Translate

duminică, 29 aprilie 2018

29 Aprilie



Este a 119-a zi a anului. 
Au mai rămas 246 de zile până la sfârșitul anului.

Soarele răsare la 06 h 10 m și apune la 20 h 17 m.



Citatul zilei


”Istoria ne arată că viaţa este doar un episod între două veşnicii ale morţii şi, în acest episod, gândirea conştientă durează o clipă. Gândirea este doar o explozie de lumină în mijlocul unei nopţi lungi. Dar această explozie este totul.” (Henri Poincare)

Ziua mondială a dansului




 Ziua Mondială a Dansului



Ziua Mondială a Dansului a fost instaurată în 1982, la iniţiativa Comitetului Internaţional al Dansului. Data aleasă este data naşterii lui Jean Georges Noverre (1727-1810), creatorul baletului de acţiune şi promotorul Dansului ca Artă Independentă.

Cu prilejul acestei sărbători, o personalitate remarcabilă a artei dansului special aleasă transmite un mesaj oficial, iar ITI desemnează un oraş-gazdă al evenimentelor organizate de Institut. În 2018, oraşul gazdă ales este Havana, capitala Cubei.

Institutul Internaţional de Teatru, organizaţie internaţională neguvernamentală, asociată la UNESCO, are centre naţionale în o sută de ţări ale lumii. A fost fondat la Praga în 1948 de UNESCO şi de o comunitate teatrală internaţională. Scopul ITI este promovarea schimbului internaţional de ştiinţă şi practică în artele spectacolului pentru a consolida pacea şi solidaritatea între oameni.

Jean Georges Noverre (1727-1810), maestru francez al dansului şi baletului, s-a născut la Paris şi este considerat creatorul baletului modern. Prima apariţie într-un spectacol a avut loc la Fontainebleau (1743), iar în 1747 a compus primul spectacol de balet pentru Opera Comică. Doi ani mai târziu, a montat spectacole de balet - ''Iphigenie en Tauride'', ''Alceste'', colaborând cu Christoph Willibald Gluck.

Între 1758 şi 1760, a realizat o serie de spectacole de balet la Lyons - ''Fetes du serail'', ''Les Rejouissances flamandes'', ''La Mort d'Ajax'', ''Orphee aux Enfers'', şi şi-a publicat lucrarea ''Lettres sur la danse et sur les ballets'' (1760), în care a definit dansul ca ''o pictură plină de pasiuni, moravuri, obiceiuri". În 1775, la cererea reginei Maria Antoaneta, a fost numit maestru al spectacolelor de balet la Opera din Paris. A murit la Saint-Germain-en-Laye, la 19 noiembrie 1810.


Ziua Internaţionalã a Dansului incurajeazã promovarea dansului, dincolo de bariere şi are scopul de a reuni oamenii, avand in vedere ca astazi, in lume existã aproximativ 37 de stiluri de dans, care reprezintã diferite valori. in 1982, Institutul Internaţional al Teatrului şi Comitetul Internaţional al Dansului au hotãat ca, in fiecare an, la data de 29 aprilie, sã fie sãrbãtoritã Ziua Internaţionalã a Dansului.


Prin celebrarea Zilei Mondiale a Dansului în lume se doreşte atragerea atenţiei asupra acestei arte. În această zi, companii artistice de profil, şcoli de coregrafie, organizaţii şi persoane particulare sunt invitate să realizeze evenimente adresate unui public larg.

Obiectivele Zilei Mondiale a Dansului, ca şi ale Mesajului, sunt de a reuni lumea dansului, de a omagia dansul, de a-i celebra universalitatea, şi depăşind toate frontierele politice, culturale şi etnice, să cheme întreaga omenire în spiritul prieteniei, al păcii, în numele Dansului, limbaj universal.

Ziua Internationala a Dansului incurajeaza promovarea dansului in lume, dincolo de bariere etnice, politice sau culturale, scopul fiind acela de a-i reuni pe toti iubitorii dansului, oricare ar fi acesta.


Numit muzica mişcării, poezia piciorului sau limbaj al sufletului, dansul înseamnă plăcere, putere şi artă. Dar cum nimănui nu-i pasă dacă nu ştii să dansezi prea bine, ridică-te şi dansează ! În 29 aprilie, Ziua Mondiala a Dansului încurajează promovarea dansului dincolo de bariere etnice, politice sau culturale, pentru a-i reuni pe toţi iubitorii acestei arte şi pentru a-i da locul cuvenit în toate sistemele de educaţie. 


Beneficiile dansului

Dansul reprezintă o descărcare prin ritm şi miscare a diferitelor sentimente sau trăiri, prin dans exprimăm bucuria, tristeţea, iubirea sau dorinţa. Prin dans socializăm, comunicăm, indiferent de limba vorbită sau din cultura din care venim. Dansul formează şi întăreşte spiritul de echipă sau de competiţie.

Pe lângă beneficiile asupra spiritului, multe dansuri au un efect pozitiv şi asupra trupului, menţinându-l în formă, sau a comportamentului.


Şi ajuta nu doar dansul, ci şi muzica care îl însoţeşte întotdeauna.

Pe copii dansul îi ajută să crească fizic, le întăreşte musculatura şi le îmbunătăţeşte postura şi flexibilitatea.

Emoţional, dansul poate fi un remediu împotriva timidităţii, depresiei, tulburarilor de comportament, iar sub aspect intelectual s-a dovedit că mişcarea ajută pe cei cu deficienţe legate de procesul de învăţare, pentru ca mintea şi trupul sunt un întreg.

Înainte de inventarea scrisului dansul era mijloc de expresie pentru a transmite poveştile de la o generaţie la alta, şi, înainte de a exista tratamente medicale dansul a fost metodă de vindecare.

Universalitatea dansului


Încă de la începuturile omenirii, dansul a vorbit prin mişcare, despre naştere, moarte, anotimpuri şi renaşterea naturii, copii, adolescenţi, căsătorie, plecarea la vânătoare, război sau victorii tribale.

Se folosea dansul pentru invocarea spiritelor sau venerarea zeilor, pentru prosperitate, ploaie, rodnicia pământului, alungarea relelor sau curtarea partenerului.

Era ceremonial, ritual, erotic şi exprima sentimente de bucurie, tristeţe sau dragoste, iar dovezi sunt picturi vechi de nouă milenii găsite în adăposturile de piatră din India sau sudul Asiei sau în morminte vechi de peste cinci mii de ani din Egipt.

Muzica şi dansul s-au născut şi au evoluat împreună şi, în timp, dansul a căpătat semnificaţii diferite şi s-a diversificat odată cu societatea, cu normele sociale, culturale sau estetice.

Dansurile folclorice şi-au rafinat impetuozitatea prin mişcări elaborate şi, prin secolul XVI, s-au născut dansurile de salon, care arătau manierele şi eleganţa dansatorilor de la curţile nobililor.

Renaşterea italiană a creat baletul, adăugând mişcărilor funcţionale ale dansului tehnici de mare viruozitate, dar şi poezie, dramă, costume şi muzică special create.



La început a fost dansat doar la curţile nobiliare italiene, apoi s-a răspîndit rapid şi la curţile regilor Franţei şi a fost primul dans care a urcat pe scena teatrelor în faţa publicului.


Baletul a creat dansatori profesionişti şi coregrafi, iniţial licenţiaţi chiar de regele Franţei şi apoi de Académie Royale de Danse deschisa la Paris în 1661. Jean-Baptiste Lully, pe numele său italian Giovanni Battista Lulli, compozitor, instrumentist şi dansator, a fost primul mare maestru de ceremomii, la curtea regelui Ludovic al XIV-lea, creator al stilului baroc francez şi primul director al Operei din Paris.

Din Franţa baletul a trecut în Rusia şi s-au născut mari şcoli şi companii de balet şi, după Opera din Paris, au atins gloria şi teatrele de Opera din Sankt Petersburg şi Moscova.

Dansurile aristrocraţiei, menuetul şi polka, au devenit populare şi printre oamenii de rând, dar niciunul n-a ajuns mai popular decât valsul, dansat pentru prima dată la curţile austriece în secolul al XVII-lea. Unii spun că originile valsului ar data chiar din secolele XII-XIII, ar fi apărut în zona de sud a Alpilor germani sub denumirea de Nachtanz şi a evoluat, în Austria şi Bavaria, ca dans popular sub numele de Dreher, Deutscher sau Laendler.


Mişcările de plutire şi alunecare au creat pasiune în rândul întregii populaţii, deşi unii oameni au găsit că valsul este înjositor pentru că partenerilor le era permis să stea foarte aproape unul de celălalt, şi în anul 1760 a fost interzis de Biserică în unele părţi din Germania, totuşi până la sfârşitul secolului XVIII valsul a devenit foarte comun la Paris şi Londra.

Valsul susţinea liberatea de exprimare şi mişcare şi oamenii simţeau prin acest dans acelaşi spirit în timpul marilor evenimente politice, ăn timpul Revoluţiei din Franţa şi a celei din America. Johann Strauss este considerat părintele valsului vienez, deşi şi Mozart a fost un admirator înflăcărat al acestui stil, valsul devenind în sălile vieneze cel mai popular stil de dans începând cu secolul XVIII.
Prin anii 1840, din Irlanda a venit în America The Clag dance, dansat cu pantofi făcuţi din lemn, devenit The Tap dance când pantofilor li s-a aplicat o porţiune de metal pentru menţinea ritmului. Apoi dansatorii Bill Bojangles Robinson, Fred Astaire, Arthur Duncan sau Tommy Tune au făcut din acest nou dans o adevărată artă, Step dance, cu ritm mai complicat şi mişcări mai ample.

Pe la începutul secolului XX au venit în Europa şi Statele Unite tangoul şi maxixe, născute în cartierele sărace de imigranţi din Buenos Aires şi Montevideo. Tangoul se dansase pe străzi, în spelunci şi bordeluri, dar la Paris a intrat direct în saloanele de dans şi, ceva mai târziu, a fost introdus şi în dansul sportiv, apoi s-a reîntors în Argentina, dar cu o aura de eveniment monden. Iar maxixe, care s-a dezvoltat din dansurile afro-braziliene, în special din lundu şi din polka europeană, a cucerit şi el saloanele de dans în aceeaşi epocă.

Din America Latină au venit şi rumba, salsa, mambo, merengue, bossa nova sau cha-cha-cha, dar şi ritmurile şi mişcările africane şi au apărut astfel noile stiluri swing, jitterbug, twist, boogie şi mai târziu disco, care aveau un mod extreme de liber de a improviza mişcările, multe dintre aceste stiluri muzicale, şi de dans, fiind create unul pentru celălalt şi evoluând împreună.(w300) Jitterbug
Cuplul de dansatori Vernon şi Irene Castle au adus pe scenele Broadway-ului, din 1914, foxtrot-ul care a intrat repede în modă. Tot în acei ani s-a lansat şi shimmy, dansul din umeri, atribuit la origini Gildei Gray, o emigrantă poloneză în America. Întrebată despre stilul său de dans ea ar fi spus, cu un puternic accent polonez, "I'm shaking my chemise", (Îmi scutur cămaşa), şi de aici şi numele nostim al dansului.




După ce femeile au început să aibă drept de vot, pe la 1920 a apărut şi charleston-ul.

Inovaţia în privinţa stilurilor de dans a fost explozivă, mişcarea devenind din ce în ce mai liberă, Loie Fuller, Isadora Duncan, Mary Wigman sau Ruth St. Denis fiind promotorii aşa numitului dans modern. Postmodernismul a virat dansul către simplicitate şi frumuseţea corpului uman, mişcările au devenit mult mai puţin sofisticare şi, pe scenă, s-a renunţat la costume.




Anii '50 au adus rock-n-roll-ul, devenit rapid stare de spirit şi stil de viaţa. Rege a fost Elvis Presley, un băiat sărac şi timid, care atunci când a urcat pe scenă şi a început să cânte şi să-şi mişte corpul într-un stil extrem de energic,a provocat imediat ţipete de uimire şi admiraţie.



Elvis împreună cu Chuck Berry, Jerry Lee Lewis, Bo Diddley, Bill Haley & His Comets şi The Beatles au revoluţionat practic muzica şi au creat noul stil de dans, cu mişcări cât mai flexibile ale picioarelor şi elemente acrobatice.



Până atunci se dansase pe muzica cu texte poetice cântată de marile orchestre Duke Ellington sau Benny Goodman, iar rock-n-roll-ul, inspirat de Rhythm and blues-ul afro american şi muzica country, a dezlănţuit energiile şi a spus lucrurilor pe nume. Noul beat a fost desăvârşit de Beatles şi diversificat apoi către muzică pop şi, în paralel cu muzica, au evoluat şi noile mişcări de dans.




Anii '70 au adus break-dance-ul, denumit iniţial B-boying sau breaking, un stil de dans de stradă, format și dezvoltat ca parte a culturii tinerilor afro-americani şi portoricani din New York.
În 1974 faimosul grup Jackson 5 a prezentat într-o emisiune televizată dansul numit Robot, creat de Michael Jackson, evenimentul declanşând o adevărată revoluţie rândul tinererilor şi datorită popularităţii aduse de media dansul s-a răspândit imediat în Marea Britanie, Brazilia, Japonia, Germania, Franţa, Rusia si Coreea de Sud.



Break-dance-ul constă din jocul de picioare (toprock), schemele la sol (downrock), elementele de forţă (power moves) şi freez-urile/suicide-urile. A fost dansat atât pe hip-hop, cât şi pe alte genuri muzicale adesea remixate pentru a prelungi break-urile muzicale. În ultimii 40 de ani, break-dance-ul a devenit subiectul a zeci de producţii cinematografice, show-uri de televiziune, benzi desenate sau jocuri video.

Dansurile tradiţionale

În fiecare ţară s-au păstrat şi transmis din generaţie în generaţie dansurile folclorice tradiţionale ca formă de manifestare a spiritualităţii şi identităţii naţionale.



Bharatanatyam, cel mai vechi dans tradiţional indian, este dansul naţional al Indiei. Este dansul unui singur dansator, iar mişcările expresive şi senzuale par a fi inspirate de sculpturile din temple.


Dansurile cham sunt menţinute în viaţă de locuitorii din Bhutan, India şi China şi sunt extrem de spectaculoase prin costumele colorate şi muzica interpretată de călugări cu instrumente tradiţionale.



Derviş-ul rotitor al turcilor, este de fapt un ritual spiritual cu o vechime de şapte secole. Dansatorii îmbrăcaţi în ample costume albe, centură neagră şi o căciulă înalta din blană de cămilă, toate simboluri ale morţii, se învârt într-un ritm frenetic cu scopul de a atinge extazul spiritual.







Dabkeh-ul libanez începe cu mişcări simple, reţinute, sacadate şi se dezvoltă în mişcări tot mai ample şi pe măsură ce creşte, da o impresie de vitalitate nestăpânită.






Sirtaki este dansat de greci ţinîndu-se de umeri, în linie sau în cerc, cu sărituri şi aplecări în ritm din ce în ce mai alert.



Czardas este dansul tradiţional din Ungaria, flamenco reprezintă chiar spiritul Spaniei, iar Tarantella se dansează pe ritm de tamburine în Italia.




Céilidh este dansat de galezi şi scoţieni.
Dansurile irlandeze dansate în grup sunt alerte, fiind inspirate din tradiţia celtilor, atât vestimentar, cât şi artistic.



Hora se dansează în toate ţările din Balcani, iar Polka, originară din Boemia, este răspândită în toate ţările din centrul şi nordul Europei şi a fost dusă de emigranţi şi pe cele două continente americane.



Românii au căluşul, hora, sârbă, învârtita, brâul şi multe alte zeci de dansuri specifice fiecărei zone, dansate individual sau în grup, şi păstrate împreună cu muzica populară şi obiceiurile de odinioară.

Oamenii au dansat de mii de ani, mărturie fiind figurile de dansatori ce apar în picturile rupestre din Europa și Africa, datând din timpuri preistorice. Dansul, una dintre cele mai vechi forme ale artei, poate exprima emoții, poate spune o poveste, poate crea o atmosferă specifică sau poate etala rezistența fizică a dansatorului. Sunt două tipuri de dans: dansul de societate, pentru distracție, și dansul creat pentru a susține un spectacol. Dansul l-a însoțit pe om, în călătoria sa prin timp, ca un prieten fidel și de încredere, adaptându-se mereu nevoilor sale, fie de exprimare, fie de relaxare sau de comunicare.




Ziua Naţională a Veteranilor de Război



În fiecare an, la 29 aprilie, se sărbătoreşte Ziua veteranilor de război.

Data la care este marcată această zi aminteşte de 29 aprilie 1902, când regele Carol I a promulgat, la solicitarea supravieţuitorilor Războiului de Independenţă (1877-1878), Înaltul Decret prin care a fost instituit pentru prima dată titlul de ''veteran de război'', în conformitate cu Convenţia Statelor Europene de la Geneva, în onoarea ostaşilor care au luptat în acest război. La articolul 2, Înaltul Decret Regal din 29 aprilie 1902 prevedea: ''Pentru ca fiecărui ostaş veteran să i se asigure liniştea şi ocupaţiunea pentru restul de viaţă, i se vor pune la dispoziţie cele necesare în acest scop, ca stimulent pentru generaţiile viitoare'', notează site-ul oficial al Asociaţiei Naţionale a Veteranilor de Război, www.veterani-ww2.ro. Astfel, participanţilor la Războiul de Independenţă li s-au asigurat, pe lângă acest onorant statut, mijloace pentru un trai decent şi diferite înlesniri, în semn de recunoaştere a sacrificiilor lor pe câmpul de luptă. În Războiul de Independenţă (1877-1878), s-au sacrificat 10.000 de ostaşi din cei peste 58.000, care au constituit Armata de Operaţii, notează site-ul amintit anterior.

 
Prin Hotărârea de Guvern nr.1222/10.10.2007, această zi este marcată anual, începând din 2008, în semn de recunoaştere a meritelor veteranilor de război pentru apărarea independenţei, suveranităţii, integrităţii teritoriale şi a intereselor României.
S-a hotărât această dată deoarece titlul de „veteran de război” a fost recunoscut pentru prima dată la 29 aprile 1902, printr-un decret al regelui Carol I.

După Războiul de Independență din 1877-1878 și după Primul Război Mondial (1916-1918), prin diferite legi, s-a instituit titlul de veteran de război, participanților la campanii și urmașilor lor fiindu-le acordate diferite drepturi și avantaje reparatorii.

Titlul de ''veteran de război'' a fost recunoscut pentru prima dată la 29 aprilie 1902. Prin Decretul din 1902, participanții la Războiul de Independență au fost declarați veterani, asigurându-li-se, pe lângă acest binemeritat și onorant statut, mijloace pentru un trai decent și înlesniri pe măsura curajului și a sacrificiilor probate pe câmpul de luptă.

Prin Legea din 13 ianuarie 1918, participanților la Primul Război Mondial decorați cu Medalia ''Virtutea Militară'' de război clasa I li s-a acordat o pensie viageră, iar prin Legea din 2 septembrie 1920, participanților la Războiul din 1916-1918 li s-au creat condiții speciale de pensionare.
În 1927, prin Decretul — lege nr. 1402 din 15 mai, ofițerii activi și de rezervă care participaseră la Primul Război Mondial și fuseseră decorați cu Ordinul ''Mihai Viteazul'', au primit loturi de teren sau loturi de casă, precum și anumite gratuități.



Veteranii de război au primit o serie de drepturi și avantaje și în anii următori, printr-o serie de acte normative precum Decretul nr. 1304 din 8 mai 1933, Decretul nr. 1056 din 6 mai 1936, Legea nr. 794 din 4 septembrie 1941, Legea nr. 310 din 24 aprilie 1945, Decretul-lege nr. 440 din 4 iunie 1945. Începând din 1947, aceste drepturi și avantaje au fost revăzute, unele fiind chiar anulate.
În prezent, drepturile veteranilor de război sunt reprezentate de Asociația Națională a Veteranilor de Război, membră a Federației Mondiale a Vechilor Combatanți, cu sediul la Paris. Aceste drepturi sunt garantate de legea nr. 49/1991 și de legea nr. 44/1994, modificată și completată prin Legea 303/2007. 



 Ziua internaţională de comemorare a tuturor victimelor războiului chimic


Ziua internaţională de comemorare a tuturor victimelor războiului chimic se marchează în fiecare an la 29 aprilie. În această zi, în 1997, a intrat în vigoare Convenţia privind interzicerea armelor chimice.

Instituirea unei zile de comemorare a tuturor victimelor războiului chimic a fost decisă de Conferinţa Statelor Părţi a Organizaţiei pentru Interzicerea Armelor Chimice (OIAC) - Organisation for the Prohibition of Chemical Weapons (OPCW) - la cea de-a zecea sesiune (din 11 noiembrie 2005).

Pe plan internaţional, dezvoltarea, producţia, importul şi exportul anumitor produse chimice sunt reglementate de Convenţia privind interzicerea armelor chimice (Chemical Weapons Convention - CWC).

Convenţia reprezintă instrumentul juridic internaţional din domeniul dezarmării, cu vocaţie universală, care vizează eliminarea unei întregi categorii de arme de distrugere în masă, sub un strict control internaţional, fapt care constituie un real progres pentru securitatea regională şi globală, potrivit site-ului MAE (www.mae.ro).

Pentru implementarea prevederilor sale, Convenţia a stabilit înfiinţarea Organizaţiei pentru Interzicerea Armelor Chimice (OIAC), cu sediul la Haga, Olanda. În prezent, 192 de state sunt părţi la CWC şi membre ale OIAC. Mandatul OIAC este de prevenire a proliferării armelor chimice şi de verificare a implementării, de către statele părţi, a prevederilor CWC, inclusiv prin inspecţii la companiile cu activităţi declarabile în termenii Convenţiei. Prin Convenţie, statele părţi se angajează inter alia să renunţe definitiv la arma chimică, un obiectiv principal reprezentând distrugerea stocurilor existente de arme chimice şi a instalaţiilor de producere a acestora.

În 2013, OIAC a primit Premiul Nobel pentru Pace, pentru "eforturi extinse pentru eliminarea armelor chimice", precizează site-ul MAE.

Organizaţia pentru Interzicerea Armelor Chimice (OIAC) a marcat în 2017, în prezenţa regelui Willem-Alexander al Olandei, cea de-a 20-a aniversare a intrării în vigoare a Convenţiei privind interzicerea armelor chimice, în cadrul unei ceremonii solemne desfăşurate la Ridderzaal (Sala Cavalerilor), la Haga.

România a semnat Convenţia în prima zi de la deschiderea spre semnare, la 13 ianuarie 1993, şi a ratificat-o la 9 decembrie 1994 (prin Legea nr. 125/1994). A depus instrumentele de ratificare la 15 februarie 1995. Prevederile Convenţiei au fost implementate prin Legea nr. 56/1997, completată şi modificată prin Legea nr. 448/2003.

Ministerul Afacerilor Externe, prin Departamentul pentru Controlul Exporturilor ANCEX, este autoritatea naţională în domeniu, menţionează sursa citată.

Deşi înainte de Primul Război Mondial s-au depus serioase eforturi la nivel internaţional privind interzicerea utilizării armelor chimice, în timpul acestei conflagraţii armamentul chimic a fost folosit pe scară largă, ducând la peste 100.000 de morţi şi un milion de victime, potrivit site-ului oficial al OIAC (www.opcw.org).

Acest fapt a dus la intensificarea acţiunilor privind interzicerea utilizării armelor chimice. În 1925 a fost elaborat Protocolul de la Geneva, care interzicea folosirea armelor chimice şi bacteriologice (biologice) în război. Documentul nu interzice totuşi dezvoltarea, producerea sau posesia de arme chimice. În plus, multe ţări au semnat protocolul cu rezerve privind utilizarea armelor chimice împotriva ţărilor care nu au aderat la protocol sau în ceea ce priveşte declanşarea unei reacţii similare în cazul unui atac cu arme chimice.

Armele chimice au fost folosite de mai multe ţări în perioada interbelică, iar marile puteri implicate în cel de-Al Doilea Război Mondial anticipau că va avea loc un război chimic la scară largă. Dar, contrar aşteptărilor, armamentul chimic nu a fost folosit pe câmpul de luptă din Europa în perioada războiului.

Nu se ştie însă cu certitudine ce s-a întâmplat cu stocurile acestui tip de arme realizate înaintea celei de a doua conflagraţii mondiale. Potrivit OIAC, multe arme chimice au fost abandonate, îngropate sau pur şi simplu au fost aruncate în mare.

După cel de-Al Doilea Război Mondial şi odată cu apariţia controverselor privind înarmarea nucleară, multe ţări au ajuns să realizeze treptat că disponibilitatea şi proliferarea armelor chimice ar trebui să facă obiectul unei interdicţii globale.

Prin urmare, având în vedere şi faptul că din 1975 a intrat în vigoare Convenţia privind armele biologice, problema armelor chimice a fost reţinută pe ordinea de zi a Conferinţei de la Geneva. Potrivit OIAC, Conferinţa a decis, în 1978, să înfiinţeze un grup de lucru, care să stabilească temele ce trebuiau abordate în cadrul negocierilor cu privire la elaborarea proiectului de Convenţie.

După mai multe revizuiri, proiectul de Convenţie privind interzicerea armelor chimice a fost aprobat de majoritatea delegaţiilor şi a fost transmis Conferinţei pentru Dezarmare de la Geneva în 1992.



Ziua Internaţională a Dorinţei



În 29 aprilie 1980, unui copil de 7 ani bolnav de leucemie îi era împlinită simbolic dorinţa de a deveni poliţist.

Povestea lui Chris Greicius a inspirat o adevărată mişcare la nivel global, care este celebrată an de an.

Fundaţia Make-A-Wish este implicată în acţiuni caritabile în sprijinul copiilor greu încercaţi din diverse colţuri ale lumii.
Make-A-Wish, cea mai mare organizatie non-profit din lume care indeplineste dorintele copiilor ce sufera de boli care le pun viata in pericol, si-a inceput activitatea si in tara noastra. Make-A-Wish Romania isi propune sa fie alaturi de orice copil eligibil care isi va dori sa fie pompier sau dansator, sa intalneasca o persoana pe care o admira, sa aiba un computer, o chitara sau un catel, sa viziteze un parc de distractii sau sa mearga la mare, ori sa daruiasca o bucurie la randul lui altor copii.

48 de state sunt implicate în acţiuni de World Wish Day.


 Ziua Mondială a Oraşelor Înfrăţite 

Se sărbătoreşte în ultima duminică a lunii aprilie, începând din 1985).
La 28.IV.1957 a fost constituită (la Aix-les-Bains, Franţa) Federaţia Mondială a Oraşelor Înfrăţite, cu sediul la Paris; câteva oraşe româneşti înfrăţite cu oraşe din alte ţări: Sinaia cu Aosta (Italia), Galaţi cu Coventry (Marea Britanie), Craiova cu Nanterre (Franţa), Constanţa cu Turku (Finlanda) şi cu Boulogne-sur-Mer (Franţa), Cluj cu Dijon (Franţa) ş.a.









Evenimente de-a lungul timpului…



  • 1429: Ioana d`Arc, tanara de 17 ani, sosea in fruntea armatei la Orleans, pentru a elibera orasul asediat de englezi. 



Peste un an va fi prinsa si vanduta inamicilor impotriva carora luptase cu indarjire, iar dupa inca un an va fi declarata vrajitoare si arsa pe rug. Ioana d’Arc, eroina nationala a Frantei, supranumita “Fecioara din Orleans”, a fost sanctificata de Biserica Catolica in 1921.

Asediul Orléans-ului  și eliberarea ulterioară de către trupele Ioanei d’Arc a marcat un punct de cotitură în Războiul de 100 de Ani. Eliberarea Orléans-ului a fost primul succes major al trupelor franceze după înfrângerea dezastruoasă de la Azincourt din 1415. Situația disperată a Orléans-ului, care avea o mare importanță strategică și morală pentru poporul francez, a fost salvată de apariția bruscă pe scena politică a țărancei Ioana d’Arc în fruntea trupelor franceze, care într-un timp scurt au ridicat asediul orașului. Contemporanii cred că, Orléans-ul odată căzut, precum și încoronarea lui Henric al VI-lea, fiul regelui Henric al V-lea al Angliei, ar fi sfârșit independența Franței ca stat.




  • 1459: Încep represaliile domnitorului Vlad Ţepeş împotriva negustorilor saşi din Muntenia, care nu respectau poruncile sale.



Se pare că sașii din Brașov  complotau, mai pe față, mai pe ascuns, să-l alunge de la domnie.Cronicile timpului spun ca Țepeș a strâns în ziua de Paște a anului 1459 câteva sute de negustori brașoveni (sau aflați în trecere ).

43 au fost trași în țeapă, iar Țepeș a luat micul dejun printre țepele în care agonizau cei osândiți.Alți 300 ar fi fost arși de vii., dupa care oştile muntene năvălesc in Transilvania, atacînd ţinutul Sibiului, apoi al Barsei, prăpădind şi arzînd numeroase sate.




  • 1483: Insula Gran Canaria, din arhipelagul Insulele Canare, a fost cucerită după o campanie care a durat 5 ani, de regatul Castiliei, pe tronul căruia se afla regina Isabela I, după peste un secol de incursiuni şi tentative de cucerire europene (franceză, portugheză etc).



Gran Canaria a fost populata de Canari (Guanches), o populaţie dispărută în prezent. Canarii au numit insula Tamarán sau Land of the Brave. Aceasta are o suprafață de 1.560,1 km², fiind ca mărime a treia insulă din arhipelag (după Tenerife și Fuerteventura).
Arhipeleagul este situat la Oceanul Atlantic, la aproximativ 150 km, în largul coastei de nord-vest a Africii şi aproximativ 1350 km de ţărmurile Europei.




  • 1728: S-a născut Jean-Georges Noverre, creatorul baletului modern (d. 1810)



Jean Georges Noverre (n. 29 aprilie 1727 – d. 19 octombrie 1810) a fost un dansator și maestru de balet francez. A adus o nouă concepție în arta baletului, l-a reformat și a pus bazele coregrafiei moderne. Ziua lui de naștere a devenit Ziua internaționlă a dansului.

Noverre, supranumit Shakespeare al dansului, s-a născut la Paris, pe 29 aprilie 1727, într-o familie de protestanți. În ciuda dorinţei părinţilor lui de a se dedica unei cariere militare, Noverre a devenit dansator.

La întrebarea ce este baletul, a căutat un răspuns în doctrina lui Aristotel și afirma că baletul, de orice tip ar fi, trebuie să aibă două părți: una calitativă, iar cealaltă cantitativă: "Baletul este însă și un tablou sau o suită de tablouri reunite printr-un subiect; scena este pânza pe care autorul își așterne ideile; muzica, decorurile și costumele alcătuiesc culorile; coregraful baletului este pictorul acestui tablou. Când este bine compus, baletul este o pictură vie a moravurilor, obiceiurilor, costumelor și pasiunilor, în care există un grad de tensiune pe care cuvintele nu-l ating sau, mai degrabă, pentru care nu există cuvinte. Atunci intervine dansul în acțiune”, a spus Noverre.



  • 1820: Thomas Hancock patenta elasticul si descoperea operatia de masticare, inventa matrita de presare si punea bazele primei fabrici de tesaturi impermeabilizate. 



Mai mult, britanicul a descoperit cum sa taie, sa roleze si sa preseze cauciucul pe scara industriala.
Thomas Hancock, inventator si industrias englez, a fondat industria producatoare de cauciuc in Anglia. Principala sa inventie, masticatorul, transforma reziduurile de cauciuc in masa de cauciuc, care putea fi prelucrata sub forma de blocuri sau fasii. Acest proces, perfectat in 1821, a condus la un parteneriat cu chimistul scotian Charles Macintosh, inventatorul si producatorul unui material impermeabil, impregnat cu cauciuc. Hancock, impreuna cu americanul Charles Goodyear au decoperit procesul de vulcanizare (in 1839). Aceasta a facut posibila aparitia unui produs elastic din cauciuc si a condus ulterior la utilizarea pe scara larga a cauciucului la rotile de bicicleta si automobil.
În 1819 Thomas Hancock a observat că din cauciucul prelucrat cu diferiţi aditivi rezulta o substanţă deasă şi plastică. (Toate acestea au avut un rol hotărâtor în viitorul prelucrării cauciucului) Acesta a avut un dezavantaj major: la cald devinea lipicios iar la rece fragil şi tare. Acest incovenient a fost rezolvat de către Charles Goodyear în 1839, când a inventat vulcanizarea cauciucului: prin adăugarea de sulf la cauciuc, în timpul vulcanizării devine o substanţă elastică.
Datorită proprietăţilor (deformabil, elastic, rezistenţă fizică substanţială, aderenţă bună la toate suprafeţele) cauciucul este materia primă de neînlocuit deja de peste 100 de ani în industria construcţiei de anvelope, care consumă 70% din producţia de cauciuc.




  • 1835: În timpul muncilor agricole, pe un teren aflat la 1 km nord de Schifferstadt, în sud-vestul Germaniei, se descoperă un obiect conic, așa-numita "pălărie de aur din Schifferstadt" (primul dintre cele patru asemenea obiecte care vor ieși la lumină în timp: conul de aur din Avanton, vestul Franței, conul de aur din Ezelsdorf-Buch, lângă Nurnberg, pălăria de aur din Berlin).



Prima „pălărie de aur”  a fost descoperită în primăvara lui 1835, lângă Schifferstadt, la vreo 15 km vest de Heidelberg. A urmat un con de aur descoperit în 1844 lângă Poitiers, la Avanton. În 1953, la Ezelsdorf-Buch, lângă Nürnberg, a fost descoperit un alt con de aur asemănător. Cea de a patra „pălarie de aur” nu se ştie unde şi când a fost descoperită. Probabil în Şvabia sau în Elveţia.

A fost cumpărată în 1996 de la un magazin de antichităţi de Berliner Museum für Vor- und Frühgeschichte pentru a fi expusă public.

Nici una din aceste „pălării” nu a fost descoperită în vreun mormânt, lăsând impresia că au fost îngropate intenţionat şi cu grijă, ca obiecte de preţ ale unui cult azi uitat. Toate datează din epoca bronzului, fiind lucrate în perioada 1400-800 î.C. Sunt făcute din foiţe de aur nativ (cu cca. 10% argint), cu grosimi cuprinse între 0,25 mm (Schifferstadt) şi 0,6 mm (Berlin).



Pe lângă caracterul sacru, aceste „pălării” serveau probabil atât la calcule permiţând stabilirea datelor festivităţilor religioase, cât şi la stabilirea corespondenţelor dintre calendarul lunar şi cel solar.
Cele patru „pălării de aur” au fost expuse în 1999 la Bonn, în cadrul expoziţiei intitulate: Gods and heroes of the Bronze Age: Europe in the time of Odysseus.



  • 1854: S-a născut Henri Poincaré, matematician și fizician francez (d. 1912)



A avut contribuţii ştiinţifice importante şi în domeniile astronomie, geodezie, mecanica cuantică, teoria potenţialelor şi filosofie.Poincaré a fost primul care a sugerat că în vid nimic nu poate călători mai repede decât viteza luminii.Lui îi aparţine şi renumita "Conjectură a lui Poincaré"(Bănuiala lui Poincaré), care a putut fi dovedită abia după aproape 100 de ani de la prima formulare a ei în anul 1904. (Celebra conjectură a lui Poincaré a fost demonstrată de Grigori Iakovlevici Perelman într-o lucrare făcută publică în noiembrie2002).



  • 1863: S-a născut Konstantinos Kavafis, poet grec (d. 1933)


Konstantinos Petrou Kavafis (în greacă Κωνσταντίνος Πέτρου Καβάφης, pronunțat Cavafis, Cavafy sau Kavaphes, Alexandria (Egipt), 29 aprilie 1863 - 29 aprilie 1933) a fost un poet grec, una dintre figurile literare cele mai importante din secolul XX și unul dintre ce mai mari exponenți ai renașterii limbii grecești moderne.
A muncit ca ziarist și funcționar public, a publicat puțin în viață, după moartea lui opera a căpătat treptat valoare și influență. Tematica lui foarte urbană și introspectivă , fără să ascundă orientarea lui homosexuală, care au întârziat acceptarea lui, totuși în anii 1960 l-au transformat într-un simbol al culturii gay.
A scris o lirică a nostalgiei, sugerată de amintirea trecutului istoric, meditația filozofică și pasiunea erotică. Se remarcă: valorificarea spiritului istoric, tendința descriptivă și picturală, obiectivitatea la modul parnasian, folosirea simbolului și a sugestiei, transparența imaginilor, limbajul de arhaică noblețe și sobrietate.
Postum, în 1935, i-a apărut volumul Ποιήματα (Poiémata, Poeme).
IDELE LUI MARTE


Teme-te de măriri, o, suflete al meu!
Cât despre-ambiţii, de nu le poţi învinge,
cu şovăire şi prudenţă cată
să ţi le împaci. Cu cât eşti mai în frunte,
cu-atât mai temător şi atent să fii.

Iar când, în fine, suit pe culmi, Cezar vei deveni,
când vei obţine aura unui om vestit,
atuncea, mai cu seamă, ai grijă, când pe stradă
umbli, atotputernic, de curteni însoţit,
dacă spre tine vine, din mulţime,
un om, Artemidoros, cu o misivă-n mână
şi­-ţi spune-n grabă: «Citeşte-o chiar acuma,
sunt lucruri foarte grave ce te privesc»,
să te opreşti de-ndată; de-ndată să amâni
orice discurs sau treburi, de-ndată să-i înlături din cale-ţi
pe cei ce te salută şi ţi se prosternează
(o să-i vezi mai pe urmă). Chiar şi Senatul poate
să mai aştepte. Grăbeşte-te neîntârziat să afli
mesaju-acela primejdios, adus de-Artemidoros.





  • 1868: S-a înfiinţat Filarmonica Română, care ulterior va purta numele lui George Enescu. 



Filarmonica din Bucureşti a fost fondată în 1868 din iniţiativa unui grup de muzicieni, în frunte cu Alexandru Flechtenmacher şi Eduard Wachmann (după alte două tentative, în 1833 şi în 1865). Actul de constituire este datat 29 aprilie 1868, cînd Societatea Filarmonică Română a susţinut primul său concert, prezentând capodopere din creaţia clasică şi romantică. În luna februarie a anului 1888, a fost inaugurat Ateneul Român, devenit de atunci simbol al culturii naţionale.
Filarmonica “George Enescu” este o instituție muzicală reprezentativă a României. Fondată în anul 1868, “Societatea Filarmonică Română”, sub conducerea lui Eduard Wachmann, avea ca scop organizarea unei orchestre simfonice permanente, în vederea propagării culturii muzicale și popularizării capodoperelor muzicii clasice. Sub bagheta inițiatorului său, “Societatea Filarmonică Română” a organizat primul concert în luna decembrie a aceluiași an. Odată cu inaugurarea palatului Ateneului Român, la 5 martie 1889, concertele au început să se desfășoare în aceast loc, așa cum se întâmplă și în prezent, Ateneul Roman devenind emblemă a culturii românesti și sediu al Filarmonicii. Lui Wachmann, care a condus prima orchestra simfonică permanentă până in 1907, i-a succedat Dimitrie Dinicu (1868-1936), iar acestuia, din 1920, George Georgescu (1887-1964), dirijor remarcabil, elev al lui Arthur Nikisch și Richard Strauss. În perioada directoratului lui George Georgescu, repertoriul s-a modernizat iar Filarmonica a intrat în circuitul muzical internațional, prin participarea la primele turnee peste hotare și invitarea unor mari personalităti ale lumii muzicale interbelice precum: Jacques Thibaud, Pablo Casals, Igor Stravinski, Enrico Mainardi, Alfred Cortot, Maurice Ravel, Richard Strauss, Yehudi Menuhin, Herbert von Karajan.

După război, instituția si-a diversificat activitatea: se infiinteaza Corul academic, se constituie un valoros corp de soliști (concertisti și cântăreți), diverse ansambluri camerale (de la orchestra pana la trio cu pian). După moartea lui George Enescu, în 1955, Filarmonica îi poarta numele. La conducerea acestei instituții muzicale s-au mai succedat: Constantin Silvestri, Mircea Basarab, Dumitru Capoianu, Ion Voicu, Mihai Brediceanu.

Pe lângă concertele simfonice și camerale curente (aproximativ 300 anual), Filarmonica a înregistrat zeci de discuri LP si CD și a întreprins turnee de răsunet în Europa, Asia si Extremul Orient, castigându-și astfel un binemeritat renume internațional. În anul 2010 se inființează Fundația George Enescu” care are ca scopul susținerea, promovarea și integrarea valorilor culturale românești în circuitul artistic internațional, prin crearea, organizarea și susținerea de evenimente artistice cu participarea celor mai proeminente personalități ale scenelor muzicale mondiale, să continue o tradiție a excelenței în demersul muzical și totodată regăsirea și perpetuarea unui climat artistic remarcabil precum și refacerea conservarea și valorificarea culturală a patrimoniului național.




  • 1879: S-a născut Gala Galaction (Grigore Pisculescu), scriitor român, traducător, în 1938, a Bibliei (d. 1961)



Gala Galaction (pseudonimul literar al lui Grigore Pișculescu, n. 16 aprilie 1879, Didești, Teleorman – d. 8 martie 1961, Bucharest) a fost un scriitor, preot ortodox, profesor de teologie român de origine aromână, traducător al Bibliei în limba română.
Ca teolog, a publicat studii despre Noul Testament, articole, meditații, conferințe, predici. Între 1928-1934 a realizat o nouă traducere a Bibliei în limba română (împreună cu pr. prof. Vasile Radu).
A desfășurat o remarcabilă activitate literară-publicistică. A publicat volume de nuvele, romane, note de călătorie, articole în principalele ziare și reviste ale timpului, precum și un jurnal care a fost restituit și publicat postum.

Şi-a împărţit cei 82 de ani de viaţă între iubirea pentru Dumnezeu, dragostea pentru profesia de dascăl şi pasiunea pentru cultură. A tradus pentru români Sfânta Scriptură. Timp de şase decenii a fost prieten cu Tudor Arghezi pentru care a rămas repetent ca să fie colegi de clasă. A renunţat la ideea de a se călugări, după ce s-a îndrăgostit.
Pe numele său adevărat Grigore Pişculescu, cel cunoscut astăzi în literatură drept Gala Galaction a avut un destin special. S-a născut pe 16 aprilie 1879, în satul Dideşti din Teleorman. A fost primul fiu al familiei Nicolae Pişculescu. Tatăl se trăgea dintr-o familie bogată de macedoni, iar mama era fiica preotului Constantin Ostreanu, parohul bisericii Sf. Teodor din Rosiorii de Vede. Se spune că mama a fost cea care l-a apropiat de biserică şi i-a deschis calea către Dumnezeu.
 A rămas repetent în liceu ca să fie coleg cu Tudor Arghezi
După şcoala generală, pleaca la Bucureşti şi se înscrie la Liceul ” Sf Sava” unde îl cunoaşte pe Tudor Arghezi, cel care i-a rămas alături de-alungul a şase decenii de prietenie. Prietenia dintre cei doi a fost una foarte strânsă. Gala Galaction a rămas intenţionat repetent în liceu ca să poată fi coleg cu bunul său prieten Tudor Arghezi, care era mai mic cu un an. Viaţa boemă din Bucureşti, în ciuda tentaţiilor, nu tulbură credinţa profundă a tânărului Grigore, care rămâne devotat bisericii şi în noul mediu de viaţă. În liceu descoperă literatura şi are primele încercări literare. Se înscrie la Facultatea de Litere şi se îndreaptă către o carieră didactică. După primul an de studenţie face un pelerinaj la mănăstirile din Moldova şi este fascinat de viaţa monahală. După vacanţă, cu gândul la preoţie, abandonează Facultatea de Litere şi se înscrie la Teologie. Decide să devină preot, spre uimirea apropiaţilor care îi prevedeau o strălucită carieră didactică sau literară.
 A vrut să fie călugăr
 Se spune că, într-un pelerinaj la Mănăstirea Neamţ, Grigore Pişculescu a văzut scris pe un perete numele Galaction şi aşa s-a ales cu pseudonimul cunoscut astăzi. Tânărul student avea intenţia de a se călugări, iar ”Galaction” ar fi trebuit să fie numele de călugăr. Destinul său a luat însă o întorsătură ciudată după pelerinajele la mănăstiri. Într-o vizită la Mănăstirea Agapia, însoţit de N.D. Cocea, o cunoaşte pe verişoara acestuia, Zoe Marcoci. Între Gala Galaction şi ”surioara Zoe” se înfiripă o iubire. Viitoarea soţie, cu 11 ani mai tânără decât el, îl întoarce din drumul către viaţa monahală.” Mistica logodnică”, cum o menţionează în jurnalul publicat postum, îi devine soţie în 1903. Obţine licenţa în Teologie la doar 30 de ani. 


Ajunge preot la 43 de ani
La vârsta de 43 de ani, Grigore Pisculescu este hirotonit preot. Mai târziu, între anii 1922-1926 a activat ca misionar în Arhiepiscopia Bucureştilor. A fost profesor titular la Catedra de Introducere şi Exceza Noului Testament de la Facultatea de Teologie din Chişinău (1926-1941), devenind mai târziu decanul acesteia. Dupa anul 1941, el se intoarce in Bucureşti, unde este numit profesor la catedra de Exegeza Vechiului Testament, la Facultatea de Teologie, până în anul 1947. În anul 1947, după ce renunţă la postul de profesor universitar, părintele Galaction este ales vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor din România şi membru al Academiei Române.
A fost deputat în Marea Adunare Naţională
Preotul Gala Galaction a fost ales în 1954 membru al Adunării Eparhiale a Arhiepiscopiei Bucureştilor. În acelaşi an este ales şi deputat în Marea Adunare Naţionale. Ajunge membru onorific al Academiei Române în anul 1955. Ca deputat a militat pentru neimplicarea politicului în biserică. "Am luat parte la comisiunea restrânsă a Camerei, la cercetarea proiectului de lege care vrea să pensioneze pe arhiereii şi pe preoţii ajunşi de vârstă sau de infirmitate… Am tăcut cât am putut mai mult. Este o lege care mă întristează profund… Lumea laică trebuie să intervie ca să înlăture dezordinile şi turpitudinile din casa Mântuitorului. Cangrena trebuie operată. Separaţia Bisericii de stat va fi soluţia aspră, dar unică, potrivită lamentabilei stări de azi. Lăsaţi Biserica să-şi vadă singură de treburile şi de ierarhia ei!", spune preotul în una dintre intervenţiile avute în Camera. A fost privit ca un om de stânga şi blamat pentru apropierea de regimul procomunist. ”Am fost o viaţă întreagă opoziţionistul guvernelor noastre burgheze, am fost potrivnicul Bogatului nemilostiv! Când socialiştii şi comuniştii au ajuns stăpânii vieţii noastre sociale, era, deocamdată, firesc să nu le vreau decât binele. Dezamăgirea a căzut peste noi ca acele grele neguri de toamnă, când nu mai vezi nimic şi te usucă ochii”, avea să îi scrie prietenului său ND Cocea, explicându-şi poziţia balamată la vremea respectivă. 
A tradus Sfânta Scriptură
Ca teolog, părintele Galaction a publicat un număr impresionant de articole religioase, conferinţe şi predici în presa vremii. În acest domeniul, cel mai mare merit al lui Gala Galaction rămâne traducerea Sfintei Scripturi în limba română. Traducerea s-a dovedit o muncă titanică care a durat între anii 1928-1934, pe vreamea când era profesor la Facultatea de Teologie din Chişinău. Gala Galaction a lucrat la traducerea Sfintei Scripturi ajutat de părintele Vasile Radu. Lui Galaction îi aparţin cărţile deuterocanonice, lov şi Noul Testament. Alături de prietenul său Arghezi, Galaction a avut o activitate publicistică intensă, editând revistele "Cronica" şi "Spicul", în perioada 1915-1918. Opera sa de prozator cuprinde, în principal, nuvelele şi povestiri. Printre cele mai cunoscute se numără: „Clopotele din Mănăstirea Neamţu“ (1916), „De la noi la Cladova“ (1924), „Caligraful Tertiu“ (1929), „Nuvele şi schiţe“ (1934) şi romane: „Roxana“ (1930), „Papucii lui Mahmud“ (1932), „Doctorul Taifun“ (1933), „La răspântie de veacuri” ( 1935).
A ţinut un jurnal vreme de 57 de ani
 Gala Galaction a lăsat în urmă un amplu jurnal, publicat postum în trei volume. Jurnalul care consemnează evenimentele şi trăirile din viaţa preotului scriitor în perioada 1898-1955 este considerat a fi cea mai amplă scriere memorialistică din literatura română. Între 11 septembrie 1898 şi 11 septembrie 1955, Gala Galaction a umplut nouă caiete de manuscrise. Scriitorul şi-a încredinţat manuscrisele Jurnalului, spre păstrare şi publicare postumă, celor patru fiice ale sale. Prima ediţie a Jurnalului lui Gala Galaction a apărut în trei volume, în perioada 1973-1980. Din cauza cenzurii comuniste, pasaje şi capitole întregi nu au văzut lumina tiparului. În 1997 apare a doua ediţie, completă.
O piaţetă din Ierusalim îi poartă numele
De-a lungul existenţei sale, Gala Galaction a călătorit în numeroase pelerinaje, ajungând de mai multe ori în Ţara Sfântă, Grecia, Italia sau Egipt. În Ierusalim există o piaţetă care îi poartă numele. Decizia a fost luată de primărie, ca semn de apreciere a contribuţiei aduse de Gala Galaction la promovarea înţelegerii dintre creştini şi evrei. Ultima parte a vieţii, şi-a petrecut-o imobilizat la pat, din cauza unei congestii cerebrale. Părintele Gala Galaction a murit pe 88 martie 1961 în Bucureşti şi a fost înmormântat, aşa cum a cerut, la Mănăstirea Cernica.




  • 1882: Inventatorul german Ernst Werner von Siemens a pus în funcțiune, la Berlin, mașina Elektromote, primul troleibuz.



Într-o suburbie a Berlinului avea loc testarea primului „Elektromote” – stramosul troleibuzului. Abia in 1901, insa, in Germania va circula primul troleibuz cu pasageri.
Încă din 1847, Werner von Siemens îi descrisese fratelui său Wilhelm ideea: „Când voi avea timp şi bani, vreau să construiesc un cal electric care să nu mă mai lase la nevoie!”. Acesta era planul care s-a concretizat în 1882.
„Elektromote” a funcţionat doar două luni, până la 13 iunie 1882 pe o linie de 540 de m, între străzile numite astăzi Joachim-Friedrich-Straße şi Johann-Georg-Straße. Vehiculul construit de compania Siemens & Halske era de fapt o trăsură descoperită echipată cu două motoare electrice de 2.2 kW, transmisia curentului electric făcându-se cu ajutorul unui lanţ conectat la roţile din spate. Alimentarea cu electricitate se făcea prin intermediul unui cablu de cupru menţinut vertical cu un stâlp de lemn, care tracta pe liniile de tensiune de deasupra un mic ansamblu cu 8 rotiţe. Acest ansamblu numit în germană „Kontaktwagen” a devenit mai târziu în limba engleză „trolley”, de unde vine şi denumirea troleibuzului.
Cele două motoare de 3 cai putere la 550 de volţi permiteau vehiculului să se deplaseze cu o viteză medie de 12 km pe oră. Conductorul dirija trăsura cu ajutorul unui mecanism instalat pe osia din faţă, dar avea o libertate de mişcare redusă pentru că trebuia să menţină direcţia de-a lungul celor două linii de alimentare cu curent. Pentru a genera electricitate, inginerul şef al companiei Siemens & Halske, Carl Ludwig Frischen, construise o mică centrală într-un şopron din apropiere, care consta într-un motor cu abur conectat la un dinam.
Deşi testarea vehiculului a avut succes, linia fost dezasamblată la 20 iunie 1882, în principal din cauza stării proaste a drumurilor de la acea vreme care nu permiteau trăsurii să se deplaseze lin (nu existau încă anvelopele de cauciuc pentru roţi). Tramvaiele cu cai erau folosite foarte mult şi din 1885 a început electrificarea acestora, ceea ce a lăsat în umbră tehnologia troliebuzului.
În jurul anului 1900, însă, inginerul Max Schiemann, în parteneriat cu Siemens & Halske, au reluat ideea şi au îmbunătăţit sistemul de direcţie şi pe cel electric. Rezultatele nu s-au lăsat prea mult aşteptate şi „O-bus” (troleibuz în germană) a devenit foarte popular. Noul troleibuz al lui Schiemann a fost dat în funcţiune în 1901 în Bielatal, o staţiune balneară de lângă Dresda şi făcea legătura cu Bad Königsbrunn.


Werner von Siemens (1816-1892) a fost inginer, inventator şi industriaş german. Fondează în anul 1847 împreună cu un alt industriaş, Halske, Societatea Siemens-Halske cu obiect de activitate instalarea liniilor telegrafice.
Are mari contribuţii în domeniul maşinilor şi acţionărilor electrice cum ar fi: indusul în dublu T care a crescut randamentul generatoarelor şi motoarelor electrice (1856), primul alternator electric (1878), principiul autoexcitaţiei generatoarelor de curent continuu (1867), principiul reversibilităţii maşinilor electrice (1867).
A construit primul tramvai cu alimentare electrică prin cele două şine (1870), prima locomotivă electrică(1879), şi primul război de ţesut cu acţionare electrică (1879).
Siemens este cel care propune watt-ul ca unitate de putere (1882). De asemeni el este cel care dă denumirea de electrotehnică pentru electricitatea tehnică.

Alte invenţii de importanţă majoră în electrotehnică şi nu numai: aparat telegrafic indicator cu întrerupere automată (1846); folosirea gutapercii ca material izolant (1847), folosită ulterior la fabricarea primelor cabluri submarine de telegrafie; semnalizatorul electric de incendiu (1848); cuptorul cu arc electric pentru oţelării (1878); pirometrul cu rezistenţă pentru măsurarea temperaturilor înalte (1880); ascensorul cu acţionare elctrică (1880); fotometrul cu seleniu (1887).
De asemeni şi-a adus contribuţii importante privind legislaţia germană privind brevetele de invenţie.



  • 1885: Femeile incepeau sa studieze la Oxford.



In aceasta zi, cateva femei participau pentru prima data la evaluarile din celebra universitate.
Universitatea Oxford, în limba engleză University of Oxford, este cea mai veche universitate din lumea anglofonă, fiind localizată în orașul Oxford din Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord. Deși o dată precisă nu poate fi determinată, datarea în timp poate să meargă înapoi către secolul al 11-lea, dar cu siguranță anul 1167 poate fi privit ca un an esențial în creșterea sa spectaculoasă, întrucât este anul când Henric al II-lea al Angliei, în încercarea sa de a impulsiona educația superioară din Anglia, le-a interzis studenților englezi să studieze în străinătate, dar în special la Paris.
In prezent Universitatea din Oxford are 39 de colegii si institutii colegiale, care difera ca suprafata construita si populatie academica, avand fiecare resurse financiare proprii, rezultand din donatii, taxe, dobanzi bancare, dividente la investitii si exploatarea unor proprietati (terenuri si constructii).


Fiecare colegiu este condus de un decan, o functie care poarta diferite titulaturi.
,,Rectorul” poarta titulatura de vice-chancellor, iar pro-vice chancellor este ,,prodecan”. Purtatorul functiei de chancellor (de reprezentare la ceremoniile oficiale, pentru deschiderea anului universitar) este fie un membru al Casei regale, fie un politician de marca, fie o personalitate publica exceptionala.






  • 1899: S-a născut Duke Ellington (Edward Kennedy), muzician american (d. 1974)



Edward Kennedy "Duke" Ellington (n. 29 aprilie 1899, d. 24 mai 1974) a fost un un compozitor și pianist american. De-a lungul timpului a fost conducătorul mai multor formații de jazz. După ce și-a înființat propria sa formație muzicală, a fost primul care a folosit vocea umană ca pe un instrument muzical. De-a lungul vieții a scris peste 2000 de cântece și compoziții, de la jazz la muzică religioasă și muzică clasică. A compus muzică pentru patru filme. A susținut concerte în săli renumite, precum la Carnegie Hall din New York, Filarmonica din San Francisco și Opera din Chicago.
Marele său merit este acela al extinderii granițelor jazz-ului mai mult decât orice alt muzician, dar fără a renunța câtuși de puțin la adevărata esență a acestei muzici. De-a lungul a 6 decade, între 1920 și 1970, Duke Ellington și-a extins în mod continuu țelul și aria de exprimare, devenind un punct aparte și special în lumea jazz-ului: un adevărat compozitor.




Astăzi, orchestra "Duke Ellington" este condusă din nou de un Ellington, anume de Paul Mercer, nepotul marelui Duke. Orchestra a preluat moștenirea muzicală a lui Duke Ellington. Ea concertează de peste 8 ani în actuala formulă, pe toate continentele globului. Orchestra cuprinde atât tineri interpreți cât și veterani ai vechii trupe conduse de Duke Ellington, printre care Barrie Lee Hall (trompetă).




  • 1901: S-a născut Hirohito, cel de-al 124-lea împărat al Japoniei, 


conducătorul care s-a menţinut cel mai mult pe tronul ţării sale (62 de ani de domnie). A fost primul monarh al tronului crizantemelor, care, în 1946, după înfrângerea ţării sale în cel de-Al Doilea Război Mondial, a fost silit să renunţe la dreptul divin. Sub conducerea sa, Japonia şi-a câştigat statutul de mare putere asiatică.
Hirohito (n. 29 aprilie 1901 — d. 7 ianuarie 1989), de asemenea cunoscut și ca Împăratul Shōwa, a fost cel de-al 124-lea împărat al Japoniei, conducătorul care s-a menținut cel mai mult pe tronul țării sale (62 de ani de domnie). A fost primul monarh al Tronului crizantemelor, care, în 1946, după înfrîngerea țării sale în cel de-Al Doilea Război Mondial, a fost silit să renunțe la dreptul divin. Sub conducerea sa, Japonia și-a câștigat statutul de mare putere asiatică.

Shōwa reprezintă totodată și numele erei în care a domnit, ea fiind cea mai mare domnie a unui împărat din Japonia.
Prenumele său, Hirohito, este compus din kanji 裕仁 care semnifică "bogăție, abundență, fertilitate" și "virtute"; caracterul hito intră în componența numelui tuturor descendenților masculini ai familiei imperiale încă din secolul al XI-lea. Titlul său în copilărie și tinerețe a fost Prințul Michi (Michi-no-miya; 迪宮).

Așa cum este tradiția, Hirohito a fost separat de părinții săi și, împreună cu fratele său mai mic Yasuhito (viitorul Prinț Chichibu), a fost dat în grija unui amiral pensionat, contele Kawamura Sumiyoshi, și a soției acestuia. Prințul Hirohito a mers la școala de băieți Gakushuin din 1908 până în 1914, apoi la institutul special al prinților moștenitori (Tōgū-gogakumonsho), din 1914 până în 1921. El a primit o pregătire militară de la amiralul Heihachirō Tōgō (care a fost comandant al marinei militare imperiale în timpul războiului ruso-japonez), morală, filosofică și religioasă cu Shigetake Sugiura și istorică cu Kurakichi Shiratori, toți naționaliști fervenți dar și apărători ai unei monarhii divine însă constituțională și parlamentară după modelul domniei împăratului Meiji.

După decesul bunicului său Împăratul Meiji la 30 iulie 1912, tatăl lui Hirohito, Yoshihito, i-a succedat la tron iar el a devenit moștenitor al coroanei. A fost investit oficial cu titlul de prinț moștenitor la 2 noiembrie 1916. În 1921 a făcut un tur de șase luni prin Regatul Unit, Franța, Italia, Olanda (Țările de Jos) și Belgia, fiind astfel primul prinț ce a călătorit în străinătate. La întoarcerea sa în Japonia a devenit conducător al Japoniei, pe 29 noiembrie 1921, în spatele tatălui său, ce suferea de o boală mintală.
S-a familiarizat cu noua sa poziție prin efectuarea obligațiilor cotidiene ale tatălui său: deschiderea sesiunii anuale a Dietei Imperiale, semnarea actelor, decretelor și legilor, realizarea ritualurilor Shintō.
În 1923 a fost promovat la rangul de colonel-locotenent în armată și marină și la cel de colonel în 1925.
Acesta și-a continuat studiile în domeniul biologiei marine.
Prima parte a domniei lui Hirohito a fost o luptă împotriva crizei economice și o cursă pentru înarmare, prin mijloace legale cât și ilegale. Armata Imperială Japoneză și Marina Imperială Japoneză a avut mereu parte de veto în formarea cabinetelor începând din 1900 și între 1921 și 1944 fiind nu mai puțin de 64 de incidente ale violenței politice.

Pe parcursul domniei sale în perioada celui de-al doilea război mondial, adevărata putere a fost deținută de generalul Hideki Tojo și de junta sa militară. Pe parcursul domniei sale, a susținut cauza păcii mondiale și a neagresiunii.

Din cauza statutul său de împărat al Japoniei, Hirohito a fost foarte aproape de a fi asasinat de o grenadă aruncată de extremistul coreean Lee Bong-Chang în Tokyo, pe 9 ianuarie 1932.
Un alt caz de asasinare a fost cel al Prim-ministrului interimar Tsuyoshi Inukai în 1932, ce s-a marcat prin sfârșitul controlului militar asupra civililor.
A domnit 62 de ani, a fost cea mai lungă domnie din istoria Japoniei și s-a încheiat odată cu moartea sa pe data de 7 ianuarie 1989. A fost nevoit să renunțe la statutul divin odată cu ocupația americană a Japoniei după al doilea război mondial. Pe tot parcursul domniei sale, a militat pentru pacea mondială și pentru neagresiune. În timpul domniei sale, Japonia a prosperat economic, devenind a doua mare putere a lumii.





  • 1902: Regele Carol I al României a instituit calitatea de „veteran de război”, care îi avea în vedere pe cei care luptaseră în Războiul de Independenţă din 1877 –1878.



Calitatea de veteran de război s-a perpetuat, prin hotărârea Guvernului Romaniei, care a declarat in anul 2008 ziua de 29 Aprilie «Zi naţională a Veteranilor de Război», prilej de omagiere a foştilor combatanţi, supravieţuitori ai celui de al Doilea Război Mondial, încă în viaţă, toţi în vârstă de peste 80 de ani, dar şi a camarazilor trecuţi, între timp, în eternitate.





  • 1913: A fost patentat fermoarul in forma lui actuala, de catre inventatorul american Gideon Sundback, originar din Suedia.



Gideon Sundback (n. 24 aprilie 1880 – d. 21 iunie 1954) a fost un inginer american de origine suedeză. El este considerat inventatorul fermoarului.
Cele două laturi ale fermoarului îmbinate de elementul de culisare
Gideon Sundback s-a născut într-o localitate din Jönköpings län, Suedia în familia unui fermier prosper. După parcurgerea studiilor elementare în țara natală, frecventează Școala Politehnică din Bingen am Rhein, Germania și obține licența în 1903. Doi ani mai târziu, emigrează în SUA, lucrează la diverse firme și, în 1914, perfecționează fermoarul inventat de de Elias Howe în 1851.
La început, acest tip de fermoar a fost utilizat la cizme și la pungile de tutun. Treptat, se răspândește în întreaga lume, fiind folosit și la haine și la genți.


Sundback este considerat inventatorul fermoarului modern, după ce a îmbunătăţit invenţia lui Whitcomb Judson, prin înmulţirea elementelor de strângere ale fermoarului de la 1 la 4 per cm şi micşorarea dimensiunii acestora sub forma unor mici dinţi,dispuşi pe două rânduri opuse, realizând astfel forma actuală a fermoarului.

Fermoarele realizate de Sundback au fost pentru prima oară utilizate de armata americană în Primul Război Mondial, pentru închiderea bocancilor şi raniţelor soldăţeşti.


  • 1936: S-a născut Gheorghe Tomozei, poet român (d. 1997)



Gheorghe Tomozei (n. 29 aprilie 1936, București, d. 31 martie 1997, București) a fost un poet și un eseist român.
A debutat literar în anul 1953 în revista Tânărul scriitor cu poezie, iar în anul 1957 debutează cu volumul Pasărea albastră.
A fost redactor la revistele Cinema, Tânărul scriitor, Argeș și la Almanahul Scriitorilor, editat de Asociația Scriitorilor din București. A fost marcat toata viața de mari prietenii literare, cea pentru Nicolae Labiș și cea pentru Nichita Stănescu. În memoria acestora a publicat volume de amintiri și albume memoriale, precum Urmele poetului Labiș în 1985.


S-a stins din viață la 31 martie 1997, în urma unui atac cerebral, în apartamentul său din București. A avut împreună cu scriitoarea Cleopatra Lorințiu un fiu, Maximilian Tomozei, în prezent fotograf la Paris. A fost o perioadă la conducerea revistei Argeș, din Pitești, subintitulată „revistă politică, socială, culturală”, perioadă în care revista a publicat suplimentul Biblioteca Argeș în care au publicat plachete de poezie o seamă de poeți.

  • 1945: Lagărul de concentrare de la Dachau este eliberat de trupele americane.


Dachau a fost primul lagăr de concentrare nazist (în germană Konzentrationslager (KZ)) înființat în Germania, pe terenul unei fabrici de muniții abandonate lângă orașul Dachau, about 16 km nord-vest de München, în landul Bavaria. Lagărul de concentrare și-a început activitatea la 22 martie 1933, la ordinele lui Heinrich Himmler, comandantul suprem al SS-ului (în germană Reichsführer-SS). După ce a fost numit inspector al tuturor lagărelor de concentrare, comandantul lagărului, Theodor Eicke s-a servit de lagărul Dachau ca model pentru toate lagărele construite ulterior, cât și ca școală pentru ofițerii SS din efectivele de pază din sistemul concentraționar nazist german.
Primii deținuți ai lagărului au fost diferiți opozanți ai regimului: comuniști, social-democrați, membri ai organizațiilor muncitorești social-democrate și comuniste, preum și membri ai partidelor conservatoare și liberale și membri ai clerului catolic antinazist. Deținuții evrei germani au fost închiși la Dachau în faza de început a lagărului numai în baza apartenenței politico-ideologice. În anii următori tot mai multe categorii au fost adăugate listei de prizonieri: homosexuali, romi, Martorii lui Jehova, francmasoni și din alte categorii. După Noaptea de cristal un lot de aproximativ 10.000 de evrei a fost internat la Dachau. Începând cu 1938, la Dachau au fost încarcerate tot mai multe victime ale agresiunii naziste: cetățeni austrieci, Czechs, din 1939 polonezi, din 1940 norvegieni, olandezi, francezi – numărul total al prizonierilor, proveniți din peste 30 de țări, a depășit la începutul anilor ’40 200.000 de persoane.
În octombrie 1941 au început asasinatele în masă: mii de prizonieri de război sovietici, precum și arestați ai Gestapo-ului și mulți alți captivi au fost transportați la Dachau pentru execuție. Un număr mare de prizonieri au murit în chinuri groaznice în cadrul așa-ziselor „experiențelor medicale” pe cobai umani efectuate de medicii SS-ului, de exemplu expunere la diferențe extreme de presiuni, frig extrem, înfestare cu malarie etc. Numeroși deținuți și-au pierdut viața la Dachau și în lagărele dependene din cauza inaniției, a bolilor, a extenuării, a maltratărilor și umilințelor de tot felul.



  • 1945: Adolf Hitler se casatorea, intr-un buncar din Berlin, cu Eva Braun, cea care il urmase peste tot in ultimii 14 ani.



Eva Braun a purtat la ceremonie o rochie neagra de matase, iar singurii martori au fost Goebbels si Martin Bormann. Eva va fi sotia dictatorului doar pentru o noapte. A doua zi, Eva si Hitler au luat masa cu cativa apropiati, si-au luat ramas bun de la cei prezenti si s-au retras in apartamentul lor din buncar. Hitler si-a omorat cateaua si pe cei patru pui, iar la ora 15:30 s-a sinucis, luand o fiola de cianura si impuscandu-se, iar Eva Brown s-a otravit. Eva avea 33 de ani si unii istorici sustin ca era insarcinata, dar nu exista destule dovezi care sa valideze aceasta ipoteza. Eva si-a tinut promisiunea pe care a facut-o intr-o scrisoare emotionanta pe care i-a trimis-o lui Hitler in iulie 1944: “De cand ne-am intalnit prima data, am jurat sa te urmez pretutindeni – chiar si la moarte – traiesc doar pentru iubirea ta”.




Astazi le spunem „La multi ani!” actritelor Uma Thurman si Michelle Pfeiffer, comediantului american Jerry Seinfeld, tenismanului Andre Agassi si dirijorului indian Zubin Mehta.

***



„Uitarea e suprema mângâiere a tuturor, şi buni, şi răi”. (Barbu Ştefănescu Delavrancea)

Să aveți o zi frumoasă!




Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Dacă aveți sugestii referitoare la calendarul zilnic, nu ezitați să lăsați un comentariu prin care să vă exprimați părerile legate de tipul evenimentelor despre care ați dori să citiți pe blog.Mulțumesc!

Ziua adevărului – 7 iulie

Imaginează-ți o lume în care nimeni nu minte, spune ceva înșelător sau face ceva necinstit. Ziua spunerii adevărului își propune să obțin...