Este a 119-a zi a anului.
Au mai rămas 246 de zile până la sfârșitul anului.
Citatul zilei
”Istoria ne arată că viaţa
este doar un episod între două veşnicii ale morţii şi, în acest episod,
gândirea conştientă durează o clipă. Gândirea este doar o explozie de lumină în
mijlocul unei nopţi lungi. Dar această explozie este totul.” (Henri Poincare)
Ziua mondială a dansului
Ziua Mondială a Dansului
Ziua Mondială a Dansului a fost instaurată în 1982, la iniţiativa Comitetului Internaţional al Dansului. Data aleasă este data naşterii lui Jean Georges Noverre (1727-1810), creatorul baletului de acţiune şi promotorul Dansului ca Artă Independentă.
Cu prilejul acestei sărbători, o personalitate remarcabilă a artei
dansului special aleasă transmite un mesaj oficial, iar ITI desemnează
un oraş-gazdă al evenimentelor organizate de Institut. În 2018, oraşul
gazdă ales este Havana, capitala Cubei.
Institutul Internaţional de Teatru, organizaţie internaţională neguvernamentală, asociată la UNESCO, are centre naţionale în o sută de ţări ale lumii. A fost fondat la Praga în 1948 de UNESCO şi de o comunitate teatrală internaţională. Scopul ITI este promovarea schimbului internaţional de ştiinţă şi practică în artele spectacolului pentru a consolida pacea şi solidaritatea între oameni.
Jean Georges Noverre (1727-1810), maestru francez al dansului şi baletului, s-a născut la Paris şi este considerat creatorul baletului modern. Prima apariţie într-un spectacol a avut loc la Fontainebleau (1743), iar în 1747 a compus primul spectacol de balet pentru Opera Comică. Doi ani mai târziu, a montat spectacole de balet - ''Iphigenie en Tauride'', ''Alceste'', colaborând cu Christoph Willibald Gluck.
Între 1758 şi 1760, a realizat o serie de spectacole de balet la Lyons - ''Fetes du serail'', ''Les Rejouissances flamandes'', ''La Mort d'Ajax'', ''Orphee aux Enfers'', şi şi-a publicat lucrarea ''Lettres sur la danse et sur les ballets'' (1760), în care a definit dansul ca ''o pictură plină de pasiuni, moravuri, obiceiuri". În 1775, la cererea reginei Maria Antoaneta, a fost numit maestru al spectacolelor de balet la Opera din Paris. A murit la Saint-Germain-en-Laye, la 19 noiembrie 1810.
Institutul Internaţional de Teatru, organizaţie internaţională neguvernamentală, asociată la UNESCO, are centre naţionale în o sută de ţări ale lumii. A fost fondat la Praga în 1948 de UNESCO şi de o comunitate teatrală internaţională. Scopul ITI este promovarea schimbului internaţional de ştiinţă şi practică în artele spectacolului pentru a consolida pacea şi solidaritatea între oameni.
Jean Georges Noverre (1727-1810), maestru francez al dansului şi baletului, s-a născut la Paris şi este considerat creatorul baletului modern. Prima apariţie într-un spectacol a avut loc la Fontainebleau (1743), iar în 1747 a compus primul spectacol de balet pentru Opera Comică. Doi ani mai târziu, a montat spectacole de balet - ''Iphigenie en Tauride'', ''Alceste'', colaborând cu Christoph Willibald Gluck.
Între 1758 şi 1760, a realizat o serie de spectacole de balet la Lyons - ''Fetes du serail'', ''Les Rejouissances flamandes'', ''La Mort d'Ajax'', ''Orphee aux Enfers'', şi şi-a publicat lucrarea ''Lettres sur la danse et sur les ballets'' (1760), în care a definit dansul ca ''o pictură plină de pasiuni, moravuri, obiceiuri". În 1775, la cererea reginei Maria Antoaneta, a fost numit maestru al spectacolelor de balet la Opera din Paris. A murit la Saint-Germain-en-Laye, la 19 noiembrie 1810.
Ziua Internaţionalã a Dansului incurajeazã promovarea dansului, dincolo de bariere şi are scopul de a reuni oamenii, avand in vedere ca astazi, in lume existã aproximativ 37 de stiluri de dans, care reprezintã diferite valori. in 1982, Institutul Internaţional al Teatrului şi Comitetul Internaţional al Dansului au hotãat ca, in fiecare an, la data de 29 aprilie, sã fie sãrbãtoritã Ziua Internaţionalã a Dansului.
Prin celebrarea Zilei Mondiale a Dansului în lume se doreşte atragerea atenţiei asupra acestei arte. În această zi, companii artistice de profil, şcoli de coregrafie, organizaţii şi persoane particulare sunt invitate să realizeze evenimente adresate unui public larg.
Obiectivele Zilei Mondiale a
Dansului, ca şi ale Mesajului, sunt de a reuni lumea dansului, de a omagia
dansul, de a-i celebra universalitatea, şi depăşind toate frontierele politice,
culturale şi etnice, să cheme întreaga omenire în spiritul prieteniei, al
păcii, în numele Dansului, limbaj universal.
Ziua Internationala a
Dansului incurajeaza promovarea dansului in lume, dincolo de bariere etnice,
politice sau culturale, scopul fiind acela de a-i reuni pe toti iubitorii
dansului, oricare ar fi acesta.
Numit muzica mişcării, poezia piciorului sau limbaj al sufletului, dansul înseamnă plăcere, putere şi artă. Dar cum nimănui nu-i pasă dacă nu ştii să dansezi prea bine, ridică-te şi dansează ! În 29 aprilie, Ziua Mondiala a Dansului încurajează promovarea dansului dincolo de bariere etnice, politice sau culturale, pentru a-i reuni pe toţi iubitorii acestei arte şi pentru a-i da locul cuvenit în toate sistemele de educaţie.
Beneficiile dansului
Dansul reprezintă o
descărcare prin ritm şi miscare a diferitelor sentimente sau trăiri, prin dans
exprimăm bucuria, tristeţea, iubirea sau dorinţa. Prin dans socializăm,
comunicăm, indiferent de limba vorbită sau din cultura din care venim. Dansul
formează şi întăreşte spiritul de echipă sau de competiţie.
Pe lângă beneficiile asupra
spiritului, multe dansuri au un efect pozitiv şi asupra trupului, menţinându-l
în formă, sau a comportamentului.
Şi ajuta nu doar dansul, ci şi muzica care îl însoţeşte întotdeauna.
Pe copii dansul îi ajută să
crească fizic, le întăreşte musculatura şi le îmbunătăţeşte postura şi
flexibilitatea.
Emoţional, dansul poate fi
un remediu împotriva timidităţii, depresiei, tulburarilor de comportament, iar
sub aspect intelectual s-a dovedit că mişcarea ajută pe cei cu deficienţe
legate de procesul de învăţare, pentru ca mintea şi trupul sunt un întreg.
Înainte de inventarea
scrisului dansul era mijloc de expresie pentru a transmite poveştile de la o
generaţie la alta, şi, înainte de a exista tratamente medicale dansul a fost
metodă de vindecare.
Universalitatea dansului
Încă de la începuturile omenirii, dansul a vorbit prin mişcare, despre naştere, moarte, anotimpuri şi renaşterea naturii, copii, adolescenţi, căsătorie, plecarea la vânătoare, război sau victorii tribale.
Se folosea dansul pentru
invocarea spiritelor sau venerarea zeilor, pentru prosperitate, ploaie,
rodnicia pământului, alungarea relelor sau curtarea partenerului.
Era ceremonial, ritual,
erotic şi exprima sentimente de bucurie, tristeţe sau dragoste, iar dovezi sunt
picturi vechi de nouă milenii găsite în adăposturile de piatră din India sau
sudul Asiei sau în morminte vechi de peste cinci mii de ani din Egipt.
Muzica şi dansul s-au născut
şi au evoluat împreună şi, în timp, dansul a căpătat semnificaţii diferite şi
s-a diversificat odată cu societatea, cu normele sociale, culturale sau
estetice.
Dansurile folclorice şi-au
rafinat impetuozitatea prin mişcări elaborate şi, prin secolul XVI, s-au născut
dansurile de salon, care arătau manierele şi eleganţa dansatorilor de la
curţile nobililor.
Renaşterea italiană a creat
baletul, adăugând mişcărilor funcţionale ale dansului tehnici de mare
viruozitate, dar şi poezie, dramă, costume şi muzică special create.
La început a fost dansat
doar la curţile nobiliare italiene, apoi s-a răspîndit rapid şi la curţile
regilor Franţei şi a fost primul dans care a urcat pe scena teatrelor în faţa
publicului.
Baletul a creat dansatori profesionişti şi coregrafi, iniţial licenţiaţi chiar de regele Franţei şi apoi de Académie Royale de Danse deschisa la Paris în 1661. Jean-Baptiste Lully, pe numele său italian Giovanni Battista Lulli, compozitor, instrumentist şi dansator, a fost primul mare maestru de ceremomii, la curtea regelui Ludovic al XIV-lea, creator al stilului baroc francez şi primul director al Operei din Paris.
Din Franţa baletul a trecut
în Rusia şi s-au născut mari şcoli şi companii de balet şi, după Opera din
Paris, au atins gloria şi teatrele de Opera din Sankt Petersburg şi Moscova.
Dansurile aristrocraţiei,
menuetul şi polka, au devenit populare şi printre oamenii de rând, dar niciunul
n-a ajuns mai popular decât valsul, dansat pentru prima dată la curţile
austriece în secolul al XVII-lea. Unii spun că originile valsului ar data chiar
din secolele XII-XIII, ar fi apărut în zona de sud a Alpilor germani sub
denumirea de Nachtanz şi a evoluat, în Austria şi Bavaria, ca dans popular sub
numele de Dreher, Deutscher sau Laendler.
Mişcările de plutire şi alunecare au creat pasiune în rândul întregii populaţii, deşi unii oameni au găsit că valsul este înjositor pentru că partenerilor le era permis să stea foarte aproape unul de celălalt, şi în anul 1760 a fost interzis de Biserică în unele părţi din Germania, totuşi până la sfârşitul secolului XVIII valsul a devenit foarte comun la Paris şi Londra.
Valsul susţinea liberatea de
exprimare şi mişcare şi oamenii simţeau prin acest dans acelaşi spirit în
timpul marilor evenimente politice, ăn timpul Revoluţiei din Franţa şi a celei
din America. Johann Strauss este considerat părintele valsului vienez, deşi şi
Mozart a fost un admirator înflăcărat al acestui stil, valsul devenind în
sălile vieneze cel mai popular stil de dans începând cu secolul XVIII.
Prin anii 1840, din Irlanda
a venit în America The Clag dance, dansat cu pantofi făcuţi din lemn, devenit
The Tap dance când pantofilor li s-a aplicat o porţiune de metal pentru
menţinea ritmului. Apoi dansatorii Bill Bojangles Robinson, Fred Astaire,
Arthur Duncan sau Tommy Tune au făcut din acest nou dans o adevărată artă, Step
dance, cu ritm mai complicat şi mişcări mai ample.
Pe la începutul secolului XX
au venit în Europa şi Statele Unite tangoul şi maxixe, născute în cartierele
sărace de imigranţi din Buenos Aires şi Montevideo. Tangoul se dansase pe
străzi, în spelunci şi bordeluri, dar la Paris a intrat direct în saloanele de
dans şi, ceva mai târziu, a fost introdus şi în dansul sportiv, apoi s-a
reîntors în Argentina, dar cu o aura de eveniment monden. Iar maxixe, care s-a
dezvoltat din dansurile afro-braziliene, în special din lundu şi din polka
europeană, a cucerit şi el saloanele de dans în aceeaşi epocă.
Din America Latină au venit
şi rumba, salsa, mambo, merengue, bossa nova sau cha-cha-cha, dar şi ritmurile
şi mişcările africane şi au apărut astfel noile stiluri swing, jitterbug,
twist, boogie şi mai târziu disco, care aveau un mod extreme de liber de a
improviza mişcările, multe dintre aceste stiluri muzicale, şi de dans, fiind
create unul pentru celălalt şi evoluând împreună.(w300) Jitterbug
Cuplul de dansatori Vernon
şi Irene Castle au adus pe scenele Broadway-ului, din 1914, foxtrot-ul care a
intrat repede în modă. Tot în acei ani s-a lansat şi shimmy, dansul din umeri,
atribuit la origini Gildei Gray, o emigrantă poloneză în America. Întrebată
despre stilul său de dans ea ar fi spus, cu un puternic accent polonez,
"I'm shaking my chemise", (Îmi scutur cămaşa), şi de aici şi numele
nostim al dansului.
După ce femeile au început
să aibă drept de vot, pe la 1920 a apărut şi charleston-ul.
Inovaţia în privinţa
stilurilor de dans a fost explozivă, mişcarea devenind din ce în ce mai liberă,
Loie Fuller, Isadora Duncan, Mary Wigman sau Ruth St. Denis fiind promotorii
aşa numitului dans modern. Postmodernismul a virat dansul către simplicitate şi
frumuseţea corpului uman, mişcările au devenit mult mai puţin sofisticare şi,
pe scenă, s-a renunţat la costume.
Anii '50 au adus
rock-n-roll-ul, devenit rapid stare de spirit şi stil de viaţa. Rege a fost
Elvis Presley, un băiat sărac şi timid, care atunci când a urcat pe scenă şi a
început să cânte şi să-şi mişte corpul într-un stil extrem de energic,a
provocat imediat ţipete de uimire şi admiraţie.
Elvis împreună cu Chuck
Berry, Jerry Lee Lewis, Bo Diddley, Bill Haley & His Comets şi The Beatles
au revoluţionat practic muzica şi au creat noul stil de dans, cu mişcări cât
mai flexibile ale picioarelor şi elemente acrobatice.
Până atunci se dansase pe
muzica cu texte poetice cântată de marile orchestre Duke Ellington sau Benny
Goodman, iar rock-n-roll-ul, inspirat de Rhythm and blues-ul afro american şi
muzica country, a dezlănţuit energiile şi a spus lucrurilor pe nume. Noul beat
a fost desăvârşit de Beatles şi diversificat apoi către muzică pop şi, în
paralel cu muzica, au evoluat şi noile mişcări de dans.
Anii '70 au adus
break-dance-ul, denumit iniţial B-boying sau breaking, un stil de dans de
stradă, format și dezvoltat ca parte a culturii tinerilor afro-americani şi
portoricani din New York.
În 1974 faimosul grup
Jackson 5 a prezentat într-o emisiune televizată dansul numit Robot, creat de
Michael Jackson, evenimentul declanşând o adevărată revoluţie rândul
tinererilor şi datorită popularităţii aduse de media dansul s-a răspândit
imediat în Marea Britanie, Brazilia, Japonia, Germania, Franţa, Rusia si Coreea
de Sud.
Break-dance-ul constă din
jocul de picioare (toprock), schemele la sol (downrock), elementele de forţă
(power moves) şi freez-urile/suicide-urile. A fost dansat atât pe hip-hop, cât
şi pe alte genuri muzicale adesea remixate pentru a prelungi break-urile
muzicale. În ultimii 40 de ani, break-dance-ul a devenit subiectul a zeci de
producţii cinematografice, show-uri de televiziune, benzi desenate sau jocuri
video.
Dansurile tradiţionale
În fiecare ţară s-au păstrat
şi transmis din generaţie în generaţie dansurile folclorice tradiţionale ca
formă de manifestare a spiritualităţii şi identităţii naţionale.
Bharatanatyam, cel mai vechi
dans tradiţional indian, este dansul naţional al Indiei. Este dansul unui
singur dansator, iar mişcările expresive şi senzuale par a fi inspirate de
sculpturile din temple.
Dansurile cham sunt
menţinute în viaţă de locuitorii din Bhutan, India şi China şi sunt extrem de
spectaculoase prin costumele colorate şi muzica interpretată de călugări cu
instrumente tradiţionale.
Derviş-ul rotitor al turcilor, este de fapt un ritual spiritual cu o vechime de şapte secole. Dansatorii îmbrăcaţi în ample costume albe, centură neagră şi o căciulă înalta din blană de cămilă, toate simboluri ale morţii, se învârt într-un ritm frenetic cu scopul de a atinge extazul spiritual.
Dabkeh-ul libanez începe cu
mişcări simple, reţinute, sacadate şi se dezvoltă în mişcări tot mai ample şi
pe măsură ce creşte, da o impresie de vitalitate nestăpânită.
Sirtaki este dansat de greci
ţinîndu-se de umeri, în linie sau în cerc, cu sărituri şi aplecări în ritm din
ce în ce mai alert.
Czardas este dansul
tradiţional din Ungaria, flamenco reprezintă chiar spiritul Spaniei, iar
Tarantella se dansează pe ritm de tamburine în Italia.
Céilidh este dansat de
galezi şi scoţieni.
Dansurile irlandeze dansate
în grup sunt alerte, fiind inspirate din tradiţia celtilor, atât vestimentar,
cât şi artistic.
Hora se dansează în toate
ţările din Balcani, iar Polka, originară din Boemia, este răspândită în toate
ţările din centrul şi nordul Europei şi a fost dusă de emigranţi şi pe cele
două continente americane.
Românii au căluşul, hora,
sârbă, învârtita, brâul şi multe alte zeci de dansuri specifice fiecărei zone,
dansate individual sau în grup, şi păstrate împreună cu muzica populară şi
obiceiurile de odinioară.
Oamenii au dansat de mii de
ani, mărturie fiind figurile de dansatori ce apar în picturile rupestre din
Europa și Africa, datând din timpuri preistorice. Dansul, una dintre cele mai
vechi forme ale artei, poate exprima emoții, poate spune o poveste, poate crea
o atmosferă specifică sau poate etala rezistența fizică a dansatorului. Sunt
două tipuri de dans: dansul de societate, pentru distracție, și dansul creat
pentru a susține un spectacol. Dansul l-a însoțit pe om, în călătoria sa prin
timp, ca un prieten fidel și de încredere, adaptându-se mereu nevoilor sale,
fie de exprimare, fie de relaxare sau de comunicare.
În fiecare an, la 29 aprilie, se sărbătoreşte Ziua veteranilor de război.
Data la care este marcată această zi aminteşte de 29 aprilie 1902, când regele Carol I a promulgat, la solicitarea supravieţuitorilor Războiului de Independenţă (1877-1878), Înaltul Decret prin care a fost instituit pentru prima dată titlul de ''veteran de război'', în conformitate cu Convenţia Statelor Europene de la Geneva, în onoarea ostaşilor care au luptat în acest război. La articolul 2, Înaltul Decret Regal din 29 aprilie 1902 prevedea: ''Pentru ca fiecărui ostaş veteran să i se asigure liniştea şi ocupaţiunea pentru restul de viaţă, i se vor pune la dispoziţie cele necesare în acest scop, ca stimulent pentru generaţiile viitoare'', notează site-ul oficial al Asociaţiei Naţionale a Veteranilor de Război, www.veterani-ww2.ro. Astfel, participanţilor la Războiul de Independenţă li s-au asigurat, pe lângă acest onorant statut, mijloace pentru un trai decent şi diferite înlesniri, în semn de recunoaştere a sacrificiilor lor pe câmpul de luptă. În Războiul de Independenţă (1877-1878), s-au sacrificat 10.000 de ostaşi din cei peste 58.000, care au constituit Armata de Operaţii, notează site-ul amintit anterior.
Prin Hotărârea de Guvern nr.1222/10.10.2007, această zi este marcată anual, începând din 2008, în semn de recunoaştere a meritelor veteranilor de război pentru apărarea independenţei, suveranităţii, integrităţii teritoriale şi a intereselor României.
S-a hotărât această dată
deoarece titlul de „veteran de război” a fost recunoscut pentru prima dată la
29 aprile 1902, printr-un decret al regelui Carol I.
După Războiul de
Independență din 1877-1878 și după Primul Război Mondial (1916-1918), prin
diferite legi, s-a instituit titlul de veteran de război, participanților la
campanii și urmașilor lor fiindu-le acordate diferite drepturi și avantaje
reparatorii.
Titlul de ''veteran de
război'' a fost recunoscut pentru prima dată la 29 aprilie 1902. Prin Decretul
din 1902, participanții la Războiul de Independență au fost declarați veterani,
asigurându-li-se, pe lângă acest binemeritat și onorant statut, mijloace pentru
un trai decent și înlesniri pe măsura curajului și a sacrificiilor probate pe
câmpul de luptă.
Prin Legea din 13 ianuarie
1918, participanților la Primul Război Mondial decorați cu Medalia ''Virtutea
Militară'' de război clasa I li s-a acordat o pensie viageră, iar prin Legea
din 2 septembrie 1920, participanților la Războiul din 1916-1918 li s-au creat
condiții speciale de pensionare.
În 1927, prin Decretul —
lege nr. 1402 din 15 mai, ofițerii activi și de rezervă care participaseră la
Primul Război Mondial și fuseseră decorați cu Ordinul ''Mihai Viteazul'', au
primit loturi de teren sau loturi de casă, precum și anumite gratuități.
Veteranii de război au
primit o serie de drepturi și avantaje și în anii următori, printr-o serie de
acte normative precum Decretul nr. 1304 din 8 mai 1933, Decretul nr. 1056 din 6
mai 1936, Legea nr. 794 din 4 septembrie 1941, Legea nr. 310 din 24 aprilie
1945, Decretul-lege nr. 440 din 4 iunie 1945. Începând din 1947, aceste
drepturi și avantaje au fost revăzute, unele fiind chiar anulate.
În prezent, drepturile
veteranilor de război sunt reprezentate de Asociația Națională a Veteranilor de
Război, membră a Federației Mondiale a Vechilor Combatanți, cu sediul la Paris.
Aceste drepturi sunt garantate de legea nr. 49/1991 și de legea nr. 44/1994,
modificată și completată prin Legea 303/2007.
Ziua internaţională de
comemorare a tuturor victimelor războiului chimic
Ziua internaţională de
comemorare a tuturor victimelor războiului chimic se marchează în fiecare an la
29 aprilie. În această zi, în 1997, a intrat în vigoare Convenţia privind
interzicerea armelor chimice.
Instituirea unei zile
de comemorare a tuturor victimelor războiului chimic a fost decisă de
Conferinţa Statelor Părţi a Organizaţiei pentru Interzicerea Armelor Chimice
(OIAC) - Organisation for the Prohibition of Chemical Weapons (OPCW) - la cea
de-a zecea sesiune (din 11 noiembrie 2005).
Pe plan internaţional,
dezvoltarea, producţia, importul şi exportul anumitor produse chimice sunt
reglementate de Convenţia privind interzicerea armelor chimice (Chemical
Weapons Convention - CWC).
Convenţia reprezintă instrumentul
juridic internaţional din domeniul dezarmării, cu vocaţie universală, care
vizează eliminarea unei întregi categorii de arme de distrugere în masă, sub un
strict control internaţional, fapt care constituie un real progres pentru
securitatea regională şi globală, potrivit site-ului MAE (www.mae.ro).
Pentru implementarea
prevederilor sale, Convenţia a stabilit înfiinţarea Organizaţiei pentru
Interzicerea Armelor Chimice (OIAC), cu sediul la Haga, Olanda. În prezent, 192
de state sunt părţi la CWC şi membre ale OIAC. Mandatul OIAC este de prevenire
a proliferării armelor chimice şi de verificare a implementării, de către
statele părţi, a prevederilor CWC, inclusiv prin inspecţii la companiile cu
activităţi declarabile în termenii Convenţiei. Prin Convenţie, statele părţi se
angajează inter alia să renunţe definitiv la arma chimică, un obiectiv
principal reprezentând distrugerea stocurilor existente de arme chimice şi a
instalaţiilor de producere a acestora.
În 2013, OIAC a primit
Premiul Nobel pentru Pace, pentru "eforturi extinse pentru eliminarea
armelor chimice", precizează site-ul MAE.
Organizaţia pentru
Interzicerea Armelor Chimice (OIAC) a marcat în 2017, în prezenţa regelui
Willem-Alexander al Olandei, cea de-a 20-a aniversare a intrării în vigoare a
Convenţiei privind interzicerea armelor chimice, în cadrul unei ceremonii
solemne desfăşurate la Ridderzaal (Sala Cavalerilor), la Haga.
România a semnat
Convenţia în prima zi de la deschiderea spre semnare, la 13 ianuarie 1993, şi a
ratificat-o la 9 decembrie 1994 (prin Legea nr. 125/1994). A depus
instrumentele de ratificare la 15 februarie 1995. Prevederile Convenţiei au
fost implementate prin Legea nr. 56/1997, completată şi modificată prin Legea
nr. 448/2003.
Ministerul Afacerilor
Externe, prin Departamentul pentru Controlul Exporturilor ANCEX, este
autoritatea naţională în domeniu, menţionează sursa citată.
Deşi înainte de Primul
Război Mondial s-au depus serioase eforturi la nivel internaţional privind
interzicerea utilizării armelor chimice, în timpul acestei conflagraţii
armamentul chimic a fost folosit pe scară largă, ducând la peste 100.000 de
morţi şi un milion de victime, potrivit site-ului oficial al OIAC
(www.opcw.org).
Acest fapt a dus la
intensificarea acţiunilor privind interzicerea utilizării armelor chimice. În
1925 a fost elaborat Protocolul de la Geneva, care interzicea folosirea armelor
chimice şi bacteriologice (biologice) în război. Documentul nu interzice totuşi
dezvoltarea, producerea sau posesia de arme chimice. În plus, multe ţări au
semnat protocolul cu rezerve privind utilizarea armelor chimice împotriva
ţărilor care nu au aderat la protocol sau în ceea ce priveşte declanşarea unei
reacţii similare în cazul unui atac cu arme chimice.
Armele chimice au fost
folosite de mai multe ţări în perioada interbelică, iar marile puteri implicate
în cel de-Al Doilea Război Mondial anticipau că va avea loc un război chimic la
scară largă. Dar, contrar aşteptărilor, armamentul chimic nu a fost folosit pe
câmpul de luptă din Europa în perioada războiului.
Nu se ştie însă cu
certitudine ce s-a întâmplat cu stocurile acestui tip de arme realizate
înaintea celei de a doua conflagraţii mondiale. Potrivit OIAC, multe arme
chimice au fost abandonate, îngropate sau pur şi simplu au fost aruncate în
mare.
După cel de-Al Doilea
Război Mondial şi odată cu apariţia controverselor privind înarmarea nucleară,
multe ţări au ajuns să realizeze treptat că disponibilitatea şi proliferarea
armelor chimice ar trebui să facă obiectul unei interdicţii globale.
Prin urmare, având în
vedere şi faptul că din 1975 a intrat în vigoare Convenţia privind armele
biologice, problema armelor chimice a fost reţinută pe ordinea de zi a
Conferinţei de la Geneva. Potrivit OIAC, Conferinţa a decis, în 1978, să înfiinţeze
un grup de lucru, care să stabilească temele ce trebuiau abordate în cadrul
negocierilor cu privire la elaborarea proiectului de Convenţie.
După mai multe
revizuiri, proiectul de Convenţie privind interzicerea armelor chimice a fost
aprobat de majoritatea delegaţiilor şi a fost transmis Conferinţei pentru
Dezarmare de la Geneva în 1992.
În 29 aprilie 1980, unui
copil de 7 ani bolnav de leucemie îi era împlinită simbolic dorinţa de a deveni
poliţist.
Povestea lui Chris Greicius
a inspirat o adevărată mişcare la nivel global, care este celebrată an de an.
Fundaţia Make-A-Wish este
implicată în acţiuni caritabile în sprijinul copiilor greu încercaţi din
diverse colţuri ale lumii.
Make-A-Wish, cea mai mare
organizatie non-profit din lume care indeplineste dorintele copiilor ce sufera
de boli care le pun viata in pericol, si-a inceput activitatea si in tara
noastra. Make-A-Wish Romania isi propune sa fie alaturi de orice copil eligibil
care isi va dori sa fie pompier sau dansator, sa intalneasca o persoana pe care
o admira, sa aiba un computer, o chitara sau un catel, sa viziteze un parc de
distractii sau sa mearga la mare, ori sa daruiasca o bucurie la randul lui
altor copii.
48 de state sunt implicate
în acţiuni de World Wish Day.
Se sărbătoreşte în ultima
duminică a lunii aprilie, începând din 1985).
La 28.IV.1957 a fost constituită (la Aix-les-Bains, Franţa) Federaţia Mondială a Oraşelor Înfrăţite, cu sediul la Paris; câteva oraşe româneşti înfrăţite cu oraşe din alte ţări: Sinaia cu Aosta (Italia), Galaţi cu Coventry (Marea Britanie), Craiova cu Nanterre (Franţa), Constanţa cu Turku (Finlanda) şi cu Boulogne-sur-Mer (Franţa), Cluj cu Dijon (Franţa) ş.a.
Ziua Mondială a Oraşelor Înfrăţite
La 28.IV.1957 a fost constituită (la Aix-les-Bains, Franţa) Federaţia Mondială a Oraşelor Înfrăţite, cu sediul la Paris; câteva oraşe româneşti înfrăţite cu oraşe din alte ţări: Sinaia cu Aosta (Italia), Galaţi cu Coventry (Marea Britanie), Craiova cu Nanterre (Franţa), Constanţa cu Turku (Finlanda) şi cu Boulogne-sur-Mer (Franţa), Cluj cu Dijon (Franţa) ş.a.
Evenimente de-a lungul
timpului…
- 1429: Ioana d`Arc, tanara de 17 ani, sosea in fruntea armatei la Orleans, pentru a elibera orasul asediat de englezi.
Peste un an va fi prinsa si vanduta inamicilor impotriva carora luptase cu indarjire, iar dupa inca un an va fi declarata vrajitoare si arsa pe rug. Ioana d’Arc, eroina nationala a Frantei, supranumita “Fecioara din Orleans”, a fost sanctificata de Biserica Catolica in 1921.
Asediul Orléans-ului și eliberarea ulterioară de către trupele
Ioanei d’Arc a marcat un punct de cotitură în Războiul de 100 de Ani. Eliberarea
Orléans-ului a fost primul succes major al trupelor franceze după înfrângerea
dezastruoasă de la Azincourt din 1415. Situația disperată a Orléans-ului, care
avea o mare importanță strategică și morală pentru poporul francez, a fost
salvată de apariția bruscă pe scena politică a țărancei Ioana d’Arc în fruntea
trupelor franceze, care într-un timp scurt au ridicat asediul orașului.
Contemporanii cred că, Orléans-ul odată căzut, precum și încoronarea lui Henric
al VI-lea, fiul regelui Henric al V-lea al Angliei, ar fi sfârșit independența
Franței ca stat.
- 1459: Încep represaliile domnitorului Vlad Ţepeş împotriva negustorilor saşi din Muntenia, care nu respectau poruncile sale.
Se pare că sașii din Brașov complotau, mai pe față, mai pe ascuns, să-l alunge de la domnie.Cronicile timpului spun ca Țepeș a strâns în ziua de Paște a anului 1459 câteva sute de negustori brașoveni (sau aflați în trecere ).
43 au fost trași în țeapă,
iar Țepeș a luat micul dejun printre țepele în care agonizau cei osândiți.Alți
300 ar fi fost arși de vii., dupa care oştile muntene năvălesc in Transilvania,
atacînd ţinutul Sibiului, apoi al Barsei, prăpădind şi arzînd numeroase sate.
- 1483: Insula Gran Canaria, din arhipelagul Insulele Canare, a fost cucerită după o campanie care a durat 5 ani, de regatul Castiliei, pe tronul căruia se afla regina Isabela I, după peste un secol de incursiuni şi tentative de cucerire europene (franceză, portugheză etc).
Gran Canaria a fost populata de Canari (Guanches), o populaţie dispărută în prezent. Canarii au numit insula Tamarán sau Land of the Brave. Aceasta are o suprafață de 1.560,1 km², fiind ca mărime a treia insulă din arhipelag (după Tenerife și Fuerteventura).
Arhipeleagul este situat la
Oceanul Atlantic, la aproximativ 150 km, în largul coastei de nord-vest a
Africii şi aproximativ 1350 km de ţărmurile Europei.
Jean Georges Noverre (n. 29 aprilie 1727 – d. 19 octombrie 1810) a fost un dansator și maestru de balet francez. A adus o nouă concepție în arta baletului, l-a reformat și a pus bazele coregrafiei moderne. Ziua lui de naștere a devenit Ziua internaționlă a dansului.
Noverre, supranumit
Shakespeare al dansului, s-a născut la Paris, pe 29 aprilie 1727, într-o
familie de protestanți. În ciuda dorinţei părinţilor lui de a se dedica unei
cariere militare, Noverre a devenit dansator.
La întrebarea ce este
baletul, a căutat un răspuns în doctrina lui Aristotel și afirma că baletul, de
orice tip ar fi, trebuie să aibă două părți: una calitativă, iar cealaltă
cantitativă: "Baletul este însă și un tablou sau o suită de tablouri
reunite printr-un subiect; scena este pânza pe care autorul își așterne ideile;
muzica, decorurile și costumele alcătuiesc culorile; coregraful baletului este
pictorul acestui tablou. Când este bine compus, baletul este o pictură vie a
moravurilor, obiceiurilor, costumelor și pasiunilor, în care există un grad de
tensiune pe care cuvintele nu-l ating sau, mai degrabă, pentru care nu există
cuvinte. Atunci intervine dansul în acțiune”, a spus Noverre.
- 1820: Thomas Hancock patenta elasticul si descoperea operatia de masticare, inventa matrita de presare si punea bazele primei fabrici de tesaturi impermeabilizate.
Mai mult, britanicul a descoperit cum sa taie, sa roleze si sa preseze cauciucul pe scara industriala.
Thomas Hancock, inventator
si industrias englez, a fondat industria producatoare de cauciuc in Anglia.
Principala sa inventie, masticatorul, transforma reziduurile de cauciuc in masa
de cauciuc, care putea fi prelucrata sub forma de blocuri sau fasii. Acest
proces, perfectat in 1821, a condus la un parteneriat cu chimistul scotian
Charles Macintosh, inventatorul si producatorul unui material impermeabil,
impregnat cu cauciuc. Hancock, impreuna cu americanul Charles Goodyear au
decoperit procesul de vulcanizare (in 1839). Aceasta a facut posibila aparitia
unui produs elastic din cauciuc si a condus ulterior la utilizarea pe scara
larga a cauciucului la rotile de bicicleta si automobil.
În 1819 Thomas Hancock a
observat că din cauciucul prelucrat cu diferiţi aditivi rezulta o substanţă
deasă şi plastică. (Toate acestea au avut un rol hotărâtor în viitorul
prelucrării cauciucului) Acesta a avut un dezavantaj major: la cald devinea lipicios
iar la rece fragil şi tare. Acest incovenient a fost rezolvat de către Charles
Goodyear în 1839, când a inventat vulcanizarea cauciucului: prin adăugarea de
sulf la cauciuc, în timpul vulcanizării devine o substanţă elastică.
Datorită proprietăţilor
(deformabil, elastic, rezistenţă fizică substanţială, aderenţă bună la toate
suprafeţele) cauciucul este materia primă de neînlocuit deja de peste 100 de
ani în industria construcţiei de anvelope, care consumă 70% din producţia de
cauciuc.
- 1835: În timpul muncilor agricole, pe un teren aflat la 1 km nord de Schifferstadt, în sud-vestul Germaniei, se descoperă un obiect conic, așa-numita "pălărie de aur din Schifferstadt" (primul dintre cele patru asemenea obiecte care vor ieși la lumină în timp: conul de aur din Avanton, vestul Franței, conul de aur din Ezelsdorf-Buch, lângă Nurnberg, pălăria de aur din Berlin).
Prima „pălărie de aur” a fost descoperită în primăvara lui 1835,
lângă Schifferstadt, la vreo 15 km vest de Heidelberg. A urmat un con de aur descoperit
în 1844 lângă Poitiers, la Avanton. În 1953, la Ezelsdorf-Buch, lângă Nürnberg,
a fost descoperit un alt con de aur asemănător. Cea de a patra „pălarie de aur”
nu se ştie unde şi când a fost descoperită. Probabil în Şvabia sau în Elveţia.
A fost cumpărată în 1996 de
la un magazin de antichităţi de Berliner Museum für Vor- und Frühgeschichte
pentru a fi expusă public.
Nici una din aceste
„pălării” nu a fost descoperită în vreun mormânt, lăsând impresia că au fost
îngropate intenţionat şi cu grijă, ca obiecte de preţ ale unui cult azi uitat. Toate
datează din epoca bronzului, fiind lucrate în perioada 1400-800 î.C. Sunt
făcute din foiţe de aur nativ (cu cca. 10% argint), cu grosimi cuprinse între
0,25 mm (Schifferstadt) şi 0,6 mm (Berlin).
Pe lângă caracterul sacru,
aceste „pălării” serveau probabil atât la calcule permiţând stabilirea datelor
festivităţilor religioase, cât şi la stabilirea corespondenţelor dintre
calendarul lunar şi cel solar.
Cele patru „pălării de aur”
au fost expuse în 1999 la Bonn, în cadrul expoziţiei intitulate: Gods and
heroes of the Bronze Age: Europe in the time of Odysseus.
A avut contribuţii ştiinţifice importante şi în domeniile astronomie, geodezie, mecanica cuantică, teoria potenţialelor şi filosofie.Poincaré a fost primul care a sugerat că în vid nimic nu poate călători mai repede decât viteza luminii.Lui îi aparţine şi renumita "Conjectură a lui Poincaré"(Bănuiala lui Poincaré), care a putut fi dovedită abia după aproape 100 de ani de la prima formulare a ei în anul 1904. (Celebra conjectură a lui Poincaré a fost demonstrată de Grigori Iakovlevici Perelman într-o lucrare făcută publică în noiembrie2002).
Konstantinos Petrou Kavafis
(în greacă Κωνσταντίνος Πέτρου Καβάφης, pronunțat Cavafis, Cavafy sau Kavaphes,
Alexandria (Egipt), 29 aprilie 1863 - 29 aprilie 1933) a fost un poet grec, una
dintre figurile literare cele mai importante din secolul XX și unul dintre ce
mai mari exponenți ai renașterii limbii grecești moderne.
A muncit ca ziarist și
funcționar public, a publicat puțin în viață, după moartea lui opera a căpătat
treptat valoare și influență. Tematica lui foarte urbană și introspectivă ,
fără să ascundă orientarea lui homosexuală, care au întârziat acceptarea lui,
totuși în anii 1960 l-au transformat într-un simbol al culturii gay.
A scris o lirică a
nostalgiei, sugerată de amintirea trecutului istoric, meditația filozofică și
pasiunea erotică. Se remarcă: valorificarea spiritului istoric, tendința
descriptivă și picturală, obiectivitatea la modul parnasian, folosirea
simbolului și a sugestiei, transparența imaginilor, limbajul de arhaică noblețe
și sobrietate.
Postum, în 1935, i-a apărut
volumul Ποιήματα (Poiémata, Poeme).
IDELE LUI MARTE
Teme-te de măriri, o,
suflete al meu!
Cât despre-ambiţii, de nu le
poţi învinge,
cu şovăire şi prudenţă cată
să ţi le împaci. Cu cât eşti
mai în frunte,
cu-atât mai temător şi atent
să fii.
Iar când, în fine, suit pe
culmi, Cezar vei deveni,
când vei obţine aura unui om
vestit,
atuncea, mai cu seamă, ai
grijă, când pe stradă
umbli, atotputernic, de
curteni însoţit,
dacă spre tine vine, din
mulţime,
un om, Artemidoros, cu o
misivă-n mână
şi-ţi spune-n grabă:
«Citeşte-o chiar acuma,
sunt lucruri foarte grave ce
te privesc»,
să te opreşti de-ndată;
de-ndată să amâni
orice discurs sau treburi,
de-ndată să-i înlături din cale-ţi
pe cei ce te salută şi ţi se
prosternează
(o să-i vezi mai pe urmă).
Chiar şi Senatul poate
să mai aştepte. Grăbeşte-te
neîntârziat să afli
mesaju-acela primejdios,
adus de-Artemidoros.
Filarmonica din Bucureşti a fost fondată în 1868 din iniţiativa unui grup de muzicieni, în frunte cu Alexandru Flechtenmacher şi Eduard Wachmann (după alte două tentative, în 1833 şi în 1865). Actul de constituire este datat 29 aprilie 1868, cînd Societatea Filarmonică Română a susţinut primul său concert, prezentând capodopere din creaţia clasică şi romantică. În luna februarie a anului 1888, a fost inaugurat Ateneul Român, devenit de atunci simbol al culturii naţionale.
Filarmonica “George Enescu”
este o instituție muzicală reprezentativă a României. Fondată în anul 1868,
“Societatea Filarmonică Română”, sub conducerea lui Eduard Wachmann, avea ca
scop organizarea unei orchestre simfonice permanente, în vederea propagării
culturii muzicale și popularizării capodoperelor muzicii clasice. Sub bagheta
inițiatorului său, “Societatea Filarmonică Română” a organizat primul concert
în luna decembrie a aceluiași an. Odată cu inaugurarea palatului Ateneului
Român, la 5 martie 1889, concertele au început să se desfășoare în aceast loc,
așa cum se întâmplă și în prezent, Ateneul Roman devenind emblemă a culturii
românesti și sediu al Filarmonicii. Lui Wachmann, care a condus prima orchestra
simfonică permanentă până in 1907, i-a succedat Dimitrie Dinicu (1868-1936),
iar acestuia, din 1920, George Georgescu (1887-1964), dirijor remarcabil, elev
al lui Arthur Nikisch și Richard Strauss. În perioada directoratului lui George
Georgescu, repertoriul s-a modernizat iar Filarmonica a intrat în circuitul
muzical internațional, prin participarea la primele turnee peste hotare și
invitarea unor mari personalităti ale lumii muzicale interbelice precum:
Jacques Thibaud, Pablo Casals, Igor Stravinski, Enrico Mainardi, Alfred Cortot,
Maurice Ravel, Richard Strauss, Yehudi Menuhin, Herbert von Karajan.
După război, instituția si-a
diversificat activitatea: se infiinteaza Corul academic, se constituie un
valoros corp de soliști (concertisti și cântăreți), diverse ansambluri camerale
(de la orchestra pana la trio cu pian). După moartea lui George Enescu, în
1955, Filarmonica îi poarta numele. La conducerea acestei instituții muzicale
s-au mai succedat: Constantin Silvestri, Mircea Basarab, Dumitru Capoianu, Ion
Voicu, Mihai Brediceanu.
Pe lângă concertele
simfonice și camerale curente (aproximativ 300 anual), Filarmonica a înregistrat
zeci de discuri LP si CD și a întreprins turnee de răsunet în Europa, Asia si
Extremul Orient, castigându-și astfel un binemeritat renume internațional. În
anul 2010 se inființează Fundația George Enescu” care are ca scopul susținerea,
promovarea și integrarea valorilor culturale românești în circuitul artistic
internațional, prin crearea, organizarea și susținerea de evenimente artistice
cu participarea celor mai proeminente personalități ale scenelor muzicale
mondiale, să continue o tradiție a excelenței în demersul muzical și totodată
regăsirea și perpetuarea unui climat artistic remarcabil precum și refacerea
conservarea și valorificarea culturală a patrimoniului național.
- 1879: S-a născut Gala Galaction (Grigore Pisculescu), scriitor român, traducător, în 1938, a Bibliei (d. 1961)
Gala Galaction (pseudonimul literar al lui Grigore Pișculescu, n. 16 aprilie 1879, Didești, Teleorman – d. 8 martie 1961, Bucharest) a fost un scriitor, preot ortodox, profesor de teologie român de origine aromână, traducător al Bibliei în limba română.
Ca teolog, a publicat studii
despre Noul Testament, articole, meditații, conferințe, predici. Între
1928-1934 a realizat o nouă traducere a Bibliei în limba română (împreună cu
pr. prof. Vasile Radu).
A desfășurat o remarcabilă
activitate literară-publicistică. A publicat volume de nuvele, romane, note de
călătorie, articole în principalele ziare și reviste ale timpului, precum și un
jurnal care a fost restituit și publicat postum.
Şi-a împărţit cei 82 de ani
de viaţă între iubirea pentru Dumnezeu, dragostea pentru profesia de dascăl şi
pasiunea pentru cultură. A tradus pentru români Sfânta Scriptură. Timp de şase
decenii a fost prieten cu Tudor Arghezi pentru care a rămas repetent ca să fie
colegi de clasă. A renunţat la ideea de a se călugări, după ce s-a îndrăgostit.
Pe numele său adevărat
Grigore Pişculescu, cel cunoscut astăzi în literatură drept Gala Galaction a
avut un destin special. S-a născut pe 16 aprilie 1879, în satul Dideşti din
Teleorman. A fost primul fiu al familiei Nicolae Pişculescu. Tatăl se trăgea
dintr-o familie bogată de macedoni, iar mama era fiica preotului Constantin
Ostreanu, parohul bisericii Sf. Teodor din Rosiorii de Vede. Se spune că mama a
fost cea care l-a apropiat de biserică şi i-a deschis calea către Dumnezeu.
A rămas repetent în liceu ca să fie coleg cu
Tudor Arghezi
După şcoala generală, pleaca
la Bucureşti şi se înscrie la Liceul ” Sf Sava” unde îl cunoaşte pe Tudor
Arghezi, cel care i-a rămas alături de-alungul a şase decenii de prietenie.
Prietenia dintre cei doi a fost una foarte strânsă. Gala Galaction a rămas
intenţionat repetent în liceu ca să poată fi coleg cu bunul său prieten Tudor
Arghezi, care era mai mic cu un an. Viaţa boemă din Bucureşti, în ciuda
tentaţiilor, nu tulbură credinţa profundă a tânărului Grigore, care rămâne
devotat bisericii şi în noul mediu de viaţă. În liceu descoperă literatura şi
are primele încercări literare. Se înscrie la Facultatea de Litere şi se
îndreaptă către o carieră didactică. După primul an de studenţie face un
pelerinaj la mănăstirile din Moldova şi este fascinat de viaţa monahală. După
vacanţă, cu gândul la preoţie, abandonează Facultatea de Litere şi se înscrie
la Teologie. Decide să devină preot, spre uimirea apropiaţilor care îi prevedeau
o strălucită carieră didactică sau literară.
A vrut să fie călugăr
Se spune că, într-un pelerinaj la Mănăstirea
Neamţ, Grigore Pişculescu a văzut scris pe un perete numele Galaction şi aşa
s-a ales cu pseudonimul cunoscut astăzi. Tânărul student avea intenţia de a se
călugări, iar ”Galaction” ar fi trebuit să fie numele de călugăr. Destinul său
a luat însă o întorsătură ciudată după pelerinajele la mănăstiri. Într-o vizită
la Mănăstirea Agapia, însoţit de N.D. Cocea, o cunoaşte pe verişoara acestuia, Zoe
Marcoci. Între Gala Galaction şi ”surioara Zoe” se înfiripă o iubire. Viitoarea
soţie, cu 11 ani mai tânără decât el, îl întoarce din drumul către viaţa
monahală.” Mistica logodnică”, cum o menţionează în jurnalul publicat postum,
îi devine soţie în 1903. Obţine licenţa în Teologie la doar 30 de ani.
Ajunge preot la 43 de ani
La vârsta de 43 de ani,
Grigore Pisculescu este hirotonit preot. Mai târziu, între anii 1922-1926 a
activat ca misionar în Arhiepiscopia Bucureştilor. A fost profesor titular la Catedra
de Introducere şi Exceza Noului Testament de la Facultatea de Teologie din
Chişinău (1926-1941), devenind mai târziu decanul acesteia. Dupa anul 1941, el
se intoarce in Bucureşti, unde este numit profesor la catedra de Exegeza
Vechiului Testament, la Facultatea de Teologie, până în anul 1947. În anul
1947, după ce renunţă la postul de profesor universitar, părintele Galaction
este ales vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor din România şi membru al
Academiei Române.
A fost deputat în Marea
Adunare Naţională
Preotul Gala Galaction a
fost ales în 1954 membru al Adunării Eparhiale a Arhiepiscopiei Bucureştilor.
În acelaşi an este ales şi deputat în Marea Adunare Naţionale. Ajunge membru
onorific al Academiei Române în anul 1955. Ca deputat a militat pentru
neimplicarea politicului în biserică. "Am luat parte la comisiunea
restrânsă a Camerei, la cercetarea proiectului de lege care vrea să pensioneze
pe arhiereii şi pe preoţii ajunşi de vârstă sau de infirmitate… Am tăcut cât am
putut mai mult. Este o lege care mă întristează profund… Lumea laică trebuie să
intervie ca să înlăture dezordinile şi turpitudinile din casa Mântuitorului.
Cangrena trebuie operată. Separaţia Bisericii de stat va fi soluţia aspră, dar
unică, potrivită lamentabilei stări de azi. Lăsaţi Biserica să-şi vadă singură
de treburile şi de ierarhia ei!", spune preotul în una dintre
intervenţiile avute în Camera. A fost privit ca un om de stânga şi blamat
pentru apropierea de regimul procomunist. ”Am fost o viaţă întreagă opoziţionistul
guvernelor noastre burgheze, am fost potrivnicul Bogatului nemilostiv! Când
socialiştii şi comuniştii au ajuns stăpânii vieţii noastre sociale, era,
deocamdată, firesc să nu le vreau decât binele. Dezamăgirea a căzut peste noi
ca acele grele neguri de toamnă, când nu mai vezi nimic şi te usucă ochii”,
avea să îi scrie prietenului său ND Cocea, explicându-şi poziţia balamată la
vremea respectivă.
A tradus Sfânta Scriptură
Ca teolog, părintele
Galaction a publicat un număr impresionant de articole religioase, conferinţe
şi predici în presa vremii. În acest domeniul, cel mai mare merit al lui Gala
Galaction rămâne traducerea Sfintei Scripturi în limba română. Traducerea s-a
dovedit o muncă titanică care a durat între anii 1928-1934, pe vreamea când era
profesor la Facultatea de Teologie din Chişinău. Gala Galaction a lucrat la
traducerea Sfintei Scripturi ajutat de părintele Vasile Radu. Lui Galaction îi
aparţin cărţile deuterocanonice, lov şi Noul Testament. Alături de prietenul
său Arghezi, Galaction a avut o activitate publicistică intensă, editând
revistele "Cronica" şi "Spicul", în perioada 1915-1918.
Opera sa de prozator cuprinde, în principal, nuvelele şi povestiri. Printre
cele mai cunoscute se numără: „Clopotele din Mănăstirea Neamţu“ (1916), „De la
noi la Cladova“ (1924), „Caligraful Tertiu“ (1929), „Nuvele şi schiţe“ (1934)
şi romane: „Roxana“ (1930), „Papucii lui Mahmud“ (1932), „Doctorul Taifun“
(1933), „La răspântie de veacuri” ( 1935).
A ţinut un jurnal vreme de
57 de ani
Gala Galaction a lăsat în urmă un amplu
jurnal, publicat postum în trei volume. Jurnalul care consemnează evenimentele
şi trăirile din viaţa preotului scriitor în perioada 1898-1955 este considerat
a fi cea mai amplă scriere memorialistică din literatura română. Între 11
septembrie 1898 şi 11 septembrie 1955, Gala Galaction a umplut nouă caiete de
manuscrise. Scriitorul şi-a încredinţat manuscrisele Jurnalului, spre păstrare
şi publicare postumă, celor patru fiice ale sale. Prima ediţie a Jurnalului lui
Gala Galaction a apărut în trei volume, în perioada 1973-1980. Din cauza
cenzurii comuniste, pasaje şi capitole întregi nu au văzut lumina tiparului. În
1997 apare a doua ediţie, completă.
O piaţetă din Ierusalim îi
poartă numele
De-a
lungul existenţei sale, Gala Galaction a călătorit în numeroase pelerinaje,
ajungând de mai multe ori în Ţara Sfântă, Grecia, Italia sau Egipt. În
Ierusalim există o piaţetă care îi poartă numele. Decizia a fost luată de
primărie, ca semn de apreciere a contribuţiei aduse de Gala Galaction la promovarea
înţelegerii dintre creştini şi evrei. Ultima parte a vieţii, şi-a petrecut-o
imobilizat la pat, din cauza unei congestii cerebrale. Părintele Gala Galaction
a murit pe 88 martie 1961 în Bucureşti şi a fost înmormântat, aşa cum a cerut,
la Mănăstirea Cernica.
- 1882: Inventatorul german Ernst Werner von Siemens a pus în funcțiune, la Berlin, mașina Elektromote, primul troleibuz.
Într-o suburbie a Berlinului avea loc testarea primului „Elektromote” – stramosul troleibuzului. Abia in 1901, insa, in Germania va circula primul troleibuz cu pasageri.
Încă din 1847, Werner von
Siemens îi descrisese fratelui său Wilhelm ideea: „Când voi avea timp şi bani,
vreau să construiesc un cal electric care să nu mă mai lase la nevoie!”. Acesta
era planul care s-a concretizat în 1882.
„Elektromote” a funcţionat
doar două luni, până la 13 iunie 1882 pe o linie de 540 de m, între străzile
numite astăzi Joachim-Friedrich-Straße şi Johann-Georg-Straße. Vehiculul
construit de compania Siemens & Halske era de fapt o trăsură descoperită echipată
cu două motoare electrice de 2.2 kW, transmisia curentului electric făcându-se
cu ajutorul unui lanţ conectat la roţile din spate. Alimentarea cu
electricitate se făcea prin intermediul unui cablu de cupru menţinut vertical
cu un stâlp de lemn, care tracta pe liniile de tensiune de deasupra un mic
ansamblu cu 8 rotiţe. Acest ansamblu numit în germană „Kontaktwagen” a devenit
mai târziu în limba engleză „trolley”, de unde vine şi denumirea troleibuzului.
Cele două motoare de 3 cai
putere la 550 de volţi permiteau vehiculului să se deplaseze cu o viteză medie
de 12 km pe oră. Conductorul dirija trăsura cu ajutorul unui mecanism instalat
pe osia din faţă, dar avea o libertate de mişcare redusă pentru că trebuia să
menţină direcţia de-a lungul celor două linii de alimentare cu curent. Pentru a
genera electricitate, inginerul şef al companiei Siemens & Halske, Carl
Ludwig Frischen, construise o mică centrală într-un şopron din apropiere, care
consta într-un motor cu abur conectat la un dinam.
Deşi testarea vehiculului a
avut succes, linia fost dezasamblată la 20 iunie 1882, în principal din cauza
stării proaste a drumurilor de la acea vreme care nu permiteau trăsurii să se
deplaseze lin (nu existau încă anvelopele de cauciuc pentru roţi). Tramvaiele
cu cai erau folosite foarte mult şi din 1885 a început electrificarea acestora,
ceea ce a lăsat în umbră tehnologia troliebuzului.
În jurul anului 1900, însă,
inginerul Max Schiemann, în parteneriat cu Siemens & Halske, au reluat
ideea şi au îmbunătăţit sistemul de direcţie şi pe cel electric. Rezultatele nu
s-au lăsat prea mult aşteptate şi „O-bus” (troleibuz în germană) a devenit
foarte popular. Noul troleibuz al lui Schiemann a fost dat în funcţiune în 1901
în Bielatal, o staţiune balneară de lângă Dresda şi făcea legătura cu Bad
Königsbrunn.
Werner von Siemens
(1816-1892) a fost inginer, inventator şi industriaş german. Fondează în anul
1847 împreună cu un alt industriaş, Halske, Societatea Siemens-Halske cu obiect
de activitate instalarea liniilor telegrafice.
Are mari contribuţii în
domeniul maşinilor şi acţionărilor electrice cum ar fi: indusul în dublu T care
a crescut randamentul generatoarelor şi motoarelor electrice (1856), primul
alternator electric (1878), principiul autoexcitaţiei generatoarelor de curent
continuu (1867), principiul reversibilităţii maşinilor electrice (1867).
A construit primul tramvai
cu alimentare electrică prin cele două şine (1870), prima locomotivă
electrică(1879), şi primul război de ţesut cu acţionare electrică (1879).
Siemens este cel care
propune watt-ul ca unitate de putere (1882). De asemeni el este cel care dă
denumirea de electrotehnică pentru electricitatea tehnică.
Alte invenţii de importanţă
majoră în electrotehnică şi nu numai: aparat telegrafic indicator cu
întrerupere automată (1846); folosirea gutapercii ca material izolant (1847),
folosită ulterior la fabricarea primelor cabluri submarine de telegrafie;
semnalizatorul electric de incendiu (1848); cuptorul cu arc electric pentru
oţelării (1878); pirometrul cu rezistenţă pentru măsurarea temperaturilor
înalte (1880); ascensorul cu acţionare elctrică (1880); fotometrul cu seleniu
(1887).
De asemeni şi-a adus
contribuţii importante privind legislaţia germană privind brevetele de
invenţie.
In aceasta zi, cateva femei participau pentru prima data la evaluarile din celebra universitate.
Universitatea Oxford, în
limba engleză University of Oxford, este cea mai veche universitate din lumea
anglofonă, fiind localizată în orașul Oxford din Regatul Unit al Marii Britanii
și al Irlandei de Nord. Deși o dată precisă nu poate fi determinată, datarea în
timp poate să meargă înapoi către secolul al 11-lea, dar cu siguranță anul 1167
poate fi privit ca un an esențial în creșterea sa spectaculoasă, întrucât este
anul când Henric al II-lea al Angliei, în încercarea sa de a impulsiona
educația superioară din Anglia, le-a interzis studenților englezi să studieze
în străinătate, dar în special la Paris.
In prezent Universitatea din
Oxford are 39 de colegii si institutii colegiale, care difera ca suprafata
construita si populatie academica, avand fiecare resurse financiare proprii,
rezultand din donatii, taxe, dobanzi bancare, dividente la investitii si
exploatarea unor proprietati (terenuri si constructii).
Fiecare colegiu este condus
de un decan, o functie care poarta diferite titulaturi.
,,Rectorul” poarta
titulatura de vice-chancellor, iar pro-vice chancellor este ,,prodecan”.
Purtatorul functiei de chancellor (de reprezentare la ceremoniile oficiale,
pentru deschiderea anului universitar) este fie un membru al Casei regale, fie
un politician de marca, fie o personalitate publica exceptionala.
Edward Kennedy "Duke" Ellington (n. 29 aprilie 1899, d. 24 mai 1974) a fost un un compozitor și pianist american. De-a lungul timpului a fost conducătorul mai multor formații de jazz. După ce și-a înființat propria sa formație muzicală, a fost primul care a folosit vocea umană ca pe un instrument muzical. De-a lungul vieții a scris peste 2000 de cântece și compoziții, de la jazz la muzică religioasă și muzică clasică. A compus muzică pentru patru filme. A susținut concerte în săli renumite, precum la Carnegie Hall din New York, Filarmonica din San Francisco și Opera din Chicago.
Marele său merit este acela
al extinderii granițelor jazz-ului mai mult decât orice alt muzician, dar fără
a renunța câtuși de puțin la adevărata esență a acestei muzici. De-a lungul a 6
decade, între 1920 și 1970, Duke Ellington și-a extins în mod continuu țelul și
aria de exprimare, devenind un punct aparte și special în lumea jazz-ului: un
adevărat compozitor.
Astăzi, orchestra "Duke
Ellington" este condusă din nou de un Ellington, anume de Paul Mercer,
nepotul marelui Duke. Orchestra a preluat moștenirea muzicală a lui Duke
Ellington. Ea concertează de peste 8 ani în actuala formulă, pe toate
continentele globului. Orchestra cuprinde atât tineri interpreți cât și
veterani ai vechii trupe conduse de Duke Ellington, printre care Barrie Lee
Hall (trompetă).
conducătorul care s-a menţinut cel mai mult pe tronul ţării sale (62 de ani de domnie). A fost primul monarh al tronului crizantemelor, care, în 1946, după înfrângerea ţării sale în cel de-Al Doilea Război Mondial, a fost silit să renunţe la dreptul divin. Sub conducerea sa, Japonia şi-a câştigat statutul de mare putere asiatică.
Hirohito (n. 29 aprilie 1901
— d. 7 ianuarie 1989), de asemenea cunoscut și ca Împăratul Shōwa, a fost cel
de-al 124-lea împărat al Japoniei, conducătorul care s-a menținut cel mai mult
pe tronul țării sale (62 de ani de domnie). A fost primul monarh al Tronului
crizantemelor, care, în 1946, după înfrîngerea țării sale în cel de-Al Doilea
Război Mondial, a fost silit să renunțe la dreptul divin. Sub conducerea sa,
Japonia și-a câștigat statutul de mare putere asiatică.
Shōwa reprezintă totodată și
numele erei în care a domnit, ea fiind cea mai mare domnie a unui împărat din
Japonia.
Prenumele său, Hirohito,
este compus din kanji 裕仁 care semnifică "bogăție, abundență, fertilitate" și
"virtute"; caracterul hito intră în componența numelui tuturor
descendenților masculini ai familiei imperiale încă din secolul al XI-lea.
Titlul său în copilărie și tinerețe a fost Prințul Michi (Michi-no-miya; 迪宮).
Așa cum este tradiția,
Hirohito a fost separat de părinții săi și, împreună cu fratele său mai mic
Yasuhito (viitorul Prinț Chichibu), a fost dat în grija unui amiral pensionat,
contele Kawamura Sumiyoshi, și a soției acestuia. Prințul Hirohito a mers la
școala de băieți Gakushuin din 1908 până în 1914, apoi la institutul special al
prinților moștenitori (Tōgū-gogakumonsho), din 1914 până în 1921. El a primit o
pregătire militară de la amiralul Heihachirō Tōgō (care a fost comandant al
marinei militare imperiale în timpul războiului ruso-japonez), morală,
filosofică și religioasă cu Shigetake Sugiura și istorică cu Kurakichi
Shiratori, toți naționaliști fervenți dar și apărători ai unei monarhii divine
însă constituțională și parlamentară după modelul domniei împăratului Meiji.
După decesul bunicului său
Împăratul Meiji la 30 iulie 1912, tatăl lui Hirohito, Yoshihito, i-a succedat
la tron iar el a devenit moștenitor al coroanei. A fost investit oficial cu
titlul de prinț moștenitor la 2 noiembrie 1916. În 1921 a făcut un tur de șase
luni prin Regatul Unit, Franța, Italia, Olanda (Țările de Jos) și Belgia, fiind
astfel primul prinț ce a călătorit în străinătate. La întoarcerea sa în Japonia
a devenit conducător al Japoniei, pe 29 noiembrie 1921, în spatele tatălui său,
ce suferea de o boală mintală.
S-a familiarizat cu noua sa
poziție prin efectuarea obligațiilor cotidiene ale tatălui său: deschiderea
sesiunii anuale a Dietei Imperiale, semnarea actelor, decretelor și legilor, realizarea
ritualurilor Shintō.
În 1923 a fost promovat la
rangul de colonel-locotenent în armată și marină și la cel de colonel în 1925.
Acesta și-a continuat
studiile în domeniul biologiei marine.
Prima parte a domniei lui
Hirohito a fost o luptă împotriva crizei economice și o cursă pentru înarmare,
prin mijloace legale cât și ilegale. Armata Imperială Japoneză și Marina
Imperială Japoneză a avut mereu parte de veto în formarea cabinetelor începând
din 1900 și între 1921 și 1944 fiind nu mai puțin de 64 de incidente ale
violenței politice.
Pe parcursul domniei sale în
perioada celui de-al doilea război mondial, adevărata putere a fost deținută de
generalul Hideki Tojo și de junta sa militară. Pe parcursul domniei sale, a
susținut cauza păcii mondiale și a neagresiunii.
Din cauza statutul său de
împărat al Japoniei, Hirohito a fost foarte aproape de a fi asasinat de o
grenadă aruncată de extremistul coreean Lee Bong-Chang în Tokyo, pe 9 ianuarie
1932.
Un alt caz de asasinare a
fost cel al Prim-ministrului interimar Tsuyoshi Inukai în 1932, ce s-a marcat
prin sfârșitul controlului militar asupra civililor.
A domnit 62 de ani, a fost
cea mai lungă domnie din istoria Japoniei și s-a încheiat odată cu moartea sa
pe data de 7 ianuarie 1989. A fost nevoit să renunțe la statutul divin odată cu
ocupația americană a Japoniei după al doilea război mondial. Pe tot parcursul
domniei sale, a militat pentru pacea mondială și pentru neagresiune. În timpul
domniei sale, Japonia a prosperat economic, devenind a doua mare putere a
lumii.
- 1902: Regele Carol I al României a instituit calitatea de „veteran de război”, care îi avea în vedere pe cei care luptaseră în Războiul de Independenţă din 1877 –1878.
Calitatea de veteran de
război s-a perpetuat, prin hotărârea Guvernului Romaniei, care a declarat in
anul 2008 ziua de 29 Aprilie «Zi naţională a Veteranilor de Război», prilej de
omagiere a foştilor combatanţi, supravieţuitori ai celui de al Doilea Război
Mondial, încă în viaţă, toţi în vârstă de peste 80 de ani, dar şi a camarazilor
trecuţi, între timp, în eternitate.
- 1913: A fost patentat fermoarul in forma lui actuala, de catre inventatorul american Gideon Sundback, originar din Suedia.
Gideon Sundback (n. 24 aprilie 1880 – d. 21 iunie 1954) a fost un inginer american de origine suedeză. El este considerat inventatorul fermoarului.
Cele două laturi ale
fermoarului îmbinate de elementul de culisare
Gideon Sundback s-a născut
într-o localitate din Jönköpings län, Suedia în familia unui fermier prosper.
După parcurgerea studiilor elementare în țara natală, frecventează Școala
Politehnică din Bingen am Rhein, Germania și obține licența în 1903. Doi ani
mai târziu, emigrează în SUA, lucrează la diverse firme și, în 1914,
perfecționează fermoarul inventat de de Elias Howe în 1851.
La început, acest tip de
fermoar a fost utilizat la cizme și la pungile de tutun. Treptat, se
răspândește în întreaga lume, fiind folosit și la haine și la genți.
Sundback este considerat inventatorul fermoarului modern, după ce a îmbunătăţit invenţia lui Whitcomb Judson, prin înmulţirea elementelor de strângere ale fermoarului de la 1 la 4 per cm şi micşorarea dimensiunii acestora sub forma unor mici dinţi,dispuşi pe două rânduri opuse, realizând astfel forma actuală a fermoarului.
Fermoarele realizate de
Sundback au fost pentru prima oară utilizate de armata americană în Primul
Război Mondial, pentru închiderea bocancilor şi raniţelor soldăţeşti.
Gheorghe Tomozei (n. 29 aprilie 1936, București, d. 31 martie 1997, București) a fost un poet și un eseist român.
A debutat literar în anul
1953 în revista Tânărul scriitor cu poezie, iar în anul 1957 debutează cu
volumul Pasărea albastră.
A fost redactor la revistele
Cinema, Tânărul scriitor, Argeș și la Almanahul Scriitorilor, editat de
Asociația Scriitorilor din București. A fost marcat toata viața de mari
prietenii literare, cea pentru Nicolae Labiș și cea pentru Nichita Stănescu. În
memoria acestora a publicat volume de amintiri și albume memoriale, precum
Urmele poetului Labiș în 1985.
S-a stins din viață la 31
martie 1997, în urma unui atac cerebral, în apartamentul său din București. A
avut împreună cu scriitoarea Cleopatra Lorințiu un fiu, Maximilian Tomozei, în
prezent fotograf la Paris. A fost o perioadă la conducerea revistei Argeș, din
Pitești, subintitulată „revistă politică, socială, culturală”, perioadă în care
revista a publicat suplimentul Biblioteca Argeș în care au publicat plachete de
poezie o seamă de poeți.
Dachau a fost primul lagăr de concentrare nazist (în germană Konzentrationslager (KZ)) înființat în Germania, pe terenul unei fabrici de muniții abandonate lângă orașul Dachau, about 16 km nord-vest de München, în landul Bavaria. Lagărul de concentrare și-a început activitatea la 22 martie 1933, la ordinele lui Heinrich Himmler, comandantul suprem al SS-ului (în germană Reichsführer-SS). După ce a fost numit inspector al tuturor lagărelor de concentrare, comandantul lagărului, Theodor Eicke s-a servit de lagărul Dachau ca model pentru toate lagărele construite ulterior, cât și ca școală pentru ofițerii SS din efectivele de pază din sistemul concentraționar nazist german.
Primii deținuți ai lagărului
au fost diferiți opozanți ai regimului: comuniști, social-democrați, membri ai
organizațiilor muncitorești social-democrate și comuniste, preum și membri ai
partidelor conservatoare și liberale și membri ai clerului catolic antinazist.
Deținuții evrei germani au fost închiși la Dachau în faza de început a
lagărului numai în baza apartenenței politico-ideologice. În anii următori tot
mai multe categorii au fost adăugate listei de prizonieri: homosexuali, romi,
Martorii lui Jehova, francmasoni și din alte categorii. După Noaptea de cristal
un lot de aproximativ 10.000 de evrei a fost internat la Dachau. Începând cu
1938, la Dachau au fost încarcerate tot mai multe victime ale agresiunii
naziste: cetățeni austrieci, Czechs, din 1939 polonezi, din 1940 norvegieni,
olandezi, francezi – numărul total al prizonierilor, proveniți din peste 30 de
țări, a depășit la începutul anilor ’40 200.000 de persoane.
În octombrie 1941 au început
asasinatele în masă: mii de prizonieri de război sovietici, precum și arestați
ai Gestapo-ului și mulți alți captivi au fost transportați la Dachau pentru
execuție. Un număr mare de prizonieri au murit în chinuri groaznice în cadrul
așa-ziselor „experiențelor medicale” pe cobai umani efectuate de medicii SS-ului,
de exemplu expunere la diferențe extreme de presiuni, frig extrem, înfestare cu
malarie etc. Numeroși deținuți și-au pierdut viața la Dachau și în lagărele
dependene din cauza inaniției, a bolilor, a extenuării, a maltratărilor și
umilințelor de tot felul.
- 1945: Adolf Hitler se casatorea, intr-un buncar din Berlin, cu Eva Braun, cea care il urmase peste tot in ultimii 14 ani.
Eva Braun a purtat la ceremonie o rochie neagra de matase, iar singurii martori au fost Goebbels si Martin Bormann. Eva va fi sotia dictatorului doar pentru o noapte. A doua zi, Eva si Hitler au luat masa cu cativa apropiati, si-au luat ramas bun de la cei prezenti si s-au retras in apartamentul lor din buncar. Hitler si-a omorat cateaua si pe cei patru pui, iar la ora 15:30 s-a sinucis, luand o fiola de cianura si impuscandu-se, iar Eva Brown s-a otravit. Eva avea 33 de ani si unii istorici sustin ca era insarcinata, dar nu exista destule dovezi care sa valideze aceasta ipoteza. Eva si-a tinut promisiunea pe care a facut-o intr-o scrisoare emotionanta pe care i-a trimis-o lui Hitler in iulie 1944: “De cand ne-am intalnit prima data, am jurat sa te urmez pretutindeni – chiar si la moarte – traiesc doar pentru iubirea ta”.
Astazi le spunem „La multi
ani!” actritelor Uma Thurman si Michelle Pfeiffer, comediantului american Jerry
Seinfeld, tenismanului Andre Agassi si dirijorului indian Zubin Mehta.
***
„Uitarea e suprema mângâiere
a tuturor, şi buni, şi răi”. (Barbu Ştefănescu Delavrancea)
Să aveți o zi frumoasă!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Dacă aveți sugestii referitoare la calendarul zilnic, nu ezitați să lăsați un comentariu prin care să vă exprimați părerile legate de tipul evenimentelor despre care ați dori să citiți pe blog.Mulțumesc!