Translate

sâmbătă, 31 martie 2018

31 Martie




Este a 90-a zi a anului. 
Au mai rămas 275 de zile până la sfârșitul anului.
Soarele răsare la 06 h 59 m și apune la 19 h 41 m. 
Lună Plină 15 h 37 m.





Citatul zilei

„Fii atent cum vorbești, cuvintele atrag faptele.” (Nichita Stănescu n. 31 martie 1933 - d. 13 decembrie 1983, poet, scriitor și eseist român, ales post-mortem membru al Academiei Române)


“Cogito ergo sum” Citiți în Ziarul Metropolis > http://www.ziarulmetropolis.ro/rene-descartes-avea-o-tumoare-benigna-in-zona-sinusurilor-faciale/

Luna Albastră

Ultima Lună albastră din 2018 va răsări sâmbătă, 31 martie şi este ultima astfel de Lună produsă până în noaptea de Halloween a anului 2020.
 
Numele de Lună albastră este dat celei de-a doua Luni pline care se produce într-o singură lună calendaristică, un fenomen ce are loc, în medie, la fiecare doi ani şi jumătate. Folosirea expresiei "Lună albastră" ca referinţă pentru acest eveniment astronomic a rezultat dintr-o eroare apărută în paginile publicaţiei Sky and Telescope din 1946. Expresia a făcut apoi ocolul lumii, cauzând o veritabilă fascinaţie în rândul publicului, iar numele ei a fost dat unui cocktail şi unui sortiment de bere foarte bine vândut în Statele Unite. Expresia din limba engleză "once in a blue Moon" descrie un eveniment extrem de rar.

"Luna albastră" denumire atribuită fenomenului dublu de Lună Plină ce are loc în cadrul aceleiaşi luni calendaristice, marchează sfârşitul lunii - 31 martie.

Potrivit acestui calcul, în 2018 "Luna albastră" s-a produs şi în prima lună a anului, respectiv pe 31 ianuarie şi 31 martie, potrivit moongiant.com.

Faza de Lună Plină de pe 31 martie 2018, se produce la 15 h 37 m, potrivit www.astro-urseanu.ro.
Expresia de "Lună albastră" a fost folosită, iniţial, potrivit www.timeanddate.com, pentru a defini a treia Lună Plină dintr-un sezon astronomic (care reprezintă trei luni dintr-un an cu patru anotimpuri), cu patru faze de Lună Plină. Potrivit acestui calcul "Lună albastră" am mai avut recent în 2013, în 2016 iar următoarea va avea loc pe 19 mai 2019.
Expresia "Lună albastră", care face referire la Luna Plină, care se produce de două ori în cadrul aceleiaşi luni calendaristice, a apărut într-un articol al astronomului James Hugh Pruett (1886-1955) publicat în revista americană "Sky and Telescope", în 1946, ca urmare a unui calcul greşit. O corecţie a fost tipărită la scurt timp. Dar greşeala făcută de astronom s-a răspândit în întreaga lume, din cauza definiţiei simple şi foarte uşor de înţeles. În prezent, denumirea de "Lună albastră", în această situaţie, este considerată ca fiind a doua definiţie a fenomenului (de Lună Plină), şi a continuat să fie folosită în ambele situaţii. Potrivit acestui calcul, în luna octombrie 2020 faza de Lună Plină se va produce de două ori şi vom avea fenomenul de "Luna albastră".
Majoritatea aşa-numitelor "Luni albastre" nu sunt, însă, cu nimic diferite de Lunile Pline obişnuite, având aceeaşi culoare în tonuri palide de gri şi alb.
Totuşi, Luna apare uneori învăluită într-un halou albastru, însă acest fenomen se produce doar atunci când în atmosfera terestră există cantităţi mari de fum şi de particule, precum cele care provin din erupţii vulcanice uriaşe.
Oamenii au putut vedea o "Lună albastră" în 1980, după erupţia vulcanului Mount St Helens din Washington (SUA), sau în 1982, după erupţia vulcanului El Chichón din Mexic, precum şi în 1991, după erupţia vulcanului Pinatubo din Filipine. Aceeaşi iluzie a "Lunii albastre" poate apărea şi după puternice incendii de pădure.
Conform NASA, pentru a vedea o Lună cu adevărat albastră este nevoie de erupţia puternică a unui vulcan pe Pământ. Spre exemplu, în 1883, oamenii vedeau Luna în nuanţe albastre în fiecare noapte după ce vulcanul indonezian Krakatau a erupt cu forţa unei bombe nucleare de 100 de megatone. Norii de cenuşă scuipaţi de vulcan au urcat până la limita superioară a atmosferei terestre, iar Luna a devenit albastră din cauza faptului că cenuşa vulcanică juca rolul unui filtru pentru cei care se uitau pe cer. Norul de cenuşă era format din particule cu diametrul de aproximativ un micron, dimensiune similară lungimii de undă a luminii roşii. Particulele cu această dimensiune blocau lumina roşie în timp ce permiteau trecerea luminii albastre. Astfel, norul de cenuşă aruncat în atmosferă de vulcanul Krakatau a funcţionat ca un filtru albastru iar Luna a devenit la rândul ei albastră.
Fiind un eveniment relativ rar, există diferite teorii şi cu privire la numirea "albastră" ("blue"). Una dintre aceste teorii susţine că termenul "blue" provine din cuvântul arhaic "belewe", care înseamnă "a trăda". Oamenii din vechime ar fi crezut că Luna, după care îşi coordonau activităţile agricole, îi trădează apărând plină în mod neaşteptat, în afara periodicităţii calendaristice obişnuite.
De-a lungul istoriei, au apărut şi numeroase superstiţii care însoţesc fenomenul.
(Sursa: Agerpres)



Sâmbătă Floriilor sau Sâmbăta lui Lazăr



Creștinii ortodocși din Români se pregătesc de Paști. Potrivit tradiției creștine, Duminica Floriilor este precedată de Sâmbăta lui Lazăr. În această zi, Iisus Hrisos îşi arată din nou minunile, înviindu-l pe Lazăr, la patru zile de la moarte. Învierea lui Lazăr este simbolul învierii viitoare a neamului omenesc. După această minune, mulţimile strânse la porţile cetăţii l-au întâmpinat cu flori şi l-au aclamat pe Mântuitor, la intrarea în Ierusalim.



Sâmbăta din ajunul Floriilor este cunoscută şi ca Moşii de Florii, când se fac pomeniri pentru sufletul rudelor decedate. Mai exact, tradiţia se spune că în Sămbăta lui Lazăr se fac plăcinte cu mere şi se dau de pomană, informează realitatea.net.



În multe localităţi, îndeosebi în Sudul ţării, în ajunul Floriilor, se respectă tradiţia “Cântecelor de Paşti”. În fiecare comunitate, în faţa lăcaşurilor de cult ortodoxe, se intonează cântece religioase care amintesc despre moartea şi învierea lui Lazăr, prietenul lui Iisus. Învierea lui Lazăr anticipează Învierea Mântuitorului Hristos.



În sâmbăta Floriilor, la casele gospodarilor colindă fetele din localitatea respectivă , purtând pe cap cunune cu flori de câmp. În colindele lor se povesteşte despre moartea nefericită şi despre înmormântarea unui tânăr pe nume Lazăr. Una dintre fete, care poartă numele de Lăzăriţa, se îmbracă în mireasă.



În cântec, Lăzăriţa deplâng drama lui Lazăr şi spune că acesta i-a cerut mamei să-i facă azima şi aceasta nu i-a îndeplinit dorinţa; atunci tânărul s-a dus cu oile la pădure, s-a suit pe o creangă să scuture frunze pentru oi, dar a început să bată vântul. Atunci creanga s-a rupt, iar el a căzut şi a murit. L-au găsit cele trei surori ale lui, l-au adus acasă, l-au scăldat în lapte dulce şi l-au înmormântat.

În Sâmbăta Floriilor copiii colindă la vecini şi la prieteni cu crenguţe de salcie sfinţite la biserică de preotul satului. În colindul lor se regăsesc urări de bine şi de sănătate. Cântecele copiilor povestesc din generaţie în generaţie despre Iisus, Cel care a fost primit cu slavă şi cu ramuri de măslin şi de finic în Ierusalim de mulţimile care, peste o săptămână, l-au răstignit.



Colindătorii sunt primiţi de gazde cu multă bucurie. În cinstea lor, gazdele îşi împodobesc casa cu salcie sfinţită, îşi exprimă optimismul, speră şi spun cu credinţă: “Vă aşteptăm şi la anul!”. Bătrânii satului respectă tradiţia şi colindătorii sunt răsplătiţi cu ouă albe, nefierte, pentru a fi vopsite de Sfântul Paşte.



Prin tradiţie, în Sâmbăta lui Lazăr, gospodinele plămădesc plăcinte şi să le dea de pomană vecinilor, rudelor şi tuturor musafirilor. Dacă femeile pregătesc plăcinte, fetele tinere plantează flori, fiind convinse că numai cele sădite acum vor avea multe ramuri înflorite.



În numeroase zone din ţară, fetele mai mici, îmbracate în rochii albe, împodobite cu flori de primăvară, merg cu colindul prin sat, spunând povestea sărmanului Lazăr care a murit foarte tânăr. Gospodarii le cinstesc cu ouă, pe care să le încondeieze în Joia Mare.



Evenimente de-a lungul timpului….



  • 1596: S-a născut René Descartes, filosof, matematician francez (d. 1650)


Filosoful și matematicianul  René Descartes este considerat talăl filosofiei moderne deoarece a definit un punct de început al existenței prin maxima „Gândesc, deci exist”.

René Descartes s-a născut la 31 martie 1596 în La Haye, Franța. Acesta era foarte educat, mai întâi  frecventează cursurile unui colegiu iezuit de la vârsta de 8 ani, apoi obține o diplomă de drept la vârsta de 22 de ani. Un profesor l-a îndrumat să urmeze un curs de  matematiciă aplicată și unul de logică pentru a înțelege lumea naturală. Aceaste cursuri l-au ajutat pe filosof să înțeleagă mai bine natura existenței umane și să formuleze faimoasa sa  observație: „Gândesc, deci exist”.

 Acesta s-a născut într-o familie cu trei copii, iar mama sa, Jeanne Brochard, a murit în primii ani de viață ai lui René. Tatăl  său, Joachim, membru al consiliului  în parlamentul provincial, și-a trimis copii sa locuiască împreună cu bunica maternă, unde au rămas chiar și după ce Joachim s-a recăsătorit câțiva ani mai târziu. Cu toate acestea Joachim era foarte preocupat de buna educație a copiilor săi, așa că îl trimite pe René la vârsta de 8 ani, la școala cu internat, Colegiul Iezuit al lui Henri al IV-lea din La Flèche, la câteva mile spre nord, pentru o perioadă de șapte ani.



Descartes era un bun elev, cu toate acestea se crede că ar fi putut fi bolnăvicios, din moment ce nu trebuia să se supună programului riguros al școlii și era lăsat, în schimb să se odihnească în pat până la jumătatea dimineții. Disciplinele pe care le studia, precum retorică, logică și „arte matematice” printre care erau incluse muzică și astronomie, dar și metafizică, filosofia naturală și etica, l-au înzestrat cu abilități pentru cariera sa de filosof. Așa, și-a petrecut următorii patru ani pentru a dobândi specializarea în drept la Universitatea din Poitiers. Unii istorici presupun că René ar fi avut o cădere nervoasă în acea perioadă.

Descartes a adăugat, pe lista sa de studii, teologia și medicina. Dar a renunțat la toate acestea „ încercând să caute cunoașterea ce nu poate fi găsită decât în sine. Cum de altfel și scria acesta mult mai târziu în lucrarea „Discurs asupra metodei motivației corecte și cautarea adevărului în științe” (Discourse on the Method of Rightly Conducting the Reason and Seeking Truth in the Sciences), publicată în anul 1637.


Așadar, acesta a călătorit, s-a înrolat în armată pentru o scurtă perioadă de timp, a văzut câteva bătălii și i-a fost prezentat unui savant și filosof olandez, Isaac Beeckman, care a devenit un foarte influent profesor. La un an după de a terminat cursurile de la  Poitiers, Descartes a avut o  serie de trei vise sau viziuni puternice care l-au determinat pe acesta să-și hotărască cursul studiilor pentru tot restul vieții. 

 Tatăl filosofiei moderne

Descartes este privit de mulți oameni ca fiind părintele filosofiei moderne din cauza ideilor sale foarte diferite fațp de curentul de la începutul secolului al VII-lea, care era bazat mai mult pe simțiri. În timp ce elementele filosofiei sale nu erau cu totul noi, abordarea sa  asupra acestora  era nouă. Descartes credea în înlăturarea tuturor  noțiunilor preconcepute și transmise din generație în generație. Trebuia să  o iei de la capăt, punând cap la cap lucrurile certe, care pentru el începeau cu propoziția „Eu exist”. Așa a apărut faimosul său citat: „Eu gândesc, deci exist”.

Din moment ce Descartes credea ca toate adevărurile sunt legate între ele, el a căutat să descopere sensul lumii printr-o abordare rațională, prin știință și matematică – în cateva aspecte fiind o extensie a abordării lui Sir Francis Bacon pe  care acesta a susținut-o cu câteva decenii mai devreme.Pe lângă „Discurs asupra Metodei” Descartes a publicat și lucrarea „ Meditații asupra filosofiei și principiilor filosofiei” printre alte tratate. 

Cu toate că studiile sale în filosofie au atras cel mai mult atenția  în secolul XX – în fiecare secol se punea accent pe diferite aspecte ale muncii sale – cercetările sale în fizică teoretică i-au făcut pe mulți savanți să  il considere, mai întâi, un matematician. El a inventat geometria carteziană care includea algebra; prin prisma legilor sale ale refracției, a dezvoltat o înțelegere empirică a curcubeielor; și  a propus o abordare naturalistică a formării sistemului solar. Cu  toate acestea, Descartes, deși era încrezător în ideile sale a simțit că trebuia să suprime multe dintre aceste teorii îngrijorat fiind de soarta lui Galileo care era urmărit îndeaproape de Inchiziției. Grijile sale nu erau nefondate deoarece Papa Alexandru al VII-lea a adăugat lucrările lui Descartes în Indexul Cărților Interzise.

Viața , moartea și moștenirea lui Descartes

Descartes nu s-a căsătorit niciodată, dar a avut o fiică, Francine, care s-a născut în Olanda în anul 1635. Acesta s-a mutat în Olanda în 1628 deoarece viața sa în Franța era prea zbuciumată pentru el și îi afecta concentrarea asupra muncii,  mama lui Francine fiind servitoare în casa în care acesta locuia. El plănuise ca fetița să studieze în Franța, aranjase deja pentru ea să locuiască cu rudele acestuia, dar  fetița a murit de febră la vârsta de 5 ani.  

Descartes a locuit în Olanda mai bine de 20 de ani, dar a decedat în Stockholm, Suedia la 11 februarie 1650. Se mutase acolo cu mai puțin de un an înainte, la cererea reginei Christina, pentru a-i fi meditator la filosofie. Starea precară pe care o avea încă de mic persista. El petrecea, deobicei, diminețile în pat, dar insistențele reginei de a avea lecții la 5 dimineața au dus la o criză de pneumonie din care nu și-a mai revenit niciodată. Avea 53 de ani.
Suedia este o țară protestantă, așa că Descartes, fiind catolic, a fost înmormântat într-un cimitir pentru bebelușii nebotezați. Mai târziu, rămășițele sale au fost duse la mânăstirea Saint-Germain-des-Prés, cea mai veche biserică din Paris. Rămățițele au fost mutate în timpul Revoluției Franceze și au fost aduse înapoi – cu toate că legendele urbane spun că doar inima sa este acolo, iar restul corpului este înmormântat în Panthéon.



Abordarea lui René Descartes de a combina matematica si logica împreună cu filosofia pentru a explica lumea fizică transformată în metafizică atunci când se confrunta cu întrebări  teologice;  l-a condus la contemplarea naturii existenței și a dualității minte-corp, identificând punctul de contact dintre corp și suflet în glanda pineală (epifiza). De asemenea, Descartes a definit ideea de dualism: materia întâlnind non-materia. Sistemul său filosofic a cauzat multe controverse. Din fericire, Descartes însuși a inventat scepticismul metodologic, sau  îndoiala carteziană, așadar,  făcându-ne pe toți filosofi.



  • 1889: A fost inaugurat Turnul Eiffel, cea mai înaltă clădire din lume la acea vreme (300,24m) și percepută de către o parte a populației Parisului ca o "rușine" care ar trebui să rămână doar 20 de ani.



Turnul Eiffel (din franceză: La tour Eiffel) este o construcție faimoasă pe schelet de oțel din Paris ce măsoară 324 m înălțime. Turnul a devenit simbolul Franței cel mai răspândit la nivel mondial. A fost conceput de către Émile Nouguier, Maurice Koechlin și Stephen Sauvestre, angajați la Eiffel și Co. Gustave Eiffel, inițial reticent cu privire la proiect, a devenit ulterior un mare susținător al său și a cumpărat brevetul. Turnul, care poartă numele său, este una dintre principalele destinații turistice ale Parisului și lumii, cu mai mult de 5,5 milioane de vizitatori anual. Turnul și-a primit cel de-al 200.000.000 vizitator la 28 noiembrie 2002.


Structura a fost construită între anii 1887-1889. Aceasta urma să servească drept arc de intrare la Expoziția Universală (1889), un târg mondial ce sărbătorea centenarul Revoluției franceze. A fost inaugurat la 31 martie 1889 și deschis pentru public la 6 mai. 300 de muncitori au unit 18.038 de piese de oțel, folosind două milioane jumătate de nituri. Luând în considerare standardele de siguranță din acel moment, este remarcabil faptul că un singur muncitor a murit la construcția turnului, și anume în timpul instalării lifturilor. Lifturile originale funcționau cu ajutorul unui sistem hidraulic, lifturile actuale sunt electrice.


Turnul are 300 m înălțime, excluzând antena din vârf, ce mai adaugă 20 de metri, și o greutate de peste 10.000 de tone. Când a fost construit era cea mai înaltă clădire din lume. Întreținerea turnului include utilizarea a 50 de tone de vopsea maro închis, la fiecare 7 ani. Depinzând de temperatura aerului, Turnul Eiffel își schimbă înălțimea cu câțiva centimetri datorită contracției și dilatării aliajului de metale.

Povestea construirii Turnului Eiffel

În 1889 s-a organizat la Paris „Expoziția Universală” pentru a marca un secol de la Revoluția din 1789. Autoritățile au lansat un concurs unde se propunea ridicarea unui turn cu bază pătrată în piața ”Câmpul lui Marte” și care să aibă calități speciale: să fie ușor de construit și ușor de demontat. Inginerii Maurice Koechlin și Émile Nouguier, angajați ai „Companiei de construcții Eiffel”, au trecut la treabă. În mai 1884, Koechlin, lucrând acasă, a schițat ”un mare pilon cu patru picioare care se unesc înspre vârf”. Gustave Eiffel nu a fost prea încântat inițial, dar a aprobat continuarea planificării și cei doi ingineri au apelat la Stephen Sauvestre, șeful departamentului de arhitectură al firmei care a adăugat celebrele arcuri decorative de la baza turnului, un pavilion de sticlă la primul etaj precum și alte elemente estetice minore.
Eiffel a cumpărat drepturile de autor asupra schiței și a prezentat-o la Expoziția Artelor decorative din toamna lui 1884 sub numele companiei. Pe 30 martie 1885 a prezentat-o și Societății Inginerilor Civili din Franța unde după ce a discutat problemele tehnice și a evidențiat utilitatea turnului, a terminat cu următoarele cuvinte: ”Acest turn nu reprezintă doar Revoluția franceză, nu doar măiestria ingineriei moderne, dar cea a secolului Industriei și Științei în care trăim, a cărei cale a fost pregătită de mișcarea intelectuală din secolul XVIII și de evenimentele din 1789”. Deși Expoziția se apropia cu pași repezi, autoritățile nu se grăbeau să desemneze un câștigător la concursul pentru ridicarea turnului. Abia după alegerile din 1886 lucrurile au început să se miște. S-a modificat pe ultima sută caietul de sarcini, inclusiv bugetul care a fost drastic redus, și din cele 107 de proiecte propuse, turnul lui Eiffel a fost selectat, deoarece era cel mai detaliat și era mai ușor de construit. Contractul a fost semnat pe 8 ianuarie 1887 și compania lui Eiffel a primit 1,5 milioane de franci – mai puțin de un sfert din cei 6,5 prevăzuți ințial- plus dreptul de exploatare comercială pe durata expoziției și pe următorii 20 de ani. După două decenii turnul trebuia demontat.
Nici nu începuse construirea și deja apăruseră controverse. Numeorase voci spuneau fie că nu este fezabil, fie că este prea urât. Toate nemulțumirile reflectau o dezbatere din Franța ce se petrecea de mult timp: relația dintre inginerie și arhitectură. S-a alcătuit ”Comitetul celor 300” (câte un membru pentru fiecare metru de turn) care era compus din artiști, arhitecți, ingineri, oameni de știință. Aceștia au trimis o scrisoare intitulată „Artiști împotriva Turnului Eiffel” către Ministrul lucrărilor publice și Comisiei Expoziției. Documentul a apărut în Le Temps pe 14 februarie 1887:
”Noi, scriitori, pictori, sculptori, arhitecți și devotați ai frumuseții sublime a Parisului, protestăm cu toată energia, cu toată indignarea în numele frumosului gust francez împotriva ridicării inutilului și monstuosului Turn Eiffel. Gândiți-vă pentru o clipă cum o claie de metal să domine Capitala precum un barbar și să umbrească Notre Dame, Luvrul, Domul Invalizilor, Arcul de Triumf. Pentru 20 de ani… vom vedea un detestabil șurub”.
Eiffel a răspuns: „Turnul meu va fi cel mai înalt edificiu ridicat de om. Până acum invidiam Egiptul că are cea mai înaltă clădire și deodată nu vrem ca Parisul să dețină acest record. Conform opiniei dumneavoastră piramidele ar trebui să fie considerate doar niște dealuri artificiale”. Unii dintre protestatari și-au schimbat părerea, dar alții nu. Scriitorul Guy de Maupassant se spune că lua prânzul în restaurantul turnului deoarece era singurul loc din Paris de unde nu se vedea ”detestabilul șurub”. Poetul Guillaume Apollinaire, s-a răzgândit însă și a scris în 1918 o caligramă naționalistă îndreptată împotriva Germaniei sub forma Turnului Eiffel.
Protestul era oricum tardiv. Lucrările începuseră pe 28 ianuarie 1887.
Pe 31 martie 1889, turnul a fost inaugurat.
În acea zi, la ora 13, Gustave Eiffel, însoțit de oficialități și de ziariști, a început să urce spre vârf. Deoarece lifturile nu erau funcționale, ascensinuea s-a făcut pe cele 1710 de trepte. Atmosfera era una de entuziasm. Constructorul se oprea frecvent pentru a-și lăuda ”copilul” și a explica diferite detalii de execuție. Cei mai mulți dintre vizitatori s-au oprit la primul nivel, dar câțiva, inclusiv inginerul Émile Nouguier, șeful de șantier Jean Compagnon, Președintele Consiliului Local și reporteri de la ”Le Figaro” și ”Le Monde Illustré”, au urcat până în final. La 14:35, Eiffel a ridicat în vârf un mare drapel în acompaniamentul a 25 de salve de pușcă trase de la primul nivel. Turnul nu era finalizat. Trebuiau instalate lifturile plus alte acomodări pentru vizitatori. Publicul nu a avut acces decât pe 15 mai, la nouă zile de la deschiderea oficială a Expoziției. Succesul a fost instant. Până pe 26 mai când au intrat în funcțiune lifturile, aproape 30.000 de oameni urcaseră până în vârf. Biletele costau 2 franci până la primul nivel, 3 la al doilea și 5 până în vârf. Duminca erau la jumătate de preț. Până la finalul Expoziției, pe 31 octombrie 1889, fusese vizitat de 1.896.987 de oameni,
După lăsarea nopții, edificiul era luminat de sute de lămpi cu gaz, iar vârful se transforma într-un far ce ilumina în roșu, alb și albastru. Alte două faruri mobile iluminau diferite clădiri ale Expoziției. Zilnic orele deschidere și de închidere ale turnului erau anunțate de un tun aflat în turn. La etajul doi ”Le Figaro” avea un birou și o mică tipografie, unde a fost scoasă o ediție specială ”Le Figaro de la Tour”. Lângă, se afla, așa acum îi stă bine Franței, o patiserie. La ultimul etaj era un oficiu poștal de unde turiștii puteau trimite scrisori și vederi ce aminteau de vizită. Coli de hârtie erau puse zilnic pe ”pereții” turnului unde vizitatorii își puteau lăsa impresiile. Gustave Eiffel nota că o parte dintre ele erau ”vraiment curieuses” (cu adevărat curioase). Unul dintre primii care au văzut turnul a Thomas Edison. Eiffel l-a invitat în apartamentul său din vârf, unde invetatorul american i-a prezentat fonograful. Edison a semnat și în cartea de oaspeți: „Domnului Eiffel, bravul inginer al unei clădiri atât de mari, simbol al științei moderne, care are cel mai mare respect din partea mea, și cu siguranță și din partea întregii planete”.

Cel puțin la începuturile sale, publicul a întâmpinat cu multă reticență această construcție, considerând-o inestetică. Astăzi însă este considerat drept simbolul orașului și una dintre cele mai frapante piese de artă arhitecturală din lume. Unul dintre clișeele hollywoodiene este priveliștea de la o fereastră pariziană, care întotdeauna include Turnul Eiffel.

La început, Eiffel a primit permisiunea de a lăsa monumentul în viață timp de 20 de ani, dar ținând cont că oferea o serie de beneficii în domeniul comunicațiilor, s-a renunțat la demontarea sa.

Turnul are 3 nivele: accesul publicului la primul și al doilea nivel se poate face atât pe scări, cât și cu liftul, în schimb accesul la ultimul nivel se face exclusiv cu liftul.



Clădirea, unde lucrează 500 de persoane (250 de salariați direcți ai SETE și 250 ai diferiților concesionari ai monumentului), este deschisă publicului pe tot parcursul anului. Turnul Eiffel este înscris ca monument istoric din 24 iunie 1964 și face parte din patrimoniul mondial UNESCO din 1991, împreună cu alte monumente pariziene.




  • 1933: S-a născut Nichita Stănescu, poet român (d. 1983)



La 31 martie 1933 la Ploieşti, judeţul Prahova, România, se naşte Nichita Hristea Stănescu (nume literar Nichita Stănescu), poet, scriitor şi eseist român, membru post-mortem al Academiei Române.

Considerat atît de critica literară cît şi de publicul larg drept unul dintre cei mai de seamă scriitori pe care i-a avut limba română, pe care el însuşi o denumea “Dumnezeiesc de frumoasă”, Nichita Stănescu aparţine temporal, structural şi formal, poeziei moderniste sau neo-modernismului românesc din anii 1960-1970. Ca orice mare scriitor, însă, Nichita Stănescu nu se aseamănă decît cu el însuşi, fiind considerat de unii critici literari, precum Alexandru Condeescu şi Eugen Simion, un poet de o amplitudine, profunzime şi intensitate remarcabile, făcînd parte din categoria foarte rară a inventatorilor lingvistici şi poetici.

A fost laureat al Premiului Herder, iar în 1980 a fost nominalizat la Premiul Nobel pentru Literatură: "O viziune a sentimentelor", "Necuvintele", "Epica magna" (n. 31 martie 1933).


  • 1938: Carol al II-lea a desființat toate partidele politice și a instituit Consiliul de Coroană ca organ de stat cu caracter permanent, alcătuit din membri "consilieri regali" numiți de rege, cu rang de miniștri de stat.



Consiliul de Coroană a fost o structură politică cu caracter consultativ care funcționa pe lângă regele României și care era compusă din membri selectați de acesta, de regulă, dintre foștii prim-miniștri și șefii partidelor politice importante, la care se adăugau membrii Guvernului. Rolul Consiliului de Coroană era de a discuta decizii majore cu privire la politica României și la dinastie. Existența Consiliului de Coroană a avut în majoritatea timpului un caracter informal, el fiind instituționalizat abia printr-un Decret-lege din 30 martie 1938.

*** 
 

Autoportret

Eu nu sunt altceva decât
o pată de sânge
care vorbeşte.

Nichita Stănescu


Să aveți o zi frumoasă!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Dacă aveți sugestii referitoare la calendarul zilnic, nu ezitați să lăsați un comentariu prin care să vă exprimați părerile legate de tipul evenimentelor despre care ați dori să citiți pe blog.Mulțumesc!

Ziua adevărului – 7 iulie

Imaginează-ți o lume în care nimeni nu minte, spune ceva înșelător sau face ceva necinstit. Ziua spunerii adevărului își propune să obțin...