Este a 89-a zi a anului.
Au mai rămas 276 de zile până la sfârșitul anului.
Soarele răsare la 07 h 01 m și apune la 19 h 40 m.
Citatul zilei
”Poţi avea un adevărat
foc în suflet, şi totuşi nimeni să nu vină să se încălzească la el, iar
trecătorii văd doar o urmă de fum.” ( Vincent Van Gogh)
Evenimente de-a lungul
timpului…
- 1392: Prima atestare documentară a orașului Roman în timpul lui Roman I Mușat al Moldovei.
Uricul (act de
privilegiu acordat unei moșii boierești sau mănăstirești) lui Roman Mușat din
30 martie 1392 este cel mai vechi document autentic moldovenesc păstrat până în
zilele noastre. Este redactat în limba slavonă, pe pergament, și se află la
Arhivele Statului din București. Sigiliul este din ceară iar șnurul roșu de
care este atârnat a fost confecționat din mătase și se poate vedea pe el capul
de bour cu stea între coarne și cu soarele și luna în dreapta și în stânga.
Uricul din 30 martie
1392
“Marele singur
stăpânitor, din mila lui Dumnezeu Domn, Io Roman voievod stăpânitor al Țării
Moldovei, de la munte până la mare. Am dat cu fiii mei, Alexandru și Bogdan,
slugii noastre, Ionas Viteazul, pentru credincioasa slujbă, trei sate pe Siret,
uricul lui cu tot venitul în veac, și copiilor lui și nepoților lui și
strănepoților lui cu tot dreptul. Numele satelor Ciordăceuți și Vladimirăuți și
Bucurăuți. Iar hotarul lor: din jos de la Maresăuți, valul care este
deacurmezisul câmpului până la Siret, apoi cealaltă parte a Siretului, la
capătul de jos al poienii, o movilă și de acolo drept peste luncă la fântână o
movilă și, de acolo, drept la bucovină(pădure de fag), o movilă și, de acolo,
pe margina bucovinei în sus, până la hotarul Serbescului la teiu, o movilă, de
acolo către topliță, aici o movilă, și, de acolo, către Siret, movilă de mijloc
și, de acolo, peste Siret, în sus, până la bucovina cea mare, pe unde iese
drumul de la Dobrinăuți, la capătul câmpului și, de acolo, pe marginea
bucovinei, pe deal, la vale, până la văl. Acesta îi este tot hotarul locului.
Iar la această
credință(mărturie,certificare) a mea și credința fiilor mei, credința jupânului
Iuga, credința jupânului Stetco cu frații lui, credința Brațului Netedul,
credința lui Stanislav, credința panului Dragus Viteazul, credința lui
Stavrici, credința panului Vlad, a panului Ghidea, a panului Grozea, credința panului
Costea, credința lui Oris, credința tuturor boierilor moldoveni. Iar pentru
tăria acestuia și pentru pomenire, am poruncit să se atârne pecetea noastră cea
mare, că să nu fie clintit, acesta, niciodată în veac. S-a scris cartea în anul
șase mii nouă sute deplin(1392), luna martie în 30 zile, în cetatea noastră, a
lui Roman voievod”.
Actul este important
pentru că ne arată cum se stabileau limitele de propietate în Evul Mediu: o
movila, un râu, o pădure, un val de pământ. Hotărnicia a fost întotdeauna o
problemă la români. Când se făcea o asemena delimitare erau aduși martori și
copii. Li se punea o brazdă de pământ pe cap și jurau astfel că acolo era
limita de propietate. Pentru a ține bine minte acel eveniment ei primeau o
strașnică bătaie, una pe care să o țină minte. Cu cât erau mai tineri, cu atât
rețineau acest lucru mai bine. Hotărnicia era deseori contestată, iar în fața
domnitorului ajungeau să jure, conform documentelor, chiar și oameni de 102 ani
care spuneau cum era situația “în vechime”. Dacă se dovedeau martori falși, își
pierdeau propietățile. Asfel de procese puteau dura și sute de ani, se
deschideau sub mai mulți domnitori.
Acest uric este cel mai vechi document
original moldovenesc păstrat până în zilele noastre. Analiza acestuia a permis
identificarea mai multor informații valoroase. Astfel, prin titlul purtat de către
Domnul Roman I (1391-1394) se ilustrează independența tânărului stat și se
poate trage concluzia că la acea dată procesul de unificare a statului
moldovenesc luase sfârșit.
Asociat la domnie al fratelui său Petru I Mușat (1375-1391) o perioda importantă de timp (după februarie 1386) și avându-și reședința la Roman așa după cum reiese cu claritate, Roman I a condus Țara de Jos a Moldovei în perioda centralizării statului moldovenesc, contribuind la desăvârșirea acestui proces, astfel că după dispariția fratelui său a condus singur Moldova, existând opinii că și capitala Moldovei ar fi fost la Roman în acea perioadă. Actul de la 30 martie 1392 ce poartă sigiliul Moldovei este considerat totodată și un act de o mare frumusețe artistică.
Situat în inima Moldovei, Romanul, fost târg, reşedinţă a Ţării de Jos a
Moldovei, reşedinţă de judeţ, actualmente municipiu, atrage prin obiectivele
turistice şi monumente dar şi prin posibilităţile de agrement. Ţinutul Romanului
reprezintă o adevărată comoară de relicve istorice care dovedesc importanţa
acestui centru al Moldovei, vestigii din diferite timpuri (paleolitic, neolitic
etc.) atestând existenţa de milenii a unor aşezări în zonă încă din Epoca
Bronzului.
Oraşul Roman este unul din puţinele oraşe din Moldova care se poate mândri cu
existenţa a două cetăţi: Cetatea Muşatinilor, cea mai sudică fortificaţie
moldovenească de la sfârşitul secolului al XIV-lea şi Cetatea Nouă a Romanului
construită de Ştefan cel Mare (domn al Moldovei în perioada 1457-1504) la locul
de confluenţă a râurilor Moldova şi Siret.
Între secolele XV - XVI, oraşul era cunoscut sub numele de "Târgul de Jos", el
fiind şi reşedinţa "Ţării de Jos". Tot atunci, Episcopia din Roman devine o a
doua mitropolie a "Ţării de Jos". În a doua jumătate a secolului al XVI-lea,
Romanul ocupa primele locuri în ceea ce priveşte numărul de negustori.
În 1834 oraşul devine capitala judeţului Roman. În anul 1845, Romanul figura
printre primele 5 oraşe importante ale Moldovei. Unirea Principatelor Române a
imprimat oraşului o activitate febrilă, Romanul fiind un puternic centru
unionist. Oraşul şi judeţul Roman au adus o contribuţie însemnată la Războiul
pentru Independenţă din 1877 - 1878.
În preajma Primului
Război Mondial s-a înfiinţat un atelier pentru reparaţii cu caracter militar,
transformat ulterior în Arsenalul Armatei.
- 1633: S-a născut Miron Costin, cronicar moldovean, cea mai însemnată personalitate a literaturii românești din Moldova secolului al XVII-lea (d. 1691)
A afirmat în opera sa istorică originea latină comună a moldovenilor, muntenilor şi ardelenilor.
A continuat cronica
începută de Grigore Ureche, consemnand documente, marturii ale contemporanilor
săi, dar mai ales evenimente în
"Letopiseţul Ţării Moldovei de la Aaron-Voda încoace"...
M. Costin a lăsat
posterităţii o bogată moştenire spirituală cărturărească. Principala sa operă
este "Letopiseţul Ţării Moldovei de la Aron-Vodă încoace de unde este
părăsit de Ureche , vornicul de Ţara de Jos, scos de Miron Costin, vornicul de
Ţara de Jos, în oraş Iaş, în anul de la zidirea lumii 7183, iar de la naşterea
mîntuitorului lumii Iisus Hristos, 1675 meseţă ...dni". Letopiseţul este
împărţit în 22 de capitole neintitulate, iar acestea în paragrafe, numite
"zaciale", şi cuprinde o descriere desfăşurată a istoriei ţării între
anii 1595-1661, încheindu-se cu relatarea morţii lui Ştefăniţă vodă Lupu şi
înmormîntarea sa. Înzestrat cu o înaltă măiestrie de povestitor, Miron Costin a
rămas în primul rînd istoric, căutînd să-şi întemeieze opera sa istorică pe o
largă bază documentară. La elaborarea cronicii sale cărturarul a apelat pe larg
la un şir de lucrări ale istoricilor transilvăneni şi polonezi: L. Topeltin,
"Despre originea şi căderea transilvănenilor", P. Piaseţki
"Cronica celor mai mai însemnate evenimente din Europa (1568-1638)",
A. Guagnini, "Descrierea Sarmaţiei europene" etc. Începînd cu
evenimentele din 1633, M. Costin apelează frecvent la amintirile şi impresiile
proprii, letopiseţul căpătînd într-o măsură oarecare un aspect de memorii, mai
cu seamă cînd este vorba de domniile lui Vasile Lupu şi Gheorghe Ştefan.
O altă operă costiniană este "Cronica Moldovei şi a Munteniei", scrisă în 1677. În cîteva mici capitole autorul descrie cuceririle romane în Dacia, precum şi un şir de vestigii ale culturii materiale ce atestă dominaţia romană în Bazinul carpato-dunărean; prezintă date convingătoare cu privire la originea latino-romanică a limbii materne, se opreşte succint la legenda despre Dragoş, la credinţele şi superstiţiile moldovenilor, înşiruie ţinuturile, rîurile şi oraşele Ţării Moldovei. În timpul prizonieratului în Polonia, M. Costin scrie "Poiema polonă" în versuri (limba poloneză), în care proslăveşte originea romană a poporului său, deplînge soarta grea a contemporanilor săi sub dominaţie turcilor, exprimîndu-şi încrederea că vor fi în stare să izbîndească în lupta pentru libertate cu ajutorul regelui polon.
În ultimii ani de
viaţă, Miron Costin a lucrat asupra unei alte opere de largă rezonanţă şi
înaltă ţinută ştiinţifică, intitulată "De neamul moldovenilor, din ce ţară
au ieşit strămoşii lor". Opera contstă din 17 capitole, în care autorul
vorbeşte despre Imperiul Roman, despre Dacia şi cucerirea acesteia de către
Traian, despre strămutarea populaţiei româneşti din Maramureş în Moldova,
despre cetăţile moldovene, despre îmbrăcămintea, obiceiurile şi datinile
moldovenilor etc. Scopul urmărit de autor constă în a artăta originea nobilă
romană a poporului său, precum şi originea comună latină a tuturor românilor,
comunitatea limbii lor numită limba română, care de asemenea este de origine
latină. Drept argumente, Miron Costin aduce nu numai izvoare scrise, ci şi
mostre arheologice, epigrafice, numismatice şi etnografice.
Miron Costin a continuat cronologic nu numai letopiseţul lui Grigore Ureche, ci şi unele dintre ideile de bază ale precursorului său. Dintre acestea face parte şi ideea originii romano-latine a comunităţii şi unităţii de neam a poporului său. Miron Costin a dezvoltat această concepţie în primul rînd în cunoscuta sa operă "De neamul moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor", scrisă prin anii 70-80 ai secolului XVII, precum şi două lucrări mai mici de limbă poloneză: "Cronica Ţării Moldovei şi a Munteniei" şi "Istoria în versuri polone despre Moldova şi Ţara Românească". Subiectul acestor din urmă două luări este acelaşi ca şi în lucrarea "De neamul moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor". Autorul încearcă să-i edifice pe vecinii noştri din partea de nord, polonezii, asupra originii moldovenilor şi a tuturor românilor, indiferent de ţara în care locuiesc. Scopul principal pe care l-a urmărit Miron Costin în aceste lucrări, dar mai cu seamă în lucrarea monografică "De neamul moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor", era acela de a combate basna interpolatorului Cronicii lui Grigore Ureche, Simion Dascălul, şi de a arăta originea moldovenilor şi tuturor românilor din coloniştii aduşi de împăratul Traian în străvechea Dacie. După cum demonstrează cu diverse argumente ştiinţifice Miron Costin, chiar numele arată pe descendenţii românilor de astăzi, adică contemporani cu el; ei "nu şi-au schimbat numele său, ce tot Romanus, apoi cu vremea şi după îndelungate veacuri, români pînă azi îşi zic". Acest scop este foarte clar formulat chiar în Predislovie: "Începutul ţărilor acestora şi a neamului moldovenescu şi muntenescu, şi cîţi sunt şi în ţările ungureşti cu acest nume şi români şi pînă astăzi, de unde şuntşi de ce seminţie, de cînd şi cum au descălecat aceste părţi de pămîntu..." Pentru a ilustra cu cît mai multă convingere concepţia şi viziunea lui Miron Costin referitor la aceată problemă, aducem cîteva dintre cele mai reprezentative fragmente din lucrarea "De neamul moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor" - "Şi aşa neamul acesta de carele scriem, al ţărilor acestora (enumărate şi caracterizate de Miron Constin mai sus: "Moldovei şi Ţării Munteneşti şi românilor din Ardeal" - A.E.), numele vechiu şi mai direptu iaste rumân, adică râmlean, de la Roma.. tot acest nume au ţinut şi ţin pînă astădzi..".
"Măcară dară că
şi la istorii şi la graiul şi streinilor şi înde sine cu vreme, cu vacuri, cu
primenele au şi dobînditescu şi alte numere, iară acela carile iaste vechiu
nume stă întemeiat şi înrădăcinat: rumân. Cum vedem că, măcar că ne răspundem acum
moldoveni, rară nu întrebăm: "ştii moldoveneşte?", ce "ştii
româneşte?" pre limba latinească... Şi aşa iaste acestor ţări şi ţărîi
noastre, Moldovei şi Ţării Munteneşti numile cel direptu de moşie, iaste rumân,
cum să răspundu şi acum toţi aceia din ţările ungureşti lăcuitori şi muntenii
ţara lor şi scriu şi răspundu în graiul: Ţara Românească"
"De neamul
moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor" reprezintă un adevărat
simbol al conştiinţei latine şi al mîndriei originii romane de neam a poporului
nostru. Spiritul şi ideile din această operă au fost dezvoltate, căpătînd
dimensiuni cu adevărat monumentale în operele lui Dimitrie Cantemir şi prin
intemediul acestuia, în lucrările cărturarilor Şcolii Ardelene de la hotarul
secolelor XVIII-XIX. Miron Costin este considerat în acelaşi timp drept unul
din întemeietorii poeziei româneşti din Moldova. Lui îi aparţin asemenea opere
poetice ca "Viaţa lumii", "Stihuri de descălecatul Ţării
Moldovei", etc. Miron Costin prin întreaga sa operă a adus o mare contribuţie
la dezvoltarea culturii, istoriografiei, limbii, şi literaturii româneşti.
Majoritatea operelor sale au văzut lumina tiparului şi la Chişinău. Dintre
acestea fac parte : "Letopiseţul Ţării Moldovei", "De neamul
moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor", "Viaţa
lumii", etc, fiind accesibile tuturor cititorilor.
- 1746: S-a născut Francisco de Goya, pictor spaniol (d. 1828)
Goya nu a fost un pictor talentat în copilărie şi nu a urmat cursul marilor maeştri. A existat o vreme în care forţele sale interioare erau atât de bine ascunse încât cariera de pictor părea cea mai puţin potrivită pentru el. S-a născut în Fuendetodos, un oraş al regatului Aragón, pe 30 martie 1746. Tatăl său, José Benito de Goya y Franque, era sculptor, iar mama sa, Gracia de Lucientes y Salvador, era casnică. Locuiau într-o casă dăruită ca zestre mamei sale, dar începând cu 1749, au cumpărat o casă în Zaragoza şi, peste câţiva ani, au reuşit să se mute în acest oraş mult mai mare. Studiind la şcoală, Goya s-a împrietenit pentru tot restul vieţii cu alt pictor important spaniol, Martin Zapater. La vârsta de 14 ani, după câţiva ani în care a lucrat doar prin propriul talent şi cu ajutorul unor cunoscuţi ai tatălui său, Goya a intrat ca ucenic în atelierul pictorului José Luzán. Petrece aici 4 ani, o perioadă destul de lungă, şi decide, în cele din urmă, să se mute la Madrid, în atelierul unui pictor cunoscut la curtea regală, Anton Raphael Mengs. Aici se ceartă destul de aspru cu maestrul său şi, după scurtă vreme, pleacă din nou. Între 1763 şi 1766, Goya are două încercări consecutive de a intra la Academia Regală de Artă, dar ambele eşuează. Risca să rămână pentru totdeauna un pictor de mâna a doua.
Pictor la curtea regală
Goya a decis, în cele din urmă, să plece din Spania, pentru a studia
puţin în Italia. În 1771, la vârsta de 25 de ani, Goya merge la Parma, unde
câştigă locul al II-lea la un concurs de pictură. După ce vizitează şi Roma,
sătul de peregrinări, Goya se întoarce acasă după un singur an. Era greu de
spus dacă activitatea desfăşurată aici avusese un folos real sau nu, cert este
că, odată revenit, Goya primeşte o serie de lucrări în bisericile din Zaragoza.
Totodată, face cunoştinţă cu artistul Francisco Bayeu y Subias şi intră în
atelierul acestuia, care făcea parte din Academia Regală de Artă. Acesta îl
ajută pe Goya să câştige câteva lucrări comandate de curtea regală, mai ales
după ce Goya se însoară cu sora lui Francisco Bayeu, Josefa, pe 25 iulie 1773.
Lucrarea încredinţată de curtea regală conţinea crearea a 42 de tapiserii
pentru un nou palat regal. Goya s-a descurcat minunat în această privinţă,
lucru care a atras imediat atenţia nobililor de la curte. În 1783, contele de
Floridablanca, favoritul regelui Carlos al III-lea, i-a cerut să îi picteze
portretul, iar Goya nu a ezitat să onoreze această cerere. După moartea regelui
Carlos al III-lea şi urcarea pe tron al lui Carlos al IV-lea, Goya atinge
vârful carierei sale, ajungând pictor al curţii regale. Timp de trei ani este
cel mai important artist al curţii, fără a avea vreo grijă decât aceea a
păstrării unui aer demn. Să nu uităm că Goya provenea dintr-un mediu sărac, iar
ritualurile curţii îi erau nu doar străine, ci şi foarte greu de învăţat. Nu
este de mirare că doreşte să îşi schimbe modul de viaţă. La sfârşitul anului
1790 îi precizează într-o scrisoare bunului său prieten, Martin Zapater,
următoarele: „Îţi trimit câteva tirane şi seguidillas (poezii cu formă fixă
însoţite uneori şi de muzică). Ai să le asculţi cu plăcere. Eu nu le-am
ascultat încă şi foarte probabil că n-am să le aud niciodată, deoarece nu mai
merg în locurile în care le-aş putea auzi; mi-am pus în cap să am o idee
precisă şi să păstrez o anumită demnitate pe care omul trebuie să o aibă şi,
poţi fi sigur, că asta nu mă mulţumeşte prea mult“ (José Ortega y Gasset,
„Goya“, p. 335). Vom vedea în cele ce urmează că, la scurtă vreme de la această
scrisoare, asupra lui Goya s-a abătut o boală care îi va răpi orice
posibilitate de a mai auzi vreodată.
Surzenia
În 1792, Goya contractează holeră şi, din cauza unei febre puternice,
rămâne fără auz pentru tot restul vieţii. Acest lucru îl va aduce într-o stare
de izolare faţă de restul oamenilor, dar îl va elibera totodată de orice
constrângere exterioară care se opunea picturii sale. Aşa cum ne spune Ortega y
Gasset, „surzenia îl va duce până la margini patologice, izolându-l într-o
singurătate chinuitoare pe acest om al cărui temperament îi cerea stăruitor să
trăiască în lume, să-i simtă ocrotirea şi impulsul, iar el să-i răspundă cu ce
avea mai personal în fiinţa sa. În schimb, şocul vital cauzat de schimbarea
ambianţei are o virtute miraculoasă: desprinzându-l de tradiţii, inclusiv de
cele picturale, în care mai dăinuia, propunându-i să alunge ce era primar şi să
se retragă în zonele cele mai profunde şi reflexive ale fiinţei sale, Goya îşi
eliberează originalitatea, trezind-o parcă dintr-un somn. Este surprinzătoare
coincidenţa cronologică - consemnată de toţi istoricii - între schimbarea
relaţiilor sociale şi apariţia marii picturi a lui Goya, care va consta dintr-o
serie succesivă şi progresivă de inovaţii şi îndrăzneli, până la atingerea
limitelor artei, depăşirea lor şi pierderea în manie şi purul arbitrar“
(„Goya“, pp. 342-343). Surzenia l-a limitat pe Goya fizic, dar l-a potenţat
uimitor din punct de vedere spiritual, deschizându-i marelui artist
posibilitatea de a crea liber şi nestăvilit, eliberându-i lumea interioară.
„Capriciile“
În 1799, Goya începe să lucreze la o serie de gravuri inspirate de
istoria revoluţiei franceze şi filosofia timpului său. Le-a numit „Capricii“
datorită tendinţei omului de a acţiona doar după bunul plac în marile momente
ale istoriei şi de a se lăsa pradă superstiţiilor în clipele cele mai puţin
indicate. Cea mai faimoasă dintre ele poartă şi o descriere pe măsură: „Somnul
raţiunii naşte monştri“. Aici Goya a gravat un om care doarme cu capul pe masă,
sprijinit pe braţe. Bufniţe şi lilieci zboară ameninţător spre el, iar la
picioarele sale, un linx stă atent şi nemişcat. Aici, liliecii sunt un simbol
al duhurilor necurate care atacă neîncetat omul. Bufniţele nu sunt un simbol al
înţelepciunii, ci al gândurilor împrăştiate. Linxul este o imagine a
înţelepciunii, deoarece este tipul de animal care poate vedea bine în
întuneric. Nimic nu ne spune, însă, ce va face omul cufundat în somn, în
momentul în care se va trezi.
„Dezastrele războiului“
În 1810, după războiul în care Spania s-a luptat cu Franţa condusă de
Bonaparte, Goya creează ciclul numit „Dezastrele războiului“. O a doua parte a
acestui ciclu va fi lansată între 1820 şi 1823. Goya a dezvăluit prin acest
proiect 80 de imagini cutremurătoare din război, unele dintre ele fiind foarte
greu de privit. „Printre cei din temniţe îi regăseşte pe cei care se luptaseră
împotriva francezilor: victimele tuturor duşmanilor săi. Îi înfăţişează încă o
dată pe nenorociţi, dar şi pe condamnaţii celebri. Impostura, obsedantă de acum
înainte pentru el, e cea care asigură injustiţia. Ca şi în faţa războiului,
mila, lipsită la el de blândeţe, pare o fraternitate hăituită. Nu atât deplânge
victimele, cât simte că face şi el parte din ele. Condiţia umană e şi ea o
închisoare şi cei pe care-i detestă în primul rând sunt traficanţii de
speranţe“ (André Malraux, „Saturn. Eseu despre Goya“, p. 122). Ce speranţe poţi
să ai în timpul războiului? Aceasta este întrebarea-cheie pe care Goya o
adresează tuturor celor care îndrăznesc să privească gravurile sale pline de
durere şi suferinţă.
Şi pereţii au glas
Revenirea regalităţii spaniole la putere după înfrângere înseamnă şi
sfârşitul carierei de pictor al curţii imperiale pentru Goya. Odată cu regele
autoritar, dar incompetent, Fernando al VII-lea, Goya slujeşte sub un stăpân
paranoic şi obsedat de inamici reali sau imaginari. Prin urmare, se retrage la
Bordeaux, în sudul Franţei, începând cu 1824, şi pentru o perioadă de timp
simte fiorul unei noi existenţe. Din nefericire, la doar un an de la venirea
aici, este diagnosticat ca având o tumoră imensă. După scurt timp, suferă un
atac cerebral care îl paralizează pe jumătate, iar pe 16 aprilie 1828 trece la
cele veşnice, eliberat de chinurile vieţii şi ale imaginaţiei. Goya a lăsat un
mesaj interesant posterităţii prin pictarea pereţilor ultimei sale case din
Spania. Cumpărase această casă în 1814, din dorinţa expresă de a rămâne cât mai
izolat. Aici au apărut „Picturile negre“, iniţial ca fresce, pe pereţii casei
cumpărate. Au fost numite astfel nu pentru vreo simbolistică negativă ascunsă,
ci datorită culorilor întunecate pe care le conţineau. Cea mai importantă
dintre ele îl reprezintă pe zeul grec Saturn (Cronos) devorându-şi unul dintre
copii. Legenda mitologică spunea că Saturn, auzind o profeţie cum că unul
dintre fii îl va detrona, a decis să îi mănânce pe toţi. Saturn este zeul
timpului în mitologia greacă, iar pictura ne arată că fiecare om este supus
timpului, iar moartea nu cruţă pe nimeni. Ultima lecţie a lui Goya ne aduce
aminte de moarte. Sfatul său pentru noi rămâne: „Aminteşte-ţi că vei muri!“.
Moartea lui Goya, un
mister
Cauza morţii – atac
cerebral, după ce a suferit o afecţiune virală stranie sau intoxicaţie gravă cu
plumb
Locul de odihnă –
înhumat într-un singur sicriu împreună cu rămăşiţele pământeşti ale unui
prieten, deşi s-a descoperit un singut craniu; biserica San Antonio de la
Florida, Madrid
Pe când Goya avea 46
de ani – şi era un pictor talentat, plin de succes şi absolut convenţional – a
suferit chinuri groaznice de pe urma unei boli misterioase, ce era la un pas
să-i curme viaţa şi care i-a modificat definitiv personalitatea şi arta –
aparent, insuflându-i măreţie.
Tablourile sale
fuseseră iscusite, fermecătoare, unele excesiv de pitoreşti. Însă acel Goya ce
a reapărut după boală, surd şi parţial orb, era un suflet chinuit cu o nouă
perspectivă: lucrările sale erau acum, ca într-un coşmar, pline de disperare,
vicioase şi crude – toate fiind prezentate într-o manieră originală şi genială.
Boala, a cărei natură i-a făcut pe biografii lui să se contrazică, a marcat
sfârşitul pictorului convenţional şi debutul unuia revoluţionar.
Declanşarea bolii sale
a fost bruscă, lovind spre sfârşitul anului 1792. Pictorul a fost îngrozit de
aspectul bizar al simptomelor: ameţeală, greaţă, dezechilibru, confuzie,
halucinaţii, convulsii, semipareză pe partea dreaptă, auz şi vorbire diminuate,
un ţiuit permanent în urechi şi, faptul cel mai temut pentru un artist plastic,
orbirea parţială.
Toţi biografii lui
Goya au jucat intuitiv al bioistoricilor. Sifilisul pe care pictorul îl
contractase în tinereţe putea justifica anumite simptome, dar nu şi recuperarea
sa aproape miraculoasă.
O presupunere recenta
şi probabilă, exprimată în anul 1962, de către virusologul britanic dr. Terence
Cawthorne, este cea a unei infecţii virale rare, Vogt-Koyanagi, numită după cei
doi medici care au identificat-o în anul 1906, A. Vogt şi V. Koyanagi. Însuşi
Cawthorne a tratat cinci persoane ce prezentau simptome asemănătoare celor ale
lui Goya. El şi-a dat seama că boala debutează, în general, printr-o inflamare
temporară a suprafeţei uveei (strat pigmentat al irisului), şi continuă prin
surzenie, crize de ameţeală, şi adesea orbire. Unele simptome dispar, în vreme
ce altele se permanetizează.
Însă o teorie şi mai
recentă a fost avansată în anul 1972. Dr. William Niederland a argumentat că
pictorul a suferit o intoxicaţie gravă cu plumb – şi posibil cu mercur – ,
acestea provocând leziuni cerebrale. Niederland dezvăluie faptul că artistul
folosea cinabru – un compus mercuric -, iar cele mai multe tablouri ale sale
erau realizate peste grunduri din alb de plumb preparate de el. „Amestecarea
acestui compus toxic pentru obţinerea unei vopseli este extrem de riscantă –
scrie Niederland – deoarece facilitează inhalarea şi ingestia prin mânuire
directă”.
Niderland s-a întrebat
de ce Goya ar fi suferit atât de puternic de intoxicare cu plumb când mulţi
alţi pictori din vremea sa nu prezentau simptome. Răspunsul a fost găsit în
detaliile referitoare la tehnica artistică utilizată de Goya. În primul rând,
Goya folosea din abundenţă alb de plumb, mai mult decât orice altă nuanţă,
pentru a obţine celebra sa luminozitate sidefie. În al doilea rând, Goya era
extraordinar de prolific şi, probabil, cel mai rapid mare portretist din
istorie, reuşind uneori să termine un tablou în una sau două şedinţe de pozat.
Niederland a calculat că din plumbul ingerat în organism, cantitatea absorbită
de intestine şi eliberată în fluxul sangvin este mai mică de zece procente, în
timp ce restul este excretat digestiv. Însă plumbul inhalat sub formă de
pulbere este cu mult mai periculos; organismul reţine până la 60 de procente.
Doar prin inhalare, fără a pune la socoteală contactul cu pielea şi cu buzele,
Goya a absorbit probabil, în urma utilizării intensive a vopselii albe, o
cantitate de trei ori mai mare de plumb decât cei mai mulţi pictori ce au
suferit simptome minore de intoxicare cu plumb.
Niederland a dovedit,
de asemenea, şi faptul că Goya a suferit o serie întreagă de atacuri ce l-au
incapacitat temporar, primul pe când avea 32 de ani, cel mai grav la 46 de ani,
iar ultimul cu doi ani înainte de a muri.
Cât despre schimbarea
bruscă a stilului de pictat al lui Goya produsă după atacul aproape fatal de la
vârsta de 46 de ani, surzenia, orbirea parţială şi depresia cronică rămase de
pe urma bolii pot justifica uşor modificarea personalităţii şi a perspectivei
artistice a pictorului.
În ciuda acestor
atacuri, Goya a prosperat în calitate de
pictor al Curţii Spaniei. Până şi tablourile sale senzuale „Maja” au reuşit să
scape de furia Inchiziţiei, deşi împotriva lui au fost lansate acuze de
obscenitate. Atunci când, în anul 1824, autocratul Ferdinand VII a iniţiat o
serie de măsuri punitive împotriva liberalilor, ameninţând siguranţa lui Goya,
bătrânul pictor s-a refugiat în oraşul francez Bordeaux, unde a locuit şi a
lucrat într-un exil autoimpus.
Pe data de 16 aprilie
1828, el a murit ca urmare a unui atac cerebral şi a fost înmormântat în
cimitirul Chartreuse din Bordeaux. În anul 1899, la deschiderea mormântului
pentru mutarea cadavrului în locul său de odihnă permanent din Madrid, s-a
descoperit că osemintele lui Goya erau amestecate cu cele ale unui prieten al
său, Martin Goscoechea, cu care a împărţit mormântul. Sicriul conţinea două
schelete, însă un singur craniu. Fiind nesigure care oseminte aparţin
pictorului, autorităţile au transferat tot conţinutul sicriului la Madrid.
Din perspectiva măreţiei
artistice, dacă pictorul şi-ar fi încheiat cariera artistică înaintea bolii
grave din 1792, el ar fi fost amintit de istoria artei doar în treacăt, ca un
artist talentat, popular în vremea sa, dar ar fi rămas departe de graniţa
grandorii.
- 1830: S-au încheiat lucrările de redactare a Regulamentelor Organice, considerate primele acte constituționale de pe teritoriul României.
Regulamentele Organice, adoptate în 1831 în Muntenia şi în 1832 în Moldova, ca urmare a prevederilor Tratatului de la Adrianopol, au consfinţit o puternică influenţă a Imperiului Rus în Principatele române. Cu toate criticile care se aduc acestui document, nu poate fi ignorat faptul că el a consacrat pentru prima oară principiul separaţiei puterilor şi a favorizat dezvoltarea noilor relaţii economice. De fapt, el a înlocuit arbitrariul puterii domnitorilor şi a introdus norme şi instituţii moderne de organizare a statului. Regulamentele organice integrează astfel proiectele anterioare de organizare a vieţii statale, iar sub acest nume modest, ele reprezintă, în opinia lui Nicolae Iorga, o adevărată Constituţie.
Ţarul Nicolae l-a
însărcinat pe Contele Pavel Kiseliov (Павел Дмитриевич Киселёв, Pavel
Kiseleff), ofiţer energic şi bun administrator, cu transpunerea în practică a prevederilor
tratatului de la Adrianopol. El a preluat această funcţie în noiembrie 1829, la
Bucureşti. De atunci şi pînă la încheierea mandatului său, în aprilie 1834, el
a avut puteri aproape nelimitate în reorganizarea vieţii politice şi economice
din Principate. Deşi multe dintre acţiunile sale au fost etichetate de
contemporani ca revoluţionare, el nu a dorit să răstoarne ordinea socială
existentă, ci s-a străduit să o menţină prin precizarea drepturilor şi
îndatoririlor tuturor claselor şi prin asigurarea mecanismului administrativ şi
legal, necesar apărării acestora. Cea mai importantă realizare a sa a fost,
fără îndoială, elaborarea unei legi fundamentale pentru fiecare Principat.
Regulamentele Organice au fost rezultatul srînsei colaborări dintre
autorităţile ruseşti şi boierii români.
Regulamentele Organice
au avut ca obiectiv general întărirea ordinii sociale existente şi menţinerea
privilegiilor boiereşti. Ele au asigurat continuarea dominaţiei boierilor în
viaţa politică prin recunoaşterea dreptului exclusiv al acestora de a fi
reprezentaţi în noua legislatură, prin încredinţarea funcţiilor de conducere în
administraţia centrală, prin scutirea lor de plata impozitelor şi prin
confirmarea dreptului de proprietate asupra moşiilor lor. Dar autorii
Regulamentelor s-au simţit obligaţi să accepte participarea, cel puţin
limitată, a clasei de mijloc în conducerea treburilor ţării, înţelegînd
importanţa creării unui climat mai favorabil dezvoltării activităţilor
economice ale acesteia. Astfel de favoruri nu au fost făcute totuşi ţărănimi,
al cărei statut economico-social a rămas la fel de nesigur ca şi înainte.
Regulamentele Organice au introdus schimbări în sectoarele guvernamentale din
Principate prin modificarea şi desfiinţarea vechilor practici şi instituţii, pe
măsură ce funcţiile politice, juridice şi fiscale ale guvernului au devenit mai
precise şi mai sistemtice.
Regulamentele Organice au introdus înnoiri importante în domeniul administraţiei publice. Un principiu fundamental a constituit separarea puterilor executivă, legislativă şi juridică ale guvernului. În acelaşi timp Regulamentele păstrau tradiţia unui executiv puternic. Astfel, în ciuda noilor puteri acordate legislativului, domnitorul rămînea figura-cheie a sistemului politic. Alt principiu de bază al Regulamentelor era cel al centralizării, concretizat prin controlul asupra problemelor de la sate şi asupra administraţiei urbane pe care îl exercitau oficialităţi numite de guvernul central, subordonate acestuia. Regulamentele conţineau prevederi privind modernizarea şi eficientizarea sistemului fiscal, în mod deosebit în adoptarea unui buget anual bazat pe venituri şi cheltuieli planificate, elaborat de domn şi aprobat de legislativ. Regulamentele sporeau, de asemenea, autoritatea statului asupra Bisericii ortodoxe şi reduceau semnificativ rolul clerului în problemele civile, toate acestea fiind dovezi ale secularizării tot mai mari a societăţii.
În ansamblul lor,
Regulamentele Organice au deschis calea unor profunde transformări în
Principate. Ele au sporit capacitatea guvernului de a planifica activitatea, în
special în domeniul finanţelor, oferind astfel garanţii mai concrete decît
înainte pentru investiţii şi contracte, condiţii esenţiale ale progresului
economic. De asemenea ele au grăbit momentul unirii Moldovei cu Valahia, prin
crearea, în cele două ţări, de instituţii politice aproape identice şi prin
garantarea cetăţeniei comune pentru locuitorii lor. Totuşi, în ciuda acestor
prefaceri, Regulamentele nu au marcat o rupere bruscă de trecut. În multe
domenii ale vieţii publice, ele au preluat idei şi proiecte cum ar fi
gestionarea raţională a resurselor financiare, propusă de boierii reformatori
în deceniile precedente. Concentrarea puterii în mîinile domnului şi extinderea
aparatului birocratic în detrimentul administraţiei regionale şi locale erau în
deplină concordanţă cu principiile deja fundamentate.
Trupele ruseşti au continuat
să ocupe Principatele după ce sultanul a aprobat Regulamentele Organice,
deoarece ţarul dorea să-l menţină pe Kiseliov în funcţie, pentru a supraveghea
transpunera lor în practică. Guvernul rus subvenţionase Regulamentele Organice
în primul rînd pentru a cîştiga sprijinul boierilor şi pentru a consolida
astfel dominaţia rusă în Principate. Cînd Ţarul a pus capăt ocupaţiei, în 1834,
aceasta s-a întîmplat datorită îmbunătăţirii relaţiilor cu Imperiul Otoman şi
certitudinii manifestate la Sankt Petersburg că Imperiul Rus îşi crease o
poziţie solidă în Principate.
- 1842: Anestezia a fost utilizată pentru prima dată, într-o intervenție a chirurgului american dr. Crawford Long.
Medicul american Crawford Long folosea eterul drept anestezic.
Termenul de anestezie,
folosit pentru prima data in antichitate de Platon, a fost introdus, cu
semnificatia lui actuala, de catre Wendel Holmes (1846).
În anul 1839, Velpeau
nota cu convingere: „a opera fără dureri este o himeră de care spiritul uman nu
se va putea apropia”. Marele chirurg francez nu știa cât de aproape se afla de
momentul când această himeră va fi ajunsă și folosită de om.
La numai 3 ani de la afirmația lui Velpeau, în ziua de 30 martie 1842, Crawford William Long (1815-1878), a efectuat prima anestezie cu eter pentru extirparea unei tumori a regiunii suboccipitale la pacientul său, John Venable.
El nu și-a comunicat rezultatele, astfel încât, inventatorul anesteziei cu eter este considerat W.T.G. Morton (1819-1868), autorul primei comunicări, în anul 1846.
- 1844: S-a născut Paul Verlaine, poet francez.
El aparține curentului simbolist și este unul dintre cei mai citiți dintre poeții francezi. Este privit de simboliștii francezi ca șef al curentului. A dus o viață de boem, de “poet blestemat”, ce contrastează în planul creației cu aspirația spre puritate și candoare. Versurile de început (“Poeme saturniene”, 1866), cu reminiscențe din parnasieni și din Baudelaire, afirmă tonul său inegalabil prin viziunea dramatică asupra lumii, prin înclinația către melancolie, prin căutarea armoniilor. Verlaine cultiva o lirică a sentimentelor intime, a variatelor stări sufletești, într-o atmosferă crepusculară și vagă. Sunt versuri care se sustrag retoricii, de o armonie muzicală sugestivă, așa cum o demonstrează volumele sale: “Romanțe fără cuvinte” (1874), considerat cel mai valoros, “Înțelepciune” (1881), “Odinioară și altădată” (1885), “Iubire” (1888), “Elegii” (1893) etc. El afirma că arta înseamnă a fi absolut tu însuți și formulează, în versurile celebre din “Arta poetică” (1855), notele caracteristice ale esteticii simbolismului: “Muzica înainte de toate”; “Sucește gâtul elocinței”; “Nuanță, nicidecum culoare”.
"Deci, muzica
intâi de toate / Astfel, Imparele prefer, / Mai vagi, mai libere-n eter, /
Fiind în tot, plutind în toate." / . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . . . . (Paul Verlaine – Arta poetică)
Melancolie
Somn negru s-a întins
Pe-ntreaga-mi fiinţă,
Orice vis s-a stins.
Dormi, orice dorinţă!
Nimic nu mai vreau
Nu mai ştiu ce este
Nici bine, nici rău.
Ce tristă poveste!
Ca un leagăn sunt
Mişcat fără vrere
Pe-un gol de mormânt
Tăcere! Tăcere!
- 1853: S-a născut Vincent Van Gogh, pictor olandez (d. 1890)
Vincent van Gogh s-a născut în Zundert, Olanda. A avut o viață grea, plină de suferință, cu un sfârșit tragic, iar talentul său pentru pictură l-a descoperit târziu, la 27 de ani. A lucrat în comerțul cu picturi, la Haga, Londra și Paris, apoi a vrut să urmeze calea bisericii, însă nu a fost potrivit pentru așa ceva. Fratele său, Theo, i-a stat mereu alături sprijinindu-l moral și financiar. În ultimii ani de viață, artistul a fost internat într-o clinică de psihiatrie din cauza unei boli mintale, unde a creat cele mai cunoscute tablouri ale sale. După externare, boala i-a revenit și pictorul și-a luat zilele, împușcându-se.
Cariera sa a fost
foarte scurtă, de numai zece ani, reușind de-a lungul vieții să vândă o singură
pictură. Totuși, în acești ani a lasat în urmă peste 800 de tablouri și mai
mult de 1000 de desene. Artistul a pictat mai mult de 40 de autoportrete, fiind
comparat în acest sens cu Rembrandt.
La început, artistul intenționa să devină un pictor de factură rurală, inspirat în mare măsura de Jean-Francois Millet. Van Gogh scria că "redarea vieții rurale este un lucru serios și mi-aș face reproșuri dacă nu aș reuși să creez picturi care să stârnească gânduri serioase". Era interesat să redea "loviturile și zgârieturile caracteristice" ale țăranilor, țesătorilor, incluzând scene din viața de la fermă și peisaje. Punctul culminant al creației sale din această perioadă este marcat de pictura "Mâncătorii de cartofi", vorbind astfel despre munca fizică și modul cinstit în care oamenii și-au câștigat pâinea.
Dupa ce s-a mutat la Paris, a fost influențat de stilul pointilist al lui Georges Seurat. Pictura este alcătuita din tușe ușoare de culoare pură. Privite de la distanță, culorile au un efect mai vibrant decât dacă ar fi fost amestecate pe paletă.
Puțin mai târziu, artistul și-a dezvoltat propriul stil distinct de a picta, cu mișcări ritmice, de aplicare a pastei dense și a adoptat o paleta coloristică mai luminoasă. În această perioadă și-a ales ca subiecte portrete și flori, influențat de opera impresioniștilor și de stampele japoneze.
În ultima perioadă din viață a creat o mare parte din operele sale, uneori terminând o pictură pe zi. Culorile erau tot mai îndrăznețe, iar lucrul cu pensula mai liber și energic, artistul afirmând astfel: "folosesc culoarea mai arbitrar, pentru a mă putea exprima cu mai multă forță". Chiar și din ultimele sale lucrări reiese marea sa dragoste pentru viață.
Artistul folosea
culoare consistentă, în așa fel încât urmele pensulei să fie evidente,
realizând o textură bogată. Tehnica aceasta se numește impasto. Culoarea din
tub trebuia să fie mai groasă, ca să poata fi stoarsă pe paletă fără să curgă.
Amestecul pigmenților cu ajutorul mașinii în loc de prepararea manuală dădea
culorilor o consistență omogenă cu un efect aparte.
Artistul a pictat o
serie de tablouri având ca subiect floarea soarelui. Inițial, a vrut să își decoreze
studioul din Casa Galbenă din Arles, apoi le-a folosit pentru camera de
musafiri pregătită pentru Paul Gauguin. Van Gogh îi scria fratelui său:
"floarea soarelui îmi aparține, într-un fel". A considerat că doar
două versiuni meritau să îi poarte semnatura.
Artistul era nevoit să lucreze repede, căci florile se ofileau. Cu toate acestea, petalele s-au scuturat, lăsând în urma lor receptacule, pe care le-a reprezentat minunat. Culoarea lor, de un oranj profund, forma rotunjită și suprafața cu o compoziție densă crează un fel de contrapunct față de celelalte flori.
Van Gogh a încarcat
pensula cu vopsea și a creat o presiune mare pe pânză, încât s-au creat cute pe
fiecare parte a tușei.
Fundalul galben,
prezentându-se ca plan unic, plat, are o structură neobișnuită. Încrucișarea
dintre liniile largi, verticale, trasate cu pensula și cele orizontale, da
senzația unei impletituri de coș.
În reprezentarea vazei
bicolore se observă un joc între imaginea plată și cea sugerând volumul.
Culorile vazei sunt inverse fundalului. Zona de sub linia albastră pare plană,
iar suprafața superioară pare modelată.
Pictorul pare să fi
umplut spațiile dintre contururi cu blocuri de culoare solidă. Tehnica indică
dubla influență: a stampelor japoneze și a "cloisonnismul" lui
Bernard și Gauguin, când artiștii încadrau zone de culoare strălucitoare în
contururi întunecate.
- 1858: Americanul Hyman Lipman din Philadephia înregistrează patentul creionului cu gumă de șters, la 88 de ani după ce inginerul englez Edward Nairne l-a realizat pentru prima dată.
Radiera (în germană
''Radiergummi'') sau guma de șters, articol de papetărie de diferite forme și
culori folosit pentru a îndepărta urmele de creion de pe hârtie, poate fi
fabricată din cauciuc sintetic, din vinil, sau diverse materiale cauciucate.
Însă până să apară guma de șters s-au folosit în scopul ștergerii urmelor de
cărbune de pe hârtie tablete de cauciuc sau din ceară, precum și miez de pâine.
La 15 aprilie 1770,
chimistul englez Joseph Priestley a descris o gumă vegetală care prin frecare
îndepărta de pe hârtie urmele de creion și pe care a numit-o ''rubber''
(cauciuc).
Inginerul englez
Edward Nairne este cel care în 1770 a creat prima radieră de cauciuc, pe care a
și comercializat-o. După cum el însuși relata, Nairne a luat din greșeală o
bucată de cauciuc în loc de pâine, pe care o folosea de obicei în acest scop și
astfel a descoperit proprietățile de ștergere ale acestuia.
Din păcate, cauciucul
brut și pâinea aveau în comun același inconvenient, anume se sfărâmau foarte
ușor. În 1839, Charles Goodyear a descoperit procesul de vulcanizare, prin care
proprietățile cauciucului se îmbunătățeau, acesta devenind mai elastic și mai
rezistent. Radiera de cauciuc a devenit de atunci un obiect tot mai utilizat.
Pe 30 martie 1858,
Hymen Lipman a înregistrat un patent pentru creionul cu gumă de șters atașată
la un capăt.
- 1867: SUA au cumpărat Alaska și insulele Aleutine de la Rusia cu 7,2 mil. de dolari.
La data de 30 martie 1867, țarul Rusiei vinde către Statele Unite o zonă cu o suprafașă de peste 1,5 milioane de kilometri pătrați, pentru "imensa" sumă de 7,2 milioane de dolari.
Ce se află în spatele afacerii Alaska? Iată curioasa istorie a
acestei tranzacții.
La aceea vreme,
tranzacția a fost destul de controversată în societatea americană. Marea
întrebare în acele momente era de ce aveau Statele Unite nevoie de Alaska,
numită în mod ironic "marele frigider".
Ciudat este ca atunci
niciun ziar american nu a criticat afacerea, după cum susține istoricul Joan
Antonson: "Nicio ediție tipărită nu a ieșit pe piață cu titluri precum
'Ne-am cumpărat frigider' sau 'Ne-am ales cu dosul curții rusești'. Despre
afacere s-a spus doar că este extrem de profitabilă. Și punct", explica
istoricul, pentru Deutsche Welle.
Trucuri ale
ambasadorului rus
Marele merit pentru
această tranzacție a revenit și buzunarului larg al ambasadorului rus de atunci
la Washington, Edward Stoeckel. El a condus negocierile în numele țarului rus,
dar a cumpărat și ziariști cu sute de mii de dolari, pentru a nu scrie
comentarii ironice sau negative pe această temă.
Există vreo dovadă pentru acest lucru? Joan Antonson explică:
"Am documente ce
arată că ambasadorul rus a cumpărat editori de ziare care, în consecință, au
publicat articole pozitive despre acest subiect. Se pare că în urma afacerii au
avut de câștigat și cativa deputați americani, dar până acum nu au fost găsite
documente care să demonstreze acest lucru".
Ambasadorul rus în SUA
s-a folosit de toate trucurile posibile și legaturile de care dispunea la acea
vreme. Rusia nu numai că nu voia să vândă, dar a fost forțată să facă această
tranzacție. Țarul a avut nevoie urgentă de bani, după înfrângerea suferită în
Războiul din Crimeea, în fața Imperiului Otoman și aliaților acestuia, Anglia
și Franța.
Drumurile către Alaska
erau dificile, iar pieile valoroase ale animalelor, care îi atrăgeau pe
negustorii rusi, deveniseră rarități. În plus, Rusia se temea că Anglia, care
domina mari teritorii din Canada, va privi cu jind către Alaska. Astfel, SUA au
fost nominalizate drept cumpărător.
La afacere se ajunge
foarte repede și după doar 6 luni de la semnarea contractului începe predarea
oficială a imensului teritoriu. Statele Unite devin o forță colonială, preluând
Alaska, cu toate bogățiile ei subterane și populația locală de indieni.
"În contractul
semnat în 1867, populația locală este descrisă ca fiind o masă de oameni
necivilizati. Totuși, se specifică că este vorba despre oameni care pretind
respectarea drepturilor proprii", spune istoricul Joan Antonson.
Indigenii ăși caută identitatea
Lupta pentru dreptate
continuă și astăzi. Moștenitorii popoarelor indigene din Alaska acuză politica
SUA și faptul că America a încercat să le distrugă identitatea culturală și
lingvistică.
Ethan Katiko, un colaborator
al Centrului pentru Păstrarea Culturii Indienilor afirma: "În general,
guvernul american a provocat pagube mult mai mari decât administrația rusească
de dinainte. La acea vreme, rușii au respectat dreptul la limbă și tradiții al
popoarelor locale.
Aveam tipografii,
școli în care învățau copiii noștri. Oamenii puteau să citească și să scrie în
limba maternă și, bineînțeles, în rusețte. Venind aici, în Alaska, guvernatorul
american a decretat că limba rusă nu este parte a civilizației, cu atât mai
puțin limbile noastre. Dânsul a susținut că pe acest teritoriu nu se va auzi
decât engleza".
În ciuda acestor
nemulțumiri, populația din Alaska sărbătorește în fiecare an "Ziua lui
William Stewart", secretarul de stat sub supravegherea căruia Senatul a
aprobat achiziționarea vastului teritoriu rusesc.
- 1879: A fost înființată Academia Română.
La 30 martie 1879 este
promulgată legea privind înfiinţarea Academiei Române. Societatea Academică
Română este declarată institut naţional cu denumirea de Academia Română, avînd
următoarele secţii:
Secţiunea literară (literatură, artă,
filologie şi filosofie);
Secţiunea istorică (istorie, geografie şi
ştiinţe sociale);
Secţiunea ştiinţifică (ştiinţele teoretice
şi aplicate).
- 1889: A fost înființată prima agenție de presă românească, Agenția Telegrafică a României (astăzi, Agenția Națională de Presă ROMPRES).
Agenţia Telegrafică a României (cunoscută astăzi sub numele de Agerpres) şi-a început activitatea. Pe data de 30 martie a expediat la Viena ”prima telegramă”, care era practic prima ştire de presă. Înființată la 27 martie, din iniţiativa ministrului de Externe de atunci, P.P. Carp, prima agenţie de presă ”românească, naţională şi autonomă”, s-a numit, de-a lungul vremii, Agenţia Telegrafică a României sau Agenţia Română, Agenţia Telegrafică Română „Orient-Radio” – RADOR, Agenţia Română de Presă – AGERPRES, Agenţia Naţională de Presă ROMPRES şi, din 2008, Agenţia Naţională de Presă AGERPRES.
- 1945: S-a născut Eric Clapton, virtuoz chitarist, vocalist și compozitor britanic.
Eric Patrick Clapton (n.
30 martie 1945, Ripley, Surrey), cunoscut și sub porecla Slowhand, este un
muzician, chitarist, cântăreț și compozitor englez de muzică blues, laureat al
premiilor Grammy.
Clapton este adesea
considerat a fi unul dintre muzicienii cei mai plini de succes ai secolelor al
XX-lea și al XXI-lea, având la activ consacrarea unică în lumea muzicii
rock'n'roll de a fi fost celebrat de trei ori în Rock and Roll Hall of Fame
(pentru The Yardbirds, Cream și pentru întreaga sa carieră solo).
Privit adesea atât de
către critici cât și de către suporterii săi ca unul dintre cei mai mari
chitariști ai tuturor timpurilor, Clapton s-a clasat pe locul al doilea pe
lista revistei muzicale Rolling Stone cunoscută ca Cei mai mari 100 chitariști
ai tuturor timpurilor (conform originalului, "100 Greatest Guitarists of
All Time"), respectiv al 53-lea pe lista Imortalilor (conform originalului
100 Greatest Artists of All Time).
Eric Clapton este mai mult decât un star rock, este un monstru sacru, o întruchipare vie a istoriei muzicii rock. Distins cu 11 premii Grammy, cu Premiul Emmy, în 2008, singurul artist nominalizat de trei ori în „Rock and Roll Hall of Fame", al patrulea în topul „celor mai buni 100 de chitarişti ai tuturor timpurilor", realizat de revista „Rolling Stones" şi pe locul 53 în „Lista Nemuritorilor: Cei mai mari 100 de artişti ai tuturor timpurilor". Se mândreşte cu 20 de discuri de platină şi 25 de discuri de aur. Faimos pentru reţinerea sa, într-o profesie marcată de lipsă de modestie, pentru strălucire şi zbucium, ne prezintă în volumul său, intitulat „Autobiografie", cronica remarcabilului său parcurs, atât personal, cât şi profesional. Cartea va fi lansată la Bookfest 2010.
Muzica supravieţuieşte
la fel ca Dumnezeu
„Autobiografia"
lui Clapton, unul dintre cele mai captivante volume de memorii ale timpului
nostru, lansat de editura RAO, în cadrul Târgului Internaţional de Carte, este
povestea plină de forţă a unui supravieţuitor, a unui om ajuns pe culmile
succesului după ce s-a luptat din greu cu propriii demoni.
Cine este de Eric
Clapton? „Ultimii zece ani au fost cei mai buni din viaţa mea. Au fost plini de
dragoste şi de un profund sentiment de satisfacţie, nu pentru ceea ce am
considerat că am realizat, ci mai degrabă datorită tuturor lucrurilor cu care
am fost binecuvântat. Am împlinit 62 de ani, nu mai sunt dependent de alcool de
20 de ani şi sunt mai ocupat decât oricând. Tocmai am terminat un turneu
mondial şi, deşi călătoriile pot fi uneori chinuitoare, îmi place acest ritm.
Sunt surd, dar refuz să port un aparat auditiv pentru că îmi place să ascult
sunetele naturale, deşi de abia le percep", scria Eric Clapton în 2007.
„Scena muzicală, aşa
cum arată în prezent, este puţin diferită de aceea cu care am crescut eu.
Procentajele sunt cam acelaşi - 95%, profit, 5%, valoare -, dar sistemele de
marketing şi distribuţie sunt în mijlocul unor imense schimbări şi, la sfârşitul
acestui deceniu, cred că niciuna dintre actualele case de discuri nu va mai fi
în business. Muzica îşi va găsi întotdeauna calea sa, cu sau fără afaceri,
politică, religie sau alte prostii care vin odată cu ea. Muzica supravieţuieşte
în orice condiţii şi, la fel ca Dumnezeu, este permanent prezentă",
mărturisea în albumul său. Abandonat la o vârstă fragedă de mama sa, este
crescut de bunici. Eric nu şi-a cunoscut niciodată tatăl şi până la vârsta de 9
ani a crezut că adevărata sa mamă îi era soră. Începe să studieze chitara la 15
ani: primul său grup se va numi „The Roosters". Devine un idol al
cluburilor din Marea Britanie, determinându-i pe fanii săi să inscripţioneze
pereţii metroului din Londra cu „Clapton este Dumnezeu".
Alături de trupa „Cream",
primul supergrup rock din lume, a devenit un star internaţional. Perioadele
petrecute alături de formaţiile „Blind Faith" (1969), cu care realizează
concerte de notorietate în Hyde Park, de duo-vocalul „Delaney and Bonnie",
iar împreună cu Leon Russel şi Stephen Stills, membri ai grupului
„Bramletts", realizează în 1970 primul album solo. Discul „Layla"
este una dintre marile realizări ale lui Clapton. În 1971 participă la
concertul organizat de George Harrison la Madison Square Garden din New York.
În timp ce colabora cu George Harrison s-a îndrăgostit de soţia acestuia, Patie
Boyd, o dragoste neîmpărtăşită care l-a aruncat în cea mai profundă disperare,
în autoizolare şi dependenţă de droguri. A cântat alături de renumiţii Jimmi
Hendrix şi Bob Dylan, cât şi de formaţiile Beatles şi Rolling Stones.
Cel mai bine vândut
album al său este „461 Ocean Boulevard", care includea hitul „I Shot the
Sherriff". A urmat Discul de Platină pentru albumul „Slowhand",
cunoscut pentru hitul „Wonderful Tonight", o melodie închinată lui Patie,
cu care a reuşit să se căsătorească la sfârşitul lui 1977. Din păcate, Eric a
înlocuit heroina cu alcoolul, devenind dependent, lucru care a dus la
distrugerea căsniciei. În 1980 s-a luptat cu alcoolismul pe care l-a învins,
dar tocmai în momentul în care părea că viaţa intră pe un făgaş normal, a
primit o lovitură teribilă: iubitul său fiu Connor, de 4 ani, a murit într-un
accident, căzut de la fereastră unui zgârie-nori din Manhattan. S-a refugiat în
muzică şi a compus, printre altele, sfâşietorul „Tears In Heaven". Clapton
comenta: „Alegerile greşite erau specialitatea mea şi, dacă apărea ceva onest
şi decent, fie mă făceam că nu văd, fie o luam la fugă în partea opusă".
Să mai amintim şi de
renumitele concerte din 1991, de la Royal Albert Hall. Scrie muzica filmului
„Rush" (1991), o pledoarie împotriva drogurilor, iar în 1992 este
nominalizat pentru 9 disticţii Grammy şi obţine şase dintre ele. Ajunge pe
locul I în „Billboard". În 1993 reformează „Cream", lansează un
remake de blues-uri în 1994, sub titlul „From The Cradle", pentru care
primeşte distincţia Grammy pentru Cel mai bun album tradiţional. În 1995
artistul primeşte ordinul Member of the British Empire. Este căsătorit cu Melia
McEnery şi tatăl a patru fete.
- 1946: S-a înființat Opera de Stat din Timișoara
Actul de întemeiere al
Operei Române din Timișoara a
fost decretul semnat de Regele Mihai I la 30 martie 1946.
Conducerea nou infiintatei institutii va fi
incredintata renumitei cantarete Aca de Barbu care a reusit in scurt timp cu
pricepere si devotament, sa formeze o echipa valoroasa de muzicieni.
Spectacolul inaugural
al Operei Romane din Timisoara a avut loc la 27 aprilie 1947 cu opera
"Aida" de G. Verdi. A fost un spectacol de neuitat, de inalta tinuta
artistica, un triumf al artei interpretative romanesti semnalat ca atare de
periodicele vremii. Pe scena, in fata publicului si a inaltei asistente,
(primul ministru de atunci Dr. Petru Groza), dar si prin megafoane, afara in
Piata Operei, directorul Aca de Brabu adresa miilor de auditori, urmatoarele
cuvinte:
Iata visul nostru
implinit !
Se deschid portile acestui asezamant de arta
lirica, pentru a raspandi ca un far luminos arta cantului si a muzicii -
citadela culturala intr-o provincie atat de infratita cu muzica si poezia. In
acest Banat, care prin traditiile lui este indreptatit a avea o opera proprie,
aici, in tara cantului unde de veacuri rasuna melodiile duioase ale doinei
romanesti..."
Structura
compartimentelor a fost urmatoarea: 45 de solisti vocali, 46 de instrumentisti,
60 de coristi, 19 balerini, 30 personal tehnic de scena, 8 corepetitori si 1
sufleur.
Clădirea Palatului
Culturii a fost începută în 1871, după planurile arhitecților vienezi Ferdinand
Fellner și Hermann Helmer, și a fost terminată în 1875. Reprezentațiile
inaugurale au avut loc la 22 septembrie 1875 (în limba maghiară) și la 25
septembrie 1875 (în limba germană).
Două incendii au
devastat de-a lungul timpului clădirea. Primul incendiu s-a produs în 1880, iar
clădirea a fost restaurată până în 1882 în stilul original, „Renaissance”. Al
doilea incendiu a avut loc în 1920 și în urma sa au rămas intacte doar aripile
laterale, fațada trebuind să fie refăcută. Arhitectul Duiliu Marcu, care avea
să construiască Palatul Victoria din București, a refăcut fațada și sala de
spectacole în stilul neobizantin caracteristic acelui timp.
În această clădire își
desfășoară activitatea patru instituții de artă: Opera Română, Teatrul Național
„Mihai Eminescu”, Teatrul German de Stat și Teatrul Maghiar "Csiky
Gergely".
- 1987: Tabloul Floarea Soarelui, pictat în 1888 de Vincent van Gogh, este vîndut de casa de licitaţii Sotheby’s din New York cu suma de 53,9 milioane de dolari.
Să aveți o zi frumoasă!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Dacă aveți sugestii referitoare la calendarul zilnic, nu ezitați să lăsați un comentariu prin care să vă exprimați părerile legate de tipul evenimentelor despre care ați dori să citiți pe blog.Mulțumesc!