30 Aprilie

Este a 120 -a zi a anului. 
Au mai rămas 245 de zile până la sfârșitul anului. 
Soarele răsare la 06 h 08 m și apune la 20 h 18 m. 

Citatul zilei

” Realitatea dură este o confuzie dezolantă de idealuri frumoase şi realizări stângace, dar întotdeauna vor fi câţiva încăpăţânaţi, eroi, sfinţi şi artişti care, în vieţile şi operele lor, ating bucăţi din Absolut, care ne ajută să suportăm realităţile dezgustătoare.” (Ernesto Sabato, n. 24 iunie 1911 - d. 30 aprilie 2011, prozator și romancier latino-american)

Ziua Internaţională a Jazz-ului

La 30 aprilie, în fiecare an, peste 190 de ţări aniversează Ziua internaţională a jazzului, cu scopul de a reuni comunităţi, şcoli, artişti, istorici, academicieni şi pasionaţi de jazz din toate colţurile lumii, pentru a crea un dialog universal al păcii, al respectului între culturi şi al înţelegerii.

Data de 30 aprilie a fost declarată de UNESCO Ziua internaţională a jazzului, în noiembrie 2011. Prima ediţie a acestei zile a fost marcată de UNESCO şi Institutul de Jazz Thelonious Monk, în 2012, prin organizarea a trei concerte, susţinute la Paris, la sediul mondial al UNESCO, la ''Congo Square'' din New Orleans şi la Sala Adunării Generale a ONU de la New York. La următoarele ediţii, în fiecare an, concertul "All-Star Global" a reunit artişti ai jazzului de pe tot mapamondul, promovând astfel dialogul între culturi şi diversitatea, libertatea de exprimare şi respectul faţă de drepturile omului.

În 2018, oraşul Sankt Petersburg din Federaţia Rusă este gazda evenimentului muzical de jazz, la nivel mondial, potrivit site-ului de specialitate jazzyday.com.

Site-ul jazzyday.com notează că muzica de jazz a fost interpretată la Sankt-Petersburg încă din anul 1927, când au apărut primele concerte din Rusia, la "Saint Petersburg State Capella", urmată de înfiinţarea primului grup de jazz în 1929. Sankt-Petersburg este, de altfel, singurul oraş rusesc ce are o Filarmonică de Jazz, înfiinţată în 1989. Ziua internaţională a jazz-ului va fi sărbătorită şi în alte oraşe din Federaţia Rusă.
 Jazz-ul este un gen de muzică afro-americană creat la începutul secolului trecut de către comunităţile de negri şi creoli din sudul SUA, bazat în mare parte pe improvizaţie, pe o abordare originală a sonorizării şi o punere în valoare specifică a ritmului. Stilul s-a născut pe teritoriul american din două tradiţii muzicale diferite: cea europeană şi cea africană. La origini, jazz-ul apare ca un amplu demers de deviere de la cultura muzicală occidentală, un fel de contracultură a descendenţilor sclavilor şi a tuturor celor pe care SUA îi califica drept "cetăţeni de mâna a doua".

Mult timp considerată o muzică de bar şi de dans, jazz-ul a devenit o formă de artă internaţională, care evoluează continuu, traversând globul, inspirându-se din muzica ţărilor şi regiunilor pe care le străbate. Desemnat de cel de-al 100-lea Congres al Statelor Unite drept "o comoară naţională americană rară şi valoroasă", jazz-ul acţionează ca o forţă unificatoare, care sparge barierele şi creează oportunităţi pentru înţelegere reciprocă şi toleranţă, scrie jazzyday.com.

Etimologia cuvântului "jazz", rămâne încă neclară, cuvântul apărând pentru prima dată în presa din New York, în 1917, cu ocazia sosirii în oraş a unei Orchestre de albi, Original Dixieland Jass (sau Jasz, sau Jaz, apoi Jazz) Band.
 
Muzica, de-a lungul veacurilor, s-a dovedit a fi un instrument puternic de comunicare. Atunci când ea izvorăște din fuziunea mai multor culturi diferite și creează o expresie armonioasă, care vorbește despre ele, devine desăvârșită. Jazzul se încadrează perfect în această categorie. Este un stil unic de muzică, care își are originea în sudul Statelor Unite, dar cu rădăcini și în tradițiile muzicale africane și cu influențe europene. El a devenit o formă de artă internațională, care evoluează continuu, traversând globul, inspirându-se din muzica țărilor și regiunilor pe care le străbate.

Sfidând orice definiție, jazzul se exprimă în multe limbi și a devenit o forță unificatoare pentru adepții lui, indiferent de rasă, religie, origine etnică sau națională. Cel de-al 100-lea Congres al Statelor Unite a desemnat jazzul ca "o comoară națională americană rară și valoroasă" și care, astăzi, aparține întregii lumi.

În noiembrie 2011, Conferința Generală a UNESCO a proclamat data de 30 aprilie "Ziua Internațională a Jazzului". Intenția marcării acestei zile este de a reuni comunități, școli, artiști, istorici, academicieni și pasionați de jazz din toate colțurile lumii pentru a sărbători și a învăța despre arta jazzului, despre rădăcinile sale, viitorul și impactul său asupra omenirii.

Această formă importantă de artă este celebrată în fiecare an pentru promovarea păcii, a dialogului între culturi și diversitate, pentru respectul față de drepturile omului și de demnitatea umană, pentru eradicarea discriminării, promovarea libertății de exprimare, promovarea egalității de gen, precum și consolidarea rolului tinerilor pentru o schimbare socială.

Ca o forță unificatoare, jazzul sparge barierele și creează oportunități pentru înțelegere reciprocă și toleranță.

De unde vine jazz-ul? 

 

Jazz-ul a apărut într-un moment în care automobilele, avioanele, radioul, tehnologia în general, erau preocuparea omului modern, omului de sfârşit de secol XIX.

În acest context, noul limbaj muzical a reprezentat o revoluţie iniţiată de oamenii de culoare din Statele Unite ale Americii, dornici să interpreteze muzica instrumentală şi vocală pe înţelesul tuturor. O muzică colorată şi viguroasă, despre ai cărei interpreţi se spunea că “trăiau simultan actul creaţiei şi al expresiei”. A existat un moment, după al doilea război mondial, când s-a încercat excluderea emoţiei şi înlocuirea ei cu tehnica modernă. Succesul nu a fost cel aşteptat, iar numărul ascultătorilor de jazz a scăzut.

Apărut pe plantaţiile de bumbac din Virginia, în desişurile de papură ale Louisianei, în porturile de pe Mississippi, dar şi în cafenelele şi barurile din New Orleans, unii muzicologi i-au găsit rădăcinile în cultura africană din Senegal, Guineea, Congo sau în în “producţiile de taraf” europene.

Un lucru este însă cert: decenii în şir, munca, dansul şi muzica au fost singurele “averi” ale negrilor sclavi pe plantaţii.

Unul dintre cele mai cunoscute cântece de plantaţie (plantation song) din perioada sclavagismului este Carry me back to old Virginia, expresie a nostalgiei negrilor duşi de acasă de corăbiile englezeşti, olandeze, spaniole şi suedeze.

Carry Me Back To Old Virginny  

Instrumentele de acompaniat au apărut după războiul civil încheiat în 1860 şi pe care negrii au putut să le cumpere la preţuri mici.

Era vorba, în general de instrumente de suflat, obţinute de la fanfarele militare destrămate după război. Influenţa trompetelor, tromboanelor, tubelor, clarinetului şi percuţiei a dus la un ritm nou.

În 1871, Universitatea Fisk din Nashvill – singura instituţie de învăţământ superior care accepta studenţi de culoare – a organizat un turneu de concerte cu o orchestră de negrii. Publicul a fost impresionat de cântecele spirituale şi foarte repede ele au ajuns pe buzele publicului american al sfârşitului de secol. Încă nu se putea vorbi despre jazz.

Începuturile jazz-ului şi ieşirea lui în lume

Povestea jazz-ului continuă undeva în primii ani ai secolului al XX-lea, când Charles Lyel, venit la New York, a auzit o muzică “deosebită de aceea din restul Statelor Unite ale Americii şi din lumea întreagă”, cu viori, basuri şi banjouri. Toate instrumentele de jazz, tehnica lor şi integrarea lor în ansamblu îşi au originea în New Orleans, acolo unde au apărut şi pionierii bateriei de jazz. De la ei au rămas primele înregistrări, abia după cel de-Al Doilea Război Mondial.

O dată importantă în istoria jazz-ului este 26 februarie 1917, când într-un studio rudimentar din New York s-a fixat în ceara cilindrilor de fonograf, primul document sonor cu muzică de jazz.

După intrarea Americii în război, New Orleans-ul a fost transformat în port militar, localurile s-au închis, iar muzicanţii de culoare au plecat, creând centre şi stiluri noi.

La Chicago, în al treilea deceniu, jazz-ul trece într-o nouă perioadă, localurile de noapte se transformă în “laboratoare de iluzii”, iar discurile cu această muzică sunt etichetate drept “imprimări rasiale” ale căror vânzări erau permise doar în cartierele locuite de oameni de culoare. Este ceea ce se cheamă “perioada Chicago” a jazz-ului, reprezentată de legendarul Bix Beiderbecke, trompetist şi pianist.

Numărul plăcilor de gramofon vândute în Statele Unite, în anul 1926, de exemplu, a depăşit 150 de milioane, iar publicitatea a dus şi ea la răspândirea acestui stil - era pretutindeni. Acum şi albii cântau jazz, deşi fără pasiunea şi fantezia negrilor, la care trebuia să te întorci pentru a descoperi diferenţele.

Perioada post-belică, cu relaxarea şi dorinţa de viaţă de după război, a născut music-show business-ul, o mare afacere influenţată de muzica de jazz.

Adus cumva la stadiul de afacere, jazz-ul şi-a pierdut din integritatea primară, adaptându-se cerinţelor de piaţă.

Louis Armstrong (primul classic al jazz-ului), Billie Holiday, Ella Fitzgerald reuşeau să cânte durerea, umulinţele indurate încă de mulţi dintre americanii de culoare.

Jazz-ul modern a apărut în ajunul războiului (1939 – 1940), într-o atmosferă de instabilitate şi panică, animatorul său fiind Charlie Parker, supranumit the Bird. El a introdus “nonconformism, violenţă şi halucinaţie”, dezvoltând astfel jazz-ul modern, care şi-a găsit în el una dintre cele mai desăvârşite şi complexe expresii – unitatea între melodie, armonie, ritm, timbre şi intonaţie. Jazzologii îl consider unul dintre creatorii bop-ului.

Într-o vreme când cabaretele se închideau, tinerii jazzmeni de culoare erau preocupaţi de transformarea şi prezentarea într-o haină nouă a bătrânelor teme şi de-a le da o altă personalitate.

Momentul de glorie al stilului bop a fost în 1947, când Ella Fitzgerald a imprimat Lady be Good şi How High is the Moon.

"Oh, Lady be Good!" Ella Fitzgerald 

Dar în jazz nu s-a spus încă tot ce se putea spune, nu au fost parcurse toate etapele dezvoltării sale.

Terminologie

Dacă jazz-ul s-a născut din suferinţele oamenilor şi are o istorie oarecum incertă şi contradictorie, nici etimologia termenului nu putea face excepţie.

Unii spun că vine de la numele unui pianist de culoare, Jess “to play like Jess”, alţii spun că vine de la numele lui proprietar de cabaret, Jasbo Brown, căruia clienţii îi cereau “Mai cântă Jasbo, încă Jas!” sau că termenul ar fi de origine africană, negrii de pe plantaţii îndemnându-se la dans cu acest cuvânt sau de la numele bateristului Chas Washington.

În timpul secolului al XX-lea, jazzul s-a dovedit a fi un limbaj universal răspândit de-a lungul continentelor, influențând și fiind influențat de alte tipuri de muzică, îmbogățindu-se mereu cu noi valențe culturale.

În România, Ziua Internaţională a Jazz-ului este celebrată în numeroase oraşe prin organizarea de întruniri, concerte şi festivaluri.

Între mari artiști ai jazzului românesc se numără: Johnny Răducanu, Aura Urziceanu, Arthur Balogh, Lucian Ban, Liviu Butoi, Garbis Dedeian, Damian Drăghici, Vlaicu Golcea, Eugen Gondi, Imre Alexandru, Mihai Iordache, Alex Man, Elena Mindru, Pedro Negrescu, Richard Oschanitzky, Anca Parghel, Sorin Romanescu, Harry Tavitian, Paul Weiner.

Noaptea Valpurgiei

Noaptea Valpurgiei (în germană Walpurgisnacht) este o sărbătoare de origine germană care se ține în noaptea de 30 aprilie/1 mai a fiecarui an. Denumirea vine de la sfânta Walburga, a cărei zi este pe 1 mai. Este o sărbătoare importantă pentru creștinii din Germania, Olanda, Cehia, Suedia, Estonia, Letonia și Finlanda, dar și pentru sataniștii din S.U.A.

Potrivit legendelor germane, în noapte de 30 aprilie, Noaptea Valpurgiei, vrăjitoarele zboară spre Vârful Brocken, locul de întâlnire unde celebrează şi aşteaptă primăvara.

După credința populară din Germania, în această noapte vrăjitoarele și demonii se dezlănțuie pentru câteva ore, vestind sosirea primăverii. Tot în Germania se spune că pe 1 mai își fac apariția spiritele pământului și zânele, pentru a trece pământul în siguranță la sezonul de vară. Oamenii sărbătoresc prin petreceri mari, însoțite de mâncare și își pun maturi între picioare și se urcă pe dealuri privind înainte la anotimpul ce urmează. Tot atunci se obijnuiește ca oamenii să își viziteze rudele decedate la cimitir.

Aceasta sărbătoare este legată de multe legende și tradiți. Într-o astfel de noapte se spune că Faust a fost martor la neagra ceremonie celebrată de vrăjitoare și diavoli. De asemenea tot în acestă noapte, în anul 1966, Anton LaVey a înființat Biserica Satanică.

Noaptea Valpurgiei este încărcată de semnificaţii şi sărbătorită în mod asemănător de popoarele nordice şi germanice. Uneori este pomenită ca „Sabatul Vrăjitoarelor”, alteori ca „Celălalt Halloween”. În zilele noastre, Valpurgia prilejuieşte festivaluri şi festivităţi ce durează cel puţin o noapte şi o zi. Sunt organizate parade, picnicuri uriaşe, se bea şampanie şi se mănâncă bucate tradiţionale.

Celţii considerau că anul are două anotimpuri: iarna şi vara. Trecerea de la unul la altul era sărbătorită cu fast şi cu ritualuri specifice. Astfel, nu este întâmplător faptul că Noaptea Valpurgiei coincide cu Beltanul galezilor, festivalul care întâmpină anotimpul cald – tot cu focuri şi ritualuri de purificare. De asemenea, nu este întâmplător că acestea sunt organizate pe 30 aprilie/1 mai, la exact şase luni după Noaptea Tuturor Sfinţilor, sau Halloweenul. Astfel era împărţit anul, de către strămoşii europenilor.

În prezent, magia sărbătorii de noapte a rămas, dar este completată de festivalurile din ziua următoare. Ca şi Halloweenul, sărbătoarea îmbină ritualuri păgâne, poveşti cu vrăjitoare şi petreceri dezlănţuite.

Noaptea vrăjitoarelor

Popoarele nordice consideră că abia la 1 mai vine primăvara, astfel că, în noaptea de 30 aprilie spre 1 mai, întâmpină cu festivităţi acest anotimp mult aşteptat şi mult iubit în zonele unde căldura soarelui e la mare preţ. Primăvara este celebrată de vrăjitoare şi demoni, spirite ale pământului şi zâne, care se dezlănţuie pentru câteva ore, sărbătorind dragostea şi fertilitatea. Germanii numesc sărbătoarea Walpurgisnacht sau Hexennnacht, adică ”Noaptea vrăjitoarelor” – pentru că, potrivit tradiţiei, vrăjitoarele organizau în această noapte sabaturi, pe Vârful Brocken, cel mai înalt din munţii Harz, un loc renumit pentru fenomenele misterioase care se petrec acolo. În consecinţă, există şi în zilele noastre grupuri de persoane care se îmbracă în haine de vrăjitori şi merg acolo, la locul de întâlnire. Se aprind focuri uriaşe, iar “vrăjitoarele” dansează în jurul lor.

Prima menţionare scrisă a sărbătorii în limba engleză, Walpurgis Night, datează din secolul 19, în timp ce termenul german, Walpurgisnacht (Walpurgis Nacht sau Walpurgis Abend), apare în 1603 şi 1668. Se pare că întâlnirile vrăjitoarelor şi vrăjitorilor în ajunul zilei de 1 mai erau deja tradiţionale în secolul 17, influenţate fiind de literatura secolelor 15 şi 16, care descria Sabaturile vrăjitoarelor.

Variante locale de ”Noaptea Valpurgiei” se întâlnesc în Olanda, Germania, Cehia, Suedia, Lituania, Letonia, Finlanda sau Estonia. În Statele Unite ale Americii, ca de obicei, lucrurile au fost duse şi mai departe, astfel că într-o Noapte a Valpurgiei a fost înfiinţată aşa-numita Biserică Satanistă.

Ziua în care se ard vrăjitoarele

În Cehia, 30 aprilie este ziua în care se ard vrăjitoarele (pálení čarodějnic), ziua în care iarna ia sfârşit în mod oficial. Se organizează ”ritualuri de purificare”, ce includ neapărat focuri mari – uneori, se ard păpuşi din paie sau cârpe, ce înfăţişează vrăjitoare, alteori mături sau doar crengi, resturi vegetale. Toată lumea sărbătoreşte, oamenii mănâncă bine, beau şi se veselesc, fericiţi că au scăpat de iarnă, frig şi îngheţ.

Încă din timpuri străvechi, în noaptea de 30 aprilie, numita Walpurgis Night, exista obiceiul să se aprindă focuri mari, în aer liber, menite să ţină departe spiritele rele şi moartea, iar acestea să fie învinse de forţele binelui şi de viaţă. Ritualurile durau până în dimineaţa zilei de 1 Mai, la răsăritul soarelui.

În Estonia, sărbătoarea se numeşte Volbriöö şi începe în noaptea de 30 aprilie, continuând până în orele dimineţii de 1 mai – când este celebrată Ziua Primăverii. Volbriöö este, aşadar, o noapte de trecere, de întâmpinare a noului anotimp, de care se bucură toată lumea. Sărbătoarea are influenţe germane, încă se pomeneşte de întâlnirea vrăjitoarelor, astfel că mulţi oameni se costumează cam ca şi la Halloween, transformând străzile oraşelor în carnaval.

Volbriöö este foarte populară în rândul studenţilor, astfel că are o importanţă deosebită în oraşul universitar Tartu, din sud. Membrii frăţiilor studenţeşti încep noaptea cu procesiuni pe străzi, apoi continuă cu petreceri comune, mutându-se de la un sediu la altul.

Petreceri studenţeşti

Tot studenţii se bucură cel mai mult de Noaptea Valpurgiei şi în Suedia, în oraşe universitare vechi, precum Uppsala şi Lund. Acolo se adună studenţii, dar şi absolvenţii, care vin cu şepci specifice, albe, pentru a se bucura de ”siste april” – ultima zi a lui aprilie. Trenurile care merg spre Uppsala sunt pline de tineri petrecăreţi, iar oraşul, cel mai vechi centru studenţesc al Scandinaviei, devine un festival în sine. Toată lumea cântă pe străzi cântece de primăvară, se chefuieşte şi se fac grătare peste tot.

Uppsala este cel mai vechi centru studenţesc al Scandinaviei, fiind situată la 70 kilometri de Stockholm. Acolo sărbătoarea Valborg este foarte importantă şi aşteptată de tineri, având numeroase tradiţii – cursa ambarcaţiunilor trăznite este una dintre ele.

Uppsala este cel mai vechi centru studenţesc al Scandinaviei, fiind situată la 70 kilometri de Stockholm. Acolo sărbătoarea Valborg este foarte importantă şi aşteptată de tineri, având numeroase tradiţii – cursa ambarcaţiunilor trăznite este una dintre ele.

Uppsala este cel mai vechi centru studenţesc al Scandinaviei, fiind situată la 70 kilometri de Stockholm. Acolo sărbătoarea Valborg este foarte importantă şi aşteptată de tineri, având numeroase tradiţii – cursa ambarcaţiunilor trăznite este una dintre ele.

O tradiţie care a început din anii 1970 este şi ”cursa” pe râul Fyris, care străbate oraşul, cu ambarcaţiuni şi ”echipaje” cât mai trăznite. La fel, sărbătoarea nu poate trece fără râuri de şampanie, concursuri de băut vin spumant sau petreceri în care toată lumea se stropeşte cu această licoare.

Sărbătoarea se numeşte Valborg în Suedia şi este un eveniment public, celebrat în comunitate, fiecare zonă având obiceiuri specifice. Ideea principală este întâmpinarea primăverii, bucuria sosirii acestui anotimp, dar şi strângerea relaţiilor în interiorul comunităţilor.

Focurile Valpurgiei

În Evul Mediu, anul administrativ se încheia pe 30 aprilie, astfel că era zi de sărbătoare pentru negustori şi meşteşugari. Se organizau petreceri, cu dansuri şi cântece, în aşteptarea noului anotimp, a noului an – un fel de Revelion, în prag de primăvară. Antropologii au consemnat că, în ajunul sărbătorii, în regiunile sudice şi în centrul Suediei, pe toate dealurile, se aprindeau focuri uriaşe, folosind două bucăţi de cremene. Aceste focuri din Noaptea Valpurgiei fac parte din tradiţia popoarelor nordice încă din secolul 18. Iniţial, ele erau menite să apere animalele domestice, pe care oamenii le lăsau libere, la păscut, în prima zi de primăvară.

O altă tradiţie, tot suedeză, îi mâna pe tineri, în amurgul zilei de 30 aprilie, să adune ramuri înverzite şi frunze, din pădure. Ei împodobeau casele cu aceste ornamente naturale, în ton cu primăvara, şi erau răsplătiţi cu ouă – simbol al fertilităţii şi al renaşterii naturii.

Astăzi, suedezii urmează obiceiurile mai moderne. Micul dejun din ziua de 1 mai e musai să conţină căpşuni şi şampanie. Ziua continuă cu grătare în parcuri, cantităţi considerabile de alcool şi diverse festivităţi publice. O parte importantă a sărbătorii sunt corurile din toată ţara, care cântă melodii speciale, devenite tradiţionale, aceleaşi de multe zeci de

În Gothenburg, există şi un carnaval tradiţional, o paradă a costumelor care este organizată din anul 1909, de către studenţii Universităţii Tehnologice. Tot acolo are loc o ceremonie solemnă, în cadrul căreia şepcile negre, de iarnă, sunt schimbate cu cele albe, de vară.

Olanda şi Germania

Şi în Olanda, Walpurgisnacht era sărbătorită ca şi în toate regiunile germanice. În zilele noastre, însă, nu se mai celebrează, pentru că pe 30 aprilie a fost, începând cu anul 1948, Ziua Reginei. Acum, sărbătoarea a devenit Ziua Regelui şi este ţinută pe 27 aprilie, în cinstea noului rege, Willem-Alexander. Totuşi, există regiuni care au menţinut ritualurile păgâne şi unde se mai pot vedea focuri aprinse, în noaptea de 30 aprilie spre 1 mai.

Şi în Germania se mai pot vedea focuri în Noaptea Valpurgiei, mai ales în partea de nord a ţării. De asemenea, tinerii din zonele rurale au menţinut obiceiul de a face farse prietenilor şi vecinilor, cu această ocazie.

Şampanie şi picnicuri în Finlanda

În Finlanda, Noaptea Valpurgiei, sau Vappu, este una dintre sărbătorile importante ale anului, alături de Crăciun, Revelion şi Juhannus – o sărbătoare de vară. Finlandezii, de obicei reci şi sobri ca şi clima ţării lor, parcă prind viaţă pe 30 aprilie, ziua în care şi ei consideră că iarna a luat sfârşit. Străzile din oraşe mari şi mici se transformă în festivaluri şi carnavaluri, iar petrecerea durează două zile, până pe 1 mai.

Şi finladezii au obiceiuri similare cu suedezii: se bea din belşug vin spumant, dar şi sima, o băutură alcoolică mai slabă, tradiţională. Meniul de Vappu conţine neapărat şi cârnaţi, dar şi desertul specific, făcut din aluat de gogoşi – tippaleipä. Toate acestea se întâmplă pe străzi, mai rar în intimitatea casei, pentru că Vappu este o sărbătoare a comunităţii. Şi în Finlanda există obiceiul şepcilor albe, pe care absolvenţii le poartă cu mândrie.

Ziua de 1 mai este petrecută de finlandezi la picnic, pe pături, pe iarbă – unde îşi revin după petrecerea de noaptea trecută, adeseori fără să mai doarmă. Există şi influenţe ale sărbătorii socialiste de 1 mai, astfel că se mai organizează şi marşuri, mitinguri, cu discursuri ale politicienilor şi activităţi specifice. Dar ideea generală este că toată lumea se distrează – doar a venit primăvara.

Walpurga, dintr-o familie de sfinţi

Sfânta Walpurga, sau Walburga, s-a născut în Devonshire, Anglia, în jurul anului 710, într-o familie de aristocraţi. Tatăl său a fost Sfântul Richard din Wessex, iar mama sa, Winna – sora Sfântului Bonifaciu (Bonifatie), apostolul Germaniei. Fraţii Walpurgiei sunt de asemenea sfinţi: Willibald şi Winnebald (Winibald).

Walburga a fost educată la Mănăstirea Wimborne din Dorset, unde a şi devenit maică, petrecându-şi acolo 26 de ani din viaţă. Apoi a plecat în pelerinaj cu fraţii ei, pentru a-şi ajuta unchiul, pe Sfântul Bonifaciu, să creştineze păgânii germani. Educaţia i-a permis să consemneze în scris călătoriile fratelui ei, Winibald, astfel că este considerată prima femeie scriitoare din Anglia şi Germania.

Willibald, la rândul său, a întemeiat o mănăstire mixtă, la Heidenheim, lângă Stuttgart, iar Walpurga a devenit stareţa acestei mănăstiri, la moartea lui. Sfânta a trecut la cele veşnice în data de 25 februarie, anul 777 sau 779, fiind sărbătorită în această zi, de către credincioşii catolici.

Sfânta Walpurga a fost înmormântată în Heidenhelm, apoi rămăşiţele sale au fost mutate la Eichstatt, într-o zi de 1 mai – care a devenit apoi zi de sărbătoare pentru popoarele germanice. Se spune că de la mormântul său a izvorât mir, aceasta fiind numai una dintre minunile petrecute acolo, astfel că a devenit loc de pelerinaj.

Ziua Infanteriei Române

Ziua Infanteriei Române este sărbătorită la 30 aprilie, dată la care, în 1830, a luat naştere Infanteria ca armă modernă a Principatelor Române.
La 30 Aprilie 1830, în baza prevederilor Tratatului de la Adrianopol, încheiat între Rusia si Turcia, se stipula că Ţările Române au dreptul sa-si organizeze “un număr de gărzi înarmate pamântene”.

Astfel, la 30 aprilie 1830 s-a hotărât “formăluirea în Valahia a şase batalioane pedestrime şi 6 escadroane călărime a străjii pamânteşti”. Din aceste forţe au fost create 3 regimente mixte: unul la Bucureşti, unul la Ploieşti şi altul la Craiova.

În acelaşi timp au luat fiinţă în Moldova un batalion de infanterie şi un escadron de cavalerie din care s-a înfiintat primul regiment mixt, cu garnizoana la Iaşi.

Pedestrimea de atunci va fi transformată mai târziu de Cuza în Infanterie.

La 30 aprilie 1830 s-a hotarat „formaluirea in Valahia a sase batalioane pedestrime si 6 escadroane calarime a strajii pamantesti”, tarile Romane obtinand, in baza Tratatului de la Adrianopol, dreptul sa-si infiinteze propria lor putere militara.

Din aceste forțe au fost create trei regimente mixte: unul la București, unul la Ploiești și altul la Craiova. În același timp, au luat ființă în Moldova un batalion de infanterie și un escadron de cavalerie, din care s-a înființat primul regiment mixt, cu garnizoana la Iași.

În urma Unirii de la 1859 a celor două provincii românești, Moldova și Țara Românească, infanteria a cunoscut progrese importante. În 1860, efectivele infanteriei atingeau cifra de 10.848 oameni.

După reorganizarea armatei din 1917, infanteria a fost structurată în 15 divizii de infanterie. În anul 1938, infanteria reprezenta 52% din efectivele armatei.

De atunci şi până în prezent infanteria a rămas arma cu cele mai mari efective din Armata României, reprezentând grosul unităţilor participante la războaiele purtate de-a lungul vremii dar şi la misiunile de stabilizare şi reconstrucţie din prezent.

Infanteria are un loc important în ansamblul Forţelor Terestre deoarece: reprezintă principala componentă a Forţelor Terestre, destinată ca, independent sau împreună cu celelalte arme, să desfăşoare acţiuni militare decisive, în orice zonă de operaţii şi pe orice direcţie a teritoriului naţional; este o forţă capabilă să realizeze prezenţa, extinderea, continuitatea şi dominaţia în teren şi să susţină în orice moment toată gama acţiunilor militare, iar structurile din compunerea sa sunt prezente pe întregul teritoriu naţional.

 Ziua cooperării civili-militari

Sărbătorită în fiecare an la 30 aprilie, Ziua cooperării civili-militari aminteşte de data la care, în anul 1997, a fost înfiinţată, în baza HG nr. 110/14 aprilie 1997, prima structură CIMIC din Armata României, în cadrul Direcţiei Planificare Strategică şi Control Armamente.

Folosit, de regulă, pe perioada operaţiilor de sprijin al păcii, CIMIC sau cooperarea civili-militari este un concept NATO, care reprezintă totalitatea acţiunilor întreprinse pentru a stabili şi a menţine cooperarea între comandanţii militari, populaţia civilă şi instituţiile din zona de operaţii, în vederea asigurării unui climat de securitate, notează site-ul www.revista.forter.ro. Structurile CIMIC îşi desfăşoară activitatea în sprijinul conducerii acţiunilor militare, desfăşurate cu ajutorul instituţiilor civile şi al populaţiei, pe timpul pregătirii şi desfăşurării acestora. Pe de altă parte, CIMIC acţionează în sprijinul autorităţilor administraţiei publice centrale sau locale şi al populaţiei, pentru restabilirea ordinii constituţionale după încetarea ostilităţilor, pentru normalizarea situaţiei în zonele de conflict sau pentru înlăturarea efectelor dezastrelor naturale sau industriale. De asemenea, un alt element important îl constituie acordarea sprijinului în realizarea unor proiecte de infrastructură, educaţie şi asistenţă umanitară.

În teatrele de operaţii funcţionau organizaţii civile, cu scopul de a ajuta populaţia din zonă. Pentru a coordona activitatea din aceste zone, NATO a iniţiat şi a aprobat crearea unei structuri multinaţionale responsabile de cooperarea civil-militară, cu misiuni în cadrul Operaţiilor Colective de Apărare (Collective Defence Operations) şi în cadrul Operaţiilor de Răspuns la Crize (Crisis Response Operations), pentru asigurarea păcii şi a securităţii internaţionale. Astfel, în 2006 a fost creat Grupul Multinaţional CIMIC, constituit din reprezentanţi ai armatelor din opt state membre NATO. Preşedinţia grupului este asigurată de fiecare stat, prin rotaţie la doi ani. În perioada februarie 2012-februarie 2014, preşedinţia a fost asigurată de România.

În prezent, în Armata României există structuri CIMIC în statele majore, de la eşalonul brigadă în sus, potrivit ''Calendarului Tradiţiilor Militare'' (2010), iar unitatea distinctă de profil este Batalionului 1 CIMIC, structură aflată în subordinea Statului Major al Forţelor Terestre, notează www.revista.forter.ro. Batalionul 1 CIMIC a fost înfiinţat la 1 septembrie 2001, sub denumirea Grupul 1 CIMIC, fiind subordonat Corpului 1 Armată Teritorial. În 2004, Grupul 1 CIMIC a devenit Batalionul 1 CIMIC, care, ca urmare a restructurării eşalonului superior, începând din 2008 s-a subordonat Diviziei 1 Infanterie ''Dacica''. La 1 ianuarie 2012, Batalionul 1 CIMIC a trecut în subordinea Statului Major al Forţelor Terestre.

Ziua Naţională a Transplantului

Incepand cu anul 2005, in Romania se sarbatoreste, urmand modelul European, Ziua Nationala a Transplantului, la 30 aprilie, urmând modelul european.

Începând cu anul 2005, în Romania se sărbătoreşte, urmând modelul European, Ziua Naţionala a Transplantului, în cursul lunii aprilie.

Persoana care dorește să devină post- mortem donator de organe pentru transplant va fi înscrisă din timpul vieţii într-un registru naţional creat la Ministerul Sănătăţii, pe baza unei declaraţii notariale, în care se menționează că nu s-au făcut niciun fel de presiuni asupra sa și că nu condiţionează acest acord de obţinerea vreunei recompense materiale.

Pentru această declarație, notarii nu ar trebui să perceapă onorariu, potrivit Ordinului Ministerului Justiției nr. 3760/C/2013.

Ziua națională a Olandei ( Ziua Reginei până în anul 2014)

Ziua Naţională - Ziua Reginei - era sărbătorită pe 30 aprilie. Odată cu abdicarea din anul 2013 a reginei în favoarea fiului ei cel mai mare, olandezii sărbătoresc din acest an King's Day, pe 26 aprilie. Astfel, în 2014 s-a  sărbătorit pentru prima dată Ziua Regelui.Indiferent cum se numeşte, Ziua Naţională a Olandei este un eveniment sărbătorit frenetic de localnici. Totul devine portocaliu, au loc concerte, numeroase alte evenimente artistice, iar punctul culminant este de fiecare dată parada pe canale.

Ziua Reginei, Koninginnedag, sarbatoarea nationala in Olanda, Antilele Olandeze si  Aruba  se celebreaza pe 30 aprilie sau pe 29 aprilie in caz ca 30  cade intro duminica. De Ziua Reginei se celebreaza nasterea reginei Olandei , o zi a unitatii nationale si  a  „apropierii” (in olandeza: saamhorigheid). Traditia acestei sarbatori dateaza din 31 August 1885, de ziua  Printesei Wilhelmina, devenita ulterior Regina Wilhelmina. Din 1949, dupa incoronarea reginei  Juliana, Ziua Reginei se sarbatoreste de ziua de nastere a reginei  Juliana, pe 30 aprilie.Desi ziua reginei   Beatrix e pe 31 ianuarie, ea isi sarbatoreste oficial  ziua pe 30 aprilie.

Ziua Reginei  este cunoscuta pentru „piata libera” pe tot cuprinsul Olandei (in olandeza: vrijmarkt) cand se permite oricui sa vanda diverse lucruri pe strazi.De Ziua Reginei au loc diferite evenimente:concursuri si jocuri pentru copii, spectacole de teatru si concerte. Cea mai mare celebrare a acestei zile are loc  in Amsterdam, Noaptea Reginei  in  Haga si Dansul Reginei (in olandeza: Koninginnedans) in Rotterdam.In timpul acestei celebrari, oamenii sunt imbracati in culoarea orange ca aluzie la culorile Casei Regale  Orange-Nassau, ceea ce este numit uneori  „nebunia orange” (in olandeza: oranjegekte).

Regina Juliana a Olandei (30 aprilie 1909-20 martie 2004) a devenit regina Olandei pe data de 6 septembrie 1948, după abdicarea mamei sale Regina Wilhelmina a Olandei.

Ziua Victoriei in Vietnam 

În 1975 a fost eliberat Saigonul (rebotezat in Ho Si Min). Acest lucru a insemnat sfarsitul razboiului si reunirea nordului cu sudul.

Războiul dintre anii 1961 și 1975 s-a soldat cu peste 58.000 de morți în rândul soldaților americani, iar de partea vietnameză numărul victimelor se ridică la milioane, mulți vietnamezi fiind civili uciși de bombardamente și alții intoxicați cu 'Agentul Oranj', o armă chimică pulverizată de avioanele americane deasupra unor zone întinse din Vietnam.

Caracterul extrem de sângeros al războiului a divizat opinia publică americană, iar presiunea acesteia a contribuit la decizia Administrației de la Washington de a renunța în cele din urmă la o confruntare ce s-a transformat astfel în prima înfrângere majoră a unei superputeri care se credea invincibilă.

Fotografia cu zecile de persoane înghesuite pe scările reședinței din Saigon a directorului adjunct al CIA în așteptarea îmbarcării în ultimele elicoptere americane a rămas emblematică pentru un război ce a lăsat urme adânci în conștiința americană.

De la căderea Saigonului, care punea capăt războiului din Vietnam, va rămâne în memorie mai cu seamă această imagine: mii de oameni care se agață de gardurile Ambasadei Statelor Unite, se calcă în picioare pe peluze, căutându-și drumul spre terasele unde soldații, copleșiți de mulțime, încercau zadarnic să facă ordine cu paturile puștii printre norocoșii care fluturau permisele de plecare.

Aceste documente miraculoase, eliberate de autoritățile americane, le dădea dreptul să se urce într-unul dintre ultimele elicoptere care i-ar fi salvat de la o soartă tragică: cea pe care le-o promitea victoria soldaților cu cască de palmier ai crudului regim comunist.

Încă o eroare fatală a americanilor

Oricât pare astăzi de ciudat, ambasadorul de atunci al Statelor Unite, Graham Martin, nu văzuse nici o grabă să înceapă această evacuare a americanilor ce se mai aflau încă în Saigon, și a vietnamezilor care îi ajutaseră. Și aceasta, în ciuda înaintării în trombă a trupelor nord-vietnameze, după cucerirea marii baze de la Da Nang, pe 28 martie.

Armata comuniștilor se grăbea: voia s-o ia înaintea venirii musonului, care le-ar fi împotmolit tancurile din Divizia 324.

Americanii au evaluat prost acest forcing. Operațiunea Frequent Wing, care prevedea evacuarea a 10.000 de persoane cu ajutorul unui pod aerian din 60 de avioane, a fost zădărnicită, când, pe 28 aprilie, nord-vietnamezii au început să bombardeze aeroportul Tan Son Nhat. La început, de către piloți sud-vietnamezi care au trădat. Apoi, de către rachete de 120 mm, care au transformat în flăcări mai multe aparate C130 aflate pe punctul de a decola, și au făcut ca pistele să devină inutilizabile.

Forțat, s-a apelat la „Opțiunea 4”, planul de salvare care prevedea evacuarea cu elicopterele din 13 puncte strategice ale Saigonului, printre care și ambasada SUA. Însă, în ciuda minunilor făcute de piloți, a fost imposibil să fie extrași toți vietnamezii candidați la evacuare.

„S-a sfârșit!”

Așa au apărut acele imagini înfiorătoare cu ciorchini de oameni atârnați, într-un echilibru precar, pe o scară instabilă, în tentativa de a ajunge la terasa unde aterizau elicopterele.

Sau imaginile cu femei aruncându-și copiii peste grilajul ambasadei, cu speranța că cineva îi va lua.

Sau acel locotenent de poliție sud-vietnamez, care, înțelegând că nu va putea pleca, zice doar atât: „S-a sfârșit!”, salută cu mâna la chipiu și își trage un glonț în cap.

Pentru acest traumatism istoric al unei evacuări grăbite, rușinoase, prost organizate, a super-puterii americane, alungată de milițiile unei armate revoluționare din lumea a treia, nimeni nu avea mai multe remușcări decât Henry Kissinger, cel care semnase acordurile de la Paris cu comunistul Le Duc Tho.

Căci, așa cum avea să declare mai târziu, ar fi fost de ajuns ca în Congresul american să se aprobe suplimentarea de 770 de milioane de dolari pe care președintele Ford o ceruse pentru a livra muniție sud-vietnamezilor.

Asta nu ar fi schimbat soarta războiului. Însă, ar fi dat răgazul necesar armatei americane de a evacua pe toată lumea. Și, poate, de a transforma în dezastru într-o retragere onorabilă.

La sfârșitului anilor '80, Vietnamul comunist s-a deschis către economia de piață, decizie care a inaugurat începutul unei perioade de prosperitate, dar care a fost însoțită de creșterea corupției și a inegalităților sociale. Însă pe plan politic nu s-a schimbat nimic, țara păstrând vechiul model al statului cu partid unic în care nicio disidență nu este tolerată și mass-media nu se bucură de libertate.

Totuși, relațiile bilaterale dintre SUA și Vietnam s-au schimbat, astăzi Washingtonul găsind în regimul comunist de la Hanoi un partener comercial și strategic în fața puterii în creștere a Chinei. Majoritatea analiștilor consideră că diferendului dintre Vietnam și China cu privire la insulele Spratly și Paracel, situate în Marea Chinei de Est într-o zonă ce se presupune că este bogată în resurse petroliere, a determinat atât Washingtonul, cât și Hanoiul să lase în urmă diferențele ideologice pentru a se concentra pe interesele strategice comune.

Sfântul Apostol Iacov

Sfântul Apostol lacov, fratele Sfantului loan Evanghelistul, a fost unul dintre cei Doisprezece Apostoli ai Mantuitorului. Atat Sfantul Apostol Iacov, cat si fratele sau, l-au parasit pe tatal lor, Zevedei, precum si activitatea de pescar, pentru a urma lui Hristos. Sfintele Evanghelii amintesc faptul ca Apostolul Iacov a fost de fata la Schimbarea la fata, de pe Muntele Tabor, dar si la cele intamplate Mantuitorului in gradina Ghetsimani.

Dupa Cincizecime, Sfantul Apostol lacov a predicat Evanghelia in mai multe locuri, ajungand pana in Spania. Intors in Ierusalim, avea sa patimeasca multe chinuri din partea iudeilor. Sfantul Apostol Iacov, prin cuvatarile sale, pline de harul Duhului Sfant, a reusit sa aduca multi iudei si pagani la credinta in Hristos.

Dintre acestia, traditia i-a consemnat pe vrajitorul Hermoghen, pe ucenicul acestuia, Filip, si pe Iosia, toti opozanti a Apostolului. Acesta din urma a fost chiar condamnat la moarte, impreuna cu Sfantul Apostol Iacov, luand amandoi cununa muceniciei in anul 45.

Evenimente de-a lungul timpului...

• 313: Împăratul roman Licinius a unificat Imperiul Roman de Răsărit sub conducerea sa.

Flavius Galerius Valerius Licinianus Licinius a domnit ca împărat roman din 308 până în anul 324.

Licinius s-a născut în Moesia Superior, într-o familie de țărani originari din Dacia. A îmbrățișat cariera militară și a ajuns să fie un favorit al împăratului Galeriu, iar după moartea lui Galerius ( in anul 311), Licinius a ocupat proviincile danubiano-balcanice până la Hellespont.

În 312, acesta s-a apropiat de Constantin cel Mare, alianță întărită prin căsătoria lui cu Flavia Iulia Constanția, sora acestuia, în martie 313.

În urma întrevederii de la Mediolanum (februarie-martie 313) a celor doi împărați, s-a promulgat edictul prin care creștinismul a fost recunoscut ca religie egală în drepturi cu celelalte culte din imperiu.

Victorios în războiul cu Maximinus Daia (313), Licinius a ocupat toate provinciile orientale deținute de acesta, devenind stăpân al întregului Orient.

• 1245: S-a nascut regele Frantei Filip al III-lea, din dinastia Capetienilor.

I-a succedat tatălui său Ludovic al IX-lea (cel Sfant)  și a domnit din 1270 pana in anul 1285.  A decedat la 5 octombrie 1285.

L-a urmat pe tatăl său în Cruciada a opta, în Tunisia în anul 1270 in timpul careia acesta a murit si  a fost declarat rege la vârsta de 25 de ani.

A fost al cincilea rege francez care a participat la Cruciade. A  adăugat pământurilor regale franceze ținutul Champagne, ca urmare a căsătoriei fiului său cu moștenitoarea acestui ținut.

• 1638: A fost ctitorită Biserica Sf. Atanasie din Copou, str. Podgoriilor, nr. 1, de către domnitorul Vasile Lupu şi familia sa. 

Acest sfânt lăcaş este cunoscut şi ca „biserica dintre vii”. Biserica a fost apoi înnoită şi înfrumuseţată de  Constantin Duca Vodă la 1702, iar în 1809 a fost refăcută de Serafim, egumenul mănăstirii Trei Ierarhi. Pictura interioară datează din 1850. Astăzi biserica este inclusă în perimetrul Grădinii Botanice din Copou.

Mănăstirea Podgoria Copou (cunoscută și ca Bisericuța dintre vii) este o mănăstire ortodoxă de maici, situată în mijlocul unor vii din Grădina Botanică din Iași, pe str. Podgoriilor. Biserica a fost ctitorită în anul 1638 de domnitorul Vasile Lupu (1634-1653) și are hramul Sfinților Atanasie și Chiril.

În locul unde se află astăzi mănăstirea, era o moșie domnească unde a existat anterior o biserică de lemn.  Există o legendă conform căreia în timpul unei invazii a tătarilor în Iași, Doamna Tudosca (Teodosia), soția lui Vasile Lupu, a fugit în pădure și s-a ascuns într-o scorbură de copac. Odată trecut pericolul, domnitorul și-a căutat soția pe aceste dealuri și a găsit-o cu ajutorul câinelui său de vânătoare, Copou. Voievodul a tăiat copacul scorburos și, în semn de mulțumire că și-a găsit soția nevătămată, a hotărât zidirea unei mănăstiri.

Construcţia :

Este ridicată din piatră şi cărămidă, tencuită în exterior şi fără alte decoraţii. Are un plan simplu, dreptunghiular, doar altarul având o formă semicirculară. Pridvorul a fost adăugat ulterior şi cu acest prilej s-a zidit intrarea iniţială, prin partea de nord, rămânând deschisă doar intrarea nouă, prin partea de vest a pridvorului. Are o singură turlă scundă, pătrată, deasupra pronaosului (Viorel Erhan :2003, p.67). Acoperişul este simplu, în două ape, doar turla având o acoperire uşor rotunjită.

Obiecte bisericeşti:

Posedă mai multe obiecte bisericeşti din a doua jumătate a secolului XIX, inclusive icoana Sfântului Atanasie îmbrăcată în argint, din 1890. Are şi câteva cărţi valoroase, datând din secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea (Viorel Erhan :2003, p.67).

În anul 1638, conform pisaniei în limba slavonă aflată deasupra peretelui dintre pridvor și pronaos, voievodul Vasile Lupu a ctitorit în aceste locuri o biserică de piatră. Biserica aceasta a fost zidită înainte de construirea ctitoriei lui Vasile Lupu de la Mănăstirea Trei Ierarhi, fiind închinată Mănăstirii Caracalu de la Muntele Athos. Ea a fost sfințită la 30 aprilie 1638 de către patriarhul Chiril Lukaris al Constantinopolului.

Pisania în limba slavonă a fost tradusă de către episcopul Melchisedec Ștefănescu astfel: "Cu voința Tatălui, cu conlucrarea Fiului și cu săvârșirea Sfântului Duh, iată eu rob stăpânului meu Domnului Dumnezeu și Mântuitorului nostru Iisus Hristos și al Treimei închinător, Io Vasile Voievod, cu mila lui Dumnezeu Domnitor al Țării Moldovei și prea iubita Doamna noastră Teodosia și cu prea iubiții copii Ioan Voievod și Maria și Ruxanda, voi și zidi această sfântă rugă în numele sfântului părintelui nostru Atanasie cel mare, Arhiepiscopul Alexandriei. În anul 7146 (=1638), Aprilie 30. Și s-a sfințit cu mâna preasfântului Patriarh Kiril".

După detronarea lui Vasile Lupu în anul 1653, biserica a fost arsă și dărâmată, fiind reconstruită de mai multe ori în decursul timpului, astfel încât nu se mai recunoaște nimic din stilul bisericii originare.

O pisanie de marmură albă, cu stema țării, aflată pe un perete exterior al bisericii, conține o inscripție în limba greacă în care se spune că biserica a fost restaurată în anul 1702 de domnitorul Constantin Duca (1693-1695, 1700-1703). Inscripția a fost tradusă de același episcop Melchisedec astfel: "Înnoitu-s-au sfințitul acest templu și frumos reparat de prea strălucitul și prea cinstitorul de Dumnezeu Io Constantin Duca Voievod, Domnul a toată Țara Moldovei".

În anul 1809, Serafim, egumenul Mănăstirii "Trei Ierarhi" a restaurat această biserică, fiind așezată atunci o a treia pisanie. Pe atunci, de biserică se ocupau egumenii greci de la Mănăstirea Trei Ierarhi, care trimiteau aici călugări pentru a se îngriji de biserică. În anul 1850 s-a realizat pictarea bisericii.

În decembrie 1863, ca urmare a adoptării Legii secularizării averilor mănăstirești închinate, mănăstirea a fost desființată, biserica ei fiind însă folosită în continuare ca biserică de mir.

După anul 1960, biserica a fost inclusă în perimetrul Grădinii Botanice din Iași, cea mai întinsă din România la acel moment. Ca urmare a neglijării ei, biserica a început să se ruineze și a necesitat ample lucrări de restaurare.

Între anii 1983-1986, prin stăruința preotului paroh Vasile Vaida, s-au efectuat lucrări de restaurare, consolidare în interior și exterior, împodobire cu frescă, policandre și mobilier (un nou cafas) prin contribuția benevolă a credincioșilor și cu sprijinul Mitropoliei Moldovei și Sucevei. Pictura bisericii a fost realizată de către pictorii Vasile și Violeta Carp din București. În tabloul votiv sunt reprezentați Vasile Lupu și Doamna Tudosca.

A fost construită o casă parohială mare, cu mai multe încăperi, mansardă și anexe gospodărești. Construcția casei parohiale a fost executată de către IPROCHIM, prin bunăvoința prof.dr.ing. Dumitru Rădăuceanu.  Ulterior, s-au îmbunătățit căile de acces la biserică, fiind construită o alee betonată și s-a sistematizat cimitirul. Ultimul paroh al Parohiei "Sf. Atanasie" - Podgoria Copou a fost preotul Teodor Mera.

• 1777: S-a născut Carl Friedrich Gauss, matematician, fizician şi astronom german. 

Karl Friedrich Gauß (transcris în mod tradițional Gauss, latinizat Carolo Friderico Gauss; n. 30 aprilie 1777, Braunschweig - d. 23 februarie 1855, Göttingen) a fost un matematician, fizician și astronom german, celebru pentru lucrările despre integralele multiple, magnetism și sistemul de unități care îi poartă numele.

Este considerat unul dintre cei mai mari oameni de știință germani.

A adus contribuţii fundamentale în matematică: teoria numerelor, geometrie, algebră, analiză matematică. A inventat magnetometrul (1832) şi, împreună cu W. E. Weber, primul telegraf electromagnetic utilizabil (1833). A descoperit, prin calcul, asteroizii Ceres, Pallas, Vesta, Iunona.

Scrierile lui Gauss (404 la număr, doar 178 publicate) sunt destinate mai multor domenii, de la discipline ale matematicii, fizicii și până la geodezie, sau astronomie. A fost în general un solitar, lucru deprins din copilărie, reținându-și mare parte din gânduri, temându-se pentru reputația sa, astfel neîmpărtășindu-și ideile comunității științifice decât atunci când era foarte sigur de demonstrația lui. Se apleca asupra unor domenii restrânse, față de restul adoptând o atitudine rece, ca de gheață (așa cum îi arăta Humboldt lui Schumacher, într-o scrisoare din 18 octombire 1828). Nu îi plăceau disputele, nici formalitățile, iar dacă ar fi dorit, ar fi putut fi un excelent profesor iar ideile sale prezente în notițe, însemnări, ar fi grăbit dezvoltarea matematicii. Un conservator și un naționalist, Gauss, își admira înaintașii, așa numiții cercetători-aristocrați, cei care fără griji materiale, se puteau dedica științei având având asigurată securitatea financiară. Geniul său se oprea însă la granița științei, preferând lectura ușoară, fără autori la modă în vremea sa Goethe, Schiller, sau Shakespeare.

Spirit precoce, a debutat de la 10-12 ani prin studiul seriei binomiale. De asemenea, și-a uimit profesorii din școala primară prin găsirea unei metode de calcul a sumei întregilor până la 100 astfel: 1 + 100 = 101, 2 + 99 = 101, 3 + 98 = 101, astfel încât e nevoie doar de făcut calculul: 50 × 101 = 5050.

În liceu, s-a ocupat de teoria numerelor complexe, iar în teza sa de doctorat (1795) a introdus reprezentarea geometrică a acestora.

Între 1834 și 1837, s-a ocupat de resturile pătratice, cu determinarea numărului de clase al formelor pătratice, de numere transcendente. La 17 ani a descoperit metoda celor mai mici pătrate.

Opera se axează pe teoria numerelor (fiind considerat creatorul acestui domeniu), analiză matematică, geometrie diferențială, sau statistică, Gauss publicându-și doar o parte din cercetări, într-un stil spartan, astfel încât erau puțini cititori ai operei sale în acele vremuri. De asemenea, a studiat teoria congruențelor, aproximarea fracțiilor zecimale, a completat tabelul numerelor prime. A făcut distincție între congruențele algebrice și cele transcendente și indicat o metodă directă pentru rezolvarea congruențelor binome.

În teoria numerelor a introdus semnul de congruență, de apartenență, cel al izomorfismului, iar cel mai important, axiomatizarea acestui domeniu, operă desăvârșită de către Emmy Noether, cercetările fiind continuate de Dirichlet.

În 1825 a redactat prima demonstrație completă și riguroasă a celebrei Theorema aureum, adică legea reciprocității resturilor pătratice, ceea ce ulterior va fi cunoscută sub numele de lema lui Gauss. Aceasta este legată de teorema congruențelor și fusese remarcată de Euler încă din 1772.

În ceea ce privește algebra, în teza sa de doctorat a demonstrat teorema fundamentală a algebrei, enunțată încă din 1629 de Albert Girard și demonstrată incomplet de D'Alembert și Euler. În 1801 a creat determinanții, iar în 1812 a introdus seria hipergeometrică.

În teoria geometrie diferențiale, a obținut formulele fundamentale ale suprafețelor, curbura totală și reprezentarea sferică a acestora. În 1813 a studiat suprafețelor omofocale de ordinul al doilea. De asemenea, s-a ocupat de studiul triunghiurilor areolar-raționale, de problema Snellius-Pothenot și de cea a triunghiului care ulterior va fi numit triunghiul lui Pompeiu. S-a arătat interesat și de existența unei geometrii neeuclidiene.

• 1789:  George Washington a devenit primul preşedinte american, după depunerea jurământului pe terasa de la Federal Hall din Wall Street, la New York.

George Washington (n. 22 februarie 1732, Westmoreland, Virginia Virginia — d. 14 decembrie 1799, Mount Vernon, Virginia) a fost un general și om de stat american, militant și factor activ în obținerea independenței față de Regatul Unit a coloniilor din America de Nord, primul președinte al Statelor Unite ale Americii.

În anul 1775 a fost numit comandant suprem al tuturor forțelor militare ale coloniilor răsculate împotriva Angliei. A avut un rol decisiv în organizarea armatei americane care a repurtat victoriile de la Saratoga (1777) și Yorktown (1781), hotărâtoare pentru obținerea independenței Statelor Unite ale Americii. În 1787, Washington a fost președintele Convenției constituționale care a adoptat Constituția Statelor Unite ale Americii, în vigoare și astăzi. Ca președinte între 1789 și 1797, Washington a dus o politică internă conservatoare, iar pe plan extern a fost un adept al izolaționismului. Cu ocazia discursului său de adio, în 1797, recomanda Statelor Unite să intervină cât mai puțin posibil în afacerile politice ale lumii și, mai ales, să nu se alieze cu nicio națiune europeană în cazul unui conflict pe vechiul continent.

Pe 12 decembrie 1799, Washington petrece câteva ore inspectând ferma sa călare pe cal, în zăpadă, pe o ploaie care s-a transformat mai târziu în grindină. Întorcându-se la fermă, s-a așezat la masă pentru cină fără a-și schimba hainele ude. În dimineața următoare s-a trezit cu o răceală groaznică, febră și o infecție la gât, care s-au transformat curând în laringită acută și pneumonie. Washington moare pe data de 14 decembrie 1799, seara, în casa sa din Mount Vernon, în vârstă de 67 de ani. Ultimele sale cuvinte au fost „Tis well”.

Colegiul electoral l-a ales în unanimitate pe George Washington președinte în 1789 și apoi în alegerile din 1792, Washington rămâne până azi singurul președinte care a luat 100% din voturile electorale. La inaugurarea sa a insistat să se servească rom de Barbados. John Adams a fost ales vicepreședinte. George Washington a depus jurământul ca prim președinte conform constituției Statelor Unite ale Americii în 30 Aprilie, 1789 la Federal Hall în New York cu toate că, la început nu-și dorea această funcție. Primul Congres al Statelor Unite a votat să-i plătească lui Washington un salariu de 25000 de dolari pe an, o sumă foarte mare pentru 1789. Washington, deja bogat, refuză salariul deoarece prețuia foarte mult imaginea sa ca funcționar public dezinteresat. La insistența Congresului, totuși, acceptă în cele din urmă plata, pentru a evita un precedent în care postul de președinte ar fi perceput ca accesibil numai pentru persoanele bogate care își permiteau să servească țara fără salariu. Washington a participat cu mare atenție la pompa și ceremonia postului, având grijă ca titlurile și vestimentația să fie republicane și nu a imitat niciodată curțile regale europene. Până la sfârșit a preferat apelativul de ,, Domnule Președinte" altor denumiri pompoase care i-au fost sugerate. Washington s-a dovedit a fi un bun administrator. Bun în a delega sarcini și bun judecător al talentului și caracterului personal, Washington ținea regulat ședințe ale cabinetului pentru a dezbate problemele înainte de a lua o decizie. În privința sarcinilor de rutină era ordonat, energic, respectuos cu privire la opinia altora dar hotărât, urmărind obiective generale dar și consistența acțiunilor particulare în atingerea primelor. Washington a servit al doilea termen ca președinte fără entuziasm. A refuzat să candideze pentru al treilea, stabilind astfel obiceiul de maximum două termene ca președinte care mai târziu va deveni lege prin amendamentul 22 la Constituție.

• 1803: SUA au cumpărat de la Franţa teritoriul Louisiana, în schimbul sumei de 80 milioane franci-aur.

Din partea SUA contractul va fi semnat de catre Robert R. Livingston si James Monroe, iar din partea Frantei de catre François Barbé-Marbois. Contractul va fi semant la Paris si este cunoscut sub numele de Louisiana Purchase.

Foarte puţini români cunosc geneza entităţii statale cunoscută astăzi sub titulatura oficială de Statele Unite ale Americii. Pentru majoritatea covârşitoare a celor cu o cultură şi educaţie medie, ”America”, în termen popular, s-a format prin colonizarea coastei de est, după care proaspeţii americani au purces cu elan cotropitor la furtul unor teritorii care aparţineau amerindienilor sau Mexicului. Între timp, supuşii Unchiului Sam au mai cumpărat Alaska de la ruşi, după care au pus mâna şi pe paradisiacul arhipelag Hawaii. Episodul în care Napoleon Bonaparte le-a vândut americanilor aproape o treime din teritoriul de azi al Statelor Unite (pe o sumă derizorie astăzi), se constituie într-unul dintre cele mai interesante momente ale istoriei moderne.

Vente de la Louisiane

În ultima parte a secolului al XVIII-lea, uriaşul teritoriu nord-american denumit generic Louisiana era o adevărată piesă de şah pe eşichierul încurcatelor politici internaţionale ale puterilor europene. Teritoriul a fost revendicat de Spania, cu toate că a fost inţial populat cu colonişti francezi veniţi din Noua Franţă (ţinut imens care se întindea din Labrador până în Marea Caraibelor). Spania l-a obţinut, în cele din urmă, la sfârşitul tratativelor de pace de după Războiul de Şapte Ani. Pe atunci Spania a vrut să-l deţină din simplul motiv că dorea ca britanicii să nu pună mâna pe el.

În cele din urmă, Louisiana a revenit Franţei, prin intervenţia ambiţiosului şi genialului Napoleon Bonaparte, în urma semnării Tratatului de la San Ildefonso din anul 1800. Ca o notă demnă de reţinut, tratatul respectiv a fost ţinut secret o vreme, iar Louisiana a rămas sub control spaniol până pe data de 30 noiembrie 1803, cu doar 3 săptămâni înainte ca Bonaparte să o vândă Statelor Unite.

La acea vreme, entitatea Lousiana nu se rezuma la statul american cu acelaşi nume din zilele noastre. Louisiana de atunci cuprindea, pe lângă o mare parte din statul Louisiana de azi, actualele state Arkansas, Missouri, Iowa, Oklahoma, Kansas şi Nebraska, porţiuni din statele Minnesota, Dakota de Nord, Dakota de Sud, Montana, Wyoming şi Colorado, părţile nordice din Texas şi New Mexico (în total - aproape un sfert din teritoriul actual al SUA), plus părţile de sud din Alberta şi Saskatchewan, două provincii din Canada de astăzi.

Negocieri şi ezitări

Spre norocul americanilor, aceştia au fost îndeajuns de inspiraţi să-i trimită pe James Monroe şi Robert R. Livingston la Paris pentru a negocia transferul Louisinei.

Interesul americanilor era strict acela de a intra în posesiunea portului New Orleans de pe fluviul Mississippi şi al teritoriilor din jurul oraşului-port. Nici măcar cei doi negociatori nu anticipau uriaşul transfer de teritoriu care avea să urmeze.

Cel care a sesizat pentru prima dată imensul potenţial al Louisianei, precum şi importanţa sa strategică în cadrul tânărului stat american, a fost nimeni altul decât Thomas Jefferson, una dintre cele mai importante figuri istorice şi politice ale Statelor Unite. Jefferson a avut însă de luptat cu opoziţia feroce din sânul propriei sale naţiuni. Federaliştii din sud se temeau că Franţa va invada domeniile lor, iar stăpânii de plantaţii se temeau că Napoleon va elibera toţi sclavii din Louisiana, fapt care ar fi putut duce la revolte în masă ale propriilor sclavi. Pus în faţa unui asemenea şantaj, Jefferson a mers până la a ameninţa Congresul că dacă nu-i acordă susţinerea, se va alia cu britanicii dacă va fi nevoie, până îşi va atinge scopul.

Jefferson, iniţial, nu dorea să cumpere Louisiana de la francezi, deoarece credea că statutul de preşedinte nu-i oferea autoritatea de a putea face o asemenea tranzacţie.

Cu toate acestea, în ciuda faptului că Constituţia Americana de atunci nu cuprindea niciun paragraf referitor la cumpărarea de noi teritorii, vizionarul om politic s-a decis să cumpere Louisiana, deoarece ar fi înlăturat astfel pericolul unei eventuale blocade a francezilor sau spaniolilor. Pe atunci, cele două puteri europene aveau posibilitatea de a îngheţa comerţul american, retezând căile de acces ale americanilor spre portul New Orleans.

Motivaţii masonice pentru Bonaparte?

Ce l-ar fi putut face pe Bonaparte să renunţe la cea mai mare parte a coloniilor franceze din America de Nord, mai ales în condiţiile în care Franţa era la apogeul puterii ei?

Fără decizia corsicanului, Franţa ar fi ajuns o putere mondială cu posesiuni enorme şi bogăţii naturale care i-ar fi permis să ajungă o ţară mult mai influentă decât este la ora actuală.

Gurile rele susţin că afacerea a fost, în esenţă, una pur masonică.

Este cunoscut faptul că Napoleon Bonaparte a fost un mason activ şi puternic. În acelaşi timp, tot conform unor teorii neoficiale, Statele Unite ar fi prima mare entitate statală constituită strict pe principii şi motivaţii masonice. De aici, totul pare foarte clar, fiind posibil ca Napoleon să fi primit sugestia de a contribui la constituirea marii puteri mondiale de mai târziu. Adevărul oficial probabil nu va fi accesibil oamenilor obişnuiţi.

Conform istoricilor oficiali şi desfăşurării aparente a evenimentelor vremii, Napoleon avea deja de furcă cu rebeliunea din Saint Domingue, Haiti. Pe atunci, Bonaparte l-a împuternicit pe cumnatul său Charles Leclerc să recucerească insula şi să restabilească sclavia. Dar epidemia de febră galbenă şi rezistenţa dârză a rebelilor haitieni aveau să decimeze corpul militar punitiv francez, mişcarea devenind astfel singura revoltă de sclavi încheiată cu succes deplin din întreaga istorie. În asemenea condiţii, Napoleon avea nevoie urgentă să încheie pacea cu britanicii, pentru a semna Tratatul de la San Ildefonso. Altfel, Louisiana ar fi devenit o ţintă sigură pentru Imperiul Britanic, sau chiar pentru proaspătul stat american. Cu toate acestea, în anul 1803 nu se întrevedea un sfârşit al ostilităţilor dintre Franţa şi Anglia, iar Napoleon plănuia deja o invazie terestră a Perfidului Albion.

Şi apoi, în ciuda opoziţiei ministrului său de externe, Talleyrand, Napoleon i-a comunicat lui Barbe-Marbois, ministrul francez de finanţe, că se gândea serios la vânzarea întregului teritoriu Louisiana către Statele Unite.

Fraza cu care micul corsican a pecetluit soarta Louisianei avea să intre în istorie

"Cumpărarea teritoriului va contribui pe veci la stabilizarea puterii Statelor Unite. Cu ocazia asta o să-i dau Angliei un rival maritim care, mai devreme sau mai târziu, o să-i umilească toată trufia".

Pe data de 11 aprilie 1803, ministrul francez de finanţe oferea delegaţilor americani toată Louisiana, nu doar portul New Orleans, la preţul de 15 milioane de dolari americani de atunci, echivalent cu suma de 219 milioane USD la valoarea actuală.

Delegaţii americani primiseră împuternicirea oficială de a cheltui în acest scop doar 10 milioane de dolari, iar noua ofertă a francezilor i-a zăpăcit.

Cu toate acestea, americanii se temeau de o eventuală răzgândire din partea împăratului francez, motiv pentru care Jefferson a suplimentat suma de bani şi a oferit statului francez suma cerută, fără alte negocieri ulterioare.

Aşa se face că, pe data de 30 aprilie 1803, tratatul vânzării Louisianei a fost semnat de către ambele părţi, la Cabildo, sediul din New Orleans al guvernatorului colonial al Louisianei. Totuşi, abia pe data de 4 iulie 1803 tratatul avea să ajungă în capitala Washington.

Jefferson era mai mult decât fericit, ţara sa tocmai se alesese cu un teritoriu uriaş şi bogat care se întindea de la Golful Mexic la Saskatchewan şi de la malul de vest al Mississippi-ului la Munţii Stâncoşi. Practic, Jefferson tocmai dublase teritoriul de atunci al Statelor Unite, plătind mai puţin de 3 cenţi pe acru.

Din culisele unei afaceri inter-continentale

Pentru partea americană, guvernarea Louisianei avea să se se transforme într-un proces mai dificil decât cumpărarea sa. Sclavia nu fusese încă abolită, iar în recent achiziţionatul teritoriu trăia deja o importantă comunitate de sclavi negri aduşi acolo de spanioli şi francezi.

În aceste condiţii, americani se temeau că noii sclavi cumpăraţi "la pachet" cu teritoriul ar fi putut să urmeze exemplul celor din Saint-Domingue şi să se revolte violent. Proprietarii de terenuri din sud doreau înăsprirea legilor sclaviei din Louisiana. Jefferson a fost de acord de la bun început cu pretenţiile proprietarilor de plantaţii şi ferme legiferând sclavia după doleanţele acestora.

Precedentul cumpărării Louisianei a stat la baza actului similar din anul 1867, când americanii au cumpărat Alaska de la Rusia ţaristă.

În cursul secolului al XIX-lea, noua putere mondială avea să se dezvolte vertiginos cu ajutorul teritoriului vândut de Bonaparte.

Pe de altă parte, împăratul francez nu a tras deloc cartea câştigătoare. În loc să investească cei 15 milioane dolari americani (60 milioane franci francezi de atunci) în construirea a cinci noi canale de navigaţie în Franţa, după cum intenţionase iniţial, Napoleon Bonaparte a irosit toată suma cheltuind-o pe falimentara sa invazie a Regatului Unit al Marii Britanii.

Restul e istorie la vedere...

• 1844: Alexandru Ioan Cuza s-a căsătorit cu Elena Rosetti-Solescu, fiica cea mare a postelnicului Iordache Rosetti şi a Catincai Rosetti, născută Sturdza.

Cu acest prilej, Cuza a refuzat să primească ţiganii robi trecuţi în lista dotală a soţiei, fiind astfel primii care au acceptat hotărârea Adunării Obşteşti din 31 ianuarie 1844 de dezrobire a ţiganilor.

Judecând după portretul oficial realizat de Szathmary, când avea 38 ani, Elena Cuza putea fi socotită cu greu o femeie frumoasă. Era foarte mică şi subţire, cu o expresie severă, cu ochi negri şi duşi în fundul capului. Era foarte timidă, lipsită de farmec şi feminitate.

În 1844, ea l-a întâlnit, s-a îndrăgostit şi s-a căsătorit cu Alexandru Ioan Cuza. Dacă pe atunci ar fi existat cabinete de consultanţă maritală, probabil că ar fi fost sfătuiţi să nu o facă. El era o fire extrovertită, impulsivă, care se simţea bine printre oameni, foarte galant cu femeile. Ea era o introvertită, cu o mulţime de inhibiţii drapate în convenţionalitatea tipică societăţii burgheze victoriene, pe care i le inculcase o mamă dominatoare. Slabele şanse ca acest mariaj să meargă au fost anulate de la început de incapacitatea Elenei de a-i oferi un urmaş soţului ei şi de faptul că a pus datoriile faţă de mamă înaintea celor faţă de soţ. La 30 aprilie 1844 scria: “Crede-mă, mamă, noile sentimente pe care le am faţă de soţul meu nu mă vor împiedica să te iubesc”. Atunci când, tremurând, i-a mărturisit mamei ei dragostea pentru Cuza, aceasta a întrebat-o cine era. “Cel care i-a bătut pe evrei la Iaşi”, i-a răspuns ea. “Atunci înseamnă că se teme de Dumnezeu”, a replicat mama şi i-a dat consimţământul.

Cred că şi într-o căsnicie nereuşită există totuşi câţiva ani de fericire şi dragoste adevărată. Se pare că acesta a fost şi cazul tinerei perechi. Ei s-au stabilit în modesta casă a părinţilor lui Cuza, Ion şi Sultana, din Galaţi.

După înăbuşirea revoluţiei de la 1848, Elena Cuza a dovedit o altă trăsătură de caracter. Pusă în faţa unei situaţii periculoase, ” revoluţionarii fugeau din Iaşi spre Galaţi, urmăriţi de oamenii domnitorului Mihail Sturdza “, ce ameninţa siguranţa soţului ei, această tânără femeie timidă şi lipsită de încredere în sine, a dovedit o energie extraordinară, iniţiativă şi hotărâre. A pornit singură de la Soleşti spre Galaţi, unde a mers să îl vadă pe consulul britanic Cuninghan. Împreună au pus la punct evadarea lui Cuza la Brăila. De acolo, au fugit la Cernăuţi şi mai departe la Viena şi Paris. S-au reîntors în Moldova peste un an, când venise domn Grigore Ghica.

Neînţelegeri şi infidelităţi

La scurtă vreme după ce Cuza a fost numit pârcălab la Galaţi (1852) au apărut primele neînţelegeri în căsnicia lor. Farmecul şi veselia naturală ale lui Cuza atrăgeau femeile din societatea gălăţeană şi cea ieşeană, faţă de care el nu rămânea indiferent. Numeroasele sale infidelităţi au devenit subiect de bârfe, ajunse şi la urechile mamei Elenei.  În acea societate dominată de bărbaţi, infidelitatea, în special cea a soţului, era acceptată ca un lucru comun, ba chiar, în anumite cercuri boiereşti, era socotită drept ceva absolut necesar. De regulă, ea nu ducea la divorţ şi nici nu marca o carieră politică, cu condiţia să fie făcută cu un dram de tact şi cu discreţie pentru a proteja victima. În cazul Elenei, asemenea precauţii nu au fost luate şi ea a suferit o umilinţă personală, considerând viaţa socială, în prezenţa soţului, de nesuportat. În faza de început rana a provocat mai curând melancolie decât note amare. Sănătatea i-a fost afectată şi Cuza i-a sugerat să plece la Paris  – “a fost primul dintr-un şir de asemenea exiluri ” -, în primul rând pentru că îşi dorea să fie liber. La insistenţele Catincăi Rosetti, pe care Cuza avea să o deteste, Elena a revenit în ţară în 1853. Dar a continuat să petreacă mai multă vreme la Soleşti decât cu soţul ei la Galaţi.

Dubla alegere a lui Cuza în ianuarie 1859 a venit ca o surpriză pentru ambii soţi. Deşi şi-a controlat bine emoţiile faţă de cei din jur, angoasa Elenei a sporit. Era foarte tânără şi lipsită de experienţă, complet nepregătită pentru noua situaţie. Iată ce îi scria mamei ei: “Mâine voi merge la o recepţie şi mărturisesc starea de confuzie. Am trăit întotdeauna departe de societate şi nu cunosc nici eticheta, nici obligaţiile pe care trebuie să mi le asum. Sper în generozitatea compatrioţilor mei, care-mi vor ierta naivitatea şi simplitatea”.

Amanta – Maria Obrenovici

Elena Cuza avea de înfruntat o nouă ameninţare, în persoana Mariei Obrenovici, fiica lui Costin Catargi, văduva lui Efrem Obrenovici şi mama lui Milan, viitorul rege al Serbiei. Mai tânără cu 10 ani decât soţia principelui Cuza, atractivă, cochetă, inteligentă, calculată şi ambiţioasă, dispunând de experienţa puterii politice, a reuşit să-l seducă pe Alexandru Ioan Cuza. Elena a pierdut confruntarea din start. A preferat să-şi găsească liniştea interioară într un nou exil la Paris. A ratat astfel prezenţa alături de soţul ei la câteva evenimente majore: învestirea formală de către sultan, la Istanbul, inaugurarea oficială a domniei la Bucureşti. A aflat detaliile din ziarele frantuzeşti şi din scrisorile pline de reproşuri ale mamei sale.

Cuza nu i-a răspuns la numeroasele misive pe care i le-a adresat şi nici nu i-a asigurat sumele de bani necesare pentru a putea duce un trai decent la Paris. Omul Cuza este mult diminuat printr-un asemenea comportament, mai mult chiar decât prin infidelităţile sale. La insistenţele mamei sale, care îi cerea să revină şi să reclame locul ce i se cuvenea, Elena răspundea: “prinţul nu doreşte să mă întorc şi trebuie să mă supun voinţei lui”.

Ce anume a determinat-o pe Elena Cuza să accepte îndemnurile lui Vasile Alecsandri şi să revină, incognito, în primăvara lui 1862, după trei ani de absenţă? Pot fi mai multe explicaţii. Or fi înduplecat-o argumentele mamei şi prietenilor care îi explicau că lipsa ei provoca un scandal şi îl lipsea pe Cuza de sprijin, mai ales în rândul aristocraţiei moldoveneşti. Totodată, făcea astfel jocul inamicilor soţului ei, expunându-l influenţei camarilei condusă de directorul Poştei, Liebrecht. Poate că şi-a închipuit că era misiunea ei să îl facă un om mai bun. În final, explicaţia care le depăşeşte pe toate celelalte este că Elena îl iubea încă pe Cuza, în ciuda infidelităţilor lui, nu cu dragostea pasională, carnală, pe care i-o dovedea Maria, ci într-un sens spiritual mai adânc, aproape matern: trebuia să-i poarte de grijă. Bineînţeles, condiţia era ca ea să îşi recapete locul la Palat şi să obţină plecarea Mariei.

Personalitatea Elenei Cuza

La această atitudine mai combativă a contribuit şi schimbarea survenită în personalitatea Elenei. La Paris a acordat o mai mare atenţie aspectului ei exterior, s-a îmbrăcat cu mai multă grijă şi a căpătat gusturi sofisticate, a citit intens şi era mult mai bine informată asupra problemelor politice şi sociale ale timpului. Devenind o femeie mai puternică, a început să iasă din umbra mamei, dezvoltându-şi o personalitate mai bine conturată.

Cuza a fost încântat şi impresionat de această Elenă “renăscută”, fiind încurajat şi de sfetnicii săi apropiaţi, între care Alecsandri şi Costache Negri, să îi acorde soţiei sale încă o şansă. Simbolul acestei împăcări a fost Palatul de la Ruginoasa. Ruginoasa era locul de refugiu, unde Elena putea fura câteva momente de fericire, în intimitate cu soţul ei. Şi, lucrul cel mai important, era enclava unde rivala ei, Maria, n-a avut voie să pătrundă vreodată.

Elena s-a străduit din răsputeri să se ridice la nivelul aşteptărilor şi al îndatoririlor sociale ce îi reveneau ca primă doamnă a ţării. Lua parte la ceremoniile de la Palat, prezida dineuri, organiza baluri şi spectacole de teatru, alături de soţul ei, primea personaje importante în audienţe particulare, ba chiar le-a numit pe Zulnia Sturdza şi alte 12 reprezentante ale înaltei societăţi ca doamne de onoare.

Totuşi, ea a rămas o conservatoare, care socotea că încă nu sosise momentul ca femeile să ia parte activă la viaţa politică. Atenţia ei s-a îndreptat mai ales asupra orfanilor. A creat azilul care îi poartă numele, instalat la Cotroceni, în 1862. S-a preocupat şi de educaţia femeilor, de problemele celor în vârstă, de îmbunătăţirea condiţiilor din spitalele pentru nebuni şi din închisori, a întemeiat muzee şi a ctitorit monumente publice. A colaborat cu generalul Ion Emanuel Florescu, creatorul noii armate româneşti – un prieten de o viata – pentru a crea spitale militare mai eficiente. Odată, Cuza i-a spus radicalului C.A. Rosetti: “am aici la Palat o doamnă care este şi mai roşie ca tine”. Mai târziu, după moartea soţului ei, Elena Cuza s-a oferit să poarte de grijă la cinci orfani de la spitalul Caritatea din Piatra Neamţ. Datorită muncii desfăşurate pe acest tărâm, românii au dezvoltat un sentiment foarte sincer faţă de această prinţesă modestă, ajungând cu timpul să o venereze ca pe o sfântă.

Sacrificii

Şi-a cucerit un loc în inima naţiei, dar nu a reuşit să câştige şi inima soţului ei sau să îşi salveze căsnicia. La scurtă vreme după reîntoarcerea ei, Cuza a informat-o, în maniera lui dură, că Maria îi născuse un fiu nelegitim, Alexandru. În 1865 i-a urmat un altul, Dimitrie. I-a cerut să accepte pe Alexandru în casă şi să semneze hârtiile de adopţiune. Ce umilire mai mare putea îndura o femeie? Atunci, pentru prima oară, şi ea şi mama ei s-au gândit să ceară divorţul. Avea nevoie de timp de gândire şi a plecat din nou la Paris.

Marea tragedie a Elenei era faptul că nu reuşea să dea naştere unui copil, deşi avea un dezvoltat simţ matern. Atunci când sora ei mai tânără, Zoe, căsătorită cu prietenul lui Alexandru Ioan Cuza, Iordache Lambrino, a murit la naşterea celui de al treilea copil, Elena a preluat creşterea nepoţilor săi. Decizia ei de a accepta să adopte pe cei doi fii naturali ai lui Cuza a venit tot din acest sentiment matern neîmplinit. I-a iubit şi i-a crescut de parcă ar fi fost ai ei. La fel ca în tot ceea ce a făcut, s-a dedicat lor în totalitate, renunţând la viaţa de Curte şi la obligaţiile sociale. Oficial, s-a spus că fuseseră adoptaţi doi copii fără părinţi, dar tot Bucureştiul ştia adevărul.

Până la urmă, tocmai acest gest a salvat căsătoria. Căci Cuza îi iubea foarte mult pe băieţi şi dragostea aceasta reciprocă a oferit cel mai solid liant. În plus, el ştia că soţia lui era o mamă mult mai bună decât Maria.

Exilul

Se spune că organizatorii loviturii de stat din 1866 au plănuit astfel lucrurile încât să îl surprindă pe Cuza în pat cu Maria Obrenovici. Conspiratorii au avut grijă să izoleze apartamentul Elenei Cuza şi camerele copiilor, dând ordine stricte să nu li se întâmple ceva. Elena a încercat să ajungă la soţul ei, dar i s-a răspuns că nu se mai află în Palat. L-a căutat atunci pe consulul francez Tillos, cu ajutorul căruia a reuşit să îl întâlnească pe Cuza la Cotroceni. Apoi, acesta a părăsit ţara doar cu amanta, fără să o mai aştepte pe soţie. Elena a aflat abia la Cluj, la 26 februarie, că ei ajunseseră deja la Viena.

Întreaga familie i-a cerut, din nou, să divorţeze. Dar chemarea datoriei a fost mai puternică. Soţul ei era acum un exilat, un om bolnav, avea nevoie de dragostea copiilor, era deci datoria ei să-i stea în preajmă. Au călătorit împreună la Ems, Paris, Aix les Bains, Reichenhall, şi-au cumpărat o casă frumoasă la Dabling, lângă Viena, o alta vilă lângă Florenţa, pentru a se stabili în final la Heidelberg. Dar nu a putut scapa de umbra Mariei, care continua să se întâlnească cu fostul domn prin diferite hoteluri.

Anii de exil pot fi considerati cei mai fericiţi din viaţa ei. A reuşit, în sfârşit, să-i câştige respectul lui Cuza, chiar dacă nu şi dragostea, şi printr-o tenacitate ieşită din comun, să iasă învingătoare în ultima rundă. Elena l-a îngrijit cât a fost bolnav, în ultima perioadă a vieţii lui, şi ea i-a stat la căpătâi când a murit, la Heidelberg, în 1873, în timp ce Maria Obrenovici lua parte la un bal, la Viena, ca doamnă de onoare a împărătesei Augusta, soţia Kaiserului Wilhelm I.

Dragoste şi după moarte

Elena i-a purtat lui Cuza aceeaşi dragoste şi după moarte. Şi-a dedicat toată energia educării celor doi băieţi, Alexandru şi Dimitrie, o sarcină nu tocmai uşoară. Alexandru era un tip flegmatic, lipsit de voinţă, intenţiona să facă o carieră politică. Şi-ar fi dorit să îl moştenească pe Cuza, dar o afecţiune congenitală cardiacă l-a obligat să ducă o viaţă liniştită. Dimitrie, mezinul, moştenise doar viciile tatălui. Ştia că nu avea mult de trăit din cauza unei afecţiuni pulmonare, asa încât înţelegea să îşi trăiască viaţa din plin, la Paris. Şi-a zburat creierii la Ruginoasa, în toamna anului 1888. Urma exemplul mamei sale, Maria Obrenovici, care, atunci când a aflat că este bolnavă de cancer, s-a sinucis la Dresda, la 16 iulie 1876. Avea 41 ani. A fost înmormântată mai întâi la biserica Sf. Spiridon, din Iaşi. În 1908, a fost deshumată şi mutată în cavoul familiei din cimitirul “Eternitatea”. Cu acel prilej, sicriul a fost deschis. Spre surprinderea tuturor corpul ei era intact şi arăta de parca atunci adormise.

Alexandru, în ciuda sfaturilor Elenei şi ale doctorilor, s-a căsătorit cu Maria Moruzi. A murit în timpul unei călătorii în Spania, aproape de Madrid, în 1889. Prin testament, Ruginoasa revenea soţiei alături de care trăise numai şase luni şi nu mamei adoptive. În 1893, Maria Moruzi-Cuza s-a recăsătorit pentru un scurt interval de timp (o zi) cu Ionel Brătianu, fiul celui care îl detronase pe Cuza. Din această căsătorie s-a născut cel ce avea să fie marele istoric Gh. Brătianu. Până la urmă, Brătienii au donat Ruginoasa spitalului Caritatea din Iaşi, potrivit cu dorinţa Elenei.

Născută la 17 iunie 1825, Elena Doamna, femeia plăpândă şi sfioasă, a supravieţuit tuturor celor care i-au marcat viaţa în vreun fel. Poate că lovitura cea mai grea fusese moartea mamei sale, Catinca, în 1869. S-a bucurat, în timpul vieţii, de simpatia împăratului Napoleon III şi a împărătesei Eugenia, a prietenilor apropiaţi ai soţului ei, a lui Carol I, Ferdinand şi a Mariei. La aniversarea unei jumătăţi de veac de la Unirea Principatelor, în 1909, i s-au adresat omagii din toate colţurile ţării, cărora le-a mulţumit “în numele lui Alexandru Ioan Cuza”. A murit în acelaşi an, la 2 aprilie 1909. A fost înmormântată, după dorinţa ei, la Soleşti, proprietatea părinţilor săi.

• 1848: A avut loc prima adunare politică a românilor din Transilvania, la Blaj, pe Câmpia Libertăţii (Adunarea din duminica Tomii), la care s-a hotărât convocarea pentru 3 mai 1848 a unei adunări populare.

• 1857: S-a introdus, în Bucureşti, iluminatul public cu lămpi cu petrol lampant, capitala României fiind primul oraş din lume luminat astfel.

Iluminatul străzilor oraşului de pe Dâmboviţa a fost aproape inexistent până la jumătatea sec. XIX, când, din loc în loc, au început să apară felinarele. În 1857, Bucureştiul a devenit  primul oraş din lume iluminat cu petrol lampant. Până atunci, bezna de pe străzi era de nepătruns. Doar razele Lunii, atunci când nu era ascunsă printre nori, erau binevenite să lumineze calea drumeţilor. În casele oamenilor de rând, lumânarea era nelipsită. Odăile boierilor înstăriţi, în schimb, erau luminate cât se poate de bine, dar tot lumânările erau de bază. După lăsarea serii, bucureştenii se adunau pe la casele lor. Cinau şi, cum nu prea mai aveau ce face după ce întunericul punea stăpânire peste oraş, se duceau la culcare, după cum spune şi vechea zicală. Adormeau o dată cu găinile. Doar boierimea rămânea să petreacă mai târziu. De la porţile celor înstăriţi nu lipseau torţele aprinse.

O imagine a acelor timpuri este redată de colonelul Dimitrie Papazoglu în “Istoria Fondărei Oraşului Bucureşti”: “Iluminatul Capitalei se făcea cu lumânări de seu în felinare, iar boierii cei mari umblau noaptea cu masalaua (torţa), compusă din zdrenţe muiate în păcură şi puse în grătare de fier, purtate în spinare de ţigani masalagii, robii lor, şi aceasta din cauza stradelor cele podite cu bârne”.

În 1852, farmacistul galiţian Lukasiewitz a realizat, în laboratorul său, petrolul lampant. Ideea îi aparţinuse farmacistului Adolf Steege, iar concesiunea i-a fost atribuită lui Teodor M. Mehedinţeanu. În 1857 s-a deschis prima rafinărie industrială, la Râfov, lângă Ploieşti, iar petrolul românesc a devenit, astfel, primul  combustibil intrat în circuitul comercial. În timp, uliţele au început să fie supravegheate de paznici care vegheau la răspântiile unde nu se aflau felinare.

Cât despre lampagii, bieţii lampagii, aici începe povestea lor. Îşi petreceau zilele cocoţaţi pe stâlpi. Asta era datoria lor. Să meargă ziua, cu scara, din stâlp în stâlp, la fiecare felinar, să-i şteargă geamurile cu o cârpă. Abureau şi curăţau lămpile, potriveau fitilul cu foarfeca. Seara, porneau din lampă-n lampă să le aprindă. Unele nu ardeau din cauza gazului, altele, în grabă, erau uitate neaprinse. Ce mai păţeau bieţii lampagii când soseau în inspecţie însărcinaţii Poliţiei?! Dar treaba lor nu se încheia aici. Mai dădeau o tură să stingă lămplile după ce trecea inspecţia... Şi, tot aşa, zi de zi, iluminatul uliţelor se făcea cu găzoaiele, bătrânele lămpi cu fitil şi rezervor cu petrol. Până în noiembrie 1871 când, pe străzile centrale, au fost instalate felinare cu gaz aerian. În acelaşi an, s-a deschis Uzina de Gaz Filaret.

Aspectul Bucureştilor pe timp de noapte a fost unul mai puţin “atractiv”. Modalitatea de a lumina drumul călătorilor era diferită. Cei care locuiau în buricul târgului aveau alt noroc. Ceilalţi... Ajungeau acasă cum puteau, mai pe orbecăite, mai pe lumină, după cum le era calea. Astfel, în 1871, în Bucureşti erau 785 de felinare cu lămpi de petrol lampant. În 1901, Bucureştii aveau 3.060 de felinare cu petrol, 990 – cu ulei mineral, 4.000 – cu gaz aerian, iar 200 erau lămpi cu arc voltaic (becuri electrice). Ar fi de spus că Bucureştii au avut iluminat pe bază de gaz aerian înaintea Berlinului sau a Parisului. Despre acest moment, Constantin Bacalbaşa spunea în volumul “Bucurescii de altădată”: “Noi, elevii cei mari din cursul liceal, am fost scoşi de pe Calea Victoriei să vedem minunea. Pedagogii ne însoţeau. Am trecut pe Smârdan, prin Lipscani, pe Calea Victoriei. Pe aceste străzi era iluminatul cu gaz; deşi sita Auer nu exista încă, deşi lămpile ardeau cu flacăra limpede în evantai, cu o lumină galbenă şi tremurătoare, totuşi, era mare progresul”.

În 1890 se introduce iluminatul electric la Cişmigiu şi pe Şoseaua Kiseleff. Elev al Liceului Sf. Sava, cursul inferior, Victor Bilciurescu descrie momentul în care au fost aprinse luminile electrice în Cişmigiu: “Iluminatul oraşului era şi el destul de primitiv şi se făcea cu petrol până acum mai bine de şase decenii, când s-a introdus gazul aerian, mai întâi în centru şi, tot mai târziu, s-a întins, treptat, spre periferie (…) Eram în cursul inferior al Liceului Sava când, la o iluminaţie a oraşului, cu prilejul unui 10 mai în Cişmigiu, am văzut un soare electric în fundul aleii principale pe înălţimea de teren dinspre biserică. Lumina, nefiind închisă într-o sticlă, era aşa de puternică, încât n-o puteai fixa nici o secondă fără să nu simţi dureri pătrunzătoare în tot globul ochiului. A fost pentru bucureştenii care se aflau atunci în Cişmigiu un adevărat eveniment despre care s-a vorbit multă vreme ca de cine ştie ce descoperire nemaipomenită”.

Iluminatul electric a apărut, se pare, din iniţiativă particulară. Cum invitaţii la nunta lui A. Em. Lahovary cu Ana Cretzulescu puteau fi zăriţi cât se poate de bine pe timpul nopţii, festivitatea a rămas în însemnările vremurilor. În curtea Bisericii Cretzulescu se putea vedea “un soare electric aruncând prin ploaie razele albastre”. În 1885, la Teatrul Naţional se aprinde lumina electrică. Până atunci, felinarele cu gaz aerian au fost baza. Cât priveşte iluminatul stradal, în 1890 primele două lampadare erau aprinse în Piaţa Palatului. Într-un recensământ întocmit în 1923 se arată că Bucureştii aveau 2.398 de străzi din care 1.873 erau iluminate cu gaz aerian, 123 de străzi – cu petrol, 24 de străzi aveau iluminat electric, alte 5 străzi aveau atât felinare cu gaz, cât şi electricitate, iar 370 – erau în beznă.

• 1858: S-a născut Mina Minovici, medic legist roman, fondatorul şcolii româneşti de medicină judiciară; întemeietorul şi directorul Institutului Medico-Legal (1924-1933) şi al Serviciului antropometric din Bucureşti (m. 1933).

Mina Minovici (n. 30 aprilie 1858, Brăila - d. 25 aprilie 1933, București) a fost un medic legist și farmacist român. Este faimos pentru studiile aprofundate despre alcaloizii cadaverici, putrefacție, simularea bolilor mintale și antropologie medico-legală. Este fondatorul școlii române de medicină judiciară și a fost directorul primului Institut de Medicină Legală din România, construit în 1892. Fondator al sistemului medico-legal modern, a fost una dintre cele mai proeminente personaliăți din acest domeniu din Europa timpurilor sale.

Legea nr. 149/1930, intrată în vigoare de la 12.06.1930, prevedea menținerea pe viață a profesorului dr. Mina Minovici ca director al Institutului Medico-Legal Profesor dr. Mina Minovici din București „ca o consacrare a meritelor sale excepționale, în post de director ce ocupă la acest Institut”.

În anul 1908, profesorul Mina Minovici a mumificat corpul unui bătrân cerșetor. În anul 2003, după o serie de investigații: tomografie computerizată, endoscopie, toxicologie și o cercetare amănunțită a arhivelor IML s-a constat prezența organelor în interiorul mumiei, în poziția lor anatomică normală. Nu s-a găsit decât o singură incizie, la nivelul coapsei drepte, prin care a fost deschisă artera femurală, pentru injectarea fluidului folosit la îmbălsămare. Compoziția fluidului folosit pentru îmbălsămare era: doi litri de formol 40% și câte 250 ml de glicerină și alcool etilic de 96 de grade.

Mina Minovici s-a nascut intr-o familie de vlahi macedoneni (aromani), originari din orasul Tetovo din Macedonia sarbeasca. In Braila a urmat cursurile scolii primare si cursul inferior al gimnaziului. Situatia precara a familiei l-a determinat sa intrerupa gimnaziul si sa se inscrie la Scoala superioara de Farmacie, infiintata de doctorul Carol Davila in anul 1855. Aici a urmat trei ani de practica farmaceutica, ca bursier intern, apoi un stagiu de doi ani de practica la farmacia Petuzalis din Braila.

In 1878 a obtinut certificatul de asistent in farmacie, care ii dadea dreptul sa urmeze cursurile academice de doi ani pentru a obtine licenta in farmacie.

Anul următor, Mina Minovici a fost numit de Carol Davila preparator al cursului de chimie, iar în iunie a obţinut prin concurs postul de farmacist extern al Eforiei Spitalelor Civile, "fiind clasificat al şaptelea". Până în 1885, a urmat cursurile Facultăţii de Medicină, lucrând în acelaşi timp şi ca diurnist auxiliar în laboratorul Şcolii Naţionale de Medicină şi Farmacie. Timp de trei ani s-a specializat în toxicologie şi medicină legală la Paris. Aici a urmat si cursurile de medicina legala, intrand in contact cu profesori de renume precum Paul Brourdel, A. Dastre, A. Lacassagne. Ceea ce l-a introdus in lumea stiintifica pariziana a fost succesul primului examen de doctorat in medicina, in 1886; Mina Minovici a obtinut atunci un „Certificat de Scolarité".

Mina Minovici şi-a susţinut teza de doctorat în medicina la 7 iunie 1888, cu lucrarea „Étude medico-legale sur la mort subite à la suite de coups sur l’abdomen et le larynx”(„Studiu medico-legal despre moartea subita in urma loviturilor primite in abdomen si în laringe"). În acelaşi an a fost ales membru al Societăţii de Medicină Legală din Franţa.

Pasiune, profesionalism, sacrificiu

În 1892 s-a întors în ţară şi a inaugurat un institut medico-legal care îi poartă numele şi în zilele noastre. Începând din 1896, Mina Minovici a fost autorizat sa ţină un curs liber de medicină legală la Facultatea de Drept din Bucureşti. Un an mai târziu, a fost numit suplinitor al catedrei de medicină legală, iar în 1899 a fost definitivat pe acest post. În 1890, Minovici a devenit membru fondator al Societăţii de ştiinţe fizice, iar în 1909 a fost numit membru în Consiliul Sanitar Superior. Din 1912 a îndeplinit funcţia de director general al Serviciului Sanitar.

În timpul Primului Război Mondial a primit ordin să rămână în Bucureşti, pe lângă Crucea Roşie şi Institutul Medico-Legal. Pe 15 iunie 1919 a fost ales decan al Facultăţii de Medicină din Bucureşti, functie pe care o va ocupa de inca trei ori (1923, 1925 şi 1930).

La numai un an după pensionare, în ziua de 25 aprilie 1933, Mina Minovici a încetat din viaţă, la vârsta de 75 de ani. Ultima sa dorinţă a fost citată în aceeaşi zi în faţa familiei şi a foştilor colaboratori: „Oriunde voi muri, corpul meu să fie adus la Institutul Medico-Legal, unde voi fi depus în capelă. Serviciul religios se va face de un singur preot. Nu se va face nici un doliu. Nici un discurs. Nici o floare. Nici o paradă. Voi fi transportat la cavoul meu din cimitirul Bellu cu dricul automobil. Soţia mea, care dispune de corpul meu, este rugată să nu-mi calce ultima dorinţă. Mina Minovici, 30 aprilie 1932.”

In plin comunism, in 1985, Institutul Medico-Legal a fost daramat fara sa se tina seama de originalitatea arhitecturii, de faptul ca a fost primul din lume, copiat de americani si de egipteni.

Desi era o personalitate proeminenta in acest domeniu al Europei timpurilor sale, Mina Minovici si-a castigat renumele cu greu, luptandu-se cativa ani sa iasa din situatia materiala precara pe care o avea. Dintr-o scrisoare trimisa doctorului C. I. Istrati ne putem imagina ceea ce Mina Minovici a trait in acel timp: „ ceea ce am nu-mi este suficient […] am fost fortat, ca sa pot plati, sa renunt a manca de doua ori pe zi, astfel ca mananc numai seara, iar diminetile iau o ceasca cu lapte care trebuie sa-mi tina pana seara. Si, dupa cum vad, aceasta o sa fiu fortat a o face din trei in trei luni. Pana in acest moment nu am avut nevoie de imbracaminte si tot nu-mi ajunge ce am. Frigul m-a zbarcit de tot. Toate acestea nu le simt in timpul zilei, nici chiar foamea, caci sunt ocupat cu lucrul, insa cand intru seara in casa ma demoralizez. In conditiile in care traiesc nu stiu cum o s-o duc."

Mina Minovici este autorul celui dintâi tratat complet de medicină legală din regiunea Balcanilor.

• 1870: S-a născut Franz Lehár, compozitor austriac (d. 1948)

Franz Lehár (n. 30 aprilie 1870, Komárom - d. 24 octombrie 1948, Bad Ischl, Austria) a fost un compozitor austriac de origine maghiară.

Franz Lehár s-a născut în orășelul Komárom, aflat pe atunci în Austro-Ungaria. Prima sa compoziție a făcut-o la vârsta de 11 ani. A urmat studiile muzicale la Conservatorul din Praga, sub îndrumarea lui Antonin Dvořák.

În anul 1902 a devenit dirijorul teatrului de operetă din Viena și și-a început activitatea de creație. În căutarea unui drum propriu, Lehár a compus vestitul vals "Aur și argint" care i-a adus primul succes.

În anul 1902 a intrat în posesia primului său libret de operetă "Fetițele vieneze" scris de Emil Norini. Tot atunci a făcut cunoștință cu celebrul regizor și libretist Victor Léon colaborând cu el la realizarea și montarea mai multor operete.

Prima operetă de mare succes a fost "Văduva veselă" compusă în anul 1905, urmată de peste 30 de operete dintre care amintim: "Bărbatul cu trei neveste" (1908), "Contele de Luxemburg" (1909), "Dragoste de țigan" (1910), "Eva"(1911), "In sfârșit singuri" (1914), "Mazurca albastră" (1920), "Fraschita" (1922), "Primăvară" (1922), "Clo-Clo" (1923), "Paganini" (1925), "Țareviciul" (1927), "Frederica" (1928), "Țara surâsului" (1929) etc.

Reformator al operetei, Lehár devine întemeietorul noului curent, înviorând acest gen care decăzuse la finele secolului XIX.

• 1881: S-a constituit Partidul Naţional Român (P.N.R.) prin unificarea Partidului Naţional Român din Banat şi Ungaria cu Partidul Naţional din Transilvania.

Crearea partidului şi adoptarea programului său au grupat pentru prima dată toate elementele politice din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş, pe baza unei platforme programatice şi de acţiune comune.

Partidul Naţional Român a avut un rol important în înfăptuirea actului unirii Transilvaniei cu România şi în pregătirea, împreună cu Partidul Social-Democrat din Transilvania, a Adunării Naţionale de la Alba Iulia (1 decembrie 1918).

În februarie 1923, P.N.R. a fuzionat cu foştii membri ai Partidului Conservator-Democrat, iar în 1925, cu Partidul Naţionalist al Poporului. În octombrie 1926, P.N.R. a fuzionat cu Partidul Ţărănesc, punându-se astfel bazele Partidului Naţional-Ţărănesc.

Preşedinţi ai Partidului Naţional Român au fost: Nicolae Popea (1881-1882), Patenie Cozma (1882-1883), Gheorghe Bariţiu (1884-1888), Ioan Raţiu Băseşti (1903-1918), Iuliu Maniu (1919-1926).

Partidul a publicat ziarele Tribuna (1884-1903), Lupta (1906-1910), Românul (1911-1916, oct.- dec. 1918), Patria (1919-1926).

• 1896: În România s-a adoptat legea învăţământului primar şi normal-primar (Legea Poni), care diferenţia timpul de studii (cinci ani la sate şi patru ani la oraşe pentru aceeaşi programă de studii).

Prin aceasta lege  se înființează Casa Școalelor, care va avea în atribuție administrarea fondurilor destinate construirii de edificii școlare și achiziționarea mobilierului aferent.

• 1939: Prima transmisiune de televiziune a avut loc în SUA

Prima transmisiune televizată a avut loc în SUA în după-amiaza zilei de 30 aprilie 1939, cu ocazia inaugurării Expoziţiei Mondiale de la New York, nu a avut sunet şi imaginea era alb-negru.

Televiziunea s-a extins rapid în lume şi în ţări considerate sărace, Cuba, Mexic sau Brazilia.

• 1945: Adolf Hitler și Eva Braun se sinucid la Führerbunker după ce au fost căsătoriți o zi. În aceeași zi, Armata Roșie arborează drapelului sovietic pe clădirea Reichstagului din Berlin.

 

La 30 aprilie 1945, în timpul luptelor grele în Berlin, când trupele sovietice se aflau la mică distanță de cancelaria Reich-ului, Hitler s-a sinucis, mușcând o capsulă de cianură și împușcându-se,  în buncărul său de sub Cancelarie. După sinucidere, trupul lui Hitler și al Evei Braun (cu care se căsătorise în ziua precedentă) au fost depuse de către valetul lui Hitler, în craterul unei bombe, stropite cu benzină și li s-a dat foc de către Otto Günsche și alte ajutoare din Führerbunker și li s-a dat foc când Armata Roșie se apropia și continuau bombardamentele. Conform cercetătorilor care au reconstituit ultima zi de viața a lui Hitler, se afirmă că în dimineaţa zilei de 30 aprilie 1945, Hitler a primit rapoartele militare de la câţiva generali germani, apoi a luat micul dejun și a ordonat gărzilor care îl păzeau să-şi ia raţiile de hrană pentru întreaga zi, întrucât nu le va mai fi permis să mai treacă prin coridorul buncărului. Către prânz, aghiotantul al lui Hitler a dat ordin comandantului gărzii să trimită în grădinile Cancelariei 200 de litri de benzină. Patru soldați au transportat benzina în canistre şi au aşezat-o la ieşirea de urgenţă din buncăr, apoi toate gărzile, cu excepţia celor care erau de serviciu, au primit ordinul să părăsească incinta Cancelariei şi să rămână departe de ea. Între timp, Hitler şi-a terminat masa de prânz şi şi-a concediat bucătăresele, apoi în biroul sau, Hitler şi Eva Braun au dat mâna cu tot personalul Cancelariei şi apoi s-au reîntors în apartamentul lor. După această scenă de rămas bun, toţi au fost rugați să plece, cu excepţia celor care urmau să facă ultimele servicii. Nu peste mult timp din apartamentul lui Hitler s-a auzit o împuşcătură, iar după ce uşa apartamentului a fost deschisă, s-a văzut că Hitler zăcea pe o canapea inundată de sânge. Se împuşcase în gură, iar alături de Hitler se afla Eva Braun, moartă şi ea deoarece luase otravă. Heinz Linge, valetul lui Hitler, a intrat în cameră și a înfăşurat trupul lui Hitler într-o pătură, ascunzându-i astfel capul însângerat, apoi doi ofiţeri SS au cărat corpurile celor doi până la ieşirea de urgenţă şi apoi în grădina Cancelariei. Cele două cadavre au fost aşezate unul lângă altul, s-a turnat peste ele benzină, apoi li s-a dat foc. Benzina a făcut ca, în scurt timp, trupurile celor doi să fie acoperite de o perdea de flăcări, asta în timp ce toți care erau de faţă au luat poziţia de drepţi și au prezentat salutul nazist. După miezul nopţii, resturile calcinate ale celor doi au fost îngropate în secret, iar generalul Wilhelm Mohnke a dat ordinul de incendiere a buncărului.

La 2 mai Helmuth Weidling a capitulat și a predat Berlinul necondiționat sovieticilor. Când au ajuns la cancelarie, forțele sovietice au găsit trupul lui Hitler și au efectuat o autopsie folosind amprente dentare pentru identificare. Rămășițele lui Hitler și ale Evei Braun au fost îngropate secret de SMERȘ (organizația rusă „Smert Șpionam”) la sediul acesteia din Magdeburg, ulterior fiind dezgropate și distruse.

• 1948: A fost creată Organizația Statelor Americane (OSA), 

o organizație internațională guvernamentală cu sediul la Washington, cu 35 de state membre și 24 de observatori permanenți, care are ca obiective principale securitatea continentală şi soluționarea pașnică a conflictelor dintre statele membre.

Organizația Statelor Americane (OSA) este o organizație internațională guvernamentală, înființată la 30 aprilie 1948, cu ocazia celei de-a 9-a Conferințe panamaericane de la Bogota, Columbia, în scopul sprijinirii integrării regionale, promovării păcii, securității și bunei înțelegeri, a cooperării în plan politic, economic și social între statele membre.

Potrivit site-ului organizației, OSA este cea mai veche organizație regională din lume, originile sale mergând până la prima Conferință Internațională a Statelor Americane, care a avut loc la Washington, în perioada octombrie 1889-aprilie 1890, și care a aprobat înființarea Uniunii Internaționale a Republicilor Americane, tot atunci fiind stabilite o serie de prevederi și instituții cunoscute sub numele de sistemul inter-american, cel mai vechi sistem instituțional internațional. Este continuatoarea Uniunii Internaționale a Republicilor Americane (1890-1923) și a Uniunii Panamericane (1923-1948).

OSA are în prezent 35 de state membre, iar sediul acesteia se află la Washington.Organizația a acordat statutul de observator permanent unui număr de 69 de state, precum și Uniunii Europene.

Un număr de 21 de state (Argentina, Bolivia, Brazilia, Chile, Columbia, Costa Rica, Cuba, Republica Dominicană, Ecuador, El Salvador, Guatemala, Haiti, Honduras, Mexic, Nicaragua, Panama, Paraguay, Peru, Statele Unite ale Americii, Uruguay și Venezuela) s-au reunit la Bogotá, Colombia, în 1948, și au semnat Carta OSA, care a intrat în vigoare în decembrie 1951. Apoi alte 14 state membre s-au adăugat organizației: Barbados, Trinidad și Tobago (1967); Jamaica (1969); Grenada (1975); Surinam (1977); Dominica, Saint Lucia (1979); Antigua și Barbuda, Saint Vincent și Grenadine (1981); Bahamas (1982); St. Kitts și Nevis (1984); Canada (1990); Belize și Guyana (1991). Cuba a fost suspendată din organizație în 1962, în perioada Războiului Rece. În 2009, a fost adoptată o rezoluție prin care s-a decis încetarea suspendării Cubei din OSA.

După prima Conferință Internațională a Statelor Americane, de la Washington DC ( octombrie 1889 — aprilie 1890), care a avut scopul de a discuta și elabora recomandări pentru adoptarea de către guvernele statelor participante a unui plan de arbitraj pentru soluționarea dezacordurilor și disputelor care pot apărea între ele, au avut loc numeroase conferințe și întâlniri, la diferite intervale de timp, și au fost adoptate numeroase acorduri. La Conferința interamericană din 1947 de la Rio de Janeiro, Brazilia, a fost semnat Tratatul de asistență reciprocă (''Tratatul de la Rio''), referitor la apărarea colectivă în cazul unei agresiuni militare din afara regiunii. Un capitol nou, referitor la norme economice și la solidaritatea economică între statele membre, a fost introdus în Carta OSA după reforma acesteia din 1967. Sesiunile Adunării Generale a OSA au loc începând din 1970, când Protocolul de modificare a Cartei OSA adoptat în Buenos Aires a intrat în vigoare. Deși acest lucru nu este prevăzut în Cartă, începând din 1994 au avut loc importante summit-uri ale șefilor de stat și de guvern din statele membre, care au emis decizii și recomandări, în general sub formă de Declarații sau Planuri de Acțiune, referitoare la obiective care trebuie îndeplinite de către organizațiile sistemului inter-american și de către OSA.

Adunarea Generală este organul suprem al OSA, care stabilește politica generală a organizației și coordonează activitatea acesteia. Adunarea Generală este alcătuită din delegații ale tuturor statelor membre și se întrunește în sesiuni anuale și sesiuni speciale.

Pe lângă Adunarea Generală, structura organizatorică a OSA mai cuprinde: Consfătuirea consultativă a miniștrilor Afacerilor Externe, care analizează problemele cu caracter urgent și de interes comun, funcționând ca organ de consultare în astfel de probleme; Consiliile OSA — Consiliul Permanent și Consiliul Inter-American pentru Dezvoltare Integrală; Secretariatul general (organul central și permanent al OSA); Consiliul interamerican economic și social; Consiliul interamerican pentru educație, știință și cultură; Comitetul juridic interamerican; Comisia interamericană pentru drepturile omului ș.a.

Acestora li se adaugă organizații și comisii specializate, având funcții specifice care privesc aspecte tehnice de interes comun pentru statele membre. Au fost create de-a lungul timpului, și sub diverse denumiri, Organizația Pan-Americană a Sănătății (fondată în 1902); Institutul Inter-American pentru Copii (1927); Comisia Inter-Americană a Femeilor (1928); Institutul Pan-American de Geografie și Istorie (1928); Institutul Inter-American pentru Cooperare în Agricultură (1942);după 1948 au mai fost create Banca Inter-Americană de Dezvoltare; Comisia Inter-Americană pentru Drepturile Omului; Curtea Inter-Americană pentru Drepturilor Omului ș.a.

• 1948: La Salonul de la Amsterdam în această zi este prezentat primul Land Rover, cunoscut ca şi Series 1.

Acest model este opera lui Maurice Wilks, cel care în acea vreme ocupa poziţia de şef al departamentului de design de la Rover. Apariţia primului Land Rover este legată de nemulţumirile pe care Wilks le avea de modelul Jeep Willys-Overland pe care îl folosea la ferma sa, dar care mai mereu suferea de metehne tehnice.

Astfel britanicul şi-a pus în minte să facă un model la fel de solid, dar mult mai fiabil. Aşa a apărut Series 1, un model spartan cu un profund aer utilitar, cu transmisie integrală şi acoperiş de pânză. Vehiculul a fost bine primit de public şi nu a fost folosit doar la muncile agricole (aşa cum îl concepuse Wilks la origine), ci şi de către Poliţie, armată, servicii sanitare şi în expediţii în cele mai vitrege zone ale lumii. Series 1 a fost rădăcina pentru Defender, iar în 1970 gama s-a extins cu modelul Range Rover, o versiune mai luxoasă a primului.

În 1976 a fost produs modelul Land Rover cu numărul 1 milion, iar în 1989 gama s-a îmbogăţit cu încă un model, ceva mai accesibil, Land Rover Discovery. În prezent Land Rover se află în proprietatea Tata Motors, după ce a trecut pe la Leyland Motors (1967), British Aerospace, BMW (1994) şi Ford (2000).

• 1991:  În această zi ultimul Trabant a ieşit de pe linia de producţie a uzinei Zwickau.

Acest simbol al căderii comunismului - datorită imaginii asociate cu căderea zidului Berlinului, a fost produs în cei 30 de ani în 3.096.099 exemplare. În prezent, în jurul acestui model s-au creat comunităţi foarte bine coagulate, iar posesorii vorbesc cu pasiune despre micul "fumegător" cu motor în doi cilindri.

Se spune că vârsta medie a exemplarelor Trabant este în prezent de 28 de ani, proprietarii învăţând să îşi întreţină singuri aceste maşinuţe foarte rudimentare. În perioada de glorie a acestui model perioada de aşteptare pentru un "Trabi" nou ajungea şi la 15 ani şi modelele la mâna a doua se vindeau mai scump decât cele noi.

În 1989 versiunea 600 avea un motor de 600 cmc care oferea 26 CP şi propulsa modelul până la 100 km/h (viteză care era aproape de valoarea maximă) în 21 de secunde. Marea problemă a acestui model era poluarea, producând de 7 ori mai mult monoxid de carbon decât media produsă de maşinile europene din 2007! Ulterior s-a încercat revigorarea Trabant ca şi vehicul electric, dar se pare că iniţiatorii proiectului nu au găsit fondurile suficiente şi Trabant rămâne doar o marcă pentru cărţile de istorie.

Sfântul Apostol Iacov

Sfântul Apostol lacov, fratele Sfantului loan Evanghelistul, a fost unul dintre cei Doisprezece Apostoli ai Mantuitorului. Atat Sfantul Apostol Iacov, cat si fratele sau, l-au parasit pe tatal lor, Zevedei, precum si activitatea de pescar, pentru a urma lui Hristos. Sfintele Evanghelii amintesc faptul ca Apostolul Iacov a fost de fata la Schimbarea la fata, de pe Muntele Tabor, dar si la cele intamplate Mantuitorului in gradina Ghetsimani.

Dupa Cincizecime, Sfantul Apostol lacov a predicat Evanghelia in mai multe locuri, ajungand pana in Spania. Intors in Ierusalim, avea sa patimeasca multe chinuri din partea iudeilor. Sfantul Apostol Iacov, prin cuvatarile sale, pline de harul Duhului Sfant, a reusit sa aduca multi iudei si pagani la credinta in Hristos.

Dintre acestia, traditia i-a consemnat pe vrajitorul Hermoghen, pe ucenicul acestuia, Filip, si pe Iosia, toti opozanti a Apostolului. Acesta din urma a fost chiar condamnat la moarte, impreuna cu Sfantul Apostol Iacov, luand amandoi cununa muceniciei in anul 45.

Să aveți o zi frumoasă!