24 Aprilie

Este a 114-a zi a anului. 
Au mai rămas 251 de zile până la sfârșitul anului.
Soarele răsare la 06 h 17 m și apune la 20 h 11 m.

Citatul zilei

"Nu preţuieşti oamenii până când nu simţi gustul amar al singurătăţii şi atunci realizezi că o vorbă te-ar încălzi mai mult decât soarele şi tot ce îţi doreşti e să fie cineva lângă tine." (Daniel Defoe, d. 24 aprilie 1731, jurnalist și scriitor englez, celebru pentru romanul  Robinson Crusoe )

Armenia - Ziua victimelor genocidului religios din anul 1915

Pe 24 aprilie, armenii din lumea întreagă comemorează victimele genocidului armean (Metz Yeghérn) din 1915-1917.

Genocidul armean, cunoscut odată ca Holocaustul armenilor, Masacrul armenilor (în limba armeană Metz Yeghern, “Marele Rău”) sau Genocidul uitat se referă la doua evenimente distincte dar care au legatură între ele: primul este campania condusă de Sultanul Abdul-Hamid II între anii 1894-1896, și a doua este deportarea și eliminarea armenilor de către guvernul Junilor turci între anii 1915-1916. Termenul genocid e asociat celui de-al doilea episod, care este comemorat de către armeni pe 24 aprilie. În acest genocid, au fost omorâți aproape 2 milioane de armeni.

Anul acesta se împlinesc 101 ani de la ziua (24 aprilie 1915) în care guvernul turc a început deportarea în „deşertul sirian“ şi masacrarea sistematică a comunităţii armeneşti din Imperiul Oto­man. Documentele istorice vorbesc despre aproape 1,5 milioane de morţi, despre gropi comune, despre vio­luri în masă, despre spolierea armenilor etc. Tot în acea sinistră zi (şi ulterior), la ordinul ministrului turc de Interne, Talaat Paşa, autorităţile turceşti au arestat şi deportat peste 2.000 de in­telectuali şi fruntaşi armeni din Istanbul şi din alte oraşe importante. Marea majoritate a elitelor a fost omorâtă, pro­du­cân­du-se astfel „decapitarea“ comunităţii armeneşti din Turcia.

„Bunicii noștri au preferat să moară decât să renunțe la credința creștină și așa a început masacrul.” Este mărturia cutremurătoare a unui bătrân din Dobrogea ai cărui părinți au scăpat de genocidului armean de la începutul secolului XX, după ce s-au refugiat în România. În memoria victimelor, scriitorul Vartan Arachelian a lansat astăzi, la Constanța, cartea “Istoria și Fantomele ei” în care vrea să clarifice acest moment istoric îndelung contestat.

Pentru armenii din întreaga lume ziua de 24 aprilie înseamnă doliu. Potrivit datelor istorice, în urmă cu 101 de ani, la ordinul conducerii grupării ultranaționaliste “Junii Turci” ai fostului Imperiu Otoman a început genocidul împotriva armenilor. 1 milion 500 de mii de oameni au pierit sistematic în ceea ce avea să se numească “holocaustul armean”. “Junii turci” ar fi dorit crearea unui nou Imperiu, numit Turan, cu o singură limbă și o singură religie. Creștinii care s-au împotrivit planului au fost exterminați. Tilosian Andronic, un armean din Dobrogea, povestește despre drama străbunilor săi.

„În fond, cine mai vorbeşte astăzi despre anihilarea armenilor?”, râdea Hitler în 1939, când se pregătea să invadeze Polonia şi să ucidă vreo şase milioane de evrei. Şi continuă să aibă dreptate şi astăzi: genocidul armean rămâne genocidul uitat.

Hitler n-a zis „genocid”, a zis „anihilare”. Nu pentru că se sfia de cuvinte, ci pentru că, în 1939, când observa cât de uşor uită oamenii de măcelărirea oamenilor, cuvântul „genocid” nu exista. A fost inventat abia patru ani mai târziu, de un evreu polonez. Culmea, Raphael Lemkin n-a gândit cuvântul ăsta plecând de la masacrarea alor săi, ci de la crimele comise împotriva armenilor.  „Am devenit interesat de genocid pentru că s-a întâmplat de atât de multe ori. S-a întâmplat armenilor, şi, după armeni, Hitler a trecut la treabă”, declara omul care din grecescul „genos” (familie) şi latinescul „cide” (crimă) a reuşit să facă un cuvânt care să cuprindă ce e mai rău în oameni: ura de a-l distruge pe cel de lângă tine, cu tot neamul lui, nu pentru că ţi-a luat pământul, ci pentru că este altfel.

Dicţionarul nu poate cuprinde atâta ură cât încape în om, aşa că definiţia genocidului este seacă: exterminarea intenţionată şi sistematică a unei comunităţi pe criterii naţionale, etnice, religioase sau rasiale.  Imagini cu victimele genocidului armean.

Este unanim acceptat că termenul „genocid” are la bază tragedia armenilor. La fel, şi conceptul de „crimă împotriva umanităţii” a fost creat tot pentru armeni. În 1915, Puterile Aliate – Marea Britanie, Franţa şi Rusia – au trimis o scrisoare Imperiului Otoman, acuzând atrocităţile comise împotriva minorităţilor creştine de pe teritoriul imperiului, adică asupra armenilor, grecilor şi asirienilor.

În contextul acestor crimei comise de Turcia împotriva umanităţii şi civilizaţiei, Guvernele Aliate anunţă public Înalta Poartă că vor considera personal responsabil pentru aceste crime fiecare membru al Guvernului Otoman, precum şi toţi agenţii lor implicaţi în astfel de masacre. Scrisoarea Aliaţilor către Înalta Poartă, prima utilizare oficială a termenului „crime împotriva umanităţii”.

Nu doar că niciun membru al Guvernului Otoman n-a fost tras personal la răspundere pentru deportări, ucideri în masă, marşuri forţate în deşert, violuri şi jafuri, ci Turcia îl ameninţă acum pe Papa Francisc să „nu mai facă vreodată o greşeală” precum aceea de a vorbi despre genocidul armean. Şi poate face asta pentru că, vorba lui Hitler, cine mai vorbeşte astăzi despre exterminarea armenilor.

Nu-mă-uita

„Îmi amintesc şi revendic”, stă scris pe insignele pe care copiii armeni le poartă în piept. Au în mijloc flori mov de nu-mă-uita, simbolul evenimentelor de comemorare din această lună, la care participă, printre alţii, Kim Kardashian şi Kanye West – cea mai cunoscută familie din lumea showbizului american are origini armeneşti, George Clooney – soţia sa, Amal, reprezintă Armenia într-un proces internaţional prin care speră să obţină recunoaşterea juridică de facto a genocidului prin condamnarea unui negaţionist, şi trupa de heavy metal System of a Down – toţi cei patru membri fac parte din diaspora armeană.

Din distrugeri mai noi sau mai vechi, ruine lăsate în urmă de turci sau de azeri, se reconstruieşte, acum, Armenia. Iar Erevanul arată ca toate capitalele de tranziţie.

Atunci când se referă la ţara lor, armenii o numesc Hayastan, numele Armeniei Mari, Regatul Marele Regat al Armeniei, din suprafaţa căruia au pierdut, bucată cu bucată, peste 90%. Acum, Armenia are mai puţin de 30.000 de kilometri pătraţi, iar populaţia ţării – trei milioane – este mai mică decât diaspora armeană. Adică mai mulţi armeni trăiesc în afara ţării decât între graniţele ei. De fapt, spun toţi oficialii armeni cu care am vorbit, aceasta ar fi principala sursă de venit a ţării – diaspora.

Apoi, pe lângă banii de la armenii din străinătate şi tuf, cei 30.000 de kilometri pătraţi de Caucaz au suficiente dealuri pe care să crească struguri – industria băuturilor alcoolice este una dintre principalele surse de venit, alături de legume-fructe şi păstorit. Iar vinul se ridică la toate pretenţiile pe care le poţi avea de la cea mai veche industrie a vinului din lume – aici a găsit Noe viţa-de-vie, când au început apele biblice să se retragă, aici s-a îmbătat şi l-a alungat pe Ham, blestemându-i copiii. 

Muntele Ararat, în care s-a proptit arca după 40 de zile şi 40 de nopţi de potop, aparţine acum Turciei, dar armenii îşi amintesc că a fost al lor, parte a unui regat armean de acum vreo 10.000 de ani. 

Acum, armenii văd Araratul – care dă numele celor mai populare ţigări din Armenia, marca preferată şi de preşedintele ţării, precum şi a coniacului atât de important pentru economie – doar peste graniţa închisă cu Turcia. Cele două ţări nu au niciun fel de relaţii diplomatice, iar preşedinţii lor comunică doar pentru a se invita reciproc – unul la comemorarea genocidului, celălalt la celebrarea campaniei Gallipoli.

Ziua Mondială a Protecţiei Animalelor de Laborator 

Ziua mondială a protecţiei animalelor de laborator este marcată în fiecare an la 24 aprilie. Totodată, săptămâna ce include această zi este cunoscută ca ''Săptămâna mondială pentru animalele de laborator''.

Ziua de 24 aprilie este o dată recunoscută de ONU având ca scop aducerea Calendarul zilei - 24 apriliela cunoştinţă oamenilor că milioane de animale din întreaga lume sunt chinuite şi ucise în experimente în fiecare an.

Ziua Mondială pentru Protecţia Animalelor de Laborator a fost stabilită la data de 24 aprilie 1979 de către o asociaţie britanică numită NAVS, care milita împotriva vivisecţiei (disecţie făcută  pe un animal viu pentru a studia un fenomen fiziologic), o practică scandaloasă, încă utilizată în zona de cercetare. Data de 24 de aprilie a fost aleasă după ziua de naştere a fondatorului NAVS, mareşalul britanic Hugh Dowding, comandant al Forţelor Aeriene, care era un fervent militant împotriva vivisecţiei.

Anual aproximativ 100 de milioane de animale au de suferit în laboratoarele din lumea întreagă. Folosirea animalelor în scop experimental în laboratoare s-a extins în secolul XX, în domeniile farmacologiei, fiziologiei, psihologiei, al testării produselor cosmetice, al testării unor produse medicamentoase.

Multe dintre testele efectuate pe animale pot fi înlocuite prin alternative ştiinţifice avansate care sunt disponibile în prezent. Există metode avansate de cercetare care nu folosesc animale şi care sunt mai sigure, mai eficiente, produc rezultate mai rapide şi mai relevante pentru om.

Înfiinţată în 1929, Societatea Naţională Anti-Vivisecţie din Marea Britanie militează împotriva vivisecţiei (disecţie făcută pe un animal viu în vederea studierii unui fenomen fiziologic) şi promovează alte soluţii în vederea înlocuirii experimentelor pline de cruzime şi costisitoare cu metode de cercetare moderne şi inovatoare, potrivit site- ului National Anti-Vivisection Society - NAVS, https://www.navs.org.

Animalele de laborator sunt ţinute adesea în condiţii improprii iar experimentele se fac în lipsa anestezierii. Ele suferă arsuri, orbesc, sunt otrăvite, mutilate, înfometate pentru ca produse pe care oamenii le folosesc zilnic să poată fi etichetate ca prezentând "condiţii de siguranţă". Astfel de produse testate pe animale sunt unii aditivi pe care îi folosim în mâncare, unele cosmetice şi articole de toaletă folosite pentru îngrijirea corpului, produse de spălat şi curăţat folosite în casă, diverse alte produse folosite pentru maşină, grădină, precum şi medicamente de uz uman.

În jur de 4 milioane de animale au fost folosite în experimente ştiinţifice în Marea Britanie în 2014, potrivit unor statistici ale Home Office. Conform Societăţii Regale de Prevenire a actelor de Cruzime împotriva Animalelor (Royal Society for the Prevention of Cruelty to Animals - RSPCA) din Marea Britanie, 11,5 milioane de animale au fost folosite în astfel de scopuri în Uniunea Europeană şi peste 100 de milioane în întreaga lume.

Protestele faţă de abuzurile la care sunt supuse animalele de laborator au crescut ca amploare începând cu anii '70-'80. În 1975, Peter Singer publică lucrarea ''Animal Liberation'', care condamnă aceste abuzuri şi susţine ideea drepturilor animalelor. O formă de protest împotriva folosirii animalelor pentru experimente în laborator este şi refuzul de a cumpăra produse testate pe animale. Ziua mondială a protecţiei animalelor de laborator este marcată astăzi pe fiecare continent, aducând la cunoştinţa publicului şi a legislatorilor problema legată de testele pe animale, o problemă de etică, precum şi alternativele la acest gen de teste.

''Săptămâna mondială pentru animalele de laborator'' poate fi promovată pe reţelele de socializare, iar de Ziua mondială a protecţiei animalelor de laborator putem păstra un minut de reculegere în memoria acestor animale.

Cu prilejul ''Săptămânii mondiale pentru animalele de laborator'' sunt organizate proteste şi demonstraţii împotriva utilizării animalelor în scop de experiment, precum şi dezbateri şi simpozioane pe această temă. Manifestările organizate cu acest prilej sunt menite să ajute la creşterea gradului de conştientizare privind situaţia acestor animale, închise în cuşti şi supuse în cursul experimentelor unei agonii prelungite.

La 19 aprilie 2018, Societatea Naţională Anti-Vivisecţie din Marea Britanie a iniţiat o acţiune prin care se cere stoparea comerţului ilegal cu câini şi pisici vânduţi pentru cercetare în laborator. De asemenea, Birmingham Animal Action (un grup de activişti din domeniul protecţiei drepturilor animalelor din Birmingham, Marea Britanie) organizează şi anul acesta manifestări menite să trezească compasiunea faţă de animale. Astfel, la 26 aprilie, în Birmingham City Centre va avea loc acţiunea de protest intitulată ''Anti Vivisection Protest & Vegan Outreach''.

Numeroase proteste, demonstraţii şi simpozioane au loc în toată lumea privind aceast controversat subiect al utilizării animalelor pentru cercetare.

Primele obiecţii au apărut în jurul anului 1600 dar ele au fost doar excepţii şi nu au reprezentat decât păreri personale ale unor oameni de ştiinţă, neconstituindu-se în curente filozofice care să condamne utilizarea animalelor pentru experiemente.

După cel de-al Doilea Război Mondial, guvernele a numeroase ţări au alocat fonduri imense în scopul cercetării medicale. Se remarcă o creştere a numărului de animale folosite în laboratoare. Totuşi, între anii 1970-1980 izbucnesc câteva scandaluri mari legate de abuzurile la care sunt supuse animalele de laborator.

În prezent, oponenţii experimentelor pe animale condamnă cel mai mult utilizarea acestora în testele LD-50, în testele Draize (utilizandu-se iepurii, se măsoara gradul de iritare la nivelul ochilor produs de diferite produse cosmetice) şi în cazul experimentelor psihologice (instinctul matern studiat pe puii de maimuţă).

În cazul experimentelor militare au fost iradiate maimuţe pentru a se observa care sunt efectele expunerii la radiaţii şi care sunt modificările comportamentale induse de radiaţii. În Texas sunt şi în prezent conduse experimente care utilizează maimuţe cu scopul de a urmări capacitatea de a utiliza un simulator de zbor ante şi postiradiere a sistemului nervos central.

În centrele universitare, în special facultăţile de medicină veterinară, sunt folosite adesea animale cu scopul de a învăţa studenţii diferite proceduri chirurgicale.

Un mijloc la îndemâna fiecăruia de a sabota aceste practici este alegerea acelor produse cosmetice, de exemplu care sunt inscripţionate clar. Sfatul ecologiştilor este să citim ambalajul şi să alegem doar acele produse care nu au fost testate pe animale. De altfel, o mare parte dintre producătorii din domeniu au renunţat deja la acest lucru, în principal datorită faptului că ingredientele utilizate au fost testate în trecut şi nu mai au nevoie de alte teste. Mai mult, acum există posibilitatea testelor pe culturi celulare, iar produsele finite pot fi testate pe voluntari.

Evenimente de-a lungul timpului…

• 1184 î.Hr.: Războiul troian: Potrivit legendei, grecii intră în Troia folosind un cal de lemn.

Războiul troian este un conflict militar celebru al Antichității, care i-a avut ca protagoniști pe eroii ahei și inamicii acestora, locuitorii orașului Troia din Asia Minor. Conform mitologiei grecești, neînțelegerea ar fi izbucnit după ce Paris, prințul Troiei, ar fi răpit-o pe Elena, soția lui Menelaus, regele Spartei. Deși neconfirmată istoric, legenda Războiului Troian este una din cele mai importante teme ale literaturii Greciei Antice, mai ales datorită celor două mari epopei, Iliada și Odiseea, atribuite lui Homer. Iliada relatează parțial ultimul an al asediului Troiei, iar Odiseea descrie drumul întortochiat al întoarcerii acasă a lui Ulise (Odiseu), regele Itacăi și unul din principalii lideri ai armatei aheilor. Alte segmente ale legendei sunt redate într-un ciclu de poeme eroice care nu a supraviețuit decât sub forma unor fragmente. Episoadele războiului au constituit material tematic și sursă de inspirație pentru tragedia greacă sau pentru poeții romani Virgiliu și Ovidiu.

Cauzele războiului troian sub aspect mitic sunt complexe, deoarece au antrenat chiar și zeitățile Olimpului. Se spune că în timpul nunții zeiței Thetys cu regele tesalian Peleus, tocmai când zeii dănțuiau, și-a făcut apariția Eris, personificarea discordiei, înciudată că nimeni nu s-a gândit să o invite, și a aruncat în mulțime un măr de aur pe care stăteau scrise cuvintele „celei mai frumoase”. Văzând mărul, Hera, Atena și Afrodita s-au grăbit să-l revendice, susținând fiecare în parte că le întrece în frumusețe pe celelalte două. Nereușind să ajungă la o înțelegere, cele trei zeițe au hotărât să ceară o opinie imparțială. De aceea l-au ales ca arbitru pe prințul troian Paris. Ademenit cu diferite daruri de învrăjbitele olimpiene, Paris i-a oferit în cele din urmă mărul Afroditei, după ce aceasta i-a promis că Elena, cea mai frumoasă femeie pământeană, îi va deveni soție. Prin farmecele specifice, zeița a determinat-o pe Elena să se îndrăgostească de Paris și să fugă cu el în Troia. Agamemnon, regele din Micene, a hotărât să răzbune onoarea fratelui său Menelaus printr-un război îndreptat împotriva cetății care a făcut posibilă rușinea. De altfel, relațiile dintre Troia și restul Greciei erau oricum foarte tensionate. Războiul dintre troieni și ahei a durat zece ani, timp în care mulți eroi au murit, și din tabăra Eladei (Ahile, Aiax, Patrocles, Antiloh etc.) și din cea a Troiei (Hector, Deifob, Paris etc.). Chiar și lumea zeilor s-a divizat în susținerea uneia sau alteia din cele două tabere: Poseidon, Hera, Athens, Hefaistos și Hermes erau de partea aheilor, iar Ares, Apollo, Afrodita, Artemis și chiar Zeus erau de partea troienilor. Într-un sfârșit, aheii reușesc să pătrundă în cetatea asediată, prin vicleșugul calului troian.

Lipsiți de milă, ei îi masacrează fără discriminare pe locuitorii Troiei și profanează templele, gest ce va atrage mânia zeilor. Puțini dintre ahei au reușit să se întoarcă acasă după război: cei care nu au murit în luptă, au fost zdrobiți la întoarcere de apele înfuriate ale lui Poseidon. Câțiva ahei au întemeiat colonii pe țărmurile cele mai îndepărtate ale lumii, purtați fiind de forțele divine. Dintre troieni, un număr redus a reușit să supraviețuiască masacrului. Mult mai târziu, romanii aveau să pretindă că sunt descendeții prințului Enea, frate al lui Paris, care, după căderea cetății, s-a întreptat către Italia împreună cu alți troieni supraviețuitori. Legenda este istorisită de Vergilius în epopeea Eneida.

Grecii antici credeau că războiul troian chiar a existat, că a fost un eveniment istoric. Ei ziceau că a avut loc în secolul al XIII-lea i.Hr. sau al XII-lea i.Hr. și că Troia se afla în vecinătatea strâmtorii Dardanele, adică în nord-vestul Turciei actuale. Până în Epoca modernă s-a crezut că atât războiul cât și orașul erau doar niște mituri, și nu au existat. În 1870 însă, arheologul german Heinrich Schliemann a excavat un sit arheologic, și a estimat că ar putea fi chiar rămășițele Troiei, lucru confirmat și de alți câțiva cercetători. Nu au rămas însă dovezi clare că Troia lui Homer chiar a existat, sau că oricare din evenimentele prezentate în poemele eroice a avut loc. Mulți savanți au căzut de acord că mitul războiului troian ar putea avea și un miez istoric, epopeile homerice fiind astfel o fuziune de relatări despre asedii și expediții ale grecilor din Epoca Bronzului sau perioada miceniană. Cei care cred că legenda războiului troian derivă dintr-un anumit conflict istoric, îl plasează de obicei între 1300 î.Hr. și 1200 î.Hr., preferând adesea datele oferite de Eratostene (1194 î.Hr. – 1184 î.Hr.) care corespund cu arderea Troiei a VII-a.

Calul troian. Semnificaţia expresiei

În antichitate, grecii, asediind zadarnic Troia timp de zece ani, au hotărât – aşa cum ne povesteşte Homer – să cucerească cetatea printr-un vicleşug. Sub pretextul unei ofrande religioase, grecii au construit un uriaş cal de lemn, înăuntrul căruia au fost ascunşi cinci sute de soldaţi; apoi restul armatei s-a prefăcut că se retrage. Atunci troienii au introdus calul în oraş. În puterea nopţii, ostaşii greci au ieşit din ascunzătoare, au deschis poarta cetăţii şi astfel Troia a fost cucerită printr-o stratagemă devenită celebră de-a lungul veacurilor şi cunoscută sub denumirea de „calul troian“.

Această expresie caracterizează pe acela care foloseşte un şiretlic spre a se furişa în tabăra adversă, indică pe duşmanul travestit în binefăcător.

• 1533: S-a născut Wilhelm Taciturnul, principalul conducător al Revoltei olandeze împotriva Spaniei 

Wilhem de Orania sau Wilhem Taciturnul (n. 24 aprilie 1533— d. 10 iulie 1584) s-a născut la Dillenburg făcând parte din Casa de Nassau, ca și conte de Nassau. A devenit prinț de Orange (Orania) în 1544, fiind fondatorul ramurii Casei de Oranje-Nassau. A fost principalul conducător al Revoltei olandeze împotriva Spaniei, revoltă care a dus la izbucnirea Războiului de optzeci de ani, iar apoi a rezultat în independența formală a Provinciilor Unite (1648). A sfârșit asasinat în 1584 de Balthasar Gérard în clădirea Het Prinsenhof (Curtea princiară) din Delft. A fost înmormântat în Nieuwe Kerk din Delft, biserică în care de atunci sunt înmormântați membrii Casei de Oranje-Nassau. În Țărle de Jos este supranumit Vader des Vaderlands, adică „părintele patriei”; de asemeni imnul național al Țărilor de Jos, Het Wilhelmus, a fost compus în onoarea lui.

• 1800: Președintele american John Adams semnează un act prin care era alocată suma de 5000$ în vederea achiziționării de cărți "pentru uzul Congresului". Astfel, s-au pus bazele Bibliotecii Congresului SUA.

Cunoscută drept cea mai veche instituție din Statele Unite ale Americii, Biblioteca Congresului este un real monument de cultură, dar si cea mai mare bibliotecă din Statele Unite ale Americii și una dintre cele mai mari din lume.

Biblioteca Congresului a fost înființată printr-un act al Congresului emis în 1800, când preşedintele John Adams a semnat un proiect de lege care prevedea transferul  sediului  guvernului de la Philadelphia în noua capitală de la Washington. Legea  menționa necesitatea unei biblioteci de referinţă pentru Congres care să conţină acele  cărţi care puteau fi necesare Congresului.

Înființată cu 5.000 $ alocați prin lege, biblioteca,  a fost găzduită inițial în noul Capitoliu până în august 1814, când trupele invadatoare britanice au incendiat clădirea Capitoliului, iar conținutul micii biblioteci a ars și a fost jefuit.

În mai puțin de o lună, presedintele pensionat, Thomas Jefferson, a oferit biblioteca sa personală ca înlocuitor pentru documentele pierdute. Jefferson a petrecut 50 de ani  adunând cărţi, adăugând tot ceea ce era legat de America, şi de asemenea, oricare carte  rară şi valoroasă pentru orice fel de  ştiinţă. De aceea biblioteca lui a fost considerată  a fi una dintre cele mai bune din Statele Unite. Prin oferirea colecției  sale Bibliotecii Congresului,  Jefferson a anticipat discuțiile cu puteau să apară cu privire la natura documentelor  din colecţia sa, care includea cărţi în limbi străine şi volume de filosofie, știință, literatură şi alte subiecte care,  în mod normal, nu făceau parte dintr-o  bibliotecă  legislativă. El a scris, "Eu nu ştiu să existe în biblioteca mea  ramuri ale ştiinţei pe care Congresul ar dori să le excludă din colecțiile sale, nu există, de fapt, nici un subiect  la care un membru al Congresului să nu poată avea ocazia să se raporteze."

În ianuarie 1815, Congresul a acceptat oferta lui Jefferson, alocând 23.950 dolari pentru cele 6,487 de cărţi ale sale, punând bazele unei mari biblioteci naţionale. Conceptul Jeffersonian de universalitate, convingerea că toate subiectele sunt importante pentru biblioteca legislativă americană, este filosofia şi raţiunea din spatele politicilor cuprinzătoare de achiziționare a Bibliotecii Congresului de astăzi.

Situată în trei clădiri în Washington, D.C., Library of Congress este simultan și cea mai mare bibliotecă a lumii după numărul de rafturi, numărul de cărți și numărul de obiecte aflate în colecția sa. Aceasta conține mai mult de 30 de milioane de cărți și alte materiale tipărite în peste 470 de limbi, mai mult de 61 de milioane de manuscrise, cele mai rare colecții de cărți din America de Nord, inclusiv forma nefinisată a Declarației de Independență, una din cele patru copii existe în toată lumea a Bibliei lui Gutenberg, peste 1 milion de ediții ale ziarelor din toată lumea din ultimele trei secole, peste 6.000 de benzi desenate, filme, 4,8 milioane de hărți, 2,7 milioane de înregistrări, peste 13,7 milioane de poze și imagini, inclusiv desene arhitecturale și piese de artă, Betts Stradivarius și Cassavetti Stradivarius. După retragerea lui James H. Bullington, care a slujit între anii 1987 și 2015, titlul oficial de Librarian of Congress a fost conferit lui David S. Mao, cel de-al patrusprezecelea director al Bibliotecii Congresului de la ființarea sa.

Titlul de Librarian of Congress, în română, Bibliotecarul Congresului, desemnează directorul întregii instituții, Library of Congress. Această persoană este numită de președintele Statelor Unite la recomandarea și aprobarea Senatului țării, servind în calitatea de bibliotecar șef al tuturor secțiunilor Bibliotecii Congresului. Una din responsabilitățile ale Librarian of Congress este de a numi un așa numit Poet Laureate, un poet laureat consultant în poezie.

Doar paisprezece persoane au avut cinstea și onoarea de a fi Librarian of Congress în cei 216 ani de existență a instituției culturale.

• 1846: Începutul războiului mexicano-american.

Războiul mexicano–american a fost un conflict armat între Statele Unite și Mexic, ce a avut loc între 1846 și 1848 în urma anexării în 1845 de către Statele Unite a Texasului. Mexic a revendicat Texasul ca provincie mexicană separatistă și a refuzat să recunoască secesiunea acesteia și dobândirea independenței pe cale militară de către Texas în 1836.

În SUA, conflictul este denumit adesea Mexican War (Războiul mexican) și rareori U.S.–Mexican War (Războiul americano-mexican). În Mexic, el este denumit Intervención Norteamericana en México (Intervenția nord-americană în Mexic), Invasión Estadounidense de México (Invazia americană a mexicului), și Guerra del 47 (Războiul din ’47).

Cea mai importantă consecință a războiului pentru Statele Unite au reprezentat-o termenii capitulării Mexicului în conformitate cu Tratatul de la Guadalupe Hidalgo, prin care teritoriile mexicane Alta California și Santa Fé de Nuevo México au fost cedate Statelor Unite. În Mexic, pierderile teritoriale enorme rezultate în urma războiului au încurajat guvernul să pună în aplicare politici de colonizare a restului teritoriului nordic ca zid de protecție împotriva altor pierderi ulterioare. În plus, Rio Grande a devenit graniță între Texas și Mexic, iar Mexicul nu a mai revendicat niciodată Texasul.

• 1856: S-a născut Philippe Pétain, mareșal francez (d. 1951)

Henri Philippe Benoni Omer Joseph Pétain, fost mareșal, fost membru titular al Academiei franceze între 20 iunie 1929 și 15 august 1945.

Philippe Pétain (Henri Philippe Benoni Omer Joseph Pétain) (n. 24 aprilie 1856 – d. 23 iulie 1951) a fost un mareșal al Franței care a ocupat funcția de Șef al Statului în Regimul de la Vichy (Chef de l’État Français) din 1940 până în 1944. Pétain, care în 1940 avea 84 de ani, a fost cel mai în vârstă șef al statului francez din toate timpurile.

În interior, Petain a promovat o politică de reprimare a Rezistenţei franceze; în exterior, a abordat o orientare de subordonare faţă de cel de-al III-lea Reich.

Erou din Primul Război Mondial, acțiunile sale din timpul celui de-al Doilea Război Mondial l-au adus în fața tribunalului care l-a condamnat la moarte cu anularea drepturilor și onorurilor civice și militare pentru înaltă trădare și colaboraționism cu Germania nazistă. Condamnarea la pedeapsa capitală a fost comutată de Charles de Gaulle în închisoare pe viață. În zilele noastre, Pétain este considerat un trădător, iar pétainisme este un termen peiorativ folosit pentru definirea unui anumit tip de politică reacționară.

• 1877: Începe războiul ruso–turc, la care ia parte și România, dornică să–și consfințească independența de stat deplină.

Războiul Ruso-Turc din 1877–1878 și-a avut originea într-o răspândire a naționalismului în Peninsula Balcanică și în dorința Rusiei de a recupera pierderile teritoriale suferite în Războiul Crimeei, recăpătând supremația în Marea Neagră și încurajând mișcările politice de eliberare a popoarelor din Balcani de sub dominația otomană.

Ca rezultat al războiului, principatele România, Serbia și Muntenegru, fiecare state suverane de facto de mai mult timp, și-au proclamat oficial independența față de Imperiul Otoman. După aproape cinci secole de dominație otomană (1396–1878), statul bulgar a fost reînființat cu numele de Principatul Bulgariei, între Dunăre și Munții Balcani (cu excepția Dobrogei de Nord dată României) și cu regiunea Sofiei, care a devenit noua capitală. Congresul de la Berlin, din 1878, a permis, de asemnea, Austro-Ungariei să ocupe Bosnia și Herțegovina și Regatului Unit să primească Cipru, în timp ce Imperiul Rus a anexat sudul Basarabiei și regiunea orașului Kars.

• 1898: SUA invadează Cuba, declanșând Războiul Hispano-American care se încheie prin Tratatul de pace de la Paris (10 decembrie 1898), prin care Cuba este proclamată independentă.

Războiul spaniolo-american, conform originalelor din engleză,  Spanish-American War și spaniolă, Guerra Hispano-Estadounidense (sau desastre del 98, Guerra Hispano-Cubana-Norteamericana ori Guerra de Cuba ) a fost un conflict militar între Spania și Statele Unite ale Americii declanșat în aprilie 1898. Ostilitățile propriu-zise au încetat în luna august a aceluiași an, iar tratatul de pace a fost semnat la Paris în decembrie 1898. Războiul a început după ce Statele Unite au intervenit diplomatic pe lângă Spania în favoarea cubanezilor, cerând acesteia rezolvarea pașnică a problemei independenței Cubei față de fosta mare putere colonială a ambelor Americi. Declanșarea conflictului militar s-a produs odată cu refuzul net al Spaniei, la care s-a adăugat sentimentul expansionist, încă puternic, al Uniunii de a trece în posesia federației teritoriile spaniole din America și Oceanul Pacific, insulele Cuba, Puerto Rico, Philippines, Guam și Caroline. Răscoalele din Havana ale așa-numiților Voluntarios prospanioli au dat Statelor Unite motiv de a trimite nava de război USS Maine. Tensiunile în rândul opiniei publice americane au fost exacerbate din cauza exploziei de pe USS Maine și a ziarelor de scandal care acuzau Spania de atrocități, agitând spiritele în SUA. Războiul s-a terminat după victoriile navale decisive ale Statelor Unite în Filipine și în Cuba. La doar 109 zile de la izbucnirea războiului, tratatul de la Paris, care a pus capăt conflictului, a dat Statelor Unite fostele colonii spaniole Porto Rico, Filipine și Guam. Sub jurisdicția Guvernului Militar al Statelor Unite, SUA a ocupat Cuba până în 1902.

• 1911: S–a născut poetul Eugen Jebeleanu,

autor al volumelor de poezii “Schituri cu soare”, “Poeme de pace şi de luptă”, “Cântece împotriva morţii” şi “Harfa şi Minotaurul” (m. 21 august 1991).

Eugen Jebeleanu (n. 24 aprilie 1911, Câmpina — d. 21 august 1991, București), academician, poet, publicist și traducător român, membru al Partidului Comunist Român.

Voce profund originală în literatura română, devine cunoscut pe plan internațional odată cu apariția volumului "Surâsul Hiroshimei", poem tradus în numeroase limbi, recitat ori cântat și acum în amfiteatrele din America Latină și Europa.

Eugen Jebeleanu (1911-1991) a fost un poet antifascist, un om de stânga, un intelectual care a făcut multe compromisuri în epoca stalinismului dezlăţuit, a regretat amarnic anii orbirii, a ştiut să renască, printr-o chinuitoare alchimie a expiaţiunii, drept un poet autentic, confirmând aşteptările lui E. Lovinescu din anii ´30.

Laureat al premiului de poezie "Etna Taormina" din Italia (1971) și al premiului Herder din Austria (1973). Membru corespondent al Academiei Române în 1955, membru titular din 1974. Poemele sale continuă să fie traduse și publicate, mai ales în SUA și America Latină, dar și în Republica Moldova.

Eugen Jebeleanu a fost și un pescar amator pasionat.

• 1918: A avut loc semnarea Tratatului de pace de la Bucureşti dintre România pe de o parte şi Germania, Bulgaria, Austro-Ungaria, Turcia pe de altă parte.

Pacea de la Bucureşti a încheiat participarea României în cadrul Primului Război Mondial şi a venit ca un acord final al Armistiţiului de la Focşani (26 noiembrie 1917) şi păcii preliminare de la Buftea (20 februarie 1918).

Conform Tratatului de Pace de la Bucureşti, România a fost nevoită să cedeze Dobrogea către Bulgaria, să accepte rectificări de frontieră în Carpaţi (cedând teritorii de 5 600 km2 către Austro-Ungaria), să accepte un monopol asupra petrolului românesc pe 90 de ani, a comerţului cu cereale, a exploatării şi prelucrării lemnului, căilor ferate române către Germania.

Din partea română, tratatul a fost semnat de prim-ministrul Alexandru Marghiloman, cea mai potrivită persoană pentru a semna un acord de pace cu germanii, acesta fiind un germanofil. Totuşi, soarta a făcut ca Tratatul de Pace de la Bucureşti să nu fie niciodată ratificat de Parlamentul României sau promulgat de Regele României, Ferdinand I, dispoziţiile sale nu au intrat în vigoare decât timp de şase luni, iar când Puterile Centrale au început să dea semne de epuizare la rândul lor în octombrie 1918, înţelegerile au fost anulate de guvernul Marghiloman, România reluând ostilităţile împotriva lor, cu ajutorul armatei franceze condusă de generalul Berthelot.

Urma să înceapă Războiul româno-ungar de la 1919, care s-a soldat cu înfrângerea Austro-Ungariei şi destrămarea ei, precum şi cu Realizarea Marii Uniri de la 1 decembrie 1918.

• 1942: S-a născut Barbra Streisand, actriță, cântăreață americană.

Barbra Joan Streisand (născută Barbara) (n. 24 aprilie 1942) este o cântăreață evreică – americană, și actriță de teatru și film, câștigătoare a premiului Oscar. A activat și ca producătoare de film, regizor, compozitor și activist politic. A câștigat două premii Oscar pentru „Cea mai bună actriță” și „Cel mai bun cântec original”, precum și multiple premii Emmy, Grammy și Globuri de Aur.

Barbra Streisand - Memory (1981)

Poti sa spui multe despre Streisand, dar nu ca e frumoasa. Paradoxal, e suspect de sexy. Pentru ca farmecul Barbrei Streisand inseamna ambitie nemasurata, o impertinenta cantitate de talent, o voce fara cusur, o incredere in sine de nezdruncinat, alaturi de acest inexplicabil sex-appeal, cu care si-a legat fedeles publicul si iubitii.

Cu toata impotrivirea mamei sale, Barbara a inceput sa urmeze cursuri de balet si de canto. A fost eleva Liceului Erasmus din Brooklyn, recunoscut pentru standardele sale inalte. Eleva eminenta, in plan social era insa incapabila sa se adapteze, era retrasa, concentrata pe studiu si deloc interesata sa fie populara, in total dezacord, deci, cu patima epocii. Singura activitate extrascolara la care participa era corul liceului. Intre timp, lucra part-time la un restaurant chinezesc, unde aparea costumata intr-un chimono de matase si avea unghiile lungi, colorate in rosu aprins.

Pana astazi, unghiile fabulos de lungi au ramas singura caracteristica excentrica a stilului ei. Doamna si domnul Choy, proprietarii localului, i-au fost cei mai apropiati prieteni si confidenti. Ei au fost singurii care au ascultat-o, au indrumat-o si i-au raspuns la curiozitatile legate de viata, iubire, sex. Si au fost primii care, la o petrecere de ziua ei, au filmat-o cu o camera video. Barbara isi ascundea fata de cite ori camera o surprindea in prim plan. Nu se putea suporta.

Dorinta incipienta a Barbarei de a deveni artista s-a transformat in scurt timp intr-o constructiva fixatie. De la 14 ani, a inceput sa participe la diverse auditii. Desi primea intotdeauna laude pentru interpretarea ei, in final rolurile erau date aspirantelor frumoase. Era de fiecare data devastata, dar nu renunta. A urmat, timp de un an, cursuri de actorie la Cherry Lane Theatre, iar profesorul Allan Miller marturisea mai apoi ca, desi privind-o pe Barbara a asistat la cea mai proasta auditie din viata lui, entuziasmul, perseverenta si personalitatea ei l-au cucerit.

La o auditie importanta, a aparut pe scena imbracata intr-o haina din petice de blana, zdrentuita, cu tenisi in picioarele deloc gratioase, o caciula tricotata, tragind dupa ea o geanta cu discuri si alta cu sendvisuri. A scapat geanta cu discuri, care se rostogoleau care incotro, iar ea alerga sa le adune. Era atit de caraghioasa, incit toti erau cu ochii bulbucati pe ea, convinsi ca au de-a face cu o nebuna.

Dupa ce si-a adunat discurile si s-a prezentat intr-un mod ce a stirnit risete, s-a asezat pe scaunul pregatit pentru auditie, si-a scos guma de mestecat din gura, a lipit-o de scaun si, sub privirile amuzate si contrariate, a inceput sa cinte. Era minunata, iar scena comica s-a transformat in clipe de magie. Dupa terminarea auditiei, regizorul l-a rugat pe asistentul sau sa curete guma de sub scaun. Dar guma nu era acolo. Totul fusese doar un genial moment de teatru.

In acea perioada, si-a schimbat prenumele din Barbara in Barbra, renuntind la a doua vocala. La nici 19 ani, obtinuse primul rol de anvergura pe Broadway si deja devenise un star temperamental si capricios. Intirzia la repetitii, se certa cu regizorul si chiar a sustinut sa-i fie schimbate datele biografice din pliantele de prezentare. „Joc rolul unei fete din Brooklyn, iar eu chiar m-am nascut in Brooklyn. Ce naiba poate fi mai banal?!“

Primele ei albume muzicale au spart topurile de audienta si de vinzari. Streisand isi promova asiduu discurile, participind la cele mai importante evenimente din show-biz. In ciuda programului incarcat, Barbra si-a facut timp si pentru dragoste acceptind, in 1964, cererea in casatorie a lui Elliot Gould. A urmat o perioada bogata, plina de reprezentatii de succes cu „Funny Girl“. Era asaltata de fani, dar familia nu-i era alaturi. „As fi vrut sa o pot convinge pe mama de succesul meu“, declara ea. Elliot Gould, la rindul lui, avea probleme in a face fata spectaculoasei ascensiuni in cariera a sotiei sale. Rolul „Domnului Streisand“ devenea din ce in ce mai greu de jucat pentru el.

In 1964, Barbra Streisand a primit premiul Grammy pentru cea mai buna voce feminina si Grammy-ul pentru Albumul Anului. La 21 de ani, a fost cea mai tinara artista care a reusit sa cistige doua premii Grammy in acelasi an, performanta nedepasita pina astazi. Au urmat 5 premii Emmy din 6 nominalizari, pentru doua show-uri TV scrise special pentru ea si inca un album, deja al patrulea, ajuns No.1 in top, la concurenta cu al Beatles-ilor.

Alt miracol s-a produs in viata ei in decembrie 1966, cind l-a nascut pe Jason Emanuel. Parea ca Barbra Streisand isi implinise toate visele, dar mai era un teritoriu care trebuia sa fie cucerit…

Multiplele nominalizari, premiile cistigate, cu si despre care as putea sa umplu pagini intregi, i-au recunoscut Barbrei Streisand talentul polivalent de actrita, cintareata, compozitoare, regizoare, producatoare, scenarista. O sa-i insir performantele sec, cumulate numeric pe categorii: 2 Oscaruri, 6 premii Emmy, 11 Globuri de Aur, 10 Grammy, 1 Tony, 2 Cable Ace, Premiul Institutului American de Film pentru intreaga activitate, Premiul Grammy pentru intreaga activitate, plus zeci de nominalizari. Vocea de inger a preferat sa si-o puna in valoare in musicaluri si inregistrari – si mai putin in concerte.

Are trac, uraste sa cinte live si mai participa doar la spectacole cu scop umanitar, ori care sustin cauze politico-sociale in care ea crede. „Sunt o actrita care cinta“, se defineste ea, insa discurile ei au doborit toate recordurile de vinzari in SUA. Este o inversunata luptatoare anti-Sida, apara drepturile homosexualilor (fiul ei, Jason, e gay declarat), copiii saraci, femeile, iar in plan politic  sustine cu fervoare cauza israeliana si platforma Partidului Democrat.

• 2004: S–a deschis, la Viena, un nou muzeu "Sisi" la palatul imperial Hofburg.

Muzeul Sisi

Elisabeta a ramas de mult timp in cultura populara drept acea imparateasa frumoasa si aclamata de toti. In Muzeul Sisi din Apartamentele imperiale de la Hofburg puteti compara realitatea cu mitul. Printre punctele de atractie se numara obiectele personale ale Elisabetei, precum si renumitele portrete ale frumoasei imparatese.

Şi asta cu ajutorul mai multor obiecte: pot fi admirate, printre altele, una dintre puţinele rochii de vară păstrate, precum şi rochii restaurate cum ar fi cea purtată de tânară mireasă la petrecerea dinaintea nunţii, dar şi cea de la încoronarea ei ca împărăteasă a Ungariei, portrete celebre, un secretaire miniatural cu plicuri, unele dintre ele pictate de mâna Elisabetei, cutia de acuarele a lui Sisi, o farmacie de voiaj cu 63 de piese şi o reconstrucţie funcţională a luxoasei caleşti imperiale. Sunt prezentate publicului şi lucruri amintind de copilăria lui Sisi, cum ar fi harfa adusă de împărăteasă din Bavaria şi o rochiţă restaurată.

Sunt de asemenea expuse cele 6 piese ale setului de bijuterii de doliu din onix şi jad, purtate la moartea fiului ei, prinţul moştenior Rudolf. Mantaua neagră cu pene de egretă cu care a fost acoperită Sisi, fiind dusă apoi în hotelul Beau Rivage după atentatul de la Geneva aminteşte de tragica întâmplare, la fel şi masca mortuară a împărătesei ucise.

Pintre punctele de atractie ale Muzeului Sisi din Apartamentele imperiale de la Hofburg se numara obiectele personale ale Elisabetei, rochiile de vara, un secretaire miniatural cu plicuri, cutia de acuarele a lui Sisi precum si renumitele sale portrete ori alte obiecte.

Preocuparea centrala a expozitiei o constituie viata agitata a Elisabetei, incepand cu copilaria lipsita de greutati din Bavaria, continuand cu surpzinatoarea logodna cu imparatul austriac si pana la asasinarea din anul 1898 de la Geneva. Elisabeta a ramas de mult timp in cultura populara drept acea imparateasa frumoasa si aclamata de toti.

Fotografii din Muzeul Sissi 

Să aveți o zi frumoasă!