Ștefan, Matia fiind rănit în această luptă de trei săgeți și o lovitură de lance.

• 1685: S-a născut Georg Friedrich Händel, compozitor, organist, violonist german (d. 1759).

Handel a fost, în timpul vieţii sale, cel mai renumit muzician, foarte cunoscut la nivel internaţional.

S-a născut la Halle (Germania), fiind fiul lui Georg Handel (1622-97) şi Dorothea Background (1651-1730). Tatăl lui Handel, Georg, a fost bărbier-chirurg pentru Ducele de Saxe-Weissenfels, iar mama sa a fost fiica unui pastor.

Pentru că tatăl lui a vrut ca Handel să devină avocat, a incercat sa-l tina departe de instrumentele muzicale. Dar talentul sau muzical s-a manifestat atât de clar că, înainte de a implini 10 ani, Handel se furişa si canta la un clavir   ascuns în pod. Astfel a inceput sa invete clandestin muzică, si in cele din urma tatal sau i-a permis sa devina elevul lui Zachow, principalul organist din Halle. La 17 ani a fost numit organist la Catedrala calvinista, dar un an mai târziu el a plecat la Hamburg. Cand avea doar 12 ani, tatăl său a murit

La Hamburg, Handel a cântat la vioară și clavecin pentru opera din Germania și a predat lectii private. Handel a scris prima sa opera, Almira, în anul 1704.

În anul 1706, Handel a plecat în Italia, unde și-a însușit o mulţime de cunoştinţe privind limba italiană; a stat mai mult de trei ani, in Florenţa, Roma, Napoli şi Veneţia.  S-a bucurat de patronajul nobilimii şi a clerului,. În Italia Handel compus opere, oratorii, cantate; el si-a încheiat sejurul italian cu un spectacol cu operă, Agrippina (1709), din Veneţia.. În 1710, a fost numit Capellmaister la Hanovra, dar în curând a plecat la Londra. Apoi, în 1719, el a devenit director muzical de la Royal Academy of Music.

A compus în continuare opere, muzica pentru biserică, iar  în următorii ani, a scris muzica apei . În 1717 a intrat în serviciul lui Earl de Carnarvon (în curând avea să fie Duce de Chandos) la Edgware, lângă Londra, unde a scris 11 imnuri şi două lucrări dramatice, Acis şi Galatea, Esther. Sub patronajul ducelui de Chandos a compus oratoriul lui Esther şi 11 cantate pentru cor si orchestra de coarde (1717-1720).

În 1719 Handel a câştigat sprijinul regelui pentru a pune la Royal Academy of Music spectacole de opera,si aici a prezentat o parte a operlor sale: Radamisto (1720), Giulio Cesare (1724), Tamerlano (1724), Rodelinda (1725 ).Mai tarziu Handel  a fost desemnat compozitor la Capela Regală, în 1723, unde  a compus patru imnuri de încoronare de George II

În 1727  Handel a fost naturalizat ca supus britanic;  Handel a suferit un accident vascular cerebral şi s-a retras la Aachen (Aix-la-Chapelle) pentru a se vindeca.

 După ce s-a vindecat, la Dublin, în 1741-2, a fost premiera oratoriului Mesia. Pe teme religioase a mai compus oratorii (Samson, Belshazar, Joseph. Joshua, Solomon, de exemplu), unele inspirate din mitologie clasică (Semele, Hercules) sau istorie crestinismului (Theodora); a compus concerte la orga (a inventat un nou gen muzical) sau concerto Grosso (op.6 , un set de 12, publicat în 1740, reprezintă realizarea magistrala).

În timpul ultimei deceniu de viata a prezentat frecvent spectacole cu Mesia, de obicei cu circa 16 cantareti si o orchestra de a 40 de instrumentisti.  În 1749 a scris-o suită pentru instrumente de suflat ce a fost cantata in Green Park, însoţind Royal Fireworks ce sărbătoreau  Pacea de la Aix-la-Chapelle. Ultima sa oratoriul, compus in timp ce era orb, a fost Jephtha (1752); triumful de Timp şi Adevăr (1757) este în mare parte compuse din materiale anterioare.

Handel a murit în 1759 şi a fost îngropat la Westminster Abbey. A fost si ramane un compozitor de mare anvergura şi originalitate, de extraordinara varietate -cum e muzica celor op.6 în concerte, în care melodia, frumusetea, îndrăzneala şi umorul ne incanta de cate ori il ascultam.

Opera lui Georg Friedrich Haendel reprezintă, împreună cu creațiile lui Johann Sebastian Bach, punctele culminante ale muzicii baroce. Stilul operistic al lui Haendel s-a dezvoltat de la folosirea modelelor convenționale la tratarea dramatică a recitativelor, ariilor și părților corale. Marile sale opere se caracterizează printr-o magistrală îmbinare a patosului, scenelor dramatice și interludiilor orchestrale, prin folosirea modulațiilor armonice, instrumentalizării colorate, ritmului pregnant și intervenției soliștilor instrumentali sau vocali. El a influențat generațiile următoare de compozitori, ca Joseph Haydn, Ludwig van Beethoven sau Felix Mendelsohn Bartoldy.

Handel - Sarabande  

• 1866: Alexandru Ioan Cuza este silit să abdice ca urmare a conjuraţiei pregătite de Monstruoasa Coaliţie.

La 23 februarie 1866 stil nou (11 februarie 1866 stil vechi) Alexandru Ioan Cuza este silit să abdice ca urmare a conjuraţiei pregătite de "monstruoasa coaliţie" (conservatori şi liberali radicali). Se forează o locotenenţă domnească, compusă din Lascăr Catargiu (reprezentant al Moldovei şi al conservatorilor), generalul Nicolae Golescu (reprezentant al Munteniei şi al liberarilor) şi colonelul Nicolae Haralambie (reprezentant al armatei), precum şi un guvern provizoriu, condus de Ion Ghica (prim-ministru şi ministru de externe). Unirea Principatelor este în primejdie.

O parte din elita politică a noului stat România, creat în baza a două principate româneşti: Moldova şi Valahia (Muntenia), considera că reformele în stil occidental ale lui Cuza veneau prea repede. Unii dintre marii proprietari de terenuri se temeau de desproprietăriri în folosul ţăranilor. Se contura tot mai mult ideea precum că adevărata suveranitate, faţă de Imperiul Otoman, România o poate obţine doar sub un principe străin. În baza acestui ultim deziderat se va crea viitoarea coaliţie din reprezentanţii a unor tabere diametral opuse, lucru care va mira toată lumea. Coaliţia dintre conservatorii cei mai de dreapta şi liberalii cei mai de stînga, cu complicitatea comandanţilor unor unităţi militare, va fi numită ulterior şi monstruoasa coaliţie.

În noapte de 22 pe 23 februarie 1866 (stil nou), la orele 5, au pătruns în palat un grup de ofiţeri cu pistolul în mînă silindu-l pe principele Cuză să semneze abdicarea. Ulterior,  domnitorul Alexandru Ioan Cuza a fost obligat să se îmbrace în haine civile şi a fost scos din palat, printre două rînduri de soldaţi care primiseră ordin strict să stea întorşi cu spatele pentru a nu-l vedea pe fostul domn. Atît de mari erau temerile complotiştilor în privinţa unei eventuale reacţii violente a soldaţilor, cu toţii fii de ţărani împroprietăriţi de Cuza...

A doua zi, fostului domnitor i s-a permis să plece spre Austria de unde el niciodată n-a revenit şi unde niciodată făcînd vre-o plîngere, repetînd mereu că şi el dorise venirea unui principe străin. Alexandru Ioan Cuza a murit în exil la vîrsta de 53 ani, relativ tînăr, în 1873.

• 1893: Patentarea motorului Diesel o descoperire a inginerului german Rudolf Diesel.

La 23 februarie 1893, era patentat la Berlin un motor cu ardere interna, cu aprindere prin compresie, inventat de inginerul Rudolf Christian Karl Diesel, personalitate deja cunoscută la acea dată în cercurile tehnice europene.

Mai întâi, a încercat să inventeze frigiderul.

Cererea sa de patentare, cu numărul 67207, a fost acceptată acum 120 de ani, pe data de 23 februarie 1893, de către oficiul de înregistrare a patentelor din Germania. Și cu aceasta, inventatorul german a pus bazele milioanelor de motoare diesel care propulsează în prezent autovehiculele, camioanele și ambarcațiunile din toată lumea. Dar Diesel nu avea să asiste decât la începutul succesului global al creației sale: a murit în timpul unei călătorii pe mare acum 100 de ani, pe data de 29 septembrie 1913.

Secretul succesului proiectului său a fost auto-aprinderea – o caracteristică sinonimă cu motoarele diesel de astăzi. În proiectul lui Rudolf Diesel, un amestec de aer-carburant era comprimat în proporție de 20:1, ceea ce era suficient pentru a-l face să se aprindă. Eficiența dobândită era uriașă. Atunci când Diesel a început să lucreze la schițele sale, motoarele cu aprindere prin scânteie aveau o eficiență de 12 procente, în timp ce motoarele pe gaz atingeau 17 procente. Prin comparație, chiar primul prototip al inventatorului a însemnat un pas uriaș înainte: motorul său cu auto-aprindere valorifica 25 la sută din energia carburantului.

În ultimii 15 de ani, popularitatea motoarelor diesel a crescut într-un ritm amețitor și tot mai mulți șoferi de pe mapamond au fost atrași de consumul scăzut și rezervele mari de cuplu oferite de aceste motoare, care au devenit tot mai complexe, puternice și rafinate datorită noilor tehnologii adoptate. Mai mult, motorizările turbo diesel au devenit atât de performante încât au început să participe cu succes și la curse automobilistice (modelul Audi R10 TDI a câștigat cursa de anduranță de la Le Mans, iar în campionatul BTCC, Seat utilizează cu succes o varianta TDI modelului Leon).

Puțini cunosc însă istoria dezvoltării motorului diesel sau povestea celui care a brevetat și a dat numele său acestei invenții atât de importante pentru istoria automobilului. Este vorba de strălucitorul inginer german Rudolf Diesel, născut în martie 1858 într-o familie de imigranți modești care se stabiliseră la Paris în Franța.

Atras de tehnică, la 14 ani, tânărul Rudolf le-a scris părinților săi o scrisoare prin care i-a informat că dorește să devină inginer, iar 2 ani mai târziu a obținut o bursă de merit la Universitatea Politehnică Regală din München. Deși ratează prima sesiune de examene de absolvire deoarece contractează febra tifoidă, Diesel profită de timpul rămas până la următoare sesiune pentru a face practică la renumita fabrica de motoare și mașini unelte Sulzer din Elveția. Această experiență îi va fi extrem de utilă deoarece îi va trezi interesul pentru dezvoltoarea motoarelor.

După ce a absolvit Universitatea Politehnică în 1880, Diesel s-a întors la Paris pentru a lucra alături de fostul său profesor, Carl Von Linde, la dezvoltarea unui sistem de refrigerare pentru o fabrică de gheață. Destinul său nu avea însă să fie inventarea unui precursor al frigiderului modern, așa că în 1890 se mută la Berlin unde începe să experimenteze cu un motor care funcționa cu vapori de amoniac. Din nefericire, în timpul testelor cu acest motor se produce o explozie care îl rănește grav pe Rudolf (acesta este spitalizat timp de câteva luni în urma incidentului). Totuși, acest eșec nu l-a descurajat și el și-a continuat studiile pentru construcția unui motor care să fie cât mai eficient.

Pentru că era un expert în termodinamică, Diesel știa că în cazul motoarelor cu aburi, aproape 90% din energia produsă era risipită. În cele din urmă, el patentează un motor care funcționează cu ardere internă. În cazul acestui tip de motor, combustibilul era injectat la finalul ciclului de compresie și aprinderea se producea datorită temperaturii ridicate generate de comprimarea aerului necesar arderii. Combustibilul utilizat de acest motor reprezenta un alt mare plus: motorul diesel era conceput sa functioneze cu reziduuri rezultate după distilarea petrolului (mai târziu acest combustibil va deveni ceea ce azi numim motorină).

Numele motorului avea să fie ales la sugestia soției inginerului german, Martha, care, exasperată de nehotărârea soțului său privind numele invenției sale, i-a făcut acestuia o sugestie simplă: „De ce nu-l numești pur și simplu motorul Diesel?”. Magnatul german al siderurgiei, Alfred Krupp, și uzinele MAN finanțează construcția prototipului noului motor. Primul motor diesel a fost prezentat la Expoziția Universală din 1900 de la Paris. Acesta avea o cilindree de 1960 cmc și o putere de 19,71 de cai. Desigur, poate astăzi cifrele nu impresionează, dar motorul diesel era foarte economic, dezvolta puterea și cuplul motor foarte jos în plaja de turații și putea funcționa chiar și cu ulei vegetal (Diesel era un vizionar și văzuse potențialul utilizării unui combustibil vegetal de tip bio-diesel încă de pe atunci). Dezvantajele sale erau zgomotul puternic și fumul poluant generate. Totuși, regimul de utilizare al motorului și faptul că nu era gurmand, l-au impus rapid în industria navală ca mai apoi, treptat, să fie adoptat cu succes și pentru generatoare, propulsia locomotivelor, camioanelor sau submarinelor.

Din pacate, Rudolf Diesel avea să moară în circumstanțe încă neelucidate în timp ce călătorea spre Londra la bordul vasului Dresda, pentru a-și prezenta invenția unor potențiali clienți. El nu a apucat să-și perfecționeze motorul suficient pentru ca acesta să fie montat pe automobile. Totuși, motorul creat de el a fost desăvârșit de Mercedes, care, în 1936 a lansat prima sa mașina cu motor diesel (modelul 260 Diesel), urmată la scurt timp de francezii de la Peugeot.

Astăzi, rafinamentul fiabilitatea și consumul redus al motorului diesel sunt recunoscute pretutindeni și în multe piețe din Europa, motoarele diesel au devenit chiar mai populare decât propulsoarele pe benzină.

• 1898: Romancierul francez Émile Zola a fost găsit vinovat de calomnie şi condamnat la închisoare, pentru că a scris celebra sa scrisoare, „J’accuse”, acuzând guvernul de anti-semitism şi de faptul că l-a încarcerat fără temei pe capitanul Alfred Dreyfus.

Émile Zola (n. 2 aprilie 1840 – d. 29 septembrie 1902) a fost un romancier francez, cel mai important exemplu al școlii naturaliste și o figură majoră a eliberării politice a Franței.

Născut la Paris, fiu al unui inginer italian, Émile Zola și-a petrecut copilăria în Aix-en-Provence și a învățat la Colegiul Bourbon. La vârsta de 18 ani s-a întors la Paris unde a studiat la Liceul Saint-Louis. Tinerețea sa a fost marcată de lipsuri materiale severe. După ce a lucrat ca funcționar la Librăria Hachette, a început să scrie articole periodice de critică artistică, precum și comentarii politice pentru diverse ziare din Paris și Nordul Franței. Controversat de la bun început, el nu și-a ascuns disprețul față de împăratul Napoleon al III-lea al Franței, care s-a folosit de a doua revoluție franceză ca de un vehicul pentru a accede la putere.

Majoritatea romanelor lui Zola sunt parte dintr-un ciclu ce poartă numele Les Rougon-Macquart (Familia Rougon-Macquart). Având ca scenă cel de-al doilea imperiu francez, seria urmărește, pe parcursul a cinci generații, traseul ereditar al unor fenomene deviante precum violența, alcoolismul și prostituția într-o familie franceză obișnuită, ale cărei ramuri principale sunt cea a respectabililor Rougon și cea a infamilor Macquart. Conform propriei mărturii, „Vreau să ilustrez, la începutul unui secol de libertate și adevăr, o familie care nu se poate înfrâna din goana de a poseda toate bunurile pe care prezentul i le promite și care eșuează tocmai din cauza avântului nesăbuit și a luminilor amăgitoare ale momentului; [aceasta este] convulsia fatală ce însoțește nașterea unei noi lumi.” ” Cele mai importante volume ale ciclului Les Rougon-Macquart sunt Germinal, Gervaise și Nana, iar cel mai cunoscut roman din afara seriei este Thérèse Raquin.

Zola și Paul Cézanne au fost prieteni în copilărie și în tinerețe, dar amiciția lor a încetat când pictorul s-a simțit parodiat într-un roman despre viața boemă a artiștilor, L’Oeuvre (Opera, 1886).

Zola și-a riscat cariera, libertatea și chiar viața pe 13 ianuarie 1898 când manifestul său J’acusse (Acuz!) a fost publicat pe prima pagină a cotidianului parizian L’Aurore, condus de Ernest Vaughan și Georges Clemenceau. Articolul, formulat ca o scrisoare deschisă către președintele republicii Félix Faure, acuza guvernul francez de antisemitism și invoca grave erori judiciare în cazul căpitanului evreu Alfred Dreyfus, încarcerat pe nedrept pentru spionaj în Insula Diavolului. Zola a fost judecat pentru calomnie și condamnat la închisoare, dar a reușit să evite pedeapsa exilându-se în Anglia. Datorită scriitorului, Afacerea Dreyfus a căpătat în scurt timp o dimensiune națională, împărțind societatea între susținătorii armatei reacționare sau ai bisericii și dreyfusarzii liberali și reformiști. Pentru cei din urmă, Zola a devenit un far călăuzitor și un simbol al dreptății. Cuvintele sale, „Adevărul este în marș și nimic nu-l va opri”, au rămas emblematice.

Zola a murit la Paris pe 29 septembrie 1902 din cauza unei intoxicații cu monoxid de carbon cauzat de un coș de fum blocat. Inamicii săi au fost acuzați de omor, dar nu s-au găsit dovezi concrete în acest sens. A fost înmormântat inițial la Cimitirul Montmartre din Paris, dar la 4 iunie 1908, la aproape șase ani de la moartea sa, rămășițele sale au fost mutate în clădirea Panthéonului.

În ianuarie 1998, președintele Jacques Chirac a ținut un memorial pentru a onora centenarul manifestului J’accuse. În același an, cotidianul romano-catolic francez La Croix și-a cerut în mod public scuze pentru antisemitismul manifestat cu ocazia afacerii Dreyfus.

• 1953: Francis Crick şi James D. Watson au descoperit structura ADN-ului  molecular, aceasta fiind una dintre cele mai importante descoperiri postbelice ,o descoperire care a revoluţionat ştiinţa.

Într-o zi din luna februarie a anului 1953, doi oameni de ştiinţă care lucrau la Universitatea Cambridge - unul britanic, altul american - au intrat triumfători într-un local zis „Vulturul”, anunţând că descoperiseră „secretul vieţii”. Părea o veste prea măreaţă pentru a fi anunţată la bodegă, dar aşa era viaţa universitară la Cambridge în anii '50, iar cei aflaţi de faţă erau cu toţii oameni de ştiinţă care înţelegeau importanţa unei asemenea noutăţi. Vestea era într-adevăr extraordinară: Francis Crick şi James Watson descoperiseră structura moleculei de ADN - celebrul „dublu helix” -, înfăptuire considerată drept una dintre cele mai de seamă izbânzi ştiinţifice ale tuturor timpurilor.

Misteriosul ADN

ADN-ul (acidul deoxiribonucleic) este suportul material al informaţiei ereditare: din ADN sunt alcătuite genele. Molecula de ADN este o polinucleotidă, fiind alcătuită din unităţi de bază numite nucleotide, iar fiecare nucleotidă este alcătuită din trei elemente:

   -  o bază azotată, care poate fi adenină (A), citozină (C), timină (T) sau guanină (G).

    - o moleculă dintr-un glucid (zahar) numit deoxiriboză

    una sau mai multe grupări fosfat

Secvenţa liniară de nucleotide - ordinea în care sunt înşirate acestea - constituie structura primară a ADN-ului. Dar, ca orice moleculă complexă, ADN are mai multe niveluri ale structurii. Structura primară nu descrie complet alcătuirea moleculei, ci trebuie descifrate şi celelalte niveluri ale structurii, pentru a o putea caracteriza complet.

În celula vie, ADN există predominant sub formă bicatenară (două catene, sau lanţuri, de nucleotide), iar structura secundară este dată de modul în care cele două catene se conectează între ele, şi anume prin legături de hidrogen între perechile de baze azotate de pe o catenă şi de pe cealaltă. Bazele azotate nu se pot lega oricum, ci numai în anumite combinaţii: adenina se leagă întotdeana de timină (A-T), iar citozina - de guanină (C-G). Sunt două aspecte care au fost lămurite de Crick şi Watson în modelul lor: câte catene are ADN-ul şi cum se conectează acestea între ele.

Aspectul major la a cărui lămurire au contribuit cei patru savanţi menţionaţi a fost structura terţiară a ADN-ului, adică forma tridimensională specifică moleculei. Azi, ştim că ADN-ul se prezintă sub forma unui "dublu helix", cum l-a numit Watson, cele două catene răsucindu-se una în jurul alteia la anumite unghiuri şi cu distanţe precise între spirele structurii helicoidale. Pentru descoperirea acestei structuri terţiare au ajuns celebri Crick şi Watson.

În fine, ADN are şi o structură cuaternară, un grad mai înalt de organizare, care se referă la interacţiunile ADN cu alte molecule, care îi permit să îşi desfăşoare funcţiile specifice. În celulă, ADN este asociat cu molecule ale unor proteine numite histone, formând o structură mai compactă numită cromatină. Sub această formă se găseşte ADN în nucleul celulelor.

În ansamblu, molecula de ADN arată ca o scară răsucită în spirală, în care părţile laterale sunt formate din grupări deoxiriboză+fosfat, iar treptele - din perechi de baze azotate, A-T şi C-G.

• 1993: Explozie la World Trade Center, New York.

Bomba care a explodat in parcarea aflata la subsolul World Trade Center, la 26 februarie 1993, a ucis sase persoane si a ranit alte o mie, provocand o panica de nedescris. 

Un informator al FBI-ului a identificat un grup de sarbi, ca fiind prejumptivii vinovati pentru aceasta explozie. Dupa o indelunga activitate de supraveghere FBI-ul a descoperit ca sarbii nu erau teroristi, ci doar niste hoti de bijuterii. La locul exploziei a fost gasit, totusi, o importanta parte a sasiului unei dube, al carui numar de inmatriculare era inca vizibil. Cele doua indicii au condus detectivii spre o firma de inchiriere de masini, din Jersey City, New Jersey. Inregistrarile obtinute de la firma indicau faptul ca Mohammed Salameh a inchiriat duba si a raportat-o ca fiind furata la 25 februarie.

Salameh se afla, deja, in baza de date a FBI-ului, astfel incat agentii federali au fost convinsi ca l-au gasit pe autorul atentatului. Salameh a facut o gresala care i-a fost fatala: s-a intors la firma de inchirieri masini pentru a-si recupera garantia de 400 de dolari. A fost momentul cand FBI-ul l-a arestat, perchezitia de la domiciliul sau scotand la iveala alti doi suspecti.

Intre timp, proprietarul unui depozit din Jersey City a reclamat politiei ca a vazut patru barbati incarcand o dubita cu materiale suspecte. La verificarea depozitului a fost descoperita o cantitate suficienta de nitroglicerina pentru fabricarea unei alte bombe. Totodata au fost gasite si inregistrari video cu instructiuni precise pentru fabricarea  bombelor, dovezi care au condus la arestarea unui al patrulea suspect.

Cei patru teroristi au fost condamnati la pedepse cu inchisoarea care au insumat 240 de ani.

La data de 11 septembrie 2001, World Trade Center a fost din nou atacat, Turnurile Gemene fiind doborate de avioane deturnate de teroristii organizatiei al-Qaeda, condusa de Osama bin Laden. In acest atac, in care a mai fost implicata si cladirea Pentagonului, au pierit peste 3.200 de oameni, inclusiv cei aflati la bordul celor patru aeronave deturnate.

Să aveți o zi frumoasă!