Este a 91-a zi a anului.
Au mai rămas 274 de zile până la sfârșitul anului.
Soarele răsare la 06 h 57 m și apune la 19 h 43 m.
Citatul zilei
"Ţară de secături, ţară minoră, căzută
ruşinos la examenul de capacitate în faţa Europei... Aici ne-au adus
politicienii ordinari, hoţii improvizaţi astăzi în moralişti, miniştrii care
s-au vîndut o viaţă întreagă, deputaţii contrabandişti... Nu ne prăbuşim nici
de numărul duşmanului, nici de armamentul lui, boala o avem în suflet, e o
epidemie înfricoşată de meningita morală".
(Octavian Goga,
Jurnal, 1916)
Ziua păcălelilor
Ziua păcălelilor este o zi în care se fac
diferite farse sau păcăleli.
Trimiterea la o întâlnire inutilă a
prietenilor sau alte farse similare sunt cunoscute, în cele mai multe țări europene,
încă din secolul XVI.
Una din numeroasele explicații a acestei
tradiții este următoarea: în anul 1564 regele Carol al IX-lea al Franței ar fi
mutat serbarea Anului Nou de pe data de 1 aprilie pe data de 1 ianuarie.
Întrucât la vechiul An Nou (1 aprilie) se obișnuia să se împartă cadouri, s-a
continuat împărțirea de cadouri și după anul 1564, dar sub forma unor farse și
glume nevinovate.
Originea sărbătorii este plasată de unii
istorici în Evul Mediu, când Sfântul Sisoe, un pustinc egiptean prieten cu mai
cunoscutul Antonie cel Mare, obișnuia să-l păcălească pe această dată pe
Sfântul Antonie, susținând că l-a văzut pe diavol ușurându-se în strachina cu
mâncare a acestuia sau prefăcându-se că a reușit să învie din morți diverse
victime ale unei epidemii de ciumă. O altă explicație este legată de un alt
sfânt cu simțul umorului, Sfântul Fesbuchie, care locuia în apropierea unui iaz
în care scufundase câțiva bușteni și pe care mergea la începutul lunii aprilie
dându-le impresia pelerinilor că poate merge pe apă, asemenea lui Isus. În
fine, o altă explicație arată că în anul 1564 regele Carol al IX-lea al Franței
ar fi mutat serbarea Anului Nou de pe data de 1 aprilie pe data de 1 ianuarie.
Întrucât la vechiul An Nou (1 aprilie) se obișnuia să se împartă cadouri, s-a
continuat împărțirea de cadouri și după anul 1564, dar sub forma unor farse și
glume nevinovate.
Obiceiul de a face păcăleli de 1 APRILIE este
unul vechi de câteva secole. Precursori ai April Fools' Day - Ziua Păcălelilor
în variantă autohtonă - ar putea fi Festivalul Hilaria (un festival roman),
care se desfăşura pe 25 martie, şi Medieval Feast of Fools, care se desfăşura
pe 28 decembrie, o zi care încă este marcată în unele ţări de limbă spaniolă.
Pe de altă parte, cea mai veche referire la Ziua
Păcălelilor pare a fi, potrivit Museum of Hoaxes, un fragment dintr-un poem
flamand din 1539, în care un bărbat şi-ar fi păcălit servitorul chiar într-o zi
de 1 aprilie.
Totodată, o altă explicaţie ar fi că, în urmă
cu câteva sute de ani, oamenii sărbătoreau Anul Nou de 1 aprilie. Înlocuirea
vechiului calendar cu cel nou a creat confuzii, iniţial unii oameni neputând să
se adapteze schimbării: ei sărbătoreau Anul Nou pe data de 1 aprilie în loc de
1 ianuarie şi, din acest motiv, au fost numiţi "April Fools".
În Franţa, Belgia, Italia şi Olanda o tradiţie
de Ziua Păcălelilor - numită "poisson d'avril", "pesce
d'aprile!", respectiv "aprilvis" (peştele lui aprilie) - constă
în lipirea unui peşte din hârtie pe spatele unei persoane fără ca aceasta să-şi
dea seama. Acest obicei se pare că datează din secolul al XVI-lea.
Sărbătoarea "poisson d'avril" este
încă marcată şi în Canada, dar şi în Portugalia şi Spania. Din zonele
francofone, această sărbătoare s-a extins şi în zonele olandeze şi flamande,
sub denumirea "aprilvis".
În Marea Britanie, Ziua Păcălelilor este
marcată în anumite zone timp de două zile, persoana păcălită fiind numită
"noddy", în timp ce, în Scoţia, Ziua farselor este denumită în mod
tradiţional "Hunt-the-Gowk Day" ("gowk" în sensul de prostănac,
nătărău), având însă şi o altă semnificaţie - cea de sosire a primăverii (April
cuckoo).
În Polonia, ziua de 1 aprilie este una în care
oamenii fac glume şi farse, iar "activităţile serioase" sunt de
evitat. În Danemarca, 1 mai este cunoscută ca "Maj-kat"
("May-cat" şi ca o zi a glumelor). O semnificaţie similară are ziua
de 1 mai şi în Suedia. Însă atât danezii, cât şi suedezii obişnuiesc să
sărbătorească şi April Fools' Day ("aprilsnar"), în timp ce Ziua
Păcălelilor de 1 mai este mult mai puţin celebrată de aceştia.
În Spania, sărbătoarea "peştele lui
aprilie" ("pescado de abril") a fost preluat pe filieră
franceză, spaniolii având şi propria lor zi a păcălelilor, pe 28 decembrie. Pe
28 decembrie, spaniolii marchează "Dia de los Santos Inocentes"
("Day of the Holy Innocents"/ "Masacrul Inoceţilor"), fuga
în Egipt şi salvarea pruncului Iisus, considerându-se că Maria şi Iosif l-au
salvat pe acesta printr-un "şiretlic".
În unele ţări din sudul Statelor Unite se
sărbătoreşte "The Week of Foolery" (Săptămâna farselor), care începe
cu şapte zile înainte de ziua propriu-zisă a păcălelilor.
Este de aşteptat ca şi anul acesta April's
Fool să vină cu farse şi scenarii în presă, care mai de care mai elaborate, dar
care au şi un iz de credibilitate.
Ziua Păcălelilor – o
istorie a farselor de 1 aprilie
Ziua de 1 Aprilie este sărbătorită în Statele
Unite, Marea Britanie, Spania, Italia, Portugalia, Suedia, Norvegia, Germania
şi Franţa, iar unii dintre glumeţi au dat şi porecle victimelor din această zi.
În Anglia, păcăliţii sunt “nătângi” (“noddy”), iar francezii ce cad victime
farselor sunt numiţi “poisson d’Avril”, adică “peşte de aprilie”. Scoţienii
păcăliţi de 1 Aprilie se numesc “april qowk” sau “april cuckoo” (“cuc de
aprilie”)
Ziua Păcălelilor este sărbătorită în toată
lumea pe 1 aprilie şi datează de câteva sute de ani, în unele părţi ale
Europei. Francezii şi britanicii sunt campioni la farse, iar mass-media pune la
cale de multe ori cele mai credibile păcăleli cu această ocazie.
Ziua în care ne putem aştepta la orice şi în
care ar trebui să punem totul la îndoială – cam aşa ar trebui să fie „tradusă”
ziua de 1 aprilie, tradiţional recunoscută ca Ziua Păcălelilor şi… păcăliţilor.
În limba engleză, termenul este mai dur: April Fools Day, adică „ziua proştilor”,
sau, hai să le spunem „păcălicilor”.
Sursa păcălelilor
Majoritatea surselor par să cadă de acord că
originea zilei păcălelilor are legătură cu schimbarea calendarelor. În vechiul
calendar, cel iulian, ziua Anului Nou era sărbătorită pe data de 1 aprilie.
După schimbarea calendarului gregorian, în 1582, în timpul lui Carol al IX-lea,
oamenii nu s-au obişnuit prea uşor să marcheze începutul unui nou an pe 1
ianuarie – iar cei „întârziaţi”, care sărbătoreau Anul Nou la 1 aprilie, au
fost numiţi “nebuni de aprilie”. Cu timpul, felicitările trimise pentru Anul
Nou la 1 aprilie au început să fie considerate farse, fiind însoţite adeseori
de cadouri hazlii. Tot atunci, francezii au inventat şi simbolul peştelui,
trimis prima dată sub formă de dulciuri, din zahăr sau ciocolată.
În Franţa, deci, Ziua Păcălelilor a are deja o
„tradiţie” de sute de ani. În limba franceză, cel păcălit în respectiva zi este
numit “poisson d’ Avril” (peşte de aprilie) şi trebuie să poarte întreaga zi o
hârtie prinsă cu un ac cu gămălie, pe spate. Evident, nu orice fel de hârtie,
ci una decupată în formă de peşte, sau cu un peşte desenat. Explicaţia
bizarului obicei pare să fie faptul că în luna aprilie, din punct de vedere
astrologic, soarele părăseşte semnul zodiacal al “Peştilor”.
Sărbătoare stabilită
de un bufon?
Treptat, în timp, ziua care era iniţial
marcată în Europa s-a răspândit în toată lumea, astfel că, în zilele noastre,
ziua de 1 aprilie este recunoscută ca fiind Ziua Păcălelilor în majoritatea
ţărilor lumii.
O altă explicaţie pentru originea Zilei
Păcălelilor a fost dată de profesorul de istorie Joseph Boskin, de la
universitatea din Boston. Potrivit acestuia, în timpul împăratului Constantin
cel Mare, un grup de bufoni au venit la curte şi i-au spus acestuia că ar putea
să conducă imperiul mai bine decât el. Împăratul, amuzat, l-a lăsat pe unul
dintre ei să fie conducător pentru o zi, în locul lui, iar acesta a dat un
edict prin care a stabilit ca o zi pe an să fie dedicată glumelor şi
păcălelilor. Povestea este foarte credibilă şi a fost difuzată de agenţia de
ştiri Associated Press, de 1 aprilie 1983. Numai că s-a dovedit a fi chiar o
păcăleală…
Ziua Păcălelilor este sărbătorită şi în unele state din America Latină – Peru, Mexic şi Columbia, dar la 28 Decembrie, sub numele de “Dia de los inocentes” (ziua celor naivi). Aceeaşi sărbătoare este marcată şi în Belgia, unde însă se sărbătoreşte şi 1 aprilie. În Iran şi în unele părţi din India, Ziua Păcălelilor (“Sizdah Bedar”) are loc în cea de-a 13-a zi a Anului Nou (Noruz), anul acesta la 2 aprilie, după calendarul zoroastrian, după care se ghidează parşii.
Japonezii sărbătoresc la 1 aprilie “Ziua
păpuşilor”, sau “Ziua bucuriei celor mici”, cărora le oferă în dar păpuşi.
Morcovii care fluieră
În 2002, britanicii au „servit” o altă farsă
rămasă celebră, pusă la cale, de această dată, de lanţul de supermaketuri
Tesco. Într-o reclamă publicată în revista Sun, Tesco anunţa că s-a reuşit
dezvoltarea unui soi de morcovi care fluiera, pe baza unor modificări genetice.
Reclama preciza că legumele fuseseră concepute cu găuri şi că şuierăturile se auzeau
doar în timpul gătitului.
Englezii, campioni la
farse
În Anglia, Ziua Păcălelilor este foarte
importantă şi este marcată timp de două zile. Cel păcălit este numit “noddy” şi
trebuie să poarte o coadă, ataşată la pantaloni sau fustă. În Scoţia, acestuia
i se spune “April qowk” sau “April cuckoo” (cuc de aprilie), pentru că aceasta
este prima pasăre care vesteşte venirea primăverii. Ziua Păcălelilor este atât
de importantă în Marea Britanie, încât până şi televiziunile şi presa scrisă se
implică şi fac farse populaţiei.
De exemplu, într-un an televiziunea naţională
BBC a transmis un documentar despre o fermă specializată în cultivarea de
spaghete, inclusiv cu imagini ale fermierilor care culegeau spaghetele din
arborii de spaghete.
Într-un alt an, ziarul „The Guardian” a
publicat un reportaj despre o republică inventată, denumită San Seriffe,
formată în Oceanul Indian. Principalele insule erau Upper Caisse şi Lower
Caisse, capitala era la Bodoni, iar liderul era generalul Pica. Numeroşi
cititori au sunat la redacţia ziarului, încercând să afle mai multe despre
aceste insule şi fără să îşi dea seama că era vorba despre denumiri ale
fonturilor din programe de editare a textelor.
Farsa Burger King
În 1998, de 1 aprilie, Burger King a publicat
un anunţ în USA Today, anunţând că a creat un hamburger special pentru
stângaci. Hamburgerul era creat în aşa fel încât ingredientele să se scurgă din
el pe partea dreaptă, spunea anunţul. Efectul a fost că foarte mulţi clienţi au
cerut noul hamburger, în timp ce alţii aveau grijă să precizeze, la restaurant,
că doresc „hamburgerul cel vechi, pentru dreptaci”.
Păcălit sau… păcălici
Ca regulă, în Noua Zeelandă, Marea Britanie,
Australia şi Africa de Sud, glumele ţin doar până la prânz, iar cel care se
ţine de păcăleli şi după ora 12 este considerat el însuşi un păcălici. Din
acest motiv, ziarele din Marea Britanie care decid să le joace feste
cititorilor fac asta doar în ediţia de dimineaţă.
În alte ţări, ca Franţa, Irlanda, Italia,
Coreea de Sud, Japonia, Rusia, Olanda, Germania, Brazilia, Canada sau Statele
Unite, nu există o astfel de regulă, aşa că glumele pot fi făcute toată ziua.
În ţara noastră, păcălelile sunt relativ noi,
apărând abia în secolul XIX. La modă în zilele noastre sunt farsele făcute pe
telefon sau alte mijloace moderne de comunicare, ori pe reţelele sociale. Cu
ani în urmă, la sate, nevestele erau cele care, de cele mai multe ori, îşi
păcăleau soţii – le puneau foarte mult piper în mâncare, făceau torturi de
mămăligă sau le vopseau mustăţile în somn.
Scriitorul Mark Twain a
definit 1 aprilie drept “ziua în care ne amintim ce suntem în celelalte 364 de
zile ale anului”. E ziua în care toată lumea păcăleşte pe toată lumea. Farsa
cea mai mare începe chiar de la originea incertă a zilei păcălelilor. Răutăcioase
sau cu bune intenţii, toate păcălelile au un element în comun: dominarea
mentală a celui păcălit. Ziua de 1 aprilie are o istorie îndelungată.
Ziua
păcălelilor, legată de schimbarea calenadarului
Cea mai plauzibilă
ipoteză, acceptată de majoritate, susţine că originea zilei de 1 aprilie are
strânsă legătură cu schimbarea calendarului iulian cu cel gregorian. În
calendarul iulian, ziua Anului Nou era sărbătorită în jurul lui 1 aprilie. După
schimbarea la calendarul gregorian, în 1582, oamenii au avut iniţial probleme
de a se obişnui cu sărbătorirea noului an la 1 ianuarie. Cei care sărbătoreau
Anul Nou pe la 1 aprilie au fost numiţi “nebuni de aprilie”. Pe măsura trecerii
timpului, felicitările trimise pentru Anul Nou la 1 aprilie au început să fie
considerate farse, fiind însoţite adeseori de cadouri hazlii. Conform unei alte
teorii, Ziua Păcălelilor ar avea de fapt legătură cu Festivalul hindus Holi,
festival ce are loc la finele lui martie şi reaminteşte anual de victoria
asupra răului. În zilele de sărbătoare ale festivalului, s-a păstrat obiceiul
de a aprinde un foc mare, purificator. Evreii atribuie o origine biblică
acestei zile, legând-o de Noe care se pare că şi-a trimis porumbelul să caute în
mod greşit uscat după ce apele au început să se retragă de pe uscat pe 1
aprilie. Obiceiul de a păcăli datează din perioada romanilor, fiind inclus în
cadrul serbărilor Hilaria, închinate zeiței Cybele (divinitatea peșterilor și a
Pământului) pe care romanii le organizau pe 25 martie. Râzând şi glumind,
romanii celebrau echinocţiul de primăvară şi instalarea primaverii, dar şi
revenirea la viaţă a lui Attis, zeu al vegetaţiei şi al naturii, soțul Cybelei.
Se praticau diferite jocuri, oamenii purtau măști, putând imita pe oricine,
chiar și oficialități.
1
aprilie pe glob
Indiferent de unde se
trage, ziua de 1 aprilie este recunoscută ca fiind Ziua Păcălelilor în
majoritatea ţărilor lumii. Marcată mai întâi în Europa, Ziua Păcălelilor a
emigrat peste Ocean şi apoi pe tot globul.
În Franţa, unde Ziua Păcălelilor a
fost celebrată pentru prima dată în secolul al XVI-lea, cel care cade victima
unei păcăleli este numit “poisson d’ Avril” (peşte de aprilie). Acesta trebuie,
conform tradiţiei, să poarte întreaga zi o hârtie prinsă cu un ac cu gămălie,
pe spate. Hârtia trebuie ori să fie decupată în formă de peşte, ori să aibă un
peşte desenat. Toate acestea din cauza faptului că în luna aprilie, potrivit
astrologiei, soarele părăseşte semnul zodiacal al “Peştilor”. Prima atestare la
englezi datează din 1686, sărbătoarea fiind descrisă de John Aubrey “Ziua
sfânta a păcălelilor. O găsim la 1 aprilie. Este ţinută în Germania şi
pretutindeni”. Ziua Păcălelilor este marcată timp de două zile în Anglia: cel
păcălit este numit “noddy” şi trebuie să poarte o coadă ataşată pantalonilor
sau fustei. În Scoţia, acestuia i se spune “April qowk” sau “April cuckoo”(cuc
de aprilie), pentru că aceasta este prima pasăre care vesteşte venirea
primăverii. Japonezii sărbătoresc la 1 aprilie “Ziua păpuşilor”, sau “Ziua
bucuriei celor mici”, cărora le oferă în dar păpuşi.
Supersiții
Tradiţia spune că
păcălelile trebuie făcute până la ora prânzului. Cele care trec de ora 12:00
vor aduce ghinion păcăliciului. Cei care nu tolerează sau nu gustă farsele vor
avea şi ei ghinion. Se mai spune că, dacă o fată frumoasă reuşeşte să te păcălească,
trebuie să o iei de nevastă sau măcar să fii prietenul ei. Să te căsătoreşti la
1 aprilie nu e foarte indicat: bărbatul însurat în această zi va fi sub papucul
nevestei până la sfârşitul vieţii. Copiii născuţi la 1 aprilie vor avea noroc
pe aproape toate planurile, dar ar face bine să se ferească de jocurile de
noroc, care le vor ruina viaţa.
Cele
mai reușite farse din istorie
ZIUA
BUFONULUI.
La 1 aprilie 1983,
agenţia de ştiri Associated Press anunţa că profesorul de istorie Joseph Boskin
de la Universitatea din Boston a reuşit să stabilească originea “Zilei
bufonului”. El afirma că bufonul Kugel de la curtea împăratului Constantin s-a
lăudat că ar putea conduce Imperiul Roman la fel de bine ca stăpânul sau. Acestuia
i-a plăcut ideea şi i-a permis măscăriciului să se aşeze la cârma ţării o zi pe
an, de 1 aprilie. Bufonul a decretat ca în acea zi să fie acceptate doar
lucrurile absurde, dând astfel naştere tradiţiei păcălelilor. Difuzată de o
agenţie de presă serioasă, ştirea a fost preluată de toată media americană.
Reporterul care-l intervievase pe profesorul Boskin a aflat, o dată cu toţi
cititorii, că a fost păcălit, după ce Universitatea din Boston a dat un
comunicat de presă prin care îşi cerea scuze pentru glumă.
CREȘTINAREA
LUI “PI”
Revista “New Mexicans
for Science and Reason” publica în 1998 un articol în care anunța că
autorităţile statului american Alabama intenţionează să schimbe valoarea
numărului Pi din 3,14159, pe care o consideră “necreştină”, în 3,0, care este
“conformă cu Biblia”. Articolul a ajuns pe Internet, ceea ce a făcut că
autorităţile din Alabama să fie bombardate cu scrisori şi telefoane de protest
din întreaga lume. Articolul, conceput că o parodie, a fost scris de fizicianul
Mark Boslough.
SFÂRȘITUL
LUMII E MÂINE
La 31 martie 1940,
Institutul Franklin din Philadelphia, SUA, a dat publicităţii un comunicat prin
care anunţa că sfârşitul lumii va fi a doua zi. Informaţia a fost difuzată de
radio KYW, însoţită de mesajul: “Cele mai mari temeri ale noastre privind
sfârşitul lumii sunt confirmate de astronomii de la Institutul Franklin.
Oamenii de ştiinţă prezic că mâine, la ora 15:00, vine sfârşitul lumii. Nu e o
păcăleală de 1 aprilie. Ştirea este confirmată de Wagner Schlesinger, director
al Planetarium-ului din acest oraş”. Panica a luat sfârşit abia după ce
astronomii au negat teribila predicţie. Autorul farsei, ofiţerul de presă al
institutului Franklin, William Castellini, a fost demis.
TELEVIZOR
INSTANT COLOR
Singurul post de
televiziune din Suedia emitea alb-negru în 1962. La 1 aprilie, Kjell Stensson,
şeful departamentului tehnic, a apărut la ştiri anunţând că mulțumită unei noi
tehnologii, toţi telespectatorii îşi vor putea transforma rapid şi uşor
televizoarele alb-negru în unele color. Tot ce era necesar ca aceştia să facă
era să pună o folie de plastic colorat peste micul ecran! Stensson însuşi a
făcut o demonstraţie practică. Sute de mii de oameni l-au crezut pe expert şi
şi-au “colorat” aparatele cu nailon, dar transmisiile cu adevărat color au
început în Suedia la 1 aprilie 1970.
VITEZĂ
MAXIMA PENTRU JOGGING
O farsă oficială a fost
jucată de primăria oraşului Koln (Germania), în 1993, celor care practicau
jogging în parcul din centru. Gardienii i-au oprit pe alergători, spunându-le
că tocmai a fost votată o lege, cărora dacă nu i se conformează, vor fi
amendaţi. Gardienii spuneau că legea impune încadrarea alergătorului în limita
de 6 km/h, nici mai mult, dar nici mai puţin. Motivul? O altă viteză ar fi
deranjat veveriţele din parc, aflate în perioada împerecherii.
LONDRA
RĂMANE FĂRĂ BIG BEN
BBC a anunţat în 1980
că legendarul ceas mecanic londonez Big Ben va fi înlocuit cu unul electronic.
Motivaţia era una foarte credibilă: tehnologia digitală este mult mai precisă
decât vechiul sistem de rotiţe. Informaţia a stârnit indignarea opiniei publice
britanice, o mulţime de cetăţeni exprimându-şi protestul în legătură cu acest
proiect revoluţionar. Ce-i drept, au fost şi mulţi oameni care au întrebat cum
pot fi cumpărate piese ale vechiului Big Ben! Mai mult, filiala din Japonia a
BBC a anunţat că bucăţi din mecanismul Big Ben vor fi vândute primilor patru
ascultători care îşi vor exprima această dorinţa în direct la radio. Un marinar
japonez, care naviga pe Oceanul Atlantic, a contactat postul de radio pentru a
participa la licitaţie. Big Ben este numele popular al Marelui Clopot din
Westminster, aflat în Turnul Ceasului (Clock Tower) al Palatului Westminster.
Oamenii numesc Big Ben însuşi turnul cu ceas, deşi el desemnează doar clopotul
cu o greutate de 13,762 de tone.
Românii îşi fac în general farse prieteneşti,
iar regula există şi la noi: păcălelile făcute după ora prânzului aduc ghinion
celui care le pune la cale. Pe de altă parte, dacă nu participi la veselia
generală, e foarte posibil să ai ghinion tot anul, astfel că e recomandat ca,
măcar pentru o zi, să laşi seriozitatea la o parte şi să păcăleşti pe cineva,
sau să te laşi păcălit.
Superstiţii româneşti de 1 aprilie
În România, farsele de 1 aprilie au apărut în
secolul XIX, iar de atunci s-au format şi superstiţii legate de această zi.
Iată câteva dintre ele:
* Păcălelile de 1 Aprilie trebuie făcute până la ora prânzului: păcălelile
făcute după ora prânzului vor aduce ghinion celui care le-a făcut;
* Cei
care nu gustă sau nu tolerează glumele de 1 Aprilie vor avea ghinion tot anul;
* Dacă
nu păcăleşti pe nimeni de 1 Aprilie, până anul viitor, la celălalt 1 Aprilie,
tu vei fi cel păcălit;
* Dacă
o fată frumoasă reuşeşte să te păcălească, trebuie să o iei de nevastă sau
măcar să o ţii pe aproape, ca prietenă;
* Fetele care îşi aleg soţii de 1 Aprilie au parte de noroc şi de fericire
în viaţă;
* Bărbatul care se însoară de 1 Aprilie va fi sub papucul nevestei pe
toată durata căsniciei;
* Copiii născuţi la 1 Aprilie vor avea noroc pe aproape toate planurile,
dar ar face bine să se ferească de jocurile de noroc.
Farse celebre ale mass-media
Mass-media organizează în aproape toată lumea
păcăleli de 1 aprilie, reuşind de multe ori să îşi deruteze cititorii care nu
sunt „pe fază”. Câteva dintre aceste farse au rămas în istorie.
* În
anii ’50, o televiziune olandeză a anunţat că Turnul din Pisa s-a prăbuşit.
* În
Suedia, în 1962, televiziunea naţională a difuzat un reportaj despre noua
tehnologie care permite vizionarea programelor în color. Telespectatorii erau
rugaţi să pună un ciorap din nylon peste televizor, ca să poată vedea imaginea
color. Evident, anunţul era o glumă, dar cine ştie câţi telespectatori l-au
luat de bun (imaginile color au apărut în 1970).
* În
1976, astronomul britanic Patrick Moore a declarat la Radio BBC că alinierea a
două planete va crea un efect gravitaţional invers, astfel că oamenii vor
experimenta o senzaţie de plutire, la o anumită oră. Acesta a invitat publicul
să sară în aer, pentru a simţi acest efect, iar câteva zeci de ascultători i-au
urmat sfatul, ba chiar o parte dintre ei au sunat la redacţie să spună că
experimentul a funcţionat.
* În
1995, ziarul Irish Times anunţa că între conducerea Disneyland şi guvernul rus
se desfăşoară negocieri privind achiziţionarea trupului lui Lenin în vederea
expunerii lui, cu mausoleu cu tot, în parcul de distracţii de la Paris.
* În
1995, televiziunea din Malta a anunţat descoperirea unei grote subterane în
care se află un templu preistoric.
* În
1998, un ziar din Alabama a anunţat că parlamentul statului Alabama a hotărât
să schimbe valoarea numărului lui Pi, rotunjindu-l la „cifra biblică 3”.
* În
2003, mai multe site-uri de Internet din Coreea de Sud şi China au anunţat că
fondatorul Microsoft, Bill Gates, a fost asasinat – iar păcăleala a provocat o
scădere pe bursă cu 1,5%.
* În
Noua Zeelandă, chiar şi premierul a fost complice la o farsă organizată de un
post de radio, anunţând că vor fi interzise telefoanele mobile. Sute de
persoane au sunat pentru a-şi exprima nemulţumirea.
* În
aprilie 2008, BBC a anunţat descoperirea unei colonii de pinguini zburători.
Britanicii au regizat chiar un film, cu efectele speciale de rigoare, pentru a
face ştirea cât mai credibilă. Documentarul prezenta un reporter al postului
care urmărea drumul pinguinilor, din Antarctica până în pădurile amazoniene.
Ziua Mondială a Păsărilor
“Învaţă de la păsări să fii mereu în zbor!” (Constantin
Brâncuși)
Ziua Mondială a Păsărilor a fost instituită în
scopul sensibilizării publicului privind necesitatea protecţiei păsărilor şi a
habitatelor lor și este organizată de către secretariatele Convenţiei privind
conservarea speciilor migratoare de animale sălbatice (CMS) şi Acordului
privind conservarea păsărilor de apă african-eurasiatice migratoare (AEWA) -
două tratate internaţionale ce țin de conservarea animalelor sălbatice,
administrate de Programul Naţiunilor Unite pentru Mediu (UNEP), la care aderă un număr tot mai mare de
parteneri.
Aproape 12% din cele peste 10.000 de specii de păsări din lume sunt în pericol să dispară în următorul secol, iar supravieţuirea lor depinde de sprijinul pe care toţi oamenii planetei trebuie să-l acorde măsurilor de conservare şi protejare a păsărilor.
Ornitologia ca ştiinţă, dar mai ales ca hobby,
atrage azi milioane de oameni din toate ţările globului, indiferent de vârstă
şi profesiune, care găsesc o plăcere în a observa păsările sau în a le urmări
comportamentul.
Păsările - cele mai desăvârşite dintre toate
fiinţele zburătoare - îşi fac apariţia odată cu omul, pretutindeni unde acesta
se stabileşte. Zborul, cântecul şi frumuseţea păsărilor sunt surse de
inspiraţie şi bucurie pentru fiecare om. Se spune că, în „Simfonia Pastorală”,
Beethoven a încercat transpunerea pe note a cântecului privighetorii, cucului şi
pitpalacului.
În România, această sărbătoare îşi are
originea în perioada dintre cele două războaie mondiale, fiind sărbătorită mai
ales în şcoli. Elevii instalau în acea zi sau în duminica apropiată cuiburile
artificiale pe care le construiseră pentru păsari în timpul iernii.
Din 1993, Societatea Ornitologică Română a
stimulat profesorii de biologie să reînvie această zi tradiţională a păsărilor.
Din luna martie a anului 1994, Ziua Păsărilor este sărbătorită în fiecare an în
România.
Curiozităţi despre păsări:
- Se spune că dacă păsările zboară cât mai sus
pe cer, vremea va fi frumoasă, însă, în cazul în care acestea zboară aproape de
sol e semn că vremea se înrăutăţeşte;
- Proporţional cu dimensiunile ei, o pasăre
are nevoie de mai multă mâncare decât un bebeluş sau o pisică.
- Albatroşii pot să doarmă în timp ce zboară
cu viteze de până la 40 de kilometri pe oră;
- Prima pasăre domesticită a fost gâscă
- Măcăitul raţei nu are ecou şi acesta este un
fapt pe care nici cercetătorii nu-l pot explica
- Lebada sălbatică din Islanda are un cântec
excepţional şi plin de forţă şi muzicalitate. Ea este singura pasăre din neamul
lebedelor, gâştelor şi raţelor sălbătice înzestrată cu acest talent;
- Potârnichea trăieşte în perechi, bărbătul
fiind credincios soţiei;
- Bufniţele îşi răsucesc capul aproape
circular, întrucât nu-şi pot mişca ochii. Ochii lor nu sunt rotunzi, ci
tubulari.
- Pasărea-liră este o imitatoare neîntrecută
şi poate reproduce lătratul câinelui, hohote de râs, ţipete de copii şi
cântecele altor păsări;
- Pasărea-călugăr, mare cât un cocostârc, îşi
face un un cuib înalt de 1m şi în diametru de 2m;
- Pescăruşul albastru este cea mai răbdătoare
pasăre din ţara noastră, stă ore în sir la pândă cu privirea ţintă pe luciul
apei, iar dacă nu prinde peştişorul din prima încercare se ia după el, înot,
servindu-se de aripi ca de lopeţi.
- Pupăza este o pasăre ce poate fi domesticită
uşor, ca şi papagalul;
- Păsările adulte care trăiesc în colonii iau
apărarea tuturor puilor;
- Pinguini îşi crec puii în adevărăte
grădiniţe, sub supravegherea adulţilor;
- Graurii care nu au pui hrănesc puii din
cuiburile vecine;
- Fiecare specie are drumul ei de migraţie,
dar toate formează o reţea complicată de linii curbe care pleacă din nord, se
apropie între ele, se întretaie şi se opresc acolo unde sunt condiţii bune de
trecere şi de hrană;
- Păsările migratoare au ordinea de zbor
diferită de la o specie la alta. Cocorii, lebedele zboară în unghi, raţele
sălbatice una lângă alta în linie dreaptă, gâştele pe o linie oblică, păsările
mici zboară în front larg, iar cele mari în stoluri rotunde.
„Spre imensitatea văzduhului - aceasta este
Pasărea mea. Copil fiind, am visat totdeauna că aş fi voit să zbor printre
arbori, spre ceruri. De 45 de ani port nostalgia visului acestuia şi continui
să creez Păsări Măiastre. Eu nu doresc să reprezint o Pasăre, ci să exprim
însuşirea în sine, spiritul ei: zborul, elanul", Constantin Brâncuşi
Luna Mondială a Astronomiei
La 1 aprilie se dă startul unui important
eveniment celebrat la scară planetară - Luna Mondială a Astronomiei
(Global Astronomy Month – GAM), iniţiativă a organizaţiei internaţionale
“Astronomi Fără Frontiere”.
Aprilie
Aprilie sau Prier este patra lună a anului în
calendarul Gregorian și una dintre cele patru luni gregoriene cu o durată de 30
de zile.
Aprilie (''Prier'') este o continuare a
zilelor babelor Marta și Dochia. Denumirea de ''prier'' se datorează faptului
că se considera că această perioadă din an este una foarte prielnică. Cu toate
acestea, timpul e înșelător de la o zi la alta ceea ce dăuneaza plantelor și
animalelor mici. În zile foarte friguroase și cu vânt uscat luna aprilie era
denumita în popor ''Traista-n Băț''.
Denumirea lunii aprilie derivă de la latinescul ''aprilis'', dar şi din cuvântul ''aperire'' (a deschide), care mai înseamnă şi a înflori (pentru copaci şi flori). În vremuri îndepărtate, în prima zi din aprilie avea loc un festival în cinstea zeiţei Venus. Este posibil ca această lună să se fi numit iniţial ''aphrilis'', nume ce deriva din Afrodita, zeiţă din mitologia greacă.
Denumită prier, în tradiţia populară, luna aprilie în calendarul gregorian începe cu aceeaşi zi a săptămânii ca luna iulie, în toţi anii şi ca luna ianuarie în anii bisecţi.
Este a patra lună calendaristică, are 30 de zile cu ziua de 13 ore, iar noaptea de 11 ore.
Soarele - Luna
Soarele: la începutul lunii răsare la ora 06 h 57 m şi apune la ora 19 h 43 m, iar la sfârşitul lunii răsare la ora 06 h 08 m şi apune la ora 20 h 18 m.
Luna, ca satelit al planetei noastre are o mişcare de rotaţie în jurul Pământului pe o orbită aproape circulară, cu o perioadă de 27,3 zile. Fazele Lunii se repetă la 29,5 zile, această perioadă numindu-se "perioada sinodică" sau "lunaţie". În această mişcare a satelitului se disting patru faze: Lună Nouă, Primul Pătrar, Lună Plină, Ultimul Pătrar.
Fazele Lunii: la 08 aprilie - Luna la Ultimul Pătrar 10 h 18 m; la 16 aprilie - Lună Nouă (Luna începe să crească) 04 h 57 m, la 23 aprilie - Luna la Primul Pătrar 00 h 46 m; la 30 aprilie - Lună Plină (Luna începe să descrească) 03 h 58 m, potrivit Observatorului Astronomic "Amiral Vasile Urseanu".
La 21 aprilie se face trecerea în semnul zodiacal european - Taur.
În tradiţia noastră populară, luna aprilie reprezintă o perioadă care înseamnă timp favorabil, prielnic holdelor şi turmelor de vite.
Dacă vremea este frumoasă şi călduroasă în luna aprilie, atunci luna mai va avea vreme rece, cu îngheţuri, iar vara va fi furtunoasă. O vreme înşelătoare, cu timp friguros şi secetos pentru semănături, potrivit prezicerilor din tradiţia populară anunţă sărăcie şi recolte slabe.
Denumirea lunii aprilie derivă de la latinescul ''aprilis'', dar şi din cuvântul ''aperire'' (a deschide), care mai înseamnă şi a înflori (pentru copaci şi flori). În vremuri îndepărtate, în prima zi din aprilie avea loc un festival în cinstea zeiţei Venus. Este posibil ca această lună să se fi numit iniţial ''aphrilis'', nume ce deriva din Afrodita, zeiţă din mitologia greacă.
Denumită prier, în tradiţia populară, luna aprilie în calendarul gregorian începe cu aceeaşi zi a săptămânii ca luna iulie, în toţi anii şi ca luna ianuarie în anii bisecţi.
Este a patra lună calendaristică, are 30 de zile cu ziua de 13 ore, iar noaptea de 11 ore.
Soarele - Luna
Soarele: la începutul lunii răsare la ora 06 h 57 m şi apune la ora 19 h 43 m, iar la sfârşitul lunii răsare la ora 06 h 08 m şi apune la ora 20 h 18 m.
Luna, ca satelit al planetei noastre are o mişcare de rotaţie în jurul Pământului pe o orbită aproape circulară, cu o perioadă de 27,3 zile. Fazele Lunii se repetă la 29,5 zile, această perioadă numindu-se "perioada sinodică" sau "lunaţie". În această mişcare a satelitului se disting patru faze: Lună Nouă, Primul Pătrar, Lună Plină, Ultimul Pătrar.
Fazele Lunii: la 08 aprilie - Luna la Ultimul Pătrar 10 h 18 m; la 16 aprilie - Lună Nouă (Luna începe să crească) 04 h 57 m, la 23 aprilie - Luna la Primul Pătrar 00 h 46 m; la 30 aprilie - Lună Plină (Luna începe să descrească) 03 h 58 m, potrivit Observatorului Astronomic "Amiral Vasile Urseanu".
La 21 aprilie se face trecerea în semnul zodiacal european - Taur.
În tradiţia noastră populară, luna aprilie reprezintă o perioadă care înseamnă timp favorabil, prielnic holdelor şi turmelor de vite.
Dacă vremea este frumoasă şi călduroasă în luna aprilie, atunci luna mai va avea vreme rece, cu îngheţuri, iar vara va fi furtunoasă. O vreme înşelătoare, cu timp friguros şi secetos pentru semănături, potrivit prezicerilor din tradiţia populară anunţă sărăcie şi recolte slabe.
Aprilie începe (astrologic) cu soarele în
semnul Berbecului și sfârșește în semnul Taurului. Din punct de vedere
astronomic, luna aprilie începe cu soarele în constelația Peștilor și se
sfârșește cu soarele în constelația Berbecului.
Numele lunii aprilie (latină: Aprilis) vine de
la cuvântul latinesc aperio, ire = a deschide, deoarece în aprilie se deschid
mugurii plantelor. Înainte de anul 700 î.Hr., luna aprilie era a doua lună a
anului în calendarul roman și avea 29 de zile. După ce Iuliu Cezar a introdus
calendarul iulian în 45 î.Hr., luna aprilie avea 30 de zile și devenea a patra
lună a anului.
Grecii numeau luna aprilie Mounichion. În
România, luna aprilie, popular, se numește Prier. În aprilie continuă
semănăturile de primăvară, se închid țarinele pentru pășunatul devălmaș, se
formează turmele, se tund oile înainte de a fi urcate la munte, se construiesc
sau se repară țarcurile și oboarele pentru vite etc.
Aprilie începe cu aceeași zi a săptămânii ca
și Iulie în toți anii și ca Ianuarie în anii bisecți.
Ziua Naţională de Cinstire a Memoriei
Românilor
La 1 aprilie este comemorată Ziua naţională de cinstire a memoriei
românilor - victime ale masacrelor de la Fântâna Albă şi alte zone, ale
deportărilor, ale foametei şi altor forme de represiune organizate de
regimul totalitar sovietic în ţinutul Herţa, nordul Bucovinei şi
întreaga Basarabie, instituită prin Legea 68/2011.
„Ziua Naţională de Cinstire a Memoriei Românilor – victime ale masacrelor de la Fântâna Albă şi alte zone, ale deportărilor, ale foametei şi ale altor forme de represiune organizate de regimul totalitar sovietic în Ţinutul Herţa, nordul Bucovinei şi întreaga Basarabie”. La Fântâna Albă (în Bucovina, pe teritoriul Ucrainei de astăzi), în Duminica Paştilor (1 aprilie 1941), trupele sovietice au executat fără milă un număr de aproximativ 3.000 de civili români, locuitori din satele de pe Valea Siretului care încercau să se retragă din Bucovina de nord anexată de ruşi (Monitorul Oficial 329/12.V.2011). NOTĂ: La 26 iunie 1940, în urma Pactului Ribbentrop-Molotov, României i-a fost impusă cedarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei către Uniunea Sovietică. Începând cu această dată a fost dat startul prigoanei şi persecuţiei românilor din aceste provincii româneşti (deportările din Basarabia şi nordul Bucovinei (28 iunie 1940 – 5 martie 1953), masacrul de la Fântâna Albă (1 aprilie 1941) şi foametea organizată din Basarabia (1946-1947).
Basarabia, nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa au fost primele teritorii pierdute de România în anul 1940, în contextul celui de-al Doilea Război Mondial. La 23 august 1939 fusese semnat, la Moscova, Pactul de neagresiune sovieto-german (Pactul Ribbentrop-Molotov), iar printr-un protocol adiţional secret, Germania şi URSS îşi împărţeau sferele de influenţă, articolul 3 al acestuia arătând că ''în privinţa Europei de Sud-Est partea sovietică subliniază interesul pe care-l manifestă pentru Basarabia. Partea germană îşi declară totalul dezinteres politic faţă de aceste teritorii''.
La 26 iunie 1940, printr-o notă ultimativă, guvernul URSS cere României cedarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei în termen de 48 de ore. Un al doilea ultimatum sovietic (27/28 iunie) cerea evacuarea administraţiei şi armatei române din Basarabia şi nordul Bucovinei în doar patru zile, iar răspunsul guvernului român la 28 iunie a fost că ''pentru a evita gravele urmări pe care le-ar avea recurgerea la forţă şi deschiderea ostilităţilor în această parte a Europei, se vede silit să primească condiţiile de evacuare specificate în răspunsul sovietic''.
În urma ocupării Basarabiei, nordului Bucovinei şi ţinutului Herţa de către autorităţile sovietice, populaţia românească din aceste teritorii a fost supusă unui regim de represiune şi deportări. Politica opresivă impusă de sovietici a determinat un adevărat proces migraţionist şi transferuri masive de populaţie, soldate cu importante pierderi de vieţi omeneşti.
La 1 aprilie 1941 a avut loc masacrul de la Fântâna Albă (în apropiere de graniţa cu România), în care şi-au pierdut viaţa, după cum spun martorii locali, aproximativ 3.000 de români bucovineni. Oamenii aflaseră, de la agitatori ai serviciilor speciale sovietice care au cutreierat satele pe Valea Siretului timp de câteva săptămâni, că în ziua de 1 aprilie se va deschide graniţa, şi astfel se vor putea refugia în România.
Cele aproximativ 3.000 de persoane din mai multe sate de pe Valea Siretului au format o coloană paşnică şi s-au îndreptat, la 1 aprilie 1941, spre graniţa cu România, purtând un steag alb cu însemne religioase, icoane, prapuri şi cruci din cetină. Când s-au apropiat de punctul de graniţă Fântâna Albă, în locul numit Varniţa, grănicerii sovietici au deschis focul şi au tras în plin în ei. Bătrâni, copii, femei au fost seceraţi cu rafale de mitraliere, apoi aruncaţi în gropi comune, unii fiind îngropaţi de vii. Supravieţuitorii au fost urmăriţi, torturaţi şi deportaţi.
Tragicul episod este consemnat în volumul ''Istoria României în date'' (coordonare: Dinu C. Giurescu; Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003), în care se arată că la 1 aprilie 1941 câteva mii de români bucovineni, care voiau să se stabilească în România, ''fiind stimulaţi dacă nu chiar instigaţi de autorităţile sovietice'', ajungând la Fântâna Albă (punct de hotar cu România), sunt seceraţi pe loc de mitraliere. Ulterior, aproximativ 40.000 de români bucovineni, dintr-o populaţie de 200.000 de oameni, au fost deportaţi sau ucişi, potrivit sursei citate.
O relatare a evenimentelor a fost făcută de unul dintre puţinii supravieţuitori, profesorul Gheorghe Mihailiuc (1925-2005), în cartea sa "Dincolo de cuvintele rostite", publicată în 2004, la editura Vivacitas din Hliboca. Acesta descrie ce s-a întâmplat la Fântâna Albă pe 1 aprilie 1941 ca pe un "masacru", un "genocid" şi un "măcel".
La 1 aprilie 2011, la 70 de ani de la tragicul eveniment, a avut loc ceremonia de sfinţire a unei troiţei închinate memoriei victimelor masacrului de la Fântâna Albă, în incinta Mănăstirii Putna. La 27 martie 2014, la Institutul Cultural Român a fost proiectat documentarul "Masacrul de la Fântâna Albă - 1 aprilie 1941", semnat de Lucia Hossu Longin.
La 31 martie 2017, la Universitatea din Cernăuţi a avut loc o dezbatere pe marginea masacrului de la 1 aprilie 1941 de la Fântâna Albă, evenimentul fiind organizat de Centrul de Studii Româneşti, Asociaţia Convergenţe Europene din Bucureşti, Institutul pentru Democratizare şi Dezvoltare din Cernăuţi, cu sprijinul Consulatului General al României la Cernăuţi. Profesori universitari, cercetători, urmaşi ai victimelor dar şi oameni politici au vorbit despre contextul istoric în care a avut loc tragedia de la Fântâna Albă.
Consulul general al României la Cernăuţi, Eleonora Moldovan, a amintit cu acest prilej faptul că, în ultima perioadă, subiectul masacrului de la Fântâna Albă capătă vizibilitate, fiind tot mai mulţi cercetătorii care aleg să scrie articole ştiinţifice pe această temă. În timpul dezbaterilor s-a subliniat în repetate rânduri că încercarea românilor de a trece graniţa la 1 aprilie 1941 a fost provocată de serviciile speciale sovietice, precum şi faptul că numărul victimelor nu se cunoaşte nici până acum. ''Nu putem vorbi de o cifră exactă, dar au fost foarte multe victime, îngropate în mai multe gropi comune. Unii oameni au fost îngropaţi de vii şi s-a turnat peste ei var nestins, pentru a le provoca dureri şi mai mari'', a spus cercetătorul Serghei Hakman. Şi preşedintele Centrului de Cercetări Istorice şi Culturale din Cernăuţi, Petru Grior, a subliniat că nu se ştie câte gropi comune au fost la Fântâna Albă întrucât nu există mărturii exacte, iar numărul victimelor nu se va cunoaşte niciodată dacă nu se vor face cercetări şi nu vor fi deshumaţi cei ucişi.
La 1 aprilie 2017 victimele masacrului de la Fântâna Albă au fost comemorate din nou, la Memorialul din pădurea Varniţa, în cadrul unui eveniment organizat de comunitatea românească din Bucovina de Nord. În cadrul ceremonialului de comemorare, stareţul mănăstirii Putna, părintele Melchisedec, a oficiat o slujbă de pomenire împreună cu un numeros sobor de preoţi.
În anul 1941 au mai avut loc şi alte operaţiuni de arestare şi deportare. Astfel, la 10 iunie 1941, 13.000 de români basarabeni sunt ridicaţi de autorităţile sovietice de la căminele lor şi deportaţi în Siberia (''Istoria României în date'', Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 2003). În noaptea de 12 spre 13 iunie 1941 a fost organizată o amplă operaţiune de arestare şi deportare, fiind vizate mii de persoane din Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţei.
Cartea ''Amintiri din viaţă. 20 de ani în Siberia'', de Aniţa Nandriş-Cudla (publicată la Editura Humanitas în 1991 şi reeditată în 2006), redă amintirile unei ţărănci românce din comuna Mahala (nordul Bucovinei) care, în noaptea zilei de 13 iunie 1941, este smulsă din casa sa de ofiţeri NKVD şi deportată împreună cu cei trei copii ai săi în Siberia. În prefaţa ediţiei a doua a cărţii, semnată de Gheorghe Nandriş, se arată: ''Amploarea genocidului este greu de imaginat. Iată cum, dintr-o singură comună - Mahala - într-o singură noapte - 6 spre 7 februarie 1941 - au fost împuşcaţi de grănicerii ruşi, lângă satul Lunca (nu departe de Herţa) peste 300 de tineri ţărani. Într-o singură noapte - 12 spre 13 iunie 1941 - din aceeaşi comună au fost deportate, pentru exterminare în Siberia, 602 persoane. Puţine dintre acestea s-au mai întors (...).'' Dintre cei 602 deportaţi, 210 erau copii sub 15 ani, iar dintre aceştia 76 erau copii sub 5 ani.
Începând din martie 1944, când Armata Roşie a ocupat din nou nordul Bucovinei şi Basarabia, a fost instituit din nou regimul de teroare şi represiune la adresa populaţiei de aici. Foametea din anii 1946-1947, care a urmat după reocuparea Basarabiei, a fost generată de un complex de factori, precum seceta din vara anului 1946, dar a fost determinată în principal de golirea gospodăriilor şi hambarelor de produsele alimentare şi grâne ale populaţiei de către autorităţile sovietice. Procesul de colectare a cotelor de cereale de la populaţie s-a desfăşurat anevoios, iar cei care s-au opus au fost judecaţi şi deportaţi.
Un nou val de deportări din Basarabia a avut loc în 1949.
Ziua NATO în România este marcată, din anul 2005, în prima duminică a lunii aprilie, în baza unei propuneri legislative, potrivit www.mae.ro. În 2018, Ziua NATO în România este sărbătorită duminică, 1 aprilie.
La alegerea acestei zile s-a ţinut seama de apropierea de data oficială a aderării României la Alianţa Nord-Atlantică (29 martie 2004) şi de data arborării oficiale a drapelului român la sediul NATO de la Bruxelles (2 aprilie 2004).
Ziua Alianţei Nord-Atlantice este sărbătorită printr-o serie de manifestări organizate în toate localităţile unde există unităţi militare, în ţările în care România are acreditaţi ataşaţi ai apărării şi în bazele militare din teatrele de operaţii unde sunt dislocaţi militari români. Statele majore ale categoriilor de forţe ale armatei, comandamentele, marile unităţi şi unităţile militare de pe întreg teritoriul ţării organizează, cu acest prilej, ceremonii militare, Ziua Porţilor Deschise, activităţi cultural-artistice şi sportive, simpozioane şi expoziţii.
Summitul NATO de la Praga, desfăşurat pe 21 şi 22 noiembrie 2002, a marcat un important pas în evoluţia celei mai puternice organizaţii de apărare colectivă din istorie. Participarea României la operaţiuni de menţinerea păcii şi de stabilizare în regiuni de conflict din Balcani şi Afganistan şi angajamentul ferm de a se alătura luptei împotriva terorismului au constituit argumente puternice pentru invitarea României să adere la NATO.
La Summitul de la Washington din aprilie 1999, NATO şi-a reafirmat angajamentul de a invita state din Centrul şi Estul Europei în viitorul apropiat. De asemenea, Alianţa a prezentat "Membership Action Plan", care punea bazele unui mecanism de pregătire şi evaluare individuală a ţărilor candidate.
Eforturile conjugate ale factorilor de decizie din România de îndeplinire a obiectivelor Planului Naţional de Aderare la NATO şi eforturile active ale diplomaţiei române au condus la adoptarea deciziei de la Praga a liderilor statelor membre NATO. Oficialii Alianţei au remarcat eforturile României în planul asigurării stabilităţii şi securităţii Balcanilor, în misiuni ale Alianţei.
După atentatele teroriste din Statele Unite, Parlamentul României a decis, cu o majoritate covârşitoare, participarea ţării noastre, ca aliat de facto al NATO în lupta împotriva terorismului internaţional cu toate mijloacele, inclusiv cele militare. De asemenea, România oferea NATO acces la spaţiul său aerian, maritim şi terestru.
La 8 octombrie 2002, Camera Reprezentanţilor din SUA a adoptat cu o largă majoritate Rezoluţia 486 privind securitatea transatlantică şi extinderea NATO, prin care se recomanda explicit extinderea Alianţei, în cadrul Summitului de la Praga, din noiembrie, cu cele şapte state din Centrul şi Sud-Estul Europei.
Cel de-al 16-lea summit al NATO s-a deschis prin invitaţia de a adera la organizaţie, lansată de către Consiliul Nord-Atlantic pentru cele şapte state: Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, România, Slovacia şi Slovenia. Statele candidate au semnat Protocoalele de Aderare, la Bruxelles, în cadrul unei ceremonii extraordinare a Consiliului Nord-Atlantic, la 26 martie 2003.
Preşedintele Ion Iliescu a promulgat, la 1 martie, Legea nr. 22/2004 de aderare a României la Tratatul Atlanticului de Nord. La aceeaşi dată, secretarul general al NATO, Jakob Gijsbert de Hoop Scheffer, a trimis ministrului român al Afacerilor Externe, Mircea Geoană, o scrisoare prin care transmite Guvernului României, în numele Părţilor la Tratat, invitaţia de aderare a României la NATO.
La 3 martie, Legea 22/2004 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, partea I.
Ministerul Afacerilor Externe a pregătit instrumentul de aderare al României la Tratatul Atlanticului de Nord, document care a fost semnat de preşedintele Ion Iliescu, după care acesta a fost depus la depozitarul Tratatului, Guvernul Statelor Unite ale Americii. După acel moment, România a devenit membru cu drepturi depline al Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord.
Între 2 şi 4 aprilie 2008, Bucureştiul a găzduit pentru prima dată o reuniune la nivel înalt a NATO cu o participare impresionantă de delegaţii, dar şi cu o agendă cu subiecte sensibile, precum aderarea Albaniei, Macedoniei şi Croaţiei la organizaţie, scutul antirachetă, susţinerea misiunii ISAF şi problematica ce a vizat o posibilă acordare a Planului de Acţiune pentru Aderare pentru Ucraina şi Georgia.
„Ziua Naţională de Cinstire a Memoriei Românilor – victime ale masacrelor de la Fântâna Albă şi alte zone, ale deportărilor, ale foametei şi ale altor forme de represiune organizate de regimul totalitar sovietic în Ţinutul Herţa, nordul Bucovinei şi întreaga Basarabie”. La Fântâna Albă (în Bucovina, pe teritoriul Ucrainei de astăzi), în Duminica Paştilor (1 aprilie 1941), trupele sovietice au executat fără milă un număr de aproximativ 3.000 de civili români, locuitori din satele de pe Valea Siretului care încercau să se retragă din Bucovina de nord anexată de ruşi (Monitorul Oficial 329/12.V.2011). NOTĂ: La 26 iunie 1940, în urma Pactului Ribbentrop-Molotov, României i-a fost impusă cedarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei către Uniunea Sovietică. Începând cu această dată a fost dat startul prigoanei şi persecuţiei românilor din aceste provincii româneşti (deportările din Basarabia şi nordul Bucovinei (28 iunie 1940 – 5 martie 1953), masacrul de la Fântâna Albă (1 aprilie 1941) şi foametea organizată din Basarabia (1946-1947).
Basarabia, nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa au fost primele teritorii pierdute de România în anul 1940, în contextul celui de-al Doilea Război Mondial. La 23 august 1939 fusese semnat, la Moscova, Pactul de neagresiune sovieto-german (Pactul Ribbentrop-Molotov), iar printr-un protocol adiţional secret, Germania şi URSS îşi împărţeau sferele de influenţă, articolul 3 al acestuia arătând că ''în privinţa Europei de Sud-Est partea sovietică subliniază interesul pe care-l manifestă pentru Basarabia. Partea germană îşi declară totalul dezinteres politic faţă de aceste teritorii''.
La 26 iunie 1940, printr-o notă ultimativă, guvernul URSS cere României cedarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei în termen de 48 de ore. Un al doilea ultimatum sovietic (27/28 iunie) cerea evacuarea administraţiei şi armatei române din Basarabia şi nordul Bucovinei în doar patru zile, iar răspunsul guvernului român la 28 iunie a fost că ''pentru a evita gravele urmări pe care le-ar avea recurgerea la forţă şi deschiderea ostilităţilor în această parte a Europei, se vede silit să primească condiţiile de evacuare specificate în răspunsul sovietic''.
În urma ocupării Basarabiei, nordului Bucovinei şi ţinutului Herţa de către autorităţile sovietice, populaţia românească din aceste teritorii a fost supusă unui regim de represiune şi deportări. Politica opresivă impusă de sovietici a determinat un adevărat proces migraţionist şi transferuri masive de populaţie, soldate cu importante pierderi de vieţi omeneşti.
La 1 aprilie 1941 a avut loc masacrul de la Fântâna Albă (în apropiere de graniţa cu România), în care şi-au pierdut viaţa, după cum spun martorii locali, aproximativ 3.000 de români bucovineni. Oamenii aflaseră, de la agitatori ai serviciilor speciale sovietice care au cutreierat satele pe Valea Siretului timp de câteva săptămâni, că în ziua de 1 aprilie se va deschide graniţa, şi astfel se vor putea refugia în România.
Cele aproximativ 3.000 de persoane din mai multe sate de pe Valea Siretului au format o coloană paşnică şi s-au îndreptat, la 1 aprilie 1941, spre graniţa cu România, purtând un steag alb cu însemne religioase, icoane, prapuri şi cruci din cetină. Când s-au apropiat de punctul de graniţă Fântâna Albă, în locul numit Varniţa, grănicerii sovietici au deschis focul şi au tras în plin în ei. Bătrâni, copii, femei au fost seceraţi cu rafale de mitraliere, apoi aruncaţi în gropi comune, unii fiind îngropaţi de vii. Supravieţuitorii au fost urmăriţi, torturaţi şi deportaţi.
Tragicul episod este consemnat în volumul ''Istoria României în date'' (coordonare: Dinu C. Giurescu; Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003), în care se arată că la 1 aprilie 1941 câteva mii de români bucovineni, care voiau să se stabilească în România, ''fiind stimulaţi dacă nu chiar instigaţi de autorităţile sovietice'', ajungând la Fântâna Albă (punct de hotar cu România), sunt seceraţi pe loc de mitraliere. Ulterior, aproximativ 40.000 de români bucovineni, dintr-o populaţie de 200.000 de oameni, au fost deportaţi sau ucişi, potrivit sursei citate.
O relatare a evenimentelor a fost făcută de unul dintre puţinii supravieţuitori, profesorul Gheorghe Mihailiuc (1925-2005), în cartea sa "Dincolo de cuvintele rostite", publicată în 2004, la editura Vivacitas din Hliboca. Acesta descrie ce s-a întâmplat la Fântâna Albă pe 1 aprilie 1941 ca pe un "masacru", un "genocid" şi un "măcel".
La 1 aprilie 2011, la 70 de ani de la tragicul eveniment, a avut loc ceremonia de sfinţire a unei troiţei închinate memoriei victimelor masacrului de la Fântâna Albă, în incinta Mănăstirii Putna. La 27 martie 2014, la Institutul Cultural Român a fost proiectat documentarul "Masacrul de la Fântâna Albă - 1 aprilie 1941", semnat de Lucia Hossu Longin.
La 31 martie 2017, la Universitatea din Cernăuţi a avut loc o dezbatere pe marginea masacrului de la 1 aprilie 1941 de la Fântâna Albă, evenimentul fiind organizat de Centrul de Studii Româneşti, Asociaţia Convergenţe Europene din Bucureşti, Institutul pentru Democratizare şi Dezvoltare din Cernăuţi, cu sprijinul Consulatului General al României la Cernăuţi. Profesori universitari, cercetători, urmaşi ai victimelor dar şi oameni politici au vorbit despre contextul istoric în care a avut loc tragedia de la Fântâna Albă.
Consulul general al României la Cernăuţi, Eleonora Moldovan, a amintit cu acest prilej faptul că, în ultima perioadă, subiectul masacrului de la Fântâna Albă capătă vizibilitate, fiind tot mai mulţi cercetătorii care aleg să scrie articole ştiinţifice pe această temă. În timpul dezbaterilor s-a subliniat în repetate rânduri că încercarea românilor de a trece graniţa la 1 aprilie 1941 a fost provocată de serviciile speciale sovietice, precum şi faptul că numărul victimelor nu se cunoaşte nici până acum. ''Nu putem vorbi de o cifră exactă, dar au fost foarte multe victime, îngropate în mai multe gropi comune. Unii oameni au fost îngropaţi de vii şi s-a turnat peste ei var nestins, pentru a le provoca dureri şi mai mari'', a spus cercetătorul Serghei Hakman. Şi preşedintele Centrului de Cercetări Istorice şi Culturale din Cernăuţi, Petru Grior, a subliniat că nu se ştie câte gropi comune au fost la Fântâna Albă întrucât nu există mărturii exacte, iar numărul victimelor nu se va cunoaşte niciodată dacă nu se vor face cercetări şi nu vor fi deshumaţi cei ucişi.
La 1 aprilie 2017 victimele masacrului de la Fântâna Albă au fost comemorate din nou, la Memorialul din pădurea Varniţa, în cadrul unui eveniment organizat de comunitatea românească din Bucovina de Nord. În cadrul ceremonialului de comemorare, stareţul mănăstirii Putna, părintele Melchisedec, a oficiat o slujbă de pomenire împreună cu un numeros sobor de preoţi.
În anul 1941 au mai avut loc şi alte operaţiuni de arestare şi deportare. Astfel, la 10 iunie 1941, 13.000 de români basarabeni sunt ridicaţi de autorităţile sovietice de la căminele lor şi deportaţi în Siberia (''Istoria României în date'', Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 2003). În noaptea de 12 spre 13 iunie 1941 a fost organizată o amplă operaţiune de arestare şi deportare, fiind vizate mii de persoane din Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţei.
Cartea ''Amintiri din viaţă. 20 de ani în Siberia'', de Aniţa Nandriş-Cudla (publicată la Editura Humanitas în 1991 şi reeditată în 2006), redă amintirile unei ţărănci românce din comuna Mahala (nordul Bucovinei) care, în noaptea zilei de 13 iunie 1941, este smulsă din casa sa de ofiţeri NKVD şi deportată împreună cu cei trei copii ai săi în Siberia. În prefaţa ediţiei a doua a cărţii, semnată de Gheorghe Nandriş, se arată: ''Amploarea genocidului este greu de imaginat. Iată cum, dintr-o singură comună - Mahala - într-o singură noapte - 6 spre 7 februarie 1941 - au fost împuşcaţi de grănicerii ruşi, lângă satul Lunca (nu departe de Herţa) peste 300 de tineri ţărani. Într-o singură noapte - 12 spre 13 iunie 1941 - din aceeaşi comună au fost deportate, pentru exterminare în Siberia, 602 persoane. Puţine dintre acestea s-au mai întors (...).'' Dintre cei 602 deportaţi, 210 erau copii sub 15 ani, iar dintre aceştia 76 erau copii sub 5 ani.
Începând din martie 1944, când Armata Roşie a ocupat din nou nordul Bucovinei şi Basarabia, a fost instituit din nou regimul de teroare şi represiune la adresa populaţiei de aici. Foametea din anii 1946-1947, care a urmat după reocuparea Basarabiei, a fost generată de un complex de factori, precum seceta din vara anului 1946, dar a fost determinată în principal de golirea gospodăriilor şi hambarelor de produsele alimentare şi grâne ale populaţiei de către autorităţile sovietice. Procesul de colectare a cotelor de cereale de la populaţie s-a desfăşurat anevoios, iar cei care s-au opus au fost judecaţi şi deportaţi.
Un nou val de deportări din Basarabia a avut loc în 1949.
Ziua NATO în România
Ziua NATO în România este marcată, din anul 2005, în prima duminică a lunii aprilie, în baza unei propuneri legislative, potrivit www.mae.ro. În 2018, Ziua NATO în România este sărbătorită duminică, 1 aprilie.
La alegerea acestei zile s-a ţinut seama de apropierea de data oficială a aderării României la Alianţa Nord-Atlantică (29 martie 2004) şi de data arborării oficiale a drapelului român la sediul NATO de la Bruxelles (2 aprilie 2004).
Ziua Alianţei Nord-Atlantice este sărbătorită printr-o serie de manifestări organizate în toate localităţile unde există unităţi militare, în ţările în care România are acreditaţi ataşaţi ai apărării şi în bazele militare din teatrele de operaţii unde sunt dislocaţi militari români. Statele majore ale categoriilor de forţe ale armatei, comandamentele, marile unităţi şi unităţile militare de pe întreg teritoriul ţării organizează, cu acest prilej, ceremonii militare, Ziua Porţilor Deschise, activităţi cultural-artistice şi sportive, simpozioane şi expoziţii.
Summitul NATO de la Praga, desfăşurat pe 21 şi 22 noiembrie 2002, a marcat un important pas în evoluţia celei mai puternice organizaţii de apărare colectivă din istorie. Participarea României la operaţiuni de menţinerea păcii şi de stabilizare în regiuni de conflict din Balcani şi Afganistan şi angajamentul ferm de a se alătura luptei împotriva terorismului au constituit argumente puternice pentru invitarea României să adere la NATO.
La Summitul de la Washington din aprilie 1999, NATO şi-a reafirmat angajamentul de a invita state din Centrul şi Estul Europei în viitorul apropiat. De asemenea, Alianţa a prezentat "Membership Action Plan", care punea bazele unui mecanism de pregătire şi evaluare individuală a ţărilor candidate.
Eforturile conjugate ale factorilor de decizie din România de îndeplinire a obiectivelor Planului Naţional de Aderare la NATO şi eforturile active ale diplomaţiei române au condus la adoptarea deciziei de la Praga a liderilor statelor membre NATO. Oficialii Alianţei au remarcat eforturile României în planul asigurării stabilităţii şi securităţii Balcanilor, în misiuni ale Alianţei.
După atentatele teroriste din Statele Unite, Parlamentul României a decis, cu o majoritate covârşitoare, participarea ţării noastre, ca aliat de facto al NATO în lupta împotriva terorismului internaţional cu toate mijloacele, inclusiv cele militare. De asemenea, România oferea NATO acces la spaţiul său aerian, maritim şi terestru.
La 8 octombrie 2002, Camera Reprezentanţilor din SUA a adoptat cu o largă majoritate Rezoluţia 486 privind securitatea transatlantică şi extinderea NATO, prin care se recomanda explicit extinderea Alianţei, în cadrul Summitului de la Praga, din noiembrie, cu cele şapte state din Centrul şi Sud-Estul Europei.
Cel de-al 16-lea summit al NATO s-a deschis prin invitaţia de a adera la organizaţie, lansată de către Consiliul Nord-Atlantic pentru cele şapte state: Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, România, Slovacia şi Slovenia. Statele candidate au semnat Protocoalele de Aderare, la Bruxelles, în cadrul unei ceremonii extraordinare a Consiliului Nord-Atlantic, la 26 martie 2003.
Preşedintele Ion Iliescu a promulgat, la 1 martie, Legea nr. 22/2004 de aderare a României la Tratatul Atlanticului de Nord. La aceeaşi dată, secretarul general al NATO, Jakob Gijsbert de Hoop Scheffer, a trimis ministrului român al Afacerilor Externe, Mircea Geoană, o scrisoare prin care transmite Guvernului României, în numele Părţilor la Tratat, invitaţia de aderare a României la NATO.
La 3 martie, Legea 22/2004 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, partea I.
Ministerul Afacerilor Externe a pregătit instrumentul de aderare al României la Tratatul Atlanticului de Nord, document care a fost semnat de preşedintele Ion Iliescu, după care acesta a fost depus la depozitarul Tratatului, Guvernul Statelor Unite ale Americii. După acel moment, România a devenit membru cu drepturi depline al Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord.
Între 2 şi 4 aprilie 2008, Bucureştiul a găzduit pentru prima dată o reuniune la nivel înalt a NATO cu o participare impresionantă de delegaţii, dar şi cu o agendă cu subiecte sensibile, precum aderarea Albaniei, Macedoniei şi Croaţiei la organizaţie, scutul antirachetă, susţinerea misiunii ISAF şi problematica ce a vizat o posibilă acordare a Planului de Acţiune pentru Aderare pentru Ucraina şi Georgia.
Sfânta Cuvioasa Maria Egipteanca
Maria Egipteanca s-a născut în Egipt. La
vârsta de 12 ani și-a părăsit părinții și a mers în Alexandria, unde timp de 17
ani a dus o viață desfrânată. La vârsta de 29 de ani, părăsește Alexandria și
ajunge la Ierusalim.
Pretextul i-a fost oferit de pelerinajul unor
tineri din Egipt și Libia, care călătoreau pe mare spre Ierusalim, pentru a
participa la sărbătoarea Înălțării Sfintei Cruci.
Ajunsă în Ierusalim, dorește să intre în
Biserica Sfântului Mormânt, însă, nu a putut înainta decât până la prag. Aici a
simțit cum o putere nevăzută o oprește. Încercă de mai multe ori să intre, dar
fără rezultat. Este momentul când înțelege că modul ei de existență o face
nevrednică de a intra în acest locaș.
Se roagă Fecioarei Maria să facă posibilă
intrarea sa în locaș, cu promisiunea că își va schimba intru totul modul de
viață. Reușește să se închine Sfintei Cruci și ia decizia să-și traiască viața
în pustia Iordanului.
Cuvioasa Maria Egipteanca a stat aici 47 de
ani, în post și rugăciune. Cu un an înainte de moartea sa, taina vieții ei a
fost descoperită parintelui Zosima, care a împărtășit-o, iar după un timp s-a
întors ca să o îngroape, fiind ajutat la săparea mormântului de către un leu.
Evenimente de-a lungul timpului…
- 1778:A fost creat simbolul dolarului american ($), de către designerul Oliver Pollock (New Orleans).
Numele de „dolar” este derivat din „taler”,
moneda din argint de „Joachimsthal”.
Prin
extensie, realul spaniol, moneda de argint cu mare circulație pe continentul
nordamerican, a fost denumit de coloniștii americani tot „taler” („taler
spaniol”), de unde provine numele dolarului.
Simbolul dolarului care a devenit cunoscut în
toată lumea s-a format în rezultat la evoluția scrierilor abrevierilor pentru
cuvântul “peso”. Inițial abrevierea se scria în felul următor ”ps”, însă
eventual aceste două litere s-au transformat în semnul care a rămas și până în
ziua de azi ”$”.
Istoria dolarului american a fost destul de
complexă, de aceea istoricii nu pot răspunde până în ziua de azi la unele
întrebări legate de crearea dolarului american. Până în ziua de azi sunt
prezente sute de teorii conspirative față de dolarul american, însă nici una
dintre ele nu a fost acceptată pe plan internațional.
Din 1973, dolarii nu mai au nicio valoare
ataşată de ele, adică nu mai sunt exprimaţi de autorităţile guvernamentale în
aur, argint sau alte mărfuri. Dolarul are parte de o lege pe teritoriul SUA,
prin care o persoană care are datorii îşi poate plăti aceste datorii cu
ajutorul dolarilor, iar creditorul trebuie să accepte acest lucru, în caz
contrar legea nemairecunoscându-i datoriile.
Apropo, fiecare bancnotă costă guvernul 6,4
cenţi pentru a o tipări.
Din ce tip de hârtie sunt făcuţi dolarii?
Dolarii sunt făcuţi dintr-un amestec de in şi
bumbac, ceea ce explică de ce sunt rezistenţi la spălare. Dacă veţi privi
atenţi o bancnotă, veţi observa fibre de mătase de culoare roşie şi albastră,
de-a lungul bancnotei. Acestea fac parte din măsurile luate împotriva
falsificării.
Ce semnifică litera înscrisă în sigiliu pe
faţa fiecărei bancnote de dolar?
Sigiliul negru, cu o literă mare în mijloc
semnifică locul unde Banca Federală Americană a făcut comanda pentru a fi
tipărită bancnota. A = Boston, B = New York City, C = Philadelphia, D =
Cleveland, E = Richmond, Va., F = Atlanta, G = Chicago, H = St. Louis, I =
Minneapolis, J = Kansas City, K = Dallas.
Lângă literă mai apare o cifră, care semnifică
poziţia în alfabet a literei. De exemplu, dacă bancnota provine din Dallas, ea
va avea inscripţionată litera K şi cifra 11, întrucât K este cea de a 11-a
literă din alfabet.
Mulţi oameni afirmă că pe bancnota de 1 dolar
poate fi văzută o bufniţă ascunsă sau chiar un păianjen, în apropierea cifrei
“1”. Dar experţii spun că aşa ceva nu există, acolo nefiind decât un punct unde
desenul de plasă al marginii variază. Aceasta nu-i va opri pe unii oameni de a
asocia această bufniţă cu simboluri masonice, sau cu unele lucruri mai
practice, ca de exemplu măsuri împotriva falsificării.
Deasupra piramidei apare expresia “Annuit
Coeptis”, care este o expresie în limba latină, şi s-ar traduce “Dumnezeu ne-a
ajutat în acţiunea noastră”. Mulţi părinţi-fondatori ai SUA, ca Benjamin
Franklin sau George Washington, credeau că Dumnezeu se află în spatele succesului
creării Statelor Unite.
Ce semnifică “Novus Ordo Seclorum”?
Sub piramidă se găsesc scrise cuvintele “Novus
Ordo Seclorum”, care în latină semnifică “Noua Ordine Mondială”. Charles
Thomson, un om de stat implicat în desenul Marelui Sigiliu al SUA, a propus
această frază care să semnifice începutul “noii ere americane”, care a apărut
în 1776 cu semnarea Declaraţiei de Independenţă.
MDCCLXXVI semnifică anul 1776 în latină, anul
independenţei SUA.
Ce semnifică piramida incompletă şi simbolul
ochiului Providenţei?
Thomson a explicat că piramida exprimă
simbolul puterii şi dăinuirii. El nu a explicat de ce a lăsat piramida
neterminată, dar mulţi cred că semnifică faptul că SUA, în anul 1776, era încă
într-un stadiu de “ţară neterminată”. Piramida are 13 trepte, numărul
coloniilor care au format în 1776 Statele Unite.
“Ochiul Providenţei” este o reprezentare
vizuală a cuvintelor Annuit Coeptis, semnificând faptul că Dumnezeu are grijă
de noua naţiune născută. Mulţi cred, însă, că acesta este un simbol
francmasonic, dar acest ochi este un simbol al vechilor egipteni.
Lucruri interesante despre dolarul american:
- Dacă am aranja toate bancnotele dolarilor
americani una lângă alta acestea ar înconjura Ecuatorul de 24 de ori.
- Pentru crearea unei bancnote Banca Federală
cheltuie 4.1 cenți.
- Primele note de hârtie aveau valoarea de 1
cent, 5 cenți, 25 cenți și 50 de cenți.
- 1.000.000 de dolari americani în bancnote de
100$ cântăresc 9.25 kg.
- Zilnic Biroul de gravură și Imprimare
printează bancnote în valoare de 541 milioane de dolari, 48% din toate
bancnotele sunt de 1 dolar.
- Durata medie de viață al unei bancnote de 5$
este de 15 luni, bancnotele de 20$ circa 2 ani, bancnotele de 50$ și 100$ pot
fi păstrate în circulație până la 8 ani.
- Bancnota de 2$ a fost emisă pentru ultima dată
în 2003.
- Pe wheresgeorge.com oricine poate urmări o
bancnotă folosind doar seria bancnotei. Aceasta poate fi urmărită dacă a fost
suficient timp în circulație.
- Conform ultimelor date în noiembrie 2013 se
aflau în circulație circa 1.22 trilioane de dolari americani.
- 1824: Domnitorul Grigore Ghica aprobă propunerea arhitectului Hartl și a inginerului Freiwald de pavare a străzilor bucureștene cu piatră cioplită. Pavarea străzilor Bucureștiului va continua susținut pe toată durata domniei lui Grigore Ghica (1822-1828).
Grigore al
IV-lea Ghica (1822-1828), primul domnitor pământean din Ţara Românească după
epoca fanariotă a iniţiat o serie de lucrări edilitar-urbanistice: pavarea cu
piatră a celor patru drumuri principale ale oraşului (Podul Târgului de Afară,
Podul Mogoşoaiei, Podul Calicilor şi Podul Şerban Vodă), construirea de palate,
biserici, cazărmi etc.
- 1866: A fost înfiinţată Societatea Literară Română, actuala Academie de Ştiinţe a României. Societatea Literară Română a devenit în 1867 Societatea Academică Română, iar în 1879 Academia Română.
Academia Română este cel mai înalt for de
ştiinţă şi de cultură din România. Conform statutului, rolul principal al
Academiei constă în cultivarea limbii şi literaturii române, stabilirea
normelor de ortografie obligatorii ale limbii române, studierea istoriei
naţionale române şi cercetarea în cele mai importante domenii ştiinţifice.
Cele mai reprezentative lucrări academice sunt
Dicţionarul limbii române, Dicţionarul explicativ al limbii române, Dicţionarul
general al literaturii române, Micul dicţionar academic şi Tratatul de istoria
românilor.
- 1873: S-a născut Serghei Rahmaninov, compozitor, pianist rus (d. 1943)
Figură romantică prin excelenţă (după unii, de
un exacerbat romantism), Serghei Rachmaninov încheie acest tumultuos curent al
Istoriei Muzicii, lăsând posterităţii o muzică învăluitoare şi pasionată, de
multe ori cu efecte emoţionale profunde asupra audienţei. Poate că nu
întâmplător ultimul romantic a fost un rus. Spiritul nesfârşitelor stepe şi
păduri de mesteceni a dat ultimei părţi a secolului 19 creatori remarcabili.
Intrat adânc, parcă într-o superbă inerţie, în secolul automatizării, maşinilor
şi cinismului, Rachmaninov avea să încheie acest suflu gigantic, idealist şi
idealizant al muzicii ruse şi universale în general. Dacă pentru contemporanii
săi, Rachmaninov era mai ales un mare pianist, cel mai mare, „pianistul
secolului", pentru noi, astăzi, el este mai ales un foarte important
compozitor, autorul unora dintre cele mai frumoase pagini de concert dedicate
pianului, instrumentul care i-a adus faima mondială.
„Omul care nu zâmbea niciodată" (poreclă
pe undeva nedreaptă, datorată mai ales atitudinii din fotografiile sale)
Serghei Vasilievici Rachmaninov s-a
născut la 1 aprilie 1873 în localitatea Oneg, lângă oraşul Semionov din
gubernia Novgorod. Era al patrulea copil al familiei, venit pe lume după două
fete şi un alt băiat.
Considerat unul dintre cei mai mari
compozitori şi pianişti din secolul al XX-lea.(S-a născut într-o familie de
nobili care slujise ţarilor încă din secolul al XVI-lea. Pe linie paternă
provine de la Ștefan cel Mare. Fiica lui
Ștefan cel Mare, Elena a fost dată în căsătorie cneazului rus al Moscovei, Ioan
al III-lea Vasilievici cel Mare (1440-1505). Plecând în Rusia, Elena a fost
însoțită de Vasili Rahmanin, un nepot al lui Ștefan, de la care a pornit neamul
rusesc al Rahmaninovilor). După anul 1917, părăsind Rusia, pleacă în Danemarca,
unde a susţinut numeroase concerte, remarcându-se şi ca strălucit interpret,
apoi s-a stabilit în SUA, la New York.
Deşi s-a născut într-o familie
înstărită, în copilărie a suferit mari lipsuri: ca urmare a firii risipitoare a
tatălui său, moşiile au fost vândute una după alta în contul datoriilor, iar
familia s-a văzut nevoită să se mute la St.Petersburg, unde a închiriat un
apartament modest, şi să solicite burse gratuite pentru educaţia copiilor.
Situaţia s-a agravat după separarea definitivă a părinţilor. Din acea perioadă
datează una dintre pozele lui Rahmaninov, în care biografii surprind privirea
pierdută şi tristă a copilului.
El însuşi a fost un familist model: şi-a adorat soţia, cele două fiice şi
nepoţii. Înconjurat de dragostea acestora, uita de înclinaţia sa firească
pentru melancolie… Era un introvertit. Nu-şi afişa niciodată emoţiile în
public, nu-i plăceau interviurile, evita reuniunile mondene. În ochii
contemporanilor, părea o persoană greu abordabilă, orgolioasă şi distantă.
„Nimic mai fals!” - susţineau apropiaţii, care explicau această impresie
generală prin timiditatea de care era cuprins Rahmaninov în prezenţa
necunoscuţilor. În fapt, era binevoitor faţă de toată lumea, iar acest fapt
devenea evident în cerc restrâns, în familie sau alături de prieteni. Ieşeau
atunci la lumină cele mai alese calităţi ale lui Rahmaninov-omul: amabil,
iubitor, sensibil, mereu pregătit să ajute, dotat cu un admirabil simţ al
umorului şi cu un râs molipsitor, inconfundabil. Vechiul său prieten, marele
Fiodor Şaliapin, venea special în vizită pentru a-l face să râdă şi obţinea
acest lucru reprezentând adevărate show-uri - vorbite, cântate sau mimate -
spre deliciul tuturor celor prezenţi, dar mai ales al lui Rahmaninov însuşi, al
cărui râs în cascade putea fi auzit ore întregi după încheierea acestora.
Anii de maturitate
La 44 de ani a fost nevoit să ia viaţa de la capăt : după ce obţinuse
consacrarea în Rusia în calitate de compozitor, dirijor şi pianist-interpret al
propriilor creaţii (simpla menţionare a numelui său pe afişe golea instantaneu
casele de bilete), Rahmaninov şi-a părăsit ţara în urma evenimentelor dramatice
din octombrie 1917. Pentru a-şi restabili situaţia financiară şi a-şi plăti
datoriile, singura soluţie i s-a părut a fi atunci cariera de pianist-virtuoz,
astfel încât a început o muncă îndârjită pentru reconstituirea tehnicii
pianistice şi însuşirea unui repertoriu de concert corespunzător. Scopul său a
devenit, de atunci, atingerea perfecţiunii în interpretare. Se spune că odată
cu plecarea sa din Rusia, şi-a pierdut pentru totdeauna sursa inspiraţiei, că a
fost nefericit din această cauză şi că activitatea pianistică îi răpea timpul
preţios destinat compoziţiei. Pentru Rahmaninov însă bucuria unui concert
reuşit echivala cu satisfacţia adusă de compoziţie, astfel încât, după
propriile mărturii, nu avea de ce să sufere. „Iarna sunt pianist, iar vara –
compozitor” – spunea el, deşi nu respecta mereu această regulă din cauza
programului concertistic încărcat, de aici pornind şi numeroasele supoziţii
legate de o aşa-zisă „nefericire”.
Îi plăceau lucrurile de calitate: se îmbrăca la cei mai buni croitori, conducea cele mai bune maşini şi, desigur, cânta pe cele mai bune piane: în urma contractului său cu firma Steinway, pianele de concert puse la dispoziţie de aceasta îl aşteptau oriunde avea turnee.
După Revoluţia bolşevică din 1917, Rachmaninov
părăseşte definitiv Rusia, plecând într-un exil auto-impus mai întâi în
Elveţia, apoi în SUA. Proprietăţile familiei, câte mai rămăseseră după
aventurile tatălui denaturat, fuseseră distruse de bolşevici. America va deveni
căminul său pentru tot restul vieţii. Aşadar, următorii 25 de ani aveau să fie
petrecuţi într-un mediu de limbă engleză, o limbă care i-a rămas mereu
inaccesibilă, fiind incapabil s-o asimileze cum trebuie. De altfel, „the
American way of life" îi era cu totul străin şi, deşi muzicianul va depune
o bogată activitate concertistică şi de înregistrări, el se va simţi permanent
un exilat, un străin. Va duce o viaţă izolată, înconjurat doar de familie şi un
grup restrâns de prieteni. Rusia şi ruşii îi lipseau profund, iar lipsa acestor
coordonate din viaţa sa a avut un efect devastator asupra puterii sale
creatoare. Într-adevăr, lucrările scrise pe continentul American sunt puţine şi
irelevante, muzicianul dedicându-se aproape în întregime vieţii de concert.
Două sunt totuşi excepţiile: Simfonia a 3-a (sumbră şi impregnată de spiritul
şi melosul slav) şi Rapsodia pe o Temă de Paganini pentru pian şi orchestra,
lucrare la fel de cunoscută azi ca şi concertele pentru pian nr 2 si 3. O
secţiune a acestei lucrări a făcut furori în toată lumea, fiind folosită ca
muzică pentru filmul Somewhere in Time, un mare succes de casă, pe care
spectatorii romani şi-l mai aduc aminte sub numele de Undeva, cândva (în
rolurile principale: Jane Seymour şi Christopher Reeve).
Spre sfârşitul vieţii, melancolia şi dorul
după meleagurile natale au devenit aproape insuportabile, astfel încât, într-un
ultim gest disperat, Rachmaninov va comanda - contra unei sume enorme - un pui
mesteacăn din Rusia care-i va fi adus în SUA şi plantat în curtea reşedinţei
sale. Dorinţa lui Rachmaninov a fost de a fi înmormântat la rădăcina acestui
copac „de acasă". Cu toate acestea, muzicianul a rămas activ până în
ultimele sale clipe. În ciuda sănătăţii sale din ce în ce mai fragile,
Rachmaninov porneşte în ultimul sau turneu prin America în iarna 1942-1943.
Toate câştigurile acestui lung şi epuizant şir de concerte sunt donate
fondurilor destinate celor afectaţi de război. După un concert la Knoxville,
Tennessee, muzicianul cade la pat.
Trist, mai însingurat ca niciodată (fiind,
paradoxal, o celebritate) Serghei Rachmaninov - „omul care nu zâmbeşte
niciodată" - se va sfârşi în vila sa din Beverly Hills (California) la 28
Martie 1943.
- 1875: S-a născut Edgar Wallace, scriitor, jurnalist britanic (d. 1932)
Edgar Wallace (d. 1932) - numele lui adevărat
fiind „Richard Horatio Edgar”. A fost
fiul nelegitim a unei perechi de artiști, fiind adoptat de un comerciant de
pește din Londra.
Wallace
a crescut în sărăcie și nu a
terminat școala. Cu toate acestea a
ajuns să relateze știri în presă din timpul „Războiul Bur” (1899-1902), din Africa de Sud.
La întoarcerea în țară lucrează ca jurnalist și corespondent special de presă.
În anul 1905 apare în editura lui proprie
romanul thriller „Cei patru incoruptibili” care a fost un roman de succes, însă
pentru scriitor a fost un dezastru financiar.
Romanul său criminalistic cel mai renumit a
fost „Vrăjitorul”, fiind prezentat și ca
piesă de teatru, iar romanul său „The Squeaker” (Trișorul) (1930), a fost
ecranizat in regia sa. Cartile lui Wallace au fost traduse în 44 de limbi în anii 1940.
- 1881: S-a născut Octavian Goga, poet român, ardelean, de origine aromână, politician de extremă dreaptă, şi prim-ministrul României din 28 decembrie 1937 până la 11 februarie 1938; membru al Academiei Române din anul 1920.
Pe 1 aprilie 1881 s-a născut la Rășinari, în familia unui preot cu rădăcini aromâne, Octavian Goga: cel mai important poet mesianic al Ardealului antebelic, dar și unul dintre cei mai dezastruoși politicieni din România anilor ‘30 (printr-o ironie a Istoriei, a dat tonul și începutului, și sfîrșitului României Mari interbelice).
Student la Budapesta,
apoi la Berlin, afiliat societății Astra și cercurilor unioniste, fondator, la
Budapesta, al revistei militante Luceafărul (1902), membru influent al
Partidului Național Român, Octavian Goga a fost arestat în două rînduri pentru
militantism pro-românesc de autoritățile austro-ungare (în închisoarea de la
Szeged e vizitat și de Caragiale, puțin înaintea morții acestuia); în
contrapartidă, va fi susținut din România, fiind ales membru al Academiei în
1914”.
Perioada 1900-1910
marchează și vîrful activității sale poetice. Debutează editorial cu volumul
Poezii (1905), susținut nu doar de Iorga, ci și de Maiorescu (care-și nuanțează
prin el ideile despre poezia patriotică) sau Lovinescu, care-l plasează în
prima linie valorică a tradiționalismului nostru sămănătorist, varianta
mesianic-ardeleană.
Ecourile eminesciene -
colorate de melodicitatea poeziei romantice maghiare: Octavian Goga a fost bun
prieten cu Ady Endre, din care a și tradus - imprimă o notă elegiacă acestei
monografii post-idilice a colectivității românești rurale, «fără țară»,
populate cu «icoane» de personaje martirizate. Categoriile negativității
moderne: absența, suferința, jalea îi vor face pe unii critici, în frunte cu
George Călinescu, să falseze considerîndu-i poezia „pură”. Ele se regăsesc și
în al doilea volum (Ne cheamă pămîntul, 1909). Involuția poetică se simte în
culegerile Din umbra zidurilor (1913), Cîntece fără țară (1916) ș.a., cu vagi
ecouri simboliste și de sentimentalism heinean”, apreciază Paul Cernat
Voluntar în Marele
Război
Activitatea literară a
lui Goga s-a împletit strâns cu cea politică. „În Primul Război Mondial se
înrolează voluntar pe front, face parte din prima linie a cercurilor
pro-Antanta, iar în refugiul de la Iași face parte din comitetul românilor
emigrați din Imperiul austro-ungar și din conducerea propagandei antantiste.
După încheierea Păcii de la Buftea a jucat un rol important în Consiliul
Național Român pe linia unirii Transilvaniei cu România.
S-a manifestat și ca
publicist ardent la gazetele Țara noastră și Tribuna, adunîndu-și articolele
pasionate în volumele O seamă de cuvinte (1908), Însemnările unui trecător.
Crîmpeie din zbuciumările de la noi (1911), Strigăte în pustiu. Cuvinte din
Ardeal într-o țară neutrală (1915)”, menționează criticul Paul Cernat
Căsătorit cu
„privighetoarea” lui Hitler
Viața privată a lui Octavian Goga poate constitui tema unui roman: „Căsătoria din 1921 cu soprana Veturia Triteanu/Mureșan, amor juvenil oficializat tîrziu, după divorțurile ambilor, a fost făcută responsabilă, în investigațiile nepotului-scriitor Mircea Goga (profesor la Sorbona), de influențarea unchiului (fostă doamnă de onoare a reginei Carmen Sylva, promovată de George Enescu și de fiul lui Wagner la Bayeruth, Veturia a devenit „privighetoarea” și traducătoarea autorizată a lui Hitler, apropiată și de Ion Antonescu, bănuită de afilieri secrete multiple).
Octavian Goga, poetul pătimirii noastre, a avut propriile sale suferințe. Autorul Dăscăliței a fost căsătorit de două ori. Prima soție a fost Hortensia Cosma, fiica unuia dintre cei mai înstăriți români din Transilvania. S-a despărțit de ea însă pentru a-și urma marea iubire a vieții: pe Veturia Triteanu, o cântăreață de operă.
A cunoscut-o pe vremea când era căsătorit. Povestea lor de iubire a reprezentat un subiect de savoare, spre deliciul presei de scandal.
„Căsătoria Veturiei cu Octavian Goga n-a fost pentru ea altceva decât îndeplinirea unei misiuni încredințate ei de către Serviciile Secrete germane, a căror agentă recrutată încă din 1914 a fost, la Bayreuth“, scria Mircea Goga, strănepotul lui Octavian Goga, în cartea „Veturia Goga, Privighetoarea lui Hitler“.
Viața privată a lui Octavian Goga poate constitui tema unui roman: „Căsătoria din 1921 cu soprana Veturia Triteanu/Mureșan, amor juvenil oficializat tîrziu, după divorțurile ambilor, a fost făcută responsabilă, în investigațiile nepotului-scriitor Mircea Goga (profesor la Sorbona), de influențarea unchiului (fostă doamnă de onoare a reginei Carmen Sylva, promovată de George Enescu și de fiul lui Wagner la Bayeruth, Veturia a devenit „privighetoarea” și traducătoarea autorizată a lui Hitler, apropiată și de Ion Antonescu, bănuită de afilieri secrete multiple).
Octavian Goga, poetul pătimirii noastre, a avut propriile sale suferințe. Autorul Dăscăliței a fost căsătorit de două ori. Prima soție a fost Hortensia Cosma, fiica unuia dintre cei mai înstăriți români din Transilvania. S-a despărțit de ea însă pentru a-și urma marea iubire a vieții: pe Veturia Triteanu, o cântăreață de operă.
A cunoscut-o pe vremea când era căsătorit. Povestea lor de iubire a reprezentat un subiect de savoare, spre deliciul presei de scandal.
„Căsătoria Veturiei cu Octavian Goga n-a fost pentru ea altceva decât îndeplinirea unei misiuni încredințate ei de către Serviciile Secrete germane, a căror agentă recrutată încă din 1914 a fost, la Bayreuth“, scria Mircea Goga, strănepotul lui Octavian Goga, în cartea „Veturia Goga, Privighetoarea lui Hitler“.
Prima întâlnire a celor doi adolescenți, care le va rămâne întipărită
pentru toată viața, a avut loc în 1896, la Sibiu, în prezența celor doi
părinți. Veturia avea 13 ani, era elevă de pension, Octavian era un
licean de 15.
Momentul este evocat mai târziu, în corespondența celor doi. Astfel, la 17 februarie 1920, Veturia îi scria lui Octavian: „Tu ești zilele astea la Sibiu - în sfârșit totuși mă gândesc cu bunătate la acest petec de pământ. Acolo ne-am văzut, acolo m-ai cunoscut, acolo am început a Te iubi. Acolo... acolo... Îți mulțumesc că te-ai gândit să-mi aduci puțin pământ sfânt“.
În iunie 1909, Octavian Goga, împreună cu Victor Iftimiu, mege la Budapesta. „Nu știu ce treburi misterioase avea, dar îl simțeam grăbit să se ducă la o întâlnire. Era în el o neliniște sentimentală: aveam impresia că relua o idilă întreruptă. Mai târziu mi-am dat seama că îl urmărea , în 1909, marea lui dragoste cu care a și plecat în mormânt, marea lui obsesie, mai mult decât dragoste, tulburarea, revolta, blestemul“, scria Victor Iftimiu.
Primul bilețel
Prima corespondență dintre cei doi este un bilețel nedatat, scris în închisoarea de la Budapesta: „Duță dragă (...) mi-am adus aminte că și pe cel mai prost așternut se poate visa frumos...“
Iubirea lor capătă acceste dramatice în toamna anului 1919: „Duță, stau și mă gândesc așa liniștit la toată povestea noastră... Desigur că pe lângă înrudirea aceia misterioasă de suflet și de carne a contribuit și asemănarea asta ciudată a sorții noastre, ca să ne dăm mâna și să mergem alături... E firesc, e logic, e normal ca noi să ne găsim un cuib al nostru... Mâ gândesc cum ne modelează sufletul viața ... dragostea... Mă uit acum la mine ... simt că au fugit atâtea umbre, că te-am distanțat atât de mult de toate reproșurile - că ești pură, că palpită eternitatea deasupra noastră...Dragostea mea este un acord ce-am făcut cu eternitatea!“
Înainte de Crăciunul anului 1919, Octavian Goga scria în caietul - jurnal: „Programul meu de viață se rezumă astăzi în două cuvinte cu tot farmecul lor senin și nemăsurat: Casa noastră. Numai trei lucruri vreau în mobilierul casei noastre: Dragostea ta, sănătatea ta, cântecul tău și vom fi fericiți“
„Moș Crăciun nu știe o colindă mai frumoasă ca sărutarea ta!“
La 34 decembrie, o altă declarație de dragoste memorabilă: „Moș Crăciun de două mii de ani nu știe o colindă mai frumoasă ca sărutarea ta“.
Legătura lor de dragoste nu putea să fie legalizată din cauza întârzierii rezolvării divorțurilor.
După 22 iunie 1920, când în sfârșit s-a pronunțat divorțul între Octavian Goga și Hortensia Cosma, poetul a notat în „Florile tăcerii“: „Libertatea mi-am recucerit-o. Ți-o dau Ție!“. A doua zi, Veturia răspundea: „O primesc“.
„Sunt în port, unde te-am găsit pe tine!“
Peste câteva zile, marele poet îi spune: „Eu am fost în furtună pe mare, - deasupra valurilor plutea mirajul care mă chema. În vifor corabia s-a sfărâmat și aveam senzația că mă cufund și eu cu ea. Am scăpat ca prin minune și mi-am atins țărmul. Astăzi sunt în port, unde te-am găsit pe tine. Un singur lucru nu mai pot: să merg fără tine“.
La sfârșitul lunii octombrie s-a pronunțat și divorțul dintre Veturia și Lazăr Triteanu. Cu această ocazie, Veturia i-a scris: „Tavi meu - azi mi-am recâștigat prin sancționarea legii numele meu de-acum 17 ani (Veturia Mureșan), acel nume care trebuia de-atunci să stea alături de-al Tău. Întârzierea este zadarnică și goală, voi s-o rectific prin curățenia, dragostea și bunătatea ta“. Replica lui Octavian: „Două libertăți se unesc pe veci, Dăruindu-se una alteia“, iar ea îi spune că „Sunt cu viața și cu moartea legată de Tine!“
„Tavi!“
Criza gravă care a curmat viața poetului s-a declanșat la 7 mai 1938. Partea dreaptă a corpului i-a paralizat și a început să vorbească incoerent. Veturia rememorează ultimele clipe: „Când am intrat în dormitor erau în jurul patului șase medici“. Unul dintre ei i-a spus: „Șeful nu poate vorbi, dar înțelege tot. Atunci eu m-am dus lângă el și i-am spus; «Tavi, dragă, trage-mă tare de păr» El m-a tras...“
După trecerea lui în neființă, Veturia a scris: „Nu mai aștept decât liniștea cea mare, care să mă apropie pentru vecii vecilor alături de Tavi. Tavi! Aceste patru litere cari au fost pentru mine viața noastră!“
Octavian Goga s-a stins din viață la Ciucea, la 7 mai 1938, când avea 57 de ani, în condiții care ridică destul de multe semne de întrebare. Veturia i-a supraviețuit încă 41 de ani, până în 1979.
Momentul este evocat mai târziu, în corespondența celor doi. Astfel, la 17 februarie 1920, Veturia îi scria lui Octavian: „Tu ești zilele astea la Sibiu - în sfârșit totuși mă gândesc cu bunătate la acest petec de pământ. Acolo ne-am văzut, acolo m-ai cunoscut, acolo am început a Te iubi. Acolo... acolo... Îți mulțumesc că te-ai gândit să-mi aduci puțin pământ sfânt“.
În iunie 1909, Octavian Goga, împreună cu Victor Iftimiu, mege la Budapesta. „Nu știu ce treburi misterioase avea, dar îl simțeam grăbit să se ducă la o întâlnire. Era în el o neliniște sentimentală: aveam impresia că relua o idilă întreruptă. Mai târziu mi-am dat seama că îl urmărea , în 1909, marea lui dragoste cu care a și plecat în mormânt, marea lui obsesie, mai mult decât dragoste, tulburarea, revolta, blestemul“, scria Victor Iftimiu.
Primul bilețel
Prima corespondență dintre cei doi este un bilețel nedatat, scris în închisoarea de la Budapesta: „Duță dragă (...) mi-am adus aminte că și pe cel mai prost așternut se poate visa frumos...“
Iubirea lor capătă acceste dramatice în toamna anului 1919: „Duță, stau și mă gândesc așa liniștit la toată povestea noastră... Desigur că pe lângă înrudirea aceia misterioasă de suflet și de carne a contribuit și asemănarea asta ciudată a sorții noastre, ca să ne dăm mâna și să mergem alături... E firesc, e logic, e normal ca noi să ne găsim un cuib al nostru... Mâ gândesc cum ne modelează sufletul viața ... dragostea... Mă uit acum la mine ... simt că au fugit atâtea umbre, că te-am distanțat atât de mult de toate reproșurile - că ești pură, că palpită eternitatea deasupra noastră...Dragostea mea este un acord ce-am făcut cu eternitatea!“
Înainte de Crăciunul anului 1919, Octavian Goga scria în caietul - jurnal: „Programul meu de viață se rezumă astăzi în două cuvinte cu tot farmecul lor senin și nemăsurat: Casa noastră. Numai trei lucruri vreau în mobilierul casei noastre: Dragostea ta, sănătatea ta, cântecul tău și vom fi fericiți“
„Moș Crăciun nu știe o colindă mai frumoasă ca sărutarea ta!“
La 34 decembrie, o altă declarație de dragoste memorabilă: „Moș Crăciun de două mii de ani nu știe o colindă mai frumoasă ca sărutarea ta“.
Legătura lor de dragoste nu putea să fie legalizată din cauza întârzierii rezolvării divorțurilor.
După 22 iunie 1920, când în sfârșit s-a pronunțat divorțul între Octavian Goga și Hortensia Cosma, poetul a notat în „Florile tăcerii“: „Libertatea mi-am recucerit-o. Ți-o dau Ție!“. A doua zi, Veturia răspundea: „O primesc“.
„Sunt în port, unde te-am găsit pe tine!“
Peste câteva zile, marele poet îi spune: „Eu am fost în furtună pe mare, - deasupra valurilor plutea mirajul care mă chema. În vifor corabia s-a sfărâmat și aveam senzația că mă cufund și eu cu ea. Am scăpat ca prin minune și mi-am atins țărmul. Astăzi sunt în port, unde te-am găsit pe tine. Un singur lucru nu mai pot: să merg fără tine“.
La sfârșitul lunii octombrie s-a pronunțat și divorțul dintre Veturia și Lazăr Triteanu. Cu această ocazie, Veturia i-a scris: „Tavi meu - azi mi-am recâștigat prin sancționarea legii numele meu de-acum 17 ani (Veturia Mureșan), acel nume care trebuia de-atunci să stea alături de-al Tău. Întârzierea este zadarnică și goală, voi s-o rectific prin curățenia, dragostea și bunătatea ta“. Replica lui Octavian: „Două libertăți se unesc pe veci, Dăruindu-se una alteia“, iar ea îi spune că „Sunt cu viața și cu moartea legată de Tine!“
„Tavi!“
Criza gravă care a curmat viața poetului s-a declanșat la 7 mai 1938. Partea dreaptă a corpului i-a paralizat și a început să vorbească incoerent. Veturia rememorează ultimele clipe: „Când am intrat în dormitor erau în jurul patului șase medici“. Unul dintre ei i-a spus: „Șeful nu poate vorbi, dar înțelege tot. Atunci eu m-am dus lângă el și i-am spus; «Tavi, dragă, trage-mă tare de păr» El m-a tras...“
După trecerea lui în neființă, Veturia a scris: „Nu mai aștept decât liniștea cea mare, care să mă apropie pentru vecii vecilor alături de Tavi. Tavi! Aceste patru litere cari au fost pentru mine viața noastră!“
Octavian Goga s-a stins din viață la Ciucea, la 7 mai 1938, când avea 57 de ani, în condiții care ridică destul de multe semne de întrebare. Veturia i-a supraviețuit încă 41 de ani, până în 1979.
Racolată de sovietici
(și ca fostă nașă de cununie a lui Petru Groza), a căzut în picioare după 1945,
îngrijindu-se (pînă la moartea sa din 1979) de gestionarea casei memoriale -
devenită, prin intervenția lui Maurer și C. Daicoviciu, muzeu & mausoleu -
a soțului”, precizează Paul Cernat.
Până la declanşarea Primului Război Mondial,
Goga s-a impus ca ziarist strălucit prin articolele publicate în revista Ţara
noastră, ziarul Epoca, Adevărul, revista Flacăra şi revista România, proza sa
jurnalistică fiind comparabilă, stilistic şi tematic, cu a celei eminesciene.
Goga şi-a axat publicistica pe problemle
românismului. Prin revista Luceafărul a reuşit să-şi întărească legăturile
culturale cu România, spre unirea politică de mai târziu. Şi revista Ţara
Noastră, axată pe ideologia lui Goga, şi-a întărit legătura cu oamenii de la sate,
fiindu-le sfătuitor, dar şi un factor capabil să le rezolve nevoile spirituale
şi materiale.
Deşi puţin numeroasă, inegală şi aflată sub
nivelul realizărilor din poezie, dramaturgia lui Goga, mai ales prin Domnul
notar, a fost un reper urmat mai târziu. Premiera piesei a avut loc la Teatrul
Naţional din Bucureşti, la 14 februarie 1914. Goga a lăsat, sub formă de
proiect, şi două piese într-un act (Sonata lunei şi Lupul), sceneta Fruntaşul.
Adversar al politicii guvernelor maghiare,
Goga a fost, în acelaşi timp, un prieten adevărat al marilor scriitori ai
literaturii maghiare clasice şi moderne. A studiat încă din anii de liceu de la
Sibiu şi apoi ca student, la Universitatea din Budapesta, opera lui Petőfi şi
Imre Madách, s-a bucurat de prietenia celor mai de seamă scriitori maghiari ai
timpului, primele încercări de traducere din Tragedia omului datând din anii de
şcoală.
Activitatea literară a lui Octavian Goga a
fost dublată de o susţinută activitate politică-socială. Goga a devenit, la
începutul secolului al XX-lea, mesager al tuturor aspiraţiilor susţinute de
românii transilvăneni. În septembrie 1906, Goga a fost ales secretar literar al
Asociaţiei transilvană pentru literatura română şi cultura poporului român.
Prin articole publicate în revista Ţara noastră, a adoptat o poziţie critică
faţă de exploatarea la care erau supuşi ţăranii din România şi faţă de
guvernanţii de atunci. Ca o consecinţă a acestor atitudini curajoase, Goga a
fost deţinut în iarna anului 1911 timp de o lună în penitenciarul din Seghedin,
unde a fost vizitat de Caragiale, care a protestat în articolul Situaţie
penibilă împotriva arestării. După doi ani, în 1911, Goga a fost din nou
arestat la Seghedin.
După izbucnirea Primului Război Mondial, Goga
s-a stabilit în România, continuând de acolo cu tenacitate lupta pentru
eliberarea Transilvaniei şi pentru desăvârşirea unităţii statale. Din cauza
activităţii sale politice în România, guvernul de la Budapesta i-a intentat lui
Goga, ca cetăţean austro-ungar, un proces de înaltă trădare, fiind condamnat la
moarte în contumacie. S-a înrolat în armata română şi a luptat ca soldat, în
Dobrogea. La încetarea ostilităţilor şi semnarea păcii de la Bucureşti, Goga a
fost nevoit să părăsească România, plecând în Franţa. În vara anului 1918 s-a constituit,
la Paris, Consiliul naţional al unităţii române, forum de presiune asupra
marilor puteri pentru obţinerea unităţii statale româneşti. La începutul anului
1919, Goga s-a reîntors în România reîntregită.
44 de zile în fruntea
guvernului
Aventura lui Goga pe
scena politicii curge spre eșec: „În anii ’20, își adună din nou articolele în
volume: notoriul Mustul care fierbe (1927, plin de bufeuri xenofobe și
antisemite) și evocările de personalități istorice și literare din Precursori
(1930). Eșuarea la extrema dreaptă (un „naționalism integral” violent
antidemocrat, pro-fascist și pro-nazist) are loc prin fuziunea noului său
partid cu cel al liderului antisemit A.C. Cuza (formînd Partidul Național
Creștin) și atinge paroxismul cînd, la alegerile din 1937, liberalii ratează
pragul primei electorale, legionarii cîștigă 15%, iar gogo-cuziștii – 9,5%,
Carol II însărcinîndu-l pe Goga să formeze noul cabinet. Incapabil de
guvernare, demisionează după 44 de zile lăsînd cale liberă dictaturii regale și
primului partid unic autohton, Frontul Renașterii Naționale”.
Prin acordarea la 21 martie 1906 a premiului Năsturel Herescu pentru volumul de debut, creaţia poetică a lui Octavian Goga a primit consacrarea Academiei Române. În 1920, Goga a fost ales membru al Academiei, discursul de recepţie fiind intitulat Coşbuc. În 1924, poetul a primit Premiul Naţional de poezie, iar Mihail Sadoveanu pentru proză.
Considerat poet al neamului, pe ambii versanţi
ai Carpaţilor, poetul s-a bucurat, la numai 25 de ani, de un prestigiu literar
remarcabil.
Pe 8 mai 1936, redactându-și testamentul,
Octavian Goga rememora propia-i activitate, dându-și lucid seama de limitele
ei, ca și ale epocii în care a trăit: ”Îmi pare rău că n-am putut sluji Țara
cum aș fi vrut și cred că aș fi putut- cu credință și cu hotărâre. Am trăit în
vremea proștilor- a stăpânit mediocrația sub un Rege tranzacționist în
chestiuni de morală, timid și fără orizont în probleme de Stat. Ce va fi de țară
în vâltoarea care vine, nu știu- dar cred în puterile sufletești ale neamului”.
Octavian Goga sfârșește
la doar 57 de ani. „Moare pe 7 mai 1938 din cauza unui accident vascular
cerebral la castelul său de la Ciucea, construit de socrul lui Ady Endre.
Moartea la castel
În amurgul zilei de vineri, 6 mai, starea lui sănătate se complică din cauza
unei bronho-pneumonii. Bolnavul nu mai recunoaște pe nimeni. Temperatura se
menține la 40 de grade. Până a închide ochii pentru totdeauna, degetele mânii
făceau gestul reflex al răsfoirii unui volum. I s-a pus chiar o carte în mână
și marele intelectual, însetatul de cultură Octavian Goga, o mângâia și o
răsfoia. Sâmbătă, 7 mai 1938, la ora 14:06, Octavian Goga trecea la cele
veșnice după 57 de ani de zbucium.
Carol
II i-a organizat funeralii naționale imediat după 10 mai. Tonul recuperării poetului
în anii regimului comunist va fi dat de Mihai Beniuc, o dată cu recuperarea
profetismului național-unionist. O mică revelație postdecembristă a
constituit-o jurnalul său intim și politic, scris cu nerv portretistic
Pentru a i se face funeralii naționale, marele defunct este dus cu un tren special de la Ciucea la București pentru a fi depus la Ateneu. Trenul oprește din gări în gări unde lumea îl plânge nu pe omul politic, destul de slab, ci pe poetul strălucit. Joi după-amiază este dus la Bellu unde dormeau prietenii săi Caragiale, Coșbuc, Delavrancea, Vlahuță, Ilarie Chendi, Ștefan Octavian Iosif și Aurel Vlaicu. Peste 8 luni, pentru odihna de veci, a fost reînhumat în cripta Mausoleului de la Ciucea, în inima țării pentru care s-a jertfit.
“Un om bun este un om superior. Un om superior
este un om liber fiindcă nu minte. Și nemințind e liber să se gândească la
adevăr.” - Octavian Goga
- 1889: A fost pusă în vânzare, în oraşul american Chicago (Illinois), prima maşină de spălat vase, proiectată de Josephine Cockrane.
În anul 1886, Josephine Cochran spunea: “dacă
nimeni nu are de gând să inventeze o mașină de spălat vase, o voi face eu!”. Și
așa a făcut, iar șapte ani mai târziu, la Expoziția Mondială a și prezentat-o.
Josephine Cochrane era o femeie bogată, care
nu era nevoită să spele ea însăși vasele, dar, după propriile relatări, a
inventat mașina de spălat vase deoarece servitorii ei ciobeau mereu vasele de
porțelan.
Ea a fost cea care a măsurat toate vasele pe
care le avea, a creat pentru fiecare compartimente din sârmă în funcţie de
mărimi, a pus aceste compartimente pe un disc pe fundul unui butoi şi cu
ajutorul unui sistem de circulat o apă cu săpun a inventat prima maşină de
spălat vase. Treptat cunoscuții doamnei Cochrane şi-au dorit şi ei una şi
destul de repede bucătăriile restaurantelor din Illinois au cerut şi ele o
maşină de spălat vase. Josephine Cochrane şi-a brevetat invenția în 1893 şi a
denumit-o Cochrane Dishwasher. Şi-a înființat o firmă care a trecut la
producția de serie a mașinilor de spălat vase şi la perfecționarea lor, iar
acum mica companie a doamnei Cochrane este parte din concernul KitchenAid,
parte a Whirlpool.
Deși era un dispozitiv revoluționar, până în
1950, doar hotelurile și restaurantele au folosit masiv invenția ei,
consumatorii casnici asteptând mai bine de jumătate de secol până să consimtă
utilitatea aparatului.
- 1891: William Wrigley înființează compania producătoare de gumă de mestecat care-i poartă numele (Wm. Wrigley Jr. Company).
William Wrigley Jr. s-a născut în Philadelphia
în septembrie 1861, în timpul războiului civil. Tatăl său producea săpun,
astfel că William a trebuit încă de mic să umble cu un coş pe străzile din
Philadelphia, încercând să vândă ce producea Wrigley senior.
Când William Wrigley, un tânăr de 29 de ani,
punea bazele afacerii sale în 1891, în Chicago, produsul principal avut în
vedere nu a fost guma de mestecat, ci săpunul Wrigley’s Scouring Soap.
Întreprinzătorul credea mult în stimularea clienţilor săi, în a oferi ceva
gratis, după cum obişnuia să spună. De aceea a hotărât să adauge, la fiecare
săpun cumpărat, un pachet gratuit de praf de copt. Curând a descoperit că
produsul menit să atragă cumpărătorii era mai popular decât produsul originar,
aşa că şi-a schimbat specificul afacerii de la producerea de săpun la
producerea de praf de copt. Rămâmând credincios ideii că stimulul contează,
oferea două pachete gratuite de gumă de mestecat la fiecare pachet de praf de
copt şi, pentru a doua oară, Wrigley va stabili direcţia companiei în funcţie
de cumpărători.
În 1982, când a realizat că guma de mestecat
devenise mai populară, a orientat compania în direcţia producerii acesteia. În
1893 a introdus Wrigley’s Juicy şi Wrigley’ Spearmint, muncind pentru a-şi face
loc pe piaţă, unde existau deja alte companii. În 1907, când lumea afacerilor a
alunecat în recesiune, publicitatea era văzută, de multe companii, ca un mod
prostesc de a pierde bani. Spre deosebire de ceilalţi, Wrigley a decis să
rişte, mărind investiţia în publicitate în anul respectiv. În 1911, cu mai bine
de 50 de ani înainte de apariţia oficială a publicităţii abstracte, Wrigley
crease o reclamă de felul acesta: o tânără frumoasă deasupra sloganului "Fata
cu ochii Wrigley". Tot Wrigley a contribuit la revoluţionarea relaţiilor
cu angajaţii, fiind unul dintre primii patroni din SUA care au acceptat
weekendul de două zile pentru muncitorii săi. Wrigley rămâne aproape un erou
necunoscut, dar, cu toate astea, ideile sale de afaceri, creative şi axate pe
nevoile consumatorilor, asigură şi veriga lipsă între era industrială şi noua
vârstă a marketingului.
Fiul său, Phillip, a moştenit curajul în
afaceri. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, compania a oprit
distribuţia de produse pe piaţa americană casnică pentru a aproviziona armata.
Înainte ca guma să dispară şi de pe raftul magazinelor, Phillip a gândit o
campanie publicitară de care tatăl său ar fi fost mândru - o simplă imagine a
unui pachet gol de Wrigley’s Spearmint şi sloganul "Amintiţi-vă acest
pachet", iar oamenii şi-au amintit. Când brandul a revenit pe piaţă în
1945, şi-a depăşit popularitatea. Când angajaţii fac grevă, produsele unei
firmei scad în vânzări. Pentru a preveni acest pericol, Wrigley "a
inventat" weekendul de două zile. Dorind să sublinieze că tehnologia nu
poate substitui omul, Henry Heinz spunea: "Puterea inimii este mai mare
decât caii-putere".
William Wrigley Jr. a murit pe 26 ianuarie
1932 în casa sa din Phoenix, Arizona. A fost înmormântat într-un turn creat
special în cadrul grădinii botanice Wrigley Memorial, în apropiere de insula
Catalina. Wrigley a lăsat averea sa de 34 de milioane de dolari celor doi
copii, Dorothy Wrigley Offield şi Philip K. Wrigley. Acesta din urmă a rămas la conducerea
companiei pentru următorii 45 de ani, până la moartea sa în 1977. Nepotul
omului de afaceri, William Wrigley Jr. II, a fost CEO al companiei până în anul
2008, atunci când Wrigley Company a fost vândută către Mars pentru suma de 23
de miliarde de dolari.
- 1908: A fost înfiinţat Observatorul Astronomic de pe Dealul Filaret din Bucureşti.
La 1 aprilie 1908, Spiru Haret, ministrul
Instrucțiunii Publice, a semnat decretul prin care a luat ființă Observatorul
Astronomic şi Meteorologic (care se va fi numit astfel până în 1920, când cele
două domenii – meteorologia şi astronomia – s-au separat). Primul director al
instituţiei, Nicolae Coculescu, a
supervizat construirea clădirii Observatorului, ce poartă semnătura
arhitectului belgian Alphonse Engels. Cupola
Observatorului, ce avea să adăpostească marele ecuatorial, a fost comandată lui
de P. Gautier, ,,constructor de instrumente de precizie“ și membru al Biroului
de Longitudini din Paris. În prezent, clădirea se află în patrimoniul Academiei
Române.
Clădirea Observatorului Astronomic Bosianu
poartă semnătura arhitectului belgian Alphonse Engels. Uimitor, dar cele mai multe instrumente
aflate în patrimoniul Observatorului sunt și astăzi funcționale, iar cei 25 de
cercetători ai Academiei Române vorbesc despre matematici și astronomie cu o
bucurie greu de regăsit la cei mai mulți dintre semenii noștri.
,,Casa Bosianu“, locuinţa renumitului jurist,
care, printre altele, a ocupat şi funcţiile de premier al României, director al
Ministerului Justiției şi decan al Facultăţii de Drept din Bucureşti. Tradiția
spune că în această casă, ridicată imediat după Războiul Crimeei (1853-1856) de
către arhitectul Luigi Lipizer, s-ar fi pregătit, în secret, actul Unirii de la
1859. Imobilul a devenit reședința președintelui Consiliului de miniștri ai
României pe durata guvernului Bosianu (26 ianuarie/ 7 februarie și 14/26 iunie
1865).
În secolul XIX însă, când a fost construită
Casa Bosianu, terenul se afla în afara Bucureştiului, pe dealul Filaret.
Juristul şi omul politic Constantin Bosianu îşi construieşte între 1853 – 1859
casa care îi poartă numele, o clădire elegantă cu un aer romantic neogotic. La
moartea sa imobilul trece în proprietatea statului şi ajunge să găzduiască
Serviciul Meteorologic al României. Deabia în 1908 se înfiinţează Observatorul
Astronomic şi Meteorologic şi se construieşte clădirea principală,
executându-se de către Gautier, constructor de instrumente de precizie la
Paris, partea mecanică a "marelui ecuatorial" şi cupola cu diametrul
de 11 m.
Instrumentele optice construite atunci sunt şi
acum păstrate cu grijă într-o sală-muzeu, unele fiind printre cele mai
valoroase din lume, cum este Cercul meridian, un instrument masiv şi complex
care măsoară şi înregistrează poziţia stelelor.
Casa Bosianu, cu alura sa de mic palat
romantic, e folosită în continuare. S-au păstrat uşile de lemn decorate discret
cu vitralii cu tricolorul românesc, o bibliotecă mică şi cochetă şi mobilierul
de pe vremea când clădirea a găzduit, pentru puţin timp, Guvernul ţării.
În clipa de faţă observatorul nu mai este
folosit decât foarte rar. Poluarea luminoasă, localizarea în mijlocul oraşului
şi alte piedici fac imposibilă observarea stelelor din bătrânul observator.
Specialiştii noştri cumpără timp la observatoarele din alte ţări, cum este cel
din Chile unde condiţiile sunt perfecte: multe zile senine, aer uscat,
altitudine mare.
- 1912: Pe aerodromul Cotroceni din Bucureşti, lua fiinţă prima şcoală militară de pilotaj, sub conducerea maiorului Ion Macri, fiind cea de-a doua şcoală de aviaţie din lume, după cea din Marea Britanie.
Cea de-a doua, „Şcoala de Piloţi Militari şi Civili”, a fost
înfiinţată la 1 august 1912, pe aerodromul Băneasa, de Valentin Bibescu. Ambele
şcoli militare au avut o activitate fructuoasă, reuşind să pregătească şi să
breveteze circa 100 de piloţi militari, numai în perioada 1912 – 1918
- 1913: În Parlament a fost votată “Legea de Organizare a Aeronauticii Militare”, actul constitutiv al Forţelor Aeriene Române, sancţionată prin Înaltul Decret Regal nr. 3199 din 18/30 aprilie 1913 de regele Carol I al României.
Prin această lege se înfiinţa structura
tehnico-organizatorică şi de instruire a aviaţiei, sub forma „Serviciului de
Aeronautică Militară”, în subordinea Inspectoratului General al Geniului ce
devenea astfel „Inspectoratul General al Geniului şi al Aeronauticii”. Totodată
s-a înfiinţat Corpul Aeronauţilor Permanenţi compus din piloţi de avioane,
observatori de baloane şi mecanici, precizându-se diferitele categorii de
personal militar şi condiţiile pe care trebuiau să le îndeplinească ofiţerii
activi şi gradele inferioare care urmau să facă parte din Corpul Aeronauţilor
Permanenţi. Prin stabilirea statutului personalului din aeronautică se
recunoştea pentru prima dată calitatea de personal navigant, cu drepturile
aferente. Prin textul legii se reglementa modul de acordare a brevetelor de
piloţi şi observatori aerieni, condiţiile de admitere în şcolile de zbor,
drepturile absolvenţilor, înfiinţarea şi acordarea primelor de zbor
Ca si structura organizatorica, Serviciul de
Aeronautica Militara era compus din doua mari sectii – aviatia si aerostatia.
Intre atributiile serviciului se numarau studierea, procurarea, construirea si
intrebuintarea “aparatelor de navigatie ce s-ar putea utiliza in armata”,
instruirea personalului navigant si tehnic, administrarea unitatilor din
subordine.
In acelasi timp a fost infiintat Corpul
Aeronautilor Permanenti, primii piloti militari ai Romaniei avand angajamente
ferme, pe trei ani. In acest Corp au intrat pilotii de avioane, observatorii
din aerostate si mecanicii. Se precizau, de asemenea, conditiile pe care cei
care tindeau la statutul de aviator militar trebuiau sa le indeplineasca pentru
a fi acceptati in cadrul acestei prime structuri oficiale.
Spre deosebire de celelalte structuri ale
armatei, aviatorii nu au avut insemne particulare pentru uniforma pana in anul
1914, insa au purtat, incepand cu 1912, un avion Bleriot in miniatura pe
gulerul tunicii. Putem spune ca a fost prima insigna a pilotilor militari
romani. Neoficiala totusi.
Interesant este faptul ca tot intr-o zi de 1
aprilie, de aceasta data in anul 1918, aparea prima aviatie militara de sine
statatoare din lume – Royal Air Force (RAF). Aceasta lua fiinta prin contopirea
Royal Naval Air Service si Royal Flying Corps, nemaifiind in subordinea directa
a armatei, ci devenind o structura de sine statatoare in cadrul fortelor armate
britanice.
- 1918: Inaugurarea Teatrului Henry Miller din New York
Teatrul Henry Miller din New York (No. 124 West 43rd Street) a fost
inaugurat pe 1 aprilie 1918, cu piesa "The Fountain of Youth" a
dramaturgului american Louis Evan Shipman.
Clădirea a fost apreciată, foarte curând după inaugurare, ca fiind una dintre cele mai frumoase şi mai luxoase teatre care s-au deschis, până la acea vreme, pe Broadway.
Din 2010, după o reconstrucţie aproape în totalitate, Teatrul Henry Miller a fost redenumit Teatrul Stephen Sondheim, pentru a-l onora astfel pe compozitorul american ce a avut o contribuţie de o jumătate de secol la teatrul muzical.
Teatrul Henry Miller, proiectat în stil neo-clasic de către arhitecţii Paul R. Allen şi Ingalls & Hoffman, a fost construit de actorul şi producătorul Henry Miller. Realizarea proiectului a fost susţinută financiar de către filantroapa Elizabeth Milbank Anderson, proprietară a terenului din West 43rd Street, şi de trustul de construcţii Klaw & Erlanger.
Clădirea originală a teatrului avea 950 de locuri. Sala de spectacole, prevăzută cu două balcoane, se caracteriza prin utilizarea masivă a marmurei, prezenţa unui candelabru de cristal masiv şi a aurizării.
Faţada de cărămidă roşie în stil palladian conţinea numele teatrului inscripţionat deasupra a trei ferestre arcuite şi o pereche de urne uriaşe aşezate în nişe deasupra cărora erau medalioane cu reprezentări ale muzelor greceşti.
Teatrul a înregistrat primul său spectacol de succes cu piesa "The Vortex" a dramaturgului englez Noël Coward, în 1926, an în care a murit Miller. Teatrul a rămas în familia sa şi a fost condus de fiul său, Gilbert.
Perioada din 1930 până la sfârşitul anilor 1960 a fost cea de mare succes a Teatrului Henry Miller, cu spectacole şi actori de renume care au jucat pe scena acestuia: Helen Hayes, Leslie Howard, Lillian Gish, Douglas Fairbanks şi Ruth Chatterton.
În 1966, familia Miller a vândut teatrul către ''Nederlander Organization'', care l-a vândut lui Seymour Durst în 1968.
Teatrul Henry Miller a fost funcţional între 1918-1968, 2001-2004, 2009-2010. În schimb, în anumite perioade a avut şi alte utilizări. În 1978, a fost redeschis de Howard Stein ca discotecă numită "Xenon", după o renovare de 2 milioane de dolari. În această perioadă a concurat cu "Studio 54", iar cunoscutul muzician american Jellybean Benitez a fost DJ. "Xenon" a servit ca locaţie pentru filmul "Nighthawks" în 1981, care îl avea în rolul principal pe celebrul actor Sylvester Stalone. După ce discoteca "Xenon" a fost închisă în preajma anului 1984, teatrul a rămas o perioadă nefuncţional, fiind redeschis tot ca o discotecă la sfârşitul anilor 1980, sub numele "Shout".
În 1998 sediul a fost utilizat de Compania Theatre Roundabout, pentru o renaştere scenică a "Cabaretului", şi a fost redenumit "Kit Kat Klub".
Teatrul a fost închis la sfârşitul lunii ianuarie 2004 şi a fost reconstruit în întregime (cu excepţia faţadei sale), având o suprafaţă de 50.000 de metri pătraţi. Teatrul, proiectat în noua structură de firma New York din Cook + Fox Architects, are o capacitate de 1.055 de locuri. Este construit în spatele faţadei conservate şi restaurate a teatrului original din 1918.
Noul teatru a fost deschis în septembrie 2009, iar la 22 martie 2010, data la care compozitorul american Stephen Sondheim împlinea 80 de ani, a fost anunţată redenumirea teatrului, ca Teatrul Stephen Sondheim, aducându-se astfel un omagiu compozitorului care prin activitatea sa a stabilit standardul pentru teatrul muzical american modern.
Ceremonia oficială de inaugurare a Teatrului Stephen Sondheim au avut loc la 15 septembrie 2010. Primul spectacol pe scena noului teatru a fost "The Pee-wee Herman Show", semnat de Paul Reubens.
Clădirea a fost apreciată, foarte curând după inaugurare, ca fiind una dintre cele mai frumoase şi mai luxoase teatre care s-au deschis, până la acea vreme, pe Broadway.
Din 2010, după o reconstrucţie aproape în totalitate, Teatrul Henry Miller a fost redenumit Teatrul Stephen Sondheim, pentru a-l onora astfel pe compozitorul american ce a avut o contribuţie de o jumătate de secol la teatrul muzical.
Teatrul Henry Miller, proiectat în stil neo-clasic de către arhitecţii Paul R. Allen şi Ingalls & Hoffman, a fost construit de actorul şi producătorul Henry Miller. Realizarea proiectului a fost susţinută financiar de către filantroapa Elizabeth Milbank Anderson, proprietară a terenului din West 43rd Street, şi de trustul de construcţii Klaw & Erlanger.
Clădirea originală a teatrului avea 950 de locuri. Sala de spectacole, prevăzută cu două balcoane, se caracteriza prin utilizarea masivă a marmurei, prezenţa unui candelabru de cristal masiv şi a aurizării.
Faţada de cărămidă roşie în stil palladian conţinea numele teatrului inscripţionat deasupra a trei ferestre arcuite şi o pereche de urne uriaşe aşezate în nişe deasupra cărora erau medalioane cu reprezentări ale muzelor greceşti.
Teatrul a înregistrat primul său spectacol de succes cu piesa "The Vortex" a dramaturgului englez Noël Coward, în 1926, an în care a murit Miller. Teatrul a rămas în familia sa şi a fost condus de fiul său, Gilbert.
Perioada din 1930 până la sfârşitul anilor 1960 a fost cea de mare succes a Teatrului Henry Miller, cu spectacole şi actori de renume care au jucat pe scena acestuia: Helen Hayes, Leslie Howard, Lillian Gish, Douglas Fairbanks şi Ruth Chatterton.
În 1966, familia Miller a vândut teatrul către ''Nederlander Organization'', care l-a vândut lui Seymour Durst în 1968.
Teatrul Henry Miller a fost funcţional între 1918-1968, 2001-2004, 2009-2010. În schimb, în anumite perioade a avut şi alte utilizări. În 1978, a fost redeschis de Howard Stein ca discotecă numită "Xenon", după o renovare de 2 milioane de dolari. În această perioadă a concurat cu "Studio 54", iar cunoscutul muzician american Jellybean Benitez a fost DJ. "Xenon" a servit ca locaţie pentru filmul "Nighthawks" în 1981, care îl avea în rolul principal pe celebrul actor Sylvester Stalone. După ce discoteca "Xenon" a fost închisă în preajma anului 1984, teatrul a rămas o perioadă nefuncţional, fiind redeschis tot ca o discotecă la sfârşitul anilor 1980, sub numele "Shout".
În 1998 sediul a fost utilizat de Compania Theatre Roundabout, pentru o renaştere scenică a "Cabaretului", şi a fost redenumit "Kit Kat Klub".
Teatrul a fost închis la sfârşitul lunii ianuarie 2004 şi a fost reconstruit în întregime (cu excepţia faţadei sale), având o suprafaţă de 50.000 de metri pătraţi. Teatrul, proiectat în noua structură de firma New York din Cook + Fox Architects, are o capacitate de 1.055 de locuri. Este construit în spatele faţadei conservate şi restaurate a teatrului original din 1918.
Noul teatru a fost deschis în septembrie 2009, iar la 22 martie 2010, data la care compozitorul american Stephen Sondheim împlinea 80 de ani, a fost anunţată redenumirea teatrului, ca Teatrul Stephen Sondheim, aducându-se astfel un omagiu compozitorului care prin activitatea sa a stabilit standardul pentru teatrul muzical american modern.
Ceremonia oficială de inaugurare a Teatrului Stephen Sondheim au avut loc la 15 septembrie 2010. Primul spectacol pe scena noului teatru a fost "The Pee-wee Herman Show", semnat de Paul Reubens.
- 1919: S-a trecut la calendarul gregorian (calendarul pe stil nou), adoptat prin Decretul-lege din 5 martie 1919. Ziua de 1 aprilie (stil vechi) devenea 14 aprilie (stil nou).
România a fost una dintre ultimele ţări
europene care au adoptat calendarul gregorian. După înfăptuirea Marii Uniri, a
apărut problema unificării stilului calendaristic, întrucât stilurile
practicate în diferitele provincii istorice erau şi ele diferite. Transilvania
şi Bucovina foloseau deja calendarul gregorian, în timp ce Regatul României şi
Basarabia foloseau stilul vechi. Necesitatea reformei calendarului era una de
ordin intern şi extern, de consolidare şi modernizare a noului stat unitar.
Alinierea la standardele europene era considerată o condiţie a progresului şi
modernizării, în contextul în care, pe plan internaţional, se căutau soluţii
pentru unificarea diferitelor unităţi de măsură. Aşadar trecerea la stilul nou
s-a făcut în anul 1919, data de 1 aprilie devenind oficial data de 14 aprilie.
1/14: Trecerea, în România, la calendarul
gregorian (calendarul de stil nou), adoptat prin Decretul-lege din
5/18.III.1919; ziua de 1 aprilie a devenit 14 aprilie. NOTĂ: La 24.II.1582
Grigore al XIII-lea (Ugo Buoncompagni), papă între anii 1572 şi 1585, anunţă că
a introdus, printr-o bulă papală, un nou calendar, care îi va purta numele şi
care pune de acord anul ecleziastic cu anul astronomic; calendarul gregorian
(de stil nou) a înlocuit calendarul iulian (numit şi de stil vechi); pentru a
corecta eroarea acumulată în 13 secole care trecuseră de la Conciliul din
Niceea, s-a trecut la ştergerea a 10 zile din calendarul solar; conform noului sistem
de calcul, ziua de 5 octombrie 1582 a devenit 15 octombrie 1582; ultima zi a
calendarului iulian a fost 4 octombrie 1582; doar câteva ţări au adoptat
imediat noul calendar pe 15 octombrie 1582; este vorba de Italia, principatele
catolice ale Sfântului Imperiu Roman, Polonia, Spania şi Portugalia
- 1921: Înființarea Operei Române din București.
În 1921, Societatea „Opera” a primit fondurile
necesare pentru a corespunde criteriilor de instituţionalizare a unui teatru
muzical naţional, devenind Opera Română; spectacolul inaugural a fost un
eveniment remarcabil, premiera operei “Lohengrin” de Richard Wagner, montat de
regizorul Adalbert Markowski, având la pupitrul ansamblului pe George Enescu.
Opera Națională București este una din cele
patru Opere naționale din România, fiind cel mai mare teatru liric al țării.
Istoric
Denumirea de „Opera Română” fusese utilizată
cu mult timp înaintea unei clădiri special destinate teatrului liric din
capitala României. Compozitorul, dirijorul, cântărețul și profesorul român
George Stephănescu a fost cel care a luptat mereu pentru fondarea acestei
instituții artistice, pe care a întemeiat-o sub denumirea de Compania Opera
Română.
Trupa lirică bucureșteană s-a lansat la 8 mai
1885, prezentând progresiv un repertoriu din ce în ce mai bogat și mai ales. La
început, compania prezenta mai ales din opere italiene și franceze de mare
popularitate, dar și opere comice din creația națională, în care au apărut pe
scena bucureșteană primele mari voci românești.
Deși existența unei trupe artistice românești
de teatru liric, sub numele de Compania Opera Română, s-a făcut cunoscută încă
din 1885, instituționalizarea și deci înființarea Operei Române ca instituție
finanțată de la buget s-a realizat abia în 1921. Premiera absolută s-a făcut cu
opera Lohengrin sub bagheta lui George Enescu.
Clădirea operei
Actuala clădire a Operei Române, cu o
capacitate de 952 locuri, a fost ridicată în 1953, după planurile arhitectului
Octav Doicescu, sub denumirea de Teatrul de Operă și Balet în vederea a două
două ample manifestări internaționale: al treilea Congres Mondial al
Tineretului (25-30 iulie) și al patrulea Festival Mondial al Tineretului și
Studenților (2-14 august), dar a fost inaugurată abia la 9 ianuarie 1954, cu
spectacolul Dama de pică, operă de Piotr Ilici Ceaikovski. Fațada clădirii are
un portic cu 3 arcade monumentale, împodobite cu statuile a patru muze, și trei
uși de acces, care permit intrarea în holul fastuos înălțat pe două nivele.
Clădirea este clasată pe lista monumentelor istorice din București cu codul
B-II-m-B-19004.
Sala de spectacole are forma de potcoavă.
Scena are 24 m lățime, 20 m adâncime și 30 m înălțime. La ultimul etaj există
Muzeul Operei. În parcul din fața clădirii se află statuia marelui muzician
George Enescu, o sculptură în bronz de Ion Jalea. Tot în fața clădirii, dar
privind spre intrare, se află bustul compozitorului Gheorghe Stephănescu (1843
– 1925), fondatorul Operei Române.
Pe fațada clădirii, în locul a două arcade mai
mici, care le încadrau inițial pe cele trei mari, au fost montate două
basoreliefuri, unul care înfățișează o scenă de operă (sculptori Zoe Băicoianu
și Boris Caragea), iar celălalt, zborul unor balerini (sculptor Ion Vlad). În
sala de spectacole se găsește un candelabru cu 100 de brațe de cristal aurit.
Ocazional se țin spectacole și în Foaierul
Galben, care are o capacitate de maxim 200 locuri.
- 1941: Masacrul de la Fântâna-Albă : cca. 2500 de români, care voiau să treacă pașnic granița în România, au fost uciși de către soldații Armatei Roșii sovietice.
În urmă cu 77 de ani, pe 1 aprilie 1941, 3.000 de români au fost pur şi simplu
masacraţi la Fântâna Albă, în Bucovina, pe teritoriul Ucrainei de astăzi, de
către soldaţii sovietici.
În iunie 1940, România a fost nevoită să
cedeze Uniunii Sovietice nordul Bucovinei. Armata Roșie și NKVD-ul au ocupat
imediat teritoriul. Sute de mii de români s-au trezit peste noapte pe un pământ
ostil, în care, brusc, tot ceea ce amintea de identitatea lor, de origini, de
limbă și de religie se transforma în vină. În primăvara anului 1941, câteva mii
de români au decis să sfideze trupele sovietice și să treacă în România.
3.000 de români, locuitori ai satelor de pe
Valea Siretului, au încercat să ajungă în ţara natală pe 1 aprilie, chiar de
Paşti. Cineva împrăştiase zvonul că românii pot trece graniţa fără probleme, că
grănicerii sovietici nu le vor face nimic. Când coloana de români, care purtau
steaguri albe, icoane şi cruci, a ajuns la doar 3 kilometri de graniţă,
soldaţii sovietici, ascunşi în pădure, au început să tragă în plin. Au secerat,
în scurt timp, mii de vieţi. Cei care au scăpat de gloanţe au fost urmăriţi de
cavalerie şi spintecaţi cu sabia. Apoi, românii au fost aruncaţi în gropi
comune.
Mărturia unui supravieţuitor
Profesorul Gheorghe Mihailiuc a fost unul
dintre puţinii supravieţuitori ai masacrului. Acesta a redat în cartea Dincolo
de cuvintele rostite atrocităţile petrecute la Fântâna Albă.
"Peste sate se abătuse teroare bolşevică.
Dacă nu făceai cârdăşie cu noii stăpâni, erai pierdut. În aceste condiţii
insuportabile, o parte din populaţia română a ţinutului a hotărât să fugă din
ţară ca să scape de prigoană. La 1 aprilie 1941, câteva mii de români, chemaţi
de dorul libertăţii, au pornit paşii spre Fântâna Albă, la frontieră. Dar
pentru mulţi acest drum a fost fără întoarcere. Eram şi eu, împreună cu fratele
mai mare, printre ei. Am fost martor ocular şi am văzut cum s-au desfăşurat
lucrurile. A fost un adevărat masacru, un genocid. Ucigaşii au aşteptat cu degetul pe trăgaci
până când mulţimea a ieşit la luminiş. Era o acalmie prevestitoare de rele.
Paşii greoi îi purtau pe oameni spre un sfârşit fatal. Tricolorul din faţa
coloanei flutura mândru, demonstrând dragostea de neam şi ţară a românilor
Bucovineni. Deodată, liniştea a fost spartă de groaznicul glas al armelor.
Zgomotul morţii s-a răspândit, hăt, departe peste codri. Cineva din mulţime a
strigat: «La pământ!». Şuvoiul neîntrerupt de foc ne ţinea culcaţi, cu
respiraţia curmată. În acea stare de încremenire, un bărbat din primele rânduri
a strigat peste puterile sale: «Înainte, fraţilor, ei nu vor cuteza să ne
omoare!». Dar chiar atunci a început măcelul. Tragedia de acum jumătate de
secol mă nelinişteşte până astăzi, deoarece nu sunt convins că-i imposibilă
repetarea unor asemenea nenorociri. E greu de redat în cuvinte tot ce am văzut
la Varniţa. Era un adevărat iad de la pământ până la cer. În ochii mei, un
flăcău voinic, cu tricolorul în mână, s-a prăbuşit într-o baltă de sânge. Aud
şi acum strigătele lui cu groaza morţii pe buze: «Fugiţi, oameni buni, eu rămân
aici să mor pentru libertate!». În învălmăşeală m-am pierdut de fratele meu.
Întregul câmp era o spaimă, oamenii cădeau ca frunzele de brumă”.
Localitatea Fântâna Albă se află pe teritoriul
de astăzi al Ucrainei. Abia în anul 2000, autorităţile ucrainene au permis să
se oficieze o slujbă în memoria românilor ucişi. În anul 2013, o delegaţie din
România care mergea la locul masacrului a fost oprită la graniţa Ucrainei iar
unuia dintre membrii acesteia i-a fost interzisă intrarea.
Pe 29 august 1942 preotul Ştefan Ştefanovici,
protopop de Storojineţ, şi I. Vatamanu din Suceveni au organizat un parastas la
Fântâna Albă la care au venit 30.000 de oameni din satele bucovinene. Drumul de
la Fântâna Albă la Suceveni, pe care se căraseră cei răniţi şi morţi spre
Cernăuţi şi spre alte gropi comune, a fost sfinţit cu agheasmă. S-a pus o
troiţă, sculptată de Tănase Bălan, şi s-a hotărât construirea unei biserici
acolo.
- 1947: Se înființează compania austriacă Porsche Konstruktionen GesmbH în Gmünd
Înființarea Porsche Konstruktionen GesmbH
Pentru a proteja, împotriva confiscării de
către forţele de ocupaţie, munca de o viaţă a tatălui lor internat în Franţa,
Ferry Porsche şi sora lui Louise (căsătorită din 1928 cu avocatul Dr. Anton
Piëch) înfiinţează, în 1 aprilie 1947, compania austriacă Porsche
Konstruktionen GesmbH în Gmünd, cu Louise Piëch şi Ferry Porsche ca directori
generali. În această perioadă, compania acum austriacă primeşte comanda
industriaşului italian Dusio de a construi o maşină de Formula 1 cu tracţiune
integrală. Până la urmă, din motive financiare, "Cisitalia" nu
participă niciodată la vreo cursă, dar din încasările în baza acestui contract,
fraţii reuşesc să depună cauţiunea pentru tatăl lor internat, astfel încât
acesta să se poată întoarce acasă.
Înființând compania, Ferry Porsche şi sora
lui, Louise Piëch reuşesc să împiedice confiscarea muncii de o viaţă a tatălui
lor.
Se naște o marcă
Apoi Ferry Porsche îşi îndeplineşte visul.
După modelul Beetle, în Austria, în valea
Malta din Kärnten, prinde formă primul automobil sport care poartă
numele Porsche. Ferry prezintă în 1948 un automobil cu numărul de serie 356,
care mai târziu avea să pună bazele renumelui legendar al mărcii Porsche. Nr. 1
mai avea încă motorul amplasat central, dar următoarele coupe-uri realizate
manual în Gmünd aveau motorul montat în spate. Peste zece cabriolete 356 sunt
construite în atelierul din Salzburg, de pe Alpenstrasse.
Contract semnat cu Volkswagen
Dar cea mai importantă decizie este luată cu
1.000 km mai la nord, când aliaţii hotărăsc să demareze construcţia de
automobile Volkswagen în fabrica Volkswagen reconstruită. Sunt solicitaţi
tehnicienii Porsche, care asigură suportul la demararea activității. Totodată,
Ferry Porsche preia negocierile contractuale cu Nordhoff, proaspăt numitul
director general VW. Cele mai importante componente ale contractului conţin
comisionul de licenţă pentru fiecare Broscuță construită, aprobarea construirii
unui automobil sport după modelul Broscuţei (Porsche 356) şi distribuția prin
intermediul reţelei VW, care ulterior avea să acopere întreg globul, înţelegeri
cu privire la serviciile tehnice asigurate de biroul de proiectare Porsche şi
de asemenea, contractul de importator general VW pentru Austria. Acest contract
amplu este semnat în Bad Reichenhall de
către Ferdinand Porsche, Ferry Porsche, Louise Piëch şi Anton Piëch şi de
directorul general VW, Nordhoff. Astfel, automobilul "patern",
Broscuţa, devine baza pentru evoluţia extraordinară a companiilor Porsche din
Salzburg şi Stuttgart.
În 7 septembrie 1948, pe numele Ing. Ferdinand Porsche, este emis de către
autorităţile din Spittal an der Drau (Austria), certificatul care permitea
"Comerţul cu autovehicule şi componente ale acestora, limitat la produsele
fabricii Wolfsburger Motorenwerke (ulterior fabrica Volkswagen)".
- 1976: Fondarea companiei Apple Computers, în Silicon Valley, de către Steve Jobs și Steve Wozniak, care va lansa în anii '80 computerul personal Macintosh.
Apple Inc. (NASDAQ: AAPL, până în ianuarie
2007 numită Apple Computer, Inc.), este o companie din Silicon Valley cu sediul
în Cupertino, California, cu scop principal de activitate în tehnologia
computerelor. Cunoscută mai ales pentru computerele model Macintosh, Apple are
o reputație de inovație în industria de înaltă tehnologie.
În 1976 Steve Jobs și Steve Wozniak au pus
bazele unei companii de produse electronice într-un garaj închiriat din orașul
Palo Alto, în sudul Californiei. Acest garaj a fost și punctul de plecare a
ceea ce urma să devină curând zona de înalte tehnologii „Silicon Valley”.
Adevăratul strămoș al computerelor personale
nu a fost PC-ul produs de compania IBM în 1981, așa cum se crede de obicei, ci
un alt aparat numit Altair 8800, care fusese lansat pe piață cu mare succes în
1975 de către compania Micro Instrumentation and Telemetry Systems (MITS), din
Albuquerque, New Mexico. Altair 8800 putea fi comandat și primit prin poștă;
probleme mari nu avea, dar se livra sub forma unor componente care trebuiau
asamblate de client. Ce se putea face cu această mașinărie? Nimic, trebuie s-o
recunoaștem; asta până când doi hackeri adolescenți, pe nume Bill Gates și Paul
Allen au scris pentru el o versiune de BASIC, cu care se puteau realiza calcule
rudimentare.
Tot în 1975, un tânăr numit Steve Jobs se
chinuia să-și afle un țel în viață, acum că terminase liceul; fusese în India
și se întorsese; fusese la o fermă în Oregon și se întorsese; acum își pierdea
timpul la Atari, ca programator pentru jocuri video și frecventa un club de
pasionați ai computerelor, care își ținea reuniunile într-un parc, pe timpul
nopții. Când apăruse Altair, membrii clubului au fost fericiți că făcuseră rost
de o nouă jucărie; Jobs însă a văzut aici o modalitate de a câștiga ceva bani.
Imediat s-a gândit să facă și el un asemenea computer. Excelentă idee, numai că
nu avea calificarea necesară. De aceea a apelat la un amic - Steve Wozniak (pe
scurt „Woz”) - care tocmai scrisese un limbaj de programare pentru un
microprocesor nou, numit MOS Technology 6502. Spre deosebire de Jobs, chinuit
de probleme existențiale, Woz era un tip retras, care prefera să stea și să
apese pe butoanele tastaturii, în loc să cutreiere lumea în lung și-n lat. În
acest fel, acumulase cunoștințe inginerești, care îi permiseseră să se angajeze
la Hewlett-Packard.
Pentru a pune pe picioare afacerea, Jobs și-a
vîndut Volkswagen-ul său vopsit în toate culorile curcubeului, iar Woz s-a
despărțit de calculatorul său programabil. Părinții lui Jobs aveau un garaj în
Los Altos, California; acolo și-au stabilit cei doi cartierul general - garajul
le servea drept cameră a proiectanților, unitate de service și magazin, în
același timp. După câtva timp au realizat 50 de plăci de bază, proiectate de
Woz, pe care le-au vândut amatorilor locali, la prețul de 500 de dolari bucata.
Noile jucării au fost botezate Apple, după numele casei de discuri care
producea melodiile Beatles, grupul preferat al lui Jobs. 1 aprilie este ziua păcălelilor,
dar 1 aprilie 1976 a fost și o zi istorică pentru ei, ziua în care s-a vândut
primul Apple.
Compania Apple a fost înființată la 1 aprilie,
1976 de către Steve Jobs, Steve Wozniak, și Ronald Wayne, pentru a vinde
calculator personal Apple I. Acestea au fost construite de mână de către
Wozniak și prima dată arătate publicului la Homebrew Computer Club. Apple I a
fost vândut ca o placă de bază (cu procesor, memorie RAM), mai puțin decât ceea
ce este astăzi considerat un computer personal. Apple I a fost lansat pe piață
în iulie 1976 cu pretul de 666.66$.
Apple a fost încorporat la 3 ianuarie 1977,
fără Wayne, care a vândut partea sa din cadrul companiei înapoi la Jobs și
Wozniak pentru 800$. Mike Markula furniza afaceri finanțare și de expertiză de
250.000$ în timpul încorporării Apple.
Apple II a fost introdus la 16 aprilie 1977,
la West Coast Computer Faire. Se diferenția de rivalii TRS-80 și Commodore PET,
pentru că venea cu o grafică colorată și o arhitectură deschisă. În timp ce
modelele de dinainte foloseau benzi de casetă ca și dispozitive de stocare,
Apple folosea 5 diskete floppy de 1/4 inch pentru interfață, numite Disk II.
Apple II a fost ales de către VisiCalc
-program de calcul tabelar- pentru a fi platformă desktop pentru primul
"killer ap". VisiCalc a creat o piață de afaceri pentru Apple II și a
dat utilizatorilor un motiv în plus să cumpere Apple II - compatibilitatea cu
biroul. În conformitate cu Brian Bagnall, Apple a exagerat cifrele de vânzări
fiind pe locul trei după Commodore și Tandi până a venit VisiCalc.
Până la sfârșitul anului 1970, Apple a avut o
linie de designeri de calculatoare personale și o linie de producție. Apple II
a fost urmat de Apple III, în mai 1980 din postura de societate concurat cu IBM
și Microsoft în mediul de afaceri.
Jobs și mai mulți angajați apple împreună cu
Jef Raskin au vizitat Xerox PARC în decembrie 1979 pentru a vedea Xerox Alto.
Xerox a acordat inginerilor Apple trei zile de acces la facilitățile PARC
într-un 1 milion$ în pre-IPO Apple stock. Jobs a fost convins de faptul că
toate viitoarele computere vor utiliza o interfață grafică, precum și
dezvoltarea de o interfață grafică; a început pentru Apple Lisa.
Să aveți o zi frumoasă!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Dacă aveți sugestii referitoare la calendarul zilnic, nu ezitați să lăsați un comentariu prin care să vă exprimați părerile legate de tipul evenimentelor despre care ați dori să citiți pe blog.Mulțumesc!