Este a 90-a zi a anului.
Au mai rămas 275 de zile până la sfârșitul anului.
Soarele răsare la 06 h 59 m și apune la 19 h 41 m.
Lună Plină 15 h 37 m.
Citatul zilei
„Fii atent cum vorbești, cuvintele atrag faptele.” (Nichita Stănescu n. 31 martie 1933 - d. 13 decembrie 1983, poet, scriitor și eseist român, ales post-mortem
membru al Academiei Române)
“Cogito
ergo sum” Citiți în Ziarul Metropolis >
http://www.ziarulmetropolis.ro/rene-descartes-avea-o-tumoare-benigna-in-zona-sinusurilor-faciale/
Luna Albastră
Ultima Lună albastră
din 2018 va răsări sâmbătă, 31 martie şi este ultima astfel de Lună produsă
până în noaptea de Halloween a anului 2020.
Numele de Lună albastră este dat celei de-a doua
Luni pline care se produce într-o singură lună calendaristică, un fenomen ce
are loc, în medie, la fiecare doi ani şi jumătate. Folosirea expresiei
"Lună albastră" ca referinţă pentru acest eveniment astronomic a
rezultat dintr-o eroare apărută în paginile publicaţiei Sky and Telescope din
1946. Expresia a făcut apoi ocolul lumii, cauzând o veritabilă fascinaţie în
rândul publicului, iar numele ei a fost dat unui cocktail şi unui sortiment de
bere foarte bine vândut în Statele Unite. Expresia din limba engleză "once
in a blue Moon" descrie un eveniment extrem de rar.
"Luna
albastră" denumire atribuită fenomenului dublu de Lună Plină ce are loc în
cadrul aceleiaşi luni calendaristice, marchează sfârşitul lunii - 31 martie.
Potrivit acestui
calcul, în 2018 "Luna albastră" s-a produs şi în prima lună a anului,
respectiv pe 31 ianuarie şi 31 martie, potrivit moongiant.com.
Faza de Lună Plină de
pe 31 martie 2018, se produce la 15 h 37 m, potrivit www.astro-urseanu.ro.
Expresia de "Lună
albastră" a fost folosită, iniţial, potrivit www.timeanddate.com, pentru a
defini a treia Lună Plină dintr-un sezon astronomic (care reprezintă trei luni
dintr-un an cu patru anotimpuri), cu patru faze de Lună Plină. Potrivit acestui
calcul "Lună albastră" am mai avut recent în 2013, în 2016 iar
următoarea va avea loc pe 19 mai 2019.
Expresia "Lună
albastră", care face referire la Luna Plină, care se produce de două ori
în cadrul aceleiaşi luni calendaristice, a apărut într-un articol al astronomului
James Hugh Pruett (1886-1955) publicat în revista americană "Sky and
Telescope", în 1946, ca urmare a unui calcul greşit. O corecţie a fost
tipărită la scurt timp. Dar greşeala făcută de astronom s-a răspândit în
întreaga lume, din cauza definiţiei simple şi foarte uşor de înţeles. În
prezent, denumirea de "Lună albastră", în această situaţie, este
considerată ca fiind a doua definiţie a fenomenului (de Lună Plină), şi a
continuat să fie folosită în ambele situaţii. Potrivit acestui calcul, în luna
octombrie 2020 faza de Lună Plină se va produce de două ori şi vom avea
fenomenul de "Luna albastră".
Majoritatea
aşa-numitelor "Luni albastre" nu sunt, însă, cu nimic diferite de
Lunile Pline obişnuite, având aceeaşi culoare în tonuri palide de gri şi alb.
Totuşi, Luna apare
uneori învăluită într-un halou albastru, însă acest fenomen se produce doar
atunci când în atmosfera terestră există cantităţi mari de fum şi de particule,
precum cele care provin din erupţii vulcanice uriaşe.
Oamenii au putut vedea
o "Lună albastră" în 1980, după erupţia vulcanului Mount St Helens
din Washington (SUA), sau în 1982, după erupţia vulcanului El Chichón din
Mexic, precum şi în 1991, după erupţia vulcanului Pinatubo din Filipine.
Aceeaşi iluzie a "Lunii albastre" poate apărea şi după puternice
incendii de pădure.
Conform NASA, pentru a
vedea o Lună cu adevărat albastră este nevoie de erupţia puternică a unui
vulcan pe Pământ. Spre exemplu, în 1883, oamenii vedeau Luna în nuanţe albastre
în fiecare noapte după ce vulcanul indonezian Krakatau a erupt cu forţa unei
bombe nucleare de 100 de megatone. Norii de cenuşă scuipaţi de vulcan au urcat
până la limita superioară a atmosferei terestre, iar Luna a devenit albastră
din cauza faptului că cenuşa vulcanică juca rolul unui filtru pentru cei care
se uitau pe cer. Norul de cenuşă era format din particule cu diametrul de
aproximativ un micron, dimensiune similară lungimii de undă a luminii roşii.
Particulele cu această dimensiune blocau lumina roşie în timp ce permiteau
trecerea luminii albastre. Astfel, norul de cenuşă aruncat în atmosferă de
vulcanul Krakatau a funcţionat ca un filtru albastru iar Luna a devenit la
rândul ei albastră.
Fiind un eveniment
relativ rar, există diferite teorii şi cu privire la numirea
"albastră" ("blue"). Una dintre aceste teorii susţine că
termenul "blue" provine din cuvântul arhaic "belewe", care
înseamnă "a trăda". Oamenii din vechime ar fi crezut că Luna, după
care îşi coordonau activităţile agricole, îi trădează apărând plină în mod
neaşteptat, în afara periodicităţii calendaristice obişnuite.
De-a lungul istoriei,
au apărut şi numeroase superstiţii care însoţesc fenomenul.
(Sursa: Agerpres)
Sâmbătă Floriilor sau
Sâmbăta lui Lazăr
Creștinii ortodocși din
Români se pregătesc de Paști. Potrivit tradiției creștine, Duminica Floriilor
este precedată de Sâmbăta lui Lazăr. În această zi, Iisus Hrisos îşi arată din
nou minunile, înviindu-l pe Lazăr, la patru zile de la moarte. Învierea lui
Lazăr este simbolul învierii viitoare a neamului omenesc. După această minune,
mulţimile strânse la porţile cetăţii l-au întâmpinat cu flori şi l-au aclamat
pe Mântuitor, la intrarea în Ierusalim.
Sâmbăta din ajunul
Floriilor este cunoscută şi ca Moşii de Florii, când se fac pomeniri pentru
sufletul rudelor decedate. Mai exact, tradiţia se spune că în Sămbăta lui Lazăr
se fac plăcinte cu mere şi se dau de pomană, informează realitatea.net.
În multe localităţi,
îndeosebi în Sudul ţării, în ajunul Floriilor, se respectă tradiţia “Cântecelor
de Paşti”. În fiecare comunitate, în faţa lăcaşurilor de cult ortodoxe, se
intonează cântece religioase care amintesc despre moartea şi învierea lui
Lazăr, prietenul lui Iisus. Învierea lui Lazăr anticipează Învierea Mântuitorului
Hristos.
În sâmbăta Floriilor,
la casele gospodarilor colindă fetele din localitatea respectivă , purtând pe
cap cunune cu flori de câmp. În colindele lor se povesteşte despre moartea
nefericită şi despre înmormântarea unui tânăr pe nume Lazăr. Una dintre fete,
care poartă numele de Lăzăriţa, se îmbracă în mireasă.
În cântec, Lăzăriţa
deplâng drama lui Lazăr şi spune că acesta i-a cerut mamei să-i facă azima şi
aceasta nu i-a îndeplinit dorinţa; atunci tânărul s-a dus cu oile la pădure,
s-a suit pe o creangă să scuture frunze pentru oi, dar a început să bată
vântul. Atunci creanga s-a rupt, iar el a căzut şi a murit. L-au găsit cele
trei surori ale lui, l-au adus acasă, l-au scăldat în lapte dulce şi l-au
înmormântat.
În Sâmbăta Floriilor
copiii colindă la vecini şi la prieteni cu crenguţe de salcie sfinţite la
biserică de preotul satului. În colindul lor se regăsesc urări de bine şi de
sănătate. Cântecele copiilor povestesc din generaţie în generaţie despre Iisus,
Cel care a fost primit cu slavă şi cu ramuri de măslin şi de finic în Ierusalim
de mulţimile care, peste o săptămână, l-au răstignit.
Colindătorii sunt
primiţi de gazde cu multă bucurie. În cinstea lor, gazdele îşi împodobesc casa
cu salcie sfinţită, îşi exprimă optimismul, speră şi spun cu credinţă: “Vă
aşteptăm şi la anul!”. Bătrânii satului respectă tradiţia şi colindătorii sunt
răsplătiţi cu ouă albe, nefierte, pentru a fi vopsite de Sfântul Paşte.
Prin tradiţie, în
Sâmbăta lui Lazăr, gospodinele plămădesc plăcinte şi să le dea de pomană
vecinilor, rudelor şi tuturor musafirilor. Dacă femeile pregătesc plăcinte,
fetele tinere plantează flori, fiind convinse că numai cele sădite acum vor
avea multe ramuri înflorite.
În numeroase zone din
ţară, fetele mai mici, îmbracate în rochii albe, împodobite cu flori de
primăvară, merg cu colindul prin sat, spunând povestea sărmanului Lazăr care a
murit foarte tânăr. Gospodarii le cinstesc cu ouă, pe care să le încondeieze în
Joia Mare.
Evenimente de-a lungul timpului….
- 1596: S-a născut René Descartes, filosof, matematician francez (d. 1650)
Filosoful și matematicianul
René Descartes este considerat talăl filosofiei moderne deoarece a
definit un punct de început al existenței prin maxima „Gândesc, deci exist”.
René Descartes s-a născut la 31 martie 1596 în La Haye,
Franța. Acesta era foarte educat, mai întâi
frecventează cursurile unui colegiu iezuit de la vârsta de 8 ani, apoi
obține o diplomă de drept la vârsta de 22 de ani. Un profesor l-a îndrumat să
urmeze un curs de matematiciă aplicată
și unul de logică pentru a înțelege lumea naturală. Aceaste cursuri l-au ajutat
pe filosof să înțeleagă mai bine natura existenței umane și să formuleze
faimoasa sa observație: „Gândesc, deci
exist”.
Acesta s-a născut
într-o familie cu trei copii, iar mama sa, Jeanne Brochard, a murit în primii
ani de viață ai lui René. Tatăl său, Joachim,
membru al consiliului în parlamentul
provincial, și-a trimis copii sa locuiască împreună cu bunica maternă, unde au
rămas chiar și după ce Joachim s-a recăsătorit câțiva ani mai târziu. Cu toate
acestea Joachim era foarte preocupat de buna educație a copiilor săi, așa că îl
trimite pe René la vârsta de 8 ani, la școala cu internat, Colegiul Iezuit al
lui Henri al IV-lea din La Flèche, la câteva mile spre nord, pentru o perioadă
de șapte ani.
Descartes era un bun elev, cu toate acestea se crede că ar
fi putut fi bolnăvicios, din moment ce nu trebuia să se supună programului
riguros al școlii și era lăsat, în schimb să se odihnească în pat până la
jumătatea dimineții. Disciplinele pe care le studia, precum retorică, logică și
„arte matematice” printre care erau incluse muzică și astronomie, dar și
metafizică, filosofia naturală și etica, l-au înzestrat cu abilități pentru
cariera sa de filosof. Așa, și-a petrecut următorii patru ani pentru a dobândi
specializarea în drept la Universitatea din Poitiers. Unii istorici presupun că
René ar fi avut o cădere nervoasă în acea perioadă.
Descartes a adăugat, pe lista sa de studii, teologia și
medicina. Dar a renunțat la toate acestea „ încercând să caute cunoașterea ce
nu poate fi găsită decât în sine. Cum de altfel și scria acesta mult mai târziu
în lucrarea „Discurs asupra metodei motivației corecte și cautarea adevărului
în științe” (Discourse on the Method of Rightly Conducting the Reason and
Seeking Truth in the Sciences), publicată în anul 1637.
Așadar, acesta a călătorit, s-a înrolat în armată pentru o
scurtă perioadă de timp, a văzut câteva bătălii și i-a fost prezentat unui
savant și filosof olandez, Isaac Beeckman, care a devenit un foarte influent
profesor. La un an după de a terminat cursurile de la Poitiers, Descartes a avut o serie de trei vise sau viziuni puternice care
l-au determinat pe acesta să-și hotărască cursul studiilor pentru tot restul
vieții.
Tatăl filosofiei
moderne
Descartes este privit de mulți oameni ca fiind părintele
filosofiei moderne din cauza ideilor sale foarte diferite fațp de curentul de
la începutul secolului al VII-lea, care era bazat mai mult pe simțiri. În timp
ce elementele filosofiei sale nu erau cu totul noi, abordarea sa asupra acestora era nouă. Descartes credea în înlăturarea
tuturor noțiunilor preconcepute și
transmise din generație în generație. Trebuia să o iei de la capăt, punând cap la cap
lucrurile certe, care pentru el începeau cu propoziția „Eu exist”. Așa a apărut
faimosul său citat: „Eu gândesc, deci exist”.
Din moment ce Descartes credea ca toate adevărurile sunt
legate între ele, el a căutat să descopere sensul lumii printr-o abordare
rațională, prin știință și matematică – în cateva aspecte fiind o extensie a
abordării lui Sir Francis Bacon pe care
acesta a susținut-o cu câteva decenii mai devreme.Pe lângă „Discurs asupra
Metodei” Descartes a publicat și lucrarea „ Meditații asupra filosofiei și
principiilor filosofiei” printre alte tratate.
Cu toate că studiile sale în filosofie au atras cel mai mult
atenția în secolul XX – în fiecare secol
se punea accent pe diferite aspecte ale muncii sale – cercetările sale în
fizică teoretică i-au făcut pe mulți savanți să
il considere, mai întâi, un matematician. El a inventat geometria
carteziană care includea algebra; prin prisma legilor sale ale refracției, a
dezvoltat o înțelegere empirică a curcubeielor; și a propus o abordare naturalistică a formării
sistemului solar. Cu toate acestea,
Descartes, deși era încrezător în ideile sale a simțit că trebuia să suprime
multe dintre aceste teorii îngrijorat fiind de soarta lui Galileo care era
urmărit îndeaproape de Inchiziției. Grijile sale nu erau nefondate deoarece
Papa Alexandru al VII-lea a adăugat lucrările lui Descartes în Indexul Cărților
Interzise.
Viața , moartea și moștenirea lui Descartes
Descartes nu s-a căsătorit niciodată, dar a avut o fiică,
Francine, care s-a născut în Olanda în anul 1635. Acesta s-a mutat în Olanda în
1628 deoarece viața sa în Franța era prea zbuciumată pentru el și îi afecta concentrarea
asupra muncii, mama lui Francine fiind
servitoare în casa în care acesta locuia. El plănuise ca fetița să studieze în
Franța, aranjase deja pentru ea să locuiască cu rudele acestuia, dar fetița a murit de febră la vârsta de 5
ani.
Descartes a locuit în Olanda mai bine de 20 de ani, dar a
decedat în Stockholm, Suedia la 11 februarie 1650. Se mutase acolo cu mai puțin
de un an înainte, la cererea reginei Christina, pentru a-i fi meditator la
filosofie. Starea precară pe care o avea încă de mic persista. El petrecea,
deobicei, diminețile în pat, dar insistențele reginei de a avea lecții la 5
dimineața au dus la o criză de pneumonie din care nu și-a mai revenit
niciodată. Avea 53 de ani.
Suedia este o țară protestantă, așa că Descartes, fiind catolic, a fost înmormântat într-un cimitir pentru bebelușii nebotezați. Mai târziu, rămășițele sale au fost duse la mânăstirea Saint-Germain-des-Prés, cea mai veche biserică din Paris. Rămățițele au fost mutate în timpul Revoluției Franceze și au fost aduse înapoi – cu toate că legendele urbane spun că doar inima sa este acolo, iar restul corpului este înmormântat în Panthéon.
Suedia este o țară protestantă, așa că Descartes, fiind catolic, a fost înmormântat într-un cimitir pentru bebelușii nebotezați. Mai târziu, rămășițele sale au fost duse la mânăstirea Saint-Germain-des-Prés, cea mai veche biserică din Paris. Rămățițele au fost mutate în timpul Revoluției Franceze și au fost aduse înapoi – cu toate că legendele urbane spun că doar inima sa este acolo, iar restul corpului este înmormântat în Panthéon.
Abordarea lui René Descartes de a combina matematica si
logica împreună cu filosofia pentru a explica lumea fizică transformată în metafizică
atunci când se confrunta cu întrebări
teologice; l-a condus la
contemplarea naturii existenței și a dualității minte-corp, identificând
punctul de contact dintre corp și suflet în glanda pineală (epifiza). De
asemenea, Descartes a definit ideea de dualism: materia întâlnind non-materia.
Sistemul său filosofic a cauzat multe controverse. Din fericire, Descartes
însuși a inventat scepticismul metodologic, sau
îndoiala carteziană, așadar,
făcându-ne pe toți filosofi.
- 1889: A fost inaugurat Turnul Eiffel, cea mai înaltă clădire din lume la acea vreme (300,24m) și percepută de către o parte a populației Parisului ca o "rușine" care ar trebui să rămână doar 20 de ani.
Turnul Eiffel (din franceză: La tour Eiffel) este o
construcție faimoasă pe schelet de oțel din Paris ce măsoară 324 m înălțime.
Turnul a devenit simbolul Franței cel mai răspândit la nivel mondial. A fost
conceput de către Émile Nouguier, Maurice Koechlin și Stephen Sauvestre,
angajați la Eiffel și Co. Gustave Eiffel, inițial reticent cu privire la
proiect, a devenit ulterior un mare susținător al său și a cumpărat brevetul.
Turnul, care poartă numele său, este una dintre principalele destinații
turistice ale Parisului și lumii, cu mai mult de 5,5 milioane de vizitatori
anual. Turnul și-a primit cel de-al 200.000.000 vizitator la 28 noiembrie 2002.
Structura a fost construită între anii 1887-1889. Aceasta
urma să servească drept arc de intrare la Expoziția Universală (1889), un târg
mondial ce sărbătorea centenarul Revoluției franceze. A fost inaugurat la 31
martie 1889 și deschis pentru public la 6 mai. 300 de muncitori au unit 18.038
de piese de oțel, folosind două milioane jumătate de nituri. Luând în
considerare standardele de siguranță din acel moment, este remarcabil faptul că
un singur muncitor a murit la construcția turnului, și anume în timpul
instalării lifturilor. Lifturile originale funcționau cu ajutorul unui sistem
hidraulic, lifturile actuale sunt electrice.
Turnul are 300 m înălțime, excluzând antena din vârf, ce mai
adaugă 20 de metri, și o greutate de peste 10.000 de tone. Când a fost
construit era cea mai înaltă clădire din lume. Întreținerea turnului include
utilizarea a 50 de tone de vopsea maro închis, la fiecare 7 ani. Depinzând de
temperatura aerului, Turnul Eiffel își schimbă înălțimea cu câțiva centimetri
datorită contracției și dilatării aliajului de metale.
Eiffel a cumpărat drepturile de autor asupra schiței și a prezentat-o la Expoziția Artelor decorative din toamna lui 1884 sub numele companiei. Pe 30 martie 1885 a prezentat-o și Societății Inginerilor Civili din Franța unde după ce a discutat problemele tehnice și a evidențiat utilitatea turnului, a terminat cu următoarele cuvinte: ”Acest turn nu reprezintă doar Revoluția franceză, nu doar măiestria ingineriei moderne, dar cea a secolului Industriei și Științei în care trăim, a cărei cale a fost pregătită de mișcarea intelectuală din secolul XVIII și de evenimentele din 1789”. Deși Expoziția se apropia cu pași repezi, autoritățile nu se grăbeau să desemneze un câștigător la concursul pentru ridicarea turnului. Abia după alegerile din 1886 lucrurile au început să se miște. S-a modificat pe ultima sută caietul de sarcini, inclusiv bugetul care a fost drastic redus, și din cele 107 de proiecte propuse, turnul lui Eiffel a fost selectat, deoarece era cel mai detaliat și era mai ușor de construit. Contractul a fost semnat pe 8 ianuarie 1887 și compania lui Eiffel a primit 1,5 milioane de franci – mai puțin de un sfert din cei 6,5 prevăzuți ințial- plus dreptul de exploatare comercială pe durata expoziției și pe următorii 20 de ani. După două decenii turnul trebuia demontat.
Nici nu începuse construirea și deja apăruseră controverse. Numeorase voci spuneau fie că nu este fezabil, fie că este prea urât. Toate nemulțumirile reflectau o dezbatere din Franța ce se petrecea de mult timp: relația dintre inginerie și arhitectură. S-a alcătuit ”Comitetul celor 300” (câte un membru pentru fiecare metru de turn) care era compus din artiști, arhitecți, ingineri, oameni de știință. Aceștia au trimis o scrisoare intitulată „Artiști împotriva Turnului Eiffel” către Ministrul lucrărilor publice și Comisiei Expoziției. Documentul a apărut în Le Temps pe 14 februarie 1887:
”Noi, scriitori, pictori, sculptori, arhitecți și devotați ai frumuseții sublime a Parisului, protestăm cu toată energia, cu toată indignarea în numele frumosului gust francez împotriva ridicării inutilului și monstuosului Turn Eiffel. Gândiți-vă pentru o clipă cum o claie de metal să domine Capitala precum un barbar și să umbrească Notre Dame, Luvrul, Domul Invalizilor, Arcul de Triumf. Pentru 20 de ani… vom vedea un detestabil șurub”.
Eiffel a răspuns: „Turnul meu va fi cel mai înalt edificiu ridicat de om. Până acum invidiam Egiptul că are cea mai înaltă clădire și deodată nu vrem ca Parisul să dețină acest record. Conform opiniei dumneavoastră piramidele ar trebui să fie considerate doar niște dealuri artificiale”. Unii dintre protestatari și-au schimbat părerea, dar alții nu. Scriitorul Guy de Maupassant se spune că lua prânzul în restaurantul turnului deoarece era singurul loc din Paris de unde nu se vedea ”detestabilul șurub”. Poetul Guillaume Apollinaire, s-a răzgândit însă și a scris în 1918 o caligramă naționalistă îndreptată împotriva Germaniei sub forma Turnului Eiffel.
Protestul era oricum tardiv. Lucrările începuseră pe 28 ianuarie 1887.
Pe 31 martie 1889, turnul a fost inaugurat.
În acea zi, la ora 13, Gustave Eiffel, însoțit de oficialități și de ziariști, a început să urce spre vârf. Deoarece lifturile nu erau funcționale, ascensinuea s-a făcut pe cele 1710 de trepte. Atmosfera era una de entuziasm. Constructorul se oprea frecvent pentru a-și lăuda ”copilul” și a explica diferite detalii de execuție. Cei mai mulți dintre vizitatori s-au oprit la primul nivel, dar câțiva, inclusiv inginerul Émile Nouguier, șeful de șantier Jean Compagnon, Președintele Consiliului Local și reporteri de la ”Le Figaro” și ”Le Monde Illustré”, au urcat până în final. La 14:35, Eiffel a ridicat în vârf un mare drapel în acompaniamentul a 25 de salve de pușcă trase de la primul nivel. Turnul nu era finalizat. Trebuiau instalate lifturile plus alte acomodări pentru vizitatori. Publicul nu a avut acces decât pe 15 mai, la nouă zile de la deschiderea oficială a Expoziției. Succesul a fost instant. Până pe 26 mai când au intrat în funcțiune lifturile, aproape 30.000 de oameni urcaseră până în vârf. Biletele costau 2 franci până la primul nivel, 3 la al doilea și 5 până în vârf. Duminca erau la jumătate de preț. Până la finalul Expoziției, pe 31 octombrie 1889, fusese vizitat de 1.896.987 de oameni,
După lăsarea nopții, edificiul era luminat de sute de lămpi cu gaz, iar vârful se transforma într-un far ce ilumina în roșu, alb și albastru. Alte două faruri mobile iluminau diferite clădiri ale Expoziției. Zilnic orele deschidere și de închidere ale turnului erau anunțate de un tun aflat în turn. La etajul doi ”Le Figaro” avea un birou și o mică tipografie, unde a fost scoasă o ediție specială ”Le Figaro de la Tour”. Lângă, se afla, așa acum îi stă bine Franței, o patiserie. La ultimul etaj era un oficiu poștal de unde turiștii puteau trimite scrisori și vederi ce aminteau de vizită. Coli de hârtie erau puse zilnic pe ”pereții” turnului unde vizitatorii își puteau lăsa impresiile. Gustave Eiffel nota că o parte dintre ele erau ”vraiment curieuses” (cu adevărat curioase). Unul dintre primii care au văzut turnul a Thomas Edison. Eiffel l-a invitat în apartamentul său din vârf, unde invetatorul american i-a prezentat fonograful. Edison a semnat și în cartea de oaspeți: „Domnului Eiffel, bravul inginer al unei clădiri atât de mari, simbol al științei moderne, care are cel mai mare respect din partea mea, și cu siguranță și din partea întregii planete”.
Povestea construirii Turnului Eiffel
În 1889 s-a organizat la Paris „Expoziția Universală” pentru a marca un secol de la Revoluția din 1789. Autoritățile au lansat un concurs unde se propunea ridicarea unui turn cu bază pătrată în piața ”Câmpul lui Marte” și care să aibă calități speciale: să fie ușor de construit și ușor de demontat. Inginerii Maurice Koechlin și Émile Nouguier, angajați ai „Companiei de construcții Eiffel”, au trecut la treabă. În mai 1884, Koechlin, lucrând acasă, a schițat ”un mare pilon cu patru picioare care se unesc înspre vârf”. Gustave Eiffel nu a fost prea încântat inițial, dar a aprobat continuarea planificării și cei doi ingineri au apelat la Stephen Sauvestre, șeful departamentului de arhitectură al firmei care a adăugat celebrele arcuri decorative de la baza turnului, un pavilion de sticlă la primul etaj precum și alte elemente estetice minore.Eiffel a cumpărat drepturile de autor asupra schiței și a prezentat-o la Expoziția Artelor decorative din toamna lui 1884 sub numele companiei. Pe 30 martie 1885 a prezentat-o și Societății Inginerilor Civili din Franța unde după ce a discutat problemele tehnice și a evidențiat utilitatea turnului, a terminat cu următoarele cuvinte: ”Acest turn nu reprezintă doar Revoluția franceză, nu doar măiestria ingineriei moderne, dar cea a secolului Industriei și Științei în care trăim, a cărei cale a fost pregătită de mișcarea intelectuală din secolul XVIII și de evenimentele din 1789”. Deși Expoziția se apropia cu pași repezi, autoritățile nu se grăbeau să desemneze un câștigător la concursul pentru ridicarea turnului. Abia după alegerile din 1886 lucrurile au început să se miște. S-a modificat pe ultima sută caietul de sarcini, inclusiv bugetul care a fost drastic redus, și din cele 107 de proiecte propuse, turnul lui Eiffel a fost selectat, deoarece era cel mai detaliat și era mai ușor de construit. Contractul a fost semnat pe 8 ianuarie 1887 și compania lui Eiffel a primit 1,5 milioane de franci – mai puțin de un sfert din cei 6,5 prevăzuți ințial- plus dreptul de exploatare comercială pe durata expoziției și pe următorii 20 de ani. După două decenii turnul trebuia demontat.
Nici nu începuse construirea și deja apăruseră controverse. Numeorase voci spuneau fie că nu este fezabil, fie că este prea urât. Toate nemulțumirile reflectau o dezbatere din Franța ce se petrecea de mult timp: relația dintre inginerie și arhitectură. S-a alcătuit ”Comitetul celor 300” (câte un membru pentru fiecare metru de turn) care era compus din artiști, arhitecți, ingineri, oameni de știință. Aceștia au trimis o scrisoare intitulată „Artiști împotriva Turnului Eiffel” către Ministrul lucrărilor publice și Comisiei Expoziției. Documentul a apărut în Le Temps pe 14 februarie 1887:
”Noi, scriitori, pictori, sculptori, arhitecți și devotați ai frumuseții sublime a Parisului, protestăm cu toată energia, cu toată indignarea în numele frumosului gust francez împotriva ridicării inutilului și monstuosului Turn Eiffel. Gândiți-vă pentru o clipă cum o claie de metal să domine Capitala precum un barbar și să umbrească Notre Dame, Luvrul, Domul Invalizilor, Arcul de Triumf. Pentru 20 de ani… vom vedea un detestabil șurub”.
Eiffel a răspuns: „Turnul meu va fi cel mai înalt edificiu ridicat de om. Până acum invidiam Egiptul că are cea mai înaltă clădire și deodată nu vrem ca Parisul să dețină acest record. Conform opiniei dumneavoastră piramidele ar trebui să fie considerate doar niște dealuri artificiale”. Unii dintre protestatari și-au schimbat părerea, dar alții nu. Scriitorul Guy de Maupassant se spune că lua prânzul în restaurantul turnului deoarece era singurul loc din Paris de unde nu se vedea ”detestabilul șurub”. Poetul Guillaume Apollinaire, s-a răzgândit însă și a scris în 1918 o caligramă naționalistă îndreptată împotriva Germaniei sub forma Turnului Eiffel.
Protestul era oricum tardiv. Lucrările începuseră pe 28 ianuarie 1887.
Pe 31 martie 1889, turnul a fost inaugurat.
În acea zi, la ora 13, Gustave Eiffel, însoțit de oficialități și de ziariști, a început să urce spre vârf. Deoarece lifturile nu erau funcționale, ascensinuea s-a făcut pe cele 1710 de trepte. Atmosfera era una de entuziasm. Constructorul se oprea frecvent pentru a-și lăuda ”copilul” și a explica diferite detalii de execuție. Cei mai mulți dintre vizitatori s-au oprit la primul nivel, dar câțiva, inclusiv inginerul Émile Nouguier, șeful de șantier Jean Compagnon, Președintele Consiliului Local și reporteri de la ”Le Figaro” și ”Le Monde Illustré”, au urcat până în final. La 14:35, Eiffel a ridicat în vârf un mare drapel în acompaniamentul a 25 de salve de pușcă trase de la primul nivel. Turnul nu era finalizat. Trebuiau instalate lifturile plus alte acomodări pentru vizitatori. Publicul nu a avut acces decât pe 15 mai, la nouă zile de la deschiderea oficială a Expoziției. Succesul a fost instant. Până pe 26 mai când au intrat în funcțiune lifturile, aproape 30.000 de oameni urcaseră până în vârf. Biletele costau 2 franci până la primul nivel, 3 la al doilea și 5 până în vârf. Duminca erau la jumătate de preț. Până la finalul Expoziției, pe 31 octombrie 1889, fusese vizitat de 1.896.987 de oameni,
După lăsarea nopții, edificiul era luminat de sute de lămpi cu gaz, iar vârful se transforma într-un far ce ilumina în roșu, alb și albastru. Alte două faruri mobile iluminau diferite clădiri ale Expoziției. Zilnic orele deschidere și de închidere ale turnului erau anunțate de un tun aflat în turn. La etajul doi ”Le Figaro” avea un birou și o mică tipografie, unde a fost scoasă o ediție specială ”Le Figaro de la Tour”. Lângă, se afla, așa acum îi stă bine Franței, o patiserie. La ultimul etaj era un oficiu poștal de unde turiștii puteau trimite scrisori și vederi ce aminteau de vizită. Coli de hârtie erau puse zilnic pe ”pereții” turnului unde vizitatorii își puteau lăsa impresiile. Gustave Eiffel nota că o parte dintre ele erau ”vraiment curieuses” (cu adevărat curioase). Unul dintre primii care au văzut turnul a Thomas Edison. Eiffel l-a invitat în apartamentul său din vârf, unde invetatorul american i-a prezentat fonograful. Edison a semnat și în cartea de oaspeți: „Domnului Eiffel, bravul inginer al unei clădiri atât de mari, simbol al științei moderne, care are cel mai mare respect din partea mea, și cu siguranță și din partea întregii planete”.
Cel puțin la începuturile sale, publicul a întâmpinat cu
multă reticență această construcție, considerând-o inestetică. Astăzi însă este
considerat drept simbolul orașului și una dintre cele mai frapante piese de
artă arhitecturală din lume. Unul dintre clișeele hollywoodiene este
priveliștea de la o fereastră pariziană, care întotdeauna include Turnul
Eiffel.
La început, Eiffel a primit permisiunea de a lăsa monumentul
în viață timp de 20 de ani, dar ținând cont că oferea o serie de beneficii în
domeniul comunicațiilor, s-a renunțat la demontarea sa.
Turnul are 3 nivele: accesul publicului la primul și al
doilea nivel se poate face atât pe scări, cât și cu liftul, în schimb accesul
la ultimul nivel se face exclusiv cu liftul.
Clădirea, unde lucrează 500 de persoane (250 de salariați direcți ai SETE și 250 ai diferiților concesionari ai monumentului), este deschisă publicului pe tot parcursul anului. Turnul Eiffel este înscris ca monument istoric din 24 iunie 1964 și face parte din patrimoniul mondial UNESCO din 1991, împreună cu alte monumente pariziene.
- 1933: S-a născut Nichita Stănescu, poet român (d. 1983)
La 31 martie 1933 la Ploieşti, judeţul Prahova, România, se
naşte Nichita Hristea Stănescu (nume literar Nichita Stănescu), poet, scriitor
şi eseist român, membru post-mortem al Academiei Române.
Considerat atît de critica literară cît şi de publicul larg
drept unul dintre cei mai de seamă scriitori pe care i-a avut limba română, pe
care el însuşi o denumea “Dumnezeiesc de frumoasă”, Nichita Stănescu aparţine
temporal, structural şi formal, poeziei moderniste sau neo-modernismului
românesc din anii 1960-1970. Ca orice mare scriitor, însă, Nichita Stănescu nu
se aseamănă decît cu el însuşi, fiind considerat de unii critici literari,
precum Alexandru Condeescu şi Eugen Simion, un poet de o amplitudine,
profunzime şi intensitate remarcabile, făcînd parte din categoria foarte rară a
inventatorilor lingvistici şi poetici.
A fost laureat al Premiului Herder, iar în 1980 a fost
nominalizat la Premiul Nobel pentru Literatură: "O viziune a
sentimentelor", "Necuvintele", "Epica magna" (n. 31
martie 1933).
- 1938: Carol al II-lea a desființat toate partidele politice și a instituit Consiliul de Coroană ca organ de stat cu caracter permanent, alcătuit din membri "consilieri regali" numiți de rege, cu rang de miniștri de stat.
Consiliul de Coroană a fost o structură politică cu caracter
consultativ care funcționa pe lângă regele României și care era compusă din
membri selectați de acesta, de regulă, dintre foștii prim-miniștri și șefii
partidelor politice importante, la care se adăugau membrii Guvernului. Rolul Consiliului
de Coroană era de a discuta decizii majore cu privire la politica României și
la dinastie. Existența Consiliului de Coroană a avut în majoritatea timpului un
caracter informal, el fiind instituționalizat abia printr-un Decret-lege din 30
martie 1938.
***
Autoportret
Eu nu sunt altceva decât
o pată de sânge
care vorbeşte.
o pată de sânge
care vorbeşte.
Nichita Stănescu
Să aveți o zi frumoasă!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Dacă aveți sugestii referitoare la calendarul zilnic, nu ezitați să lăsați un comentariu prin care să vă exprimați părerile legate de tipul evenimentelor despre care ați dori să citiți pe blog.Mulțumesc!