Translate

miercuri, 4 aprilie 2018

4 Aprilie



Este a 94-a zi a anului.
Au mai rămas 271 de zile până la sfârșitul anului bisect. 
Soarele răsare la 06 h 52 m și apune la 19 h 46 m. 




Citatul zilei


„Mi-au plăcut întotdeauna oamenii care nu se pot adapta la viaţă în mod pragmatic. În filmele mele nu există eroi.” (Andrei Tarkovski)





Ziua Internaţională a Animalelor fără Stăpân




În 2010, în Olanda, a avut loc prima Conferinţă Naţională dedicată animalelor fără stăpân, în cadrul căreia a fost iniţiată o zi specială, devenită ulterior Ziua Internaţională a Animalelor fără Stăpân.

Evenimentul se desfăşoară în peste 15 ţări, din Marea Britanie până în Macedonia şi din Georgia până în Sri Lanka.

În România, anul trecut, au avut loc flash mob-uri în 15 oraşe, iar în Germania, ziua de 4 aprilie a fost celebrată printr-un reality show realizat într-un spital veterinar.

Cesar Millan, cunoscutul dresor de câini şi gazda emisiunii “Dog Whisperer” este ambasadorul acestei zile.

“Într-un fel, şi eu am fost al nimănui. Ajuns în America, nu ştiam engleza, nu ştiam unde voi dormi, unde voi mânca, nu ştiam ce se va întâmpla cu mine. Ştiam că de unde vin îmi era bine, aveam o familie care mă iubea. Este înfricoşător să dormi pe stradă şi să nu şti ce-ţi rezervă ziua de măine. Dar eu am fost norocos, pentru că am putut să-mi înbunătăţesc situaţia prin educaţie. Am fost şi mai norocos pentru că oamenii au crezut în mine şi m-au ajutat să devin ce sunt acum. Situaţia a fost grea, dar cu ajutorul oamenilor am reuşit să o depăşesc.

Dar este o diferenţă între mine şi animalele fără adăpost. Eu am decis să vin în America, ştiam că nu o să fie uşor. Eu am ales.

600 de milioane de animale fără stăpân din întreaga lume nu au făcut această alegere. Au fost aruncate în stradă de stăpânii lor, născute în stradă sau pierdute.

Animalele acestea nu au creat această situaţie, doar trăiesc în ea sau după caz, mor.



Cred că mulţi privesc un animal fără stăpân ca pe o mare bătaie de cap. Dar acestea sunt ființe reale care duc vieți incredibil de brutale și dureroase. Și este în mare parte din cauza lucrurilor pe care noi, oamenii le-am făcut.

Eu am nevoie de ajutor şi sunt sigur că fiecare dintre voi aveţi nevoie de ajuto la un moment dat. Noi toţi avem nevoie. Şi în mod special aceste animale ale nimănui.”

Un semnal de alarmă și un apel la compasiune, lansat la nivel mondial, față de situația în care se află cele peste 600 de milioane de animale fără stăpân din întreaga lume. Târgurile şi flash mob-urile organizate cu această ocazie oferă posibilitatea adoptării unui animal.




Ziua internațională pentru conștientizarea pericolului reprezentat de minele antipersonal și asistență în lupta împotriva acestora




Anual la data de 4 aprilie este marcată Ziua internaţională pentru conştientizarea pericolului reprezentat de minele antipersonal. Această zi a fost instituită de Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU) la 8 decembrie 2005, prin Rezoluţia 60/97. 
Începând cu anul 2006, Adunarea Generală ONU a declarat ziua de 4 aprilie  - Ziua internaţională pentru conştientizarea pericolului reprezentat de minele antipersonal şi asistenţă în lupta împotriva acestora.

Minele antipersonal fac, anual, 10.000 de victime. Numărul persoanelor afectate fizic iremediabil și al celor care se confruntă cu pierderea celor dragi este încă foarte mare. Multe dintre cazurile de rănire sau deces se înregistrează mai ales în rândul populației civile, afectând în special femeile și copiii.

Uniunea Europeană este total implicată, atât din punct de vedere politic, cât şi financiar, în această campanie internaţională. De la intrarea în vigoare a Convenţiei de interzicere a minelor anti-personal (Convenţia de la Ottawa), UE a sprijinit obiectivele promovate de aceasta.

România s-a numărat printre primele state semnatare ale Convenţiei de la Ottawa, la 3 decembrie 1997. Convenţia a fost ratificată de Parlament în noiembrie 2000 şi a intrat în vigoare pentru România la 1 mai 2001.

România a finalizat procesul de distrugere a stocurilor de mine anti-personal la 25 martie 2004, cu peste un an în avans faţă de data limită stabilită prin Convenţie (1 mai 2005).



Informaţii suplimentare

Convenţia privind interzicerea folosirii, stocării, producerii, transferului de mine anti-personal şi distrugerea acestora (cunoscută şi sub denumirea de Convenţia de la Ottawa) a fost adoptată la Oslo, la 18 septembrie 1997 şi a intrat în vigoare la 1 martie 1999. Până în prezent 159  de state au devenit părţi la Convenţie.

La Conferinţa de evaluare a Convenţiei de la Ottawa, desfăşurată în decembrie 2009 la Cartagena (Columbia), a fost adoptat ”Planul de acţiune Cartagena 2010 - 2014. Sfârşitul suferinţelor provocate de minele anti-personal”, prin care statele părţi s-au angajat să coopereze în vederea îndeplinirii următoarelor obiective: universalizarea Convenţiei, distrugerea stocurilor de mine anti-personal, curăţarea câmpurilor de mine şi furnizarea de asistenţă victimelor.




Ziua Academiei Române




Ziua Academiei Române este sărbătorită în fiecare an la 4 aprilie, data la care a fost instituită, în anul 2000, de către prezidiul instituţiei, cu prilejul ''Zilei Porţilor Deschise'' la Academia Română.
 

Înaltul for are ca precursori Societatea Literară Română, fondată la 1 aprilie 1866, devenită, în 1867, Societatea Academică Calendarul zilei - 4 aprilieRomână. Pentru început, urma să fie formată din 21 de membri, aleşi din toate teritoriile locuite de români, după cum urmează: trei din Moldova, patru din Muntenia, trei din Transilvania, câte doi din Banat, Maramureş şi Bucovina, trei din Basarabia şi doi din Macedonia. Prin decretul nr. 749, semnat în anul 1879 de domnitorul Carol I, Societatea Academică Română a fost declarată Institut Naţional cu denumirea Academia Română, având ca scop cultura limbii şi istoriei naţionale, a literelor, a ştiinţelor şi frumoaselor arte.



Instituţie de prestigiu, cu un istoric îndepărtat, a fost înfiinţată 1/13 aprilie 1866, ca ''Societate Literară Română'', începându-şi activitatea în anul următor, sub numele de ''Societatea Academică Română'', se arată pe site-ul oficial al instituţiei, www.acad.ro. La 29 martie 1879, prin înalt decret, ''Societatea Academică Română'' a fost declarată institut naţional, sub numele de ''Academia Română''.


La 1 aprilie 1866, a fost înființată ''Societatea Literară Română'', care și-a început activitatea în anul următor, sub numele de ''Societatea Academică Română''. La 29 martie 1879, prin înalt decret, Societatea Academică Română a fost declarată institut național, sub numele de Academia Română, potrivit site-ului oficial al instituției, www.academiaromana.ro.

Academia a fost încă de la început concepută ca o instituţie naţională, lucru exprimat atât prin componenţa ei - membri aleşi din toate provinciile româneşti: patru din Muntenia, câte trei din Moldova, Transilvania şi Basarabia şi câte doi din Banat, Bucovina, Maramureş şi Macedonia' - cât şi prin programul anunţat. Scopul ei a fost elaborarea ortografiei şi a gramaticii limbii române, începerea şi realizarea unui dicţionar al limbii române.



Dintre primii membri putem enumera personalități importante ale vieții culturale și naționale din întreg spațiul românesc: Iosif Hodoș din Marmaureș; Timotei Cipariu și George Barițiu din Transilvania; Andrei Mocioni (Mocsony) și Vicențiu Babeș din Banat; Alexandru Hurmuzachi din Bucovina; Vasile Alecsandri și Costache Negruzzi din Moldova, Ion Heliade-Rădulescu, August Treboniu Laurian și Constantin A. Rosetti din Muntenia.



La 6 august 1867, Societatea Literară Română își deschide lucrările în casa banului C. Gr. Ghica, de la intrarea în grădina Cișmigiu, iar la 24 august același an se aprobă Statutul Societății Literare Române, prin care aceasta se transformă în Societatea Academică Română. Cu acest prilej, Timotei Cipariu sublinia: ''Pentru eliberarea limbei naționale va îngriji mai cu distincțiune decât altele chiar această Societate Literară. Ea va îngriji ca limba română să scape de tot jugul despotismului sub cari de secoli a gemut. Ea va îngriji pentru conservarea limbii românești, din toate provinciile locuite de români. Ea îi va reda forma curat națională română pentru ca să figureze cu toată demnitatea între și lângă surorile ei de origine latină''.

La 29 martie 1879, prin înalt decret, Academia Română era declarată institut național și avea următoarele trei secții: 1. Secțiunea literară: literatură, artă, filologie și filosofie; 2. Secțiunea istorică: istorie, geografie și științe sociale; 3. Secțiunea științifică: științe teoretice și aplicate.



Ca instituție națională, Academia Română a împlinit, în plan cultural și științific, unirea românilor înainte ca ea să se fi produs în plan politic. Acest lucru a fost subliniat și la sesiunea jubiliară din 1919: ''În lupta sfântă pentru unirea tuturor românilor, Academia Română și-a avut partea ei importantă pe teren cultural (...), a reunit în cercul restrâns al viitoarei Academii bărbați luminați din toate ținuturile românești și astfel România Mare de azi își găsea de o jumătate de secol patria comună sub acoperișul tânărului așezământ''.

În cei peste 130 de ani de existență, în Academia Română s-au regăsit reprezentanți marcanți din toate domeniile științelor (filologice, istorice, matematice, fizice, chimice, biologice, geonomice, tehnice, agricole, silvice, medicale ș.a.), ale literaturii și artei, reprezentanți ai cultelor, armatei și vieții politice.

Un moment greu, în istoria Academiei, l-a constituit aplicarea Decretului din 9 iunie 1948, privind transformarea ei în Academia Republicii Populare Române.

La 5 ianuarie 1990, imediat după Revoluția din decembrie '89, Consiliul Frontului Salvării Naționale a dat un decret prin care Academia Română se reorganiza. Astfel, Academia Română redevenea cel mai înalt for științific și cultural al țării.

Academia Română are un număr de 14 secții, 3 filiale în Iași, Cluj-Napoca și Timișoara și 69 de institute și centre de cercetare științifică pe diverse domenii. Pe lângă acestea, se numără și Biblioteca Academiei Române, Editura Academiei (înființată în 1938), Fundația Familliei ''Menachem H. Elias'' (înființată în 1925), Fundația Națională pentru Știință și Artă (înființată în ianuarie 1998), Fundația ''Patrimoniu'' (înființată în 2005), precum și revista ''Academica'' (înființată în oct. 1990).

Între 16 ianuarie 1998-aprilie 2006, Academia Română a fost condusă de istoricul literar Eugen Simion, membru titular al acestui for din 1992, din 5 aprilie 2006 până la 8 aprilie 2014 președinte al Academiei Române a fost Ionel Haiduc, membru titular al Academiei Române din 18 decembrie 1991, doctor în științe chimice (1964), care condusese Filiala Cluj-Napoca a acestui înalt for (din 1965), iar din 8 aprilie 2014, Academia Română este condusă de președintele Ionel Valentin Vlad, membru titular din 7 iulie 2009 și vicepreședinte al Academiei Române în perioada 27 aprilie 2010-8 aprilie 2014.

Alegerile pentru preşedinte se vor desfăşura în data de 5 aprilie 2018, în Adunare Generală, conform Statutului Academiei, care prevede că alegerile au loc din patru în patru ani, în prima săptămână a lunii aprilie. 




Ziua Internaţională a Bătăii cu Perne



Bătaia cu perne, un joc al copilăriei, s-a transformat de câțiva ani încoace în "Marea Bătaie cu Perne" organizată cu prilejul Zilei Internaționale a Bătăii cu Perne (International Pillow Fight Day) — eveniment care strânge zeci de mii de oameni anual și se desfășoară în peste 150 de orașe din toată lumea.

Iniţiată de Urban Playground Movement, are drept scop recuperarea spaţiului public, eliberarea de stres şi presiune şi găsirea unor noi tipuri de divertisment. Prima ediţie a avut loc în 2008, iar de atunci a cuprins peste 150 de oraşe din întreaga lume. Cel mai important este alegerea datei la care oamenii din toată lumea să se adune simultan într-un loc public, iar aceasta este comunicată online. Practic, este un flash mob.

Mii de oameni din Asia, America, Europa și Orientul Mijlociu se strâng în plină stradă pentru a se lupta cu perne. Deși este inofensivă, și bătălia cu perne are niște reguli, pe care participanții trebuie să le respecte. Una dintre ele interzice luptele în parcuri pentru că aceste spații sunt plictisitoare, dar și pentru că penele ar face prea multă mizerie. Nu se pot folosi decât perne moi, participanții trebuie să-și scoată ochelarii și nu este indicat să lovești pe nimeni care are în mâini o cameră foto sau video.

Bătaia cu perne devine tot mai populară în rândul locuitorilor din marile orașe, de multe ori ea fiind folosită de către companii drept terapie pentru a-i elibera pe angajați de stres și depresie. Un alt obiectiv al acestui joc este acela de a oferi o alternativă la jocurile pasive, non-sociale, și privitul excesiv la televizor.



Scurtă istorie a pernei

Perna, principalul “actor” al evenimentului, este o parte importantă a vieţii noastre, iar astăzi există o mare varietate a acestor obiecte care oferă suport, dar şi confort. Dacă astăzi, perna este legată de ideea de confort şi odihnă, scopul ei iniţial a fost altul.

Primele date existente despre pernă vin din Mesopotamia (Irak). Materialul din care era “confecţionată” era piatra, sculptată în partea de sus sub formă de semilună pentru a susţine gâtul.

Ideea nu era de confort, cel puţin nu un confort imediat. Funcţia de bază a pernei era de a ţine capul la o oarecare distanţă de pământ pentru a feri gura, nasul şi urechile de eventualele insecte.

Vechii egipteni şi chinezii foloseau şi ei perne, deşi fiecare cultură avea propriile motive.

Egiptenii considerau capul un important centru spiritual al corpului şi de aceea îl protejau cu perne şi tetiere confecţionate din lemn. De ele beneficiau, în principal, cei bogaţi.

Chinezii, pe de altă parte, credeau că pernele moi fură energia celui care se odihneşte pe le şi nu reuşesc să ţină spiritele rele la distanţă, în timpul somnului.

Timp de 1000 de ani ei au confecţionat perne din lemn, bronz, bambus şi porţelan. Parte din obiectele decorative sunt astăzi achiziţionate de colecţionari. Gheişele japoneze foloseau perne tari pe care îşi sprijjineau gâtul astfel încât să nu-şi strice părul.

Grecii antici şi romanii foloseau perne mult asemănătoare celor din zilele noastre, umplute cu pene sau paie.

În Evul Mediu, în Europa, perna nu se bucura de apreciere, bărbaţii considerând-o un semn de slăbiciune, iar Regele Henry VIII a interzis utilizarea pernelor moi, excepţie făcând femeile însărcinate.

Începând cu secolul al XVI-lea, perna devine tot mai populară, ajungând astăzi la o mare varietate de forme şi întrebuinţări.

Umpluturile s-au diversificat, de la pene, bumbac, lână de alpaca sau oaie, materiale sintetice, latex sau polyester.

De exemplu, lâna de alpaca controlează foarte bine temperatura şi este ideală pentru persoanele alergice.





Evenimente de-a lungul timpului...



  • 1147: Prima  referire documentara privitoare  la orasul Moscova, când era un orășel obscur într-o mică provincie, cu populație predominant fino-ugrică numită Merva. 

Într-o veche cronică rusă se spune că prințul rus Iuri Dolgoruky l-a invitat pe  cneazul Svyatoslav  de Novhorod- Siverskii și aliatul său, pentru  sa-l viziteze : “. Vino la mine, frate, vino la Moscova”.

În 1156, cneazul Iuri Dolgoruki  a fortificat orasul, înconjurandu-l  cu ziduri. După anul 1238,când mongolii lui Batu han  au  distrus orasul masacrand toti  locuitorii sai, Moscova a fost reconstruita și a devenit capitala cnezatului independent al Moscoviei .



  • 1459: S-a încheiat pacea moldo-polonă prin care Ştefan cel Mare al Moldovei a reîntors orşul Hotin în componenţa principatului. 


Tratatul a fost semnat după un asediu moldav de doi ani a cetăţii Hotinului. Abia după semnarea tratatului de pace, domnul Ştefan a izbutit să pună stăpânire pe cetatea propriu zisă.

Cetatea Hotinului a fost înălţată în timpul domniei lui Alexandru cel Bun, în Moldova, şi a fost pierdută polonezilor de Ilie, feciorul lui Alexandru, la 1436, în schimpul unui ajutor polon. Petru Aron a recâştigat cetatea, dar a fost nevoit sa cedeze târgul Siretului şi alte localităţi. Însă după o anumită vreme, ea a trecut din nou în mânile polonilor până la recucerirea lui Ştefan cel Mare.


Cetatea Hotinului, cel mai important edificiu din sistemul defensiv al Moldovei medievale, face parte din şirul de cetaţi care au stat ca nişte pietre de hotar la malul Nistrului. Apărătorii vrednici ai acestui ţinut din nordul principatului Moldovei au ţinut piept hoardelor de invadatori şi venetici ce au râvnit la pământul străbun de-a lungul întregii istorii a neamului nostru.



Cetatea cu turnurile înalte a sfidat norii negri de plumb şi ploile năprasnice de foc şi de sânge ce s-au abătut necontenit asupra acestor pământuri mănoase, dar năpăstuite de soartă.

Voievodul Ştefan cel Mare, la urcarea sa pe tron, a fost preocupat în primul rând de gândul recuceririi ei.




Cetatea Hotinului a fost înălţată în secolul al XIV-lea, ca prin izbânda Muşatinilor să ajungă în stăpânirea Moldovei şi s-o slujească mai apoi timp de două secole. Alexandru cel Bun a reparat cetatea, coborând cu oştile sale în jos pe Nistru, cucerind oraşul Tighina şi ajungând până la Cetatea Albă.

Prin pacea de la 4 aprilie 1459, Stefan cel Mare a reîntors în hotoarele istorice oraşul Hotin, abia mai târziu izbutind să pună stăpânire şi pe cetate. În perioada respective, ea a fost amplificată şi întrejită în repetate rânduri. La porunca domnitorului a fost construit paraclisul de la etaj, pe latura dinspre malul Nistrului. Faptul că fusese construită din piatră şi din cărămidă, cu faţetele decorate cu figuri geometrice din cărămidă, i-a făcut pe unii cercetători să creadă şi să afirme că edificiul ar fi fost rezultatul colaborării unor meşteri veniţi din Ţările Baltice, care au muncit alături de meşterii locali.

Mulţi suverani ai acelor vremuri demult apuse au râvnit la cetatea care le deschidea calea spre Moldova şi alte ţări din Orientul Europei. Cu timpul, zidurile bine întărite, stăpânite de temerarii apărători moldoveni au făcut-o de necucerit, respingând puhoaie de poloni, turci, cazaci, care îşi încercaseră de nenumărate ori norocul, cu gândul de a o lovi prin surprindere şi a o stăpâni.



În anul 1562, domnitorul Ioan Heraclide Despot a cedat Hotinul prietenului său, Albert Laski. Bogdan al IV-lea a repetat gestul predecesorului său, oferind-o în dar nobilului Dobrovolski. Dar a venit la domnie un alt domnitor vrednic, Ion Vodă cel Viteaz, care a cucerit cetatea şi a pus-o sub stăpânirea legitimă a moldovenilor.



  • 1818: Congresul american a decretat arborarea steagului ţării, „Stars and Stripes”, cu câte o stea pentru fiecare stat al SUA.



Drapelul Statelor Unite ale Americii constă într-un câmp dreptunghiular cu proporțiile de 10:19, între lățime și lungime, pe care se găsesc 13 dungi orizontale colorate alternativ, 7 în roșu și 6 în alb, începînd și terminînd cu cîte o dungă roșie, și avînd un dreptunghi albastru închis (cunoscut ca navy blue în engleză) în colțul din stînga sus, pe care se găsesc 50 de pentagoane stelate regulate, de culoare albă, aranjate pe 9 rînduri orizontale, de cinci ori cîte șase și de patru ori cîte cinci, rîndurile de șase stele alternînd cu cele de cinci stele.

Până la Ordinul executiv din 24 iunie 1912 (Executive Order of June 24, 1912), nici ordinea stelelor şi nici proporţiile drapelului Americii nu au fost prescrise. Drapele datând dinaintea acestei perioade au aranjamente diferite ale stelelor şi a proporţiilor, aceste caracteristici fiind lăsate la latitudinea fabricantului drapelelor.



În general, dungile orizontale ale stelelor şi proporţiile similare acestora au fost adoptate mai târziu ca oficiale. Drapelul SUA a fost ridicat in prima sa forma unificata în Cambridge, Massachusetts. Era alcătuit din 13 dungi albe şi roşii (stripes), egale cu numărul statelor. Statele originale au fost Connecticut, Delaware, Georgia, Maryland, Massachusetts, New Hampshire, New Jersey, New York, North Carolina, Pennsylvania, Rhode Island, South Carolina, şi Virginia. La 14 iunie 1777, pentru a stabili un drapel oficial al noii naţiuni, Congresul american aproba Actul primului drapel (The first Flag Act): "Se stabileşte ca drapelul Statelor Unite să fie făcut din 13 dungi, rosii şi albe alternând, va avea cele 13 stele ale Uniunii, albe pe fond albastru reprezentând o nouă Constelaţie".

Aranjamentul stelelor

În 1794, prin admisia statelor Vermont si Kentucky, Congresul mai adăuga încă două dungi şi două stele. Noua ţară a început să crească şi mai multe state s-au alăturat, dar nu era destul loc pe drapel pentru mai multe dungi. În 1818 s-a revenit la cele 13 fâşii iniţiale, care au rămas neschimbate ulterior, pentru fiecare stat care s-a alăturat Uniunii adăugându-se o nouă stea. Actul din 4 aprilie 1818 - prevăzând ca 13 dungi şi o stea pentru fiecare stat să fie adăugate pe drapel pe 4 iulie urmând admisiei fiecarui nou stat, a fost semnat de către Preşedintele Monroe. Ordinul executiv al Preşedintelui Taft, datat 24 iunie 1912 - a stabilit proporţiile drapelului şi a prevăzut aranjamentul stelelor pe şase linii orizontale a câte opt fiecare şi un singur vârf al fiecărei stele să fie în sus. Ordinul executiv al Presedintelui Eisenhower, datat 3 ianuarie 1959 a stabilit aranjamentul stelelor pe şapte rânduri a şapte stele fiecare. Apoi, Ordinul executiv al Preşedintelui Eisenhower, datat 21 august, 1959 a stabilit aranjamentul stelelor pe nouă rânduri de stele aliniate orizontal şi 11 coloane aliniate vertical.

"Oh, say can you see by the dawn's early light..."

Adevărata istorie a originii drapelului SUA a devenit atât de plină de tradiţii şi legende încât este aproape imposibil să se stabilească factorii reali. Astăzi drapelul SUA are 13 dungi orizontale (7 roşii şi 6 albe) şi 50 de stele albe pe fond albastru reprezentând cele 50 de state. Dungile roşii simbolizează curajul, cele albe simbolizează libertatea, iar fondul albastru reprezintă loialitatea. Drapelul SUA este cunoscut şi sub denumirile "Old Glory", the "Stars and Stripes" or the "Star-spangled Banner". Ultimul nume provine de la titlul Imnului Naţional al SUA, care începe cu "Oh, say can you see by the dawn's early light ... the Star-Spangled Banner...". Cuvintele au fost compuse de Francis Scott Key, iar melodia a fost luată dintr-un cântec englezesc compus de John Stafford Smith (1750-1836). Stema drapelului american reprezintă un vultur alb cu aripile deschise, ţinând în gheara stângă o legătură de nuiele şi un lăstar de măslin în cea dreaptă. Motto-ul stemei:  "E Pluribus Unum".




  • 1850: Domnitorul Grigore Alexandru Ghica a înfiinţat Corpul Jandarmilor.




Domnitorul Grigore Alexandru Ghica a emis un „Ofis domnesc”, la 3 aprilie 1850, „Legiuirea pentru reformarea Corpului slujitorilor în Corp de jandarmi” prin transformarea slujitorilor din ținuturi. Adoptarea legii prin care au fost reglementate structurile și atribuțiile instituției a constituit izvorul noilor și numeroaselor reglementări în perioada ce a urmat.

Prin această lege, Jandarmeriei i-a fost atribuit un statut juridic și s-a urmărit crearea unei instituții moderne pentru asigurarea ordinii interne în Moldova, similară instituțiilor deja existente în centrul și vestul Europei.


Momentul care marchează întemeierea Jandarmeriei Române a fost 3 aprilie 1850 când, printr-un ofis domnesc, domnitorul Grigore Alexandru Ghica a aprobat hotarârea Divanului obştesc, semnând "Legiuirea pentru reformarea Corpului slujitorilor în jandarmi".

Prin această lege, s-a dat statut juridic armei Jandarmeriei şi i s-au stabilit principiile de organizare şi funcţionare. Ca urmare, legea prevedea că Regimentul de jandarmi din Moldova se împarte în două subdiviziuni, fiecare având zona de responsabilitate formata din câte şase ţinuturi (judeţe).

La fiecare ţinut era repartizată câte o companie de jandarmi, la care se adauga câte o companie la Isprăvnicia Iaşului şi la Poliţia Capitalei (Iaşi). În total, 14 companii de jandarmi ce totalizau un efectiv de 1433 jandarmi călări si pedeştri. Totodată, în această lege se stabilea Jandarmeriei urmatoarele misiuni: privegherea siguranţei publice, ţinerea unei bune orânduieli şi ducerea la îndeplinire a legilor. În ceea ce priveşte executarea serviciului, se prevedea că Jandarmeria executa un serviciu ordinar, care se realizează zilnic, pe baza regulamentelor sale şi un serviciu extraordinar, pe care îl executa la solicitarea autorităţilor. De asemenea, se prevedea pentru executarea serviciului extraordinar, constituirea de subunităţi mobile.

În perioada domniei lui Alexandru Ioan Cuza, Jandarmeria a fost supusă unui amplu proces de modernizare, ca de altfel toate instituţiile statului naţional modern român.

Astfel, odată cu transformarea Regimentului de jandarmi în Legion de jandarmi, începe şi procesul de înlocuire treptată a escadroanelor şi companiilor de jandarmi, cu escadroane de dorobanţi, pe baza Ordonanţei nr.896 din 20 iunie 1864.

Apoi, prin Legea de organizare a puterii armate în România, din noiembrie 1864 Jandarmeria este organizată pe principii noi, scoasă de sub administraţia Ministerului de Interne şi subordonată direct Ministerului de Război, ca element component al armatei permanente.   

Legea Jandarmeriei din 1850 şi Regulamentul jandarmilor de oraş din 1665 au constituit principalele documente pe baza cărora şi-a organizat şi desfăşurat activitatea Jandarmeria, iar în perioada următoare au fost documentele care au stat la baza elaborării de noi legi şi regulamente.



  • 1877: A luat fiinţă Societatea Ştiinţelor Medicale, în frunte cu preşedintele Alexandru S. Marcovici.



Societatea Stiintelor Medicale in Romania se infiinteaza la 4 aprilie 1877. Primul presedinte a fost Dr. Alexandru Marcovici - cu mandate repetate anual intre 1877 si 1880 si un mandat in 1882. A fost si presedinte de onoare al congreselor Europene de medicina de la Bruxelles (1875) si Amsterdam (1879).

Societatea de Medicina Interna a organizat congrese nationale in 1965, 1969 si 1972 si conferinte anuale, unele cu teme din diverse specialitati derivate. In perioada 1949 - 1951 Societatea Romana de Medicina Interna a editat Revista Stiintelor Medicale care devine in 1951 Revista de Medicina Interna si in 1954 Medicina Interna. Sub acest titlu revista a functionat pana in 1993 si a reaparut ca publicatie a SRMI din anul 2004.



  • 1914: S-a născut Marguerite Duras, scriitoare franceză (d. 1996)



Marguerite Duras, numele la năștere Marguerite Donnadieu, (n. 4 aprilie 1914, Gia Dinh, aproape de Saigon în fosta Indochina Franceză – d. 3 martie 1996, Paris) a fost o romancieră și regizoare de film franceză, care s-a născut în Vietnamul de azi, dar a trăit și a activat toată viața în Franța.

Marguerite Duras a revenit în Franța în 1927 unde, după ce a studiat matematica, ­științele politice ­și dreptul, a cunoscut o prodigioasă carieră de romancieră (fiind considerată a fi parte a așa numitului curent literar nouveau roman), scenaristă și cineastă. Ulterior, după ce a scris scenariul larg recunoscutului film a lui Alain Resnais Hiroshima, mon amour, a continuat alte două cariere, cea de realizatoare de scenarii de film și, ulterior, cea de regizor de film.



În 1943 îi apare primul roman: „Les impudents”, dar a devenit cunoscută în anii '50, mai ales după ce a scris scenariul filmului Hiroshima mon amour (realizat în 1959), în regia lui Alain Resnais). Biografia sa a fost extrem de spectaculoasă. A fost, printre altele secretar al Ministerului Coloniilor, membră a Rezistenței Franceze, a lucrat ca jurnalist pentru revista Observateur. În 1950, romanul „Un barrage contre le Pacifique” este nominalizat la Premiul Goncourt, pe care totu­și îl ratează din cauză că simpatiza cu Partidul Comunist. Un alt roman, „Moderato cantabile”,(1958) a fost ecranizat în regia lui Peter Brook, cu Jean-Paul Belmondo ­și Jeanne Moreau, care a primit la Cannes premiul pentru cea mai bună actriță. In 1984 prime­ște Premiul Goncourt pentru romanul „Amantul”.

A publicat zeci de volume de romane ­și nuvele. Opera ei, în aparență statică, e populată de personaje care încearcă să scape de singurătate, găsind un sens vieții lor prin recursul la o dragoste absolută, la crimă sau la nebunie. A scris numeroase scenarii de film; scenariul filmului „Hiroshima mon amour”, regizat de Alain Resnais, a fost nominalizat la Premiul Oscar pentru cel mai bun scenariu.

S-a stins din viață în 1996.



  • 1920: A fost creat primul film de desene animate românesc, Păcală în lună, de desenatorul Aurel Petrescu.



Pe 4 aprilie, in 1920, era prezentat, la Cinematograful militar din Bucuresti, primul desen animat romanesc: “Pacala in luna”, realizat de catre caricaturistul si regizorul Aurel Petrescu. Impulsionat de succesul avut de acest film, regizorul a mai realizat cateva noi filme pe aceeasi tema:“Pacala amorezat“ si apoi “Pacala si Tandala la Bucuresti”.

    „Pacala in luna” (premiera pe 4 aprilie 1920) si Motanul in luna (1926): o confortabila nava cosmica pluteste peste mari si tari, dincolo de polul nord, catre straniile peisaje selenare. La bord, capitanul scrutează zarile cu ajutorul unui ochean. Astfel, el vede podul de la Cernavoda, catedrala Notre Dame, un peisaj polar, Colosseumul din Roma,palatul Ligii Natiunilor, un mare port maritim si altele. Pentru a-si duce personajele in Luna, Aurel Petrescu a inventat aparate de zbor, care mai de care mai curioase.

    Putem vedea zeppeline si rachete, un fel de elicopter sub forma unui tramvai aerian sau o nava interspatiala cu elicea in functiune. Personajele din Luna sunt la fel de stranii: un cocos cu cap de elefant si un elefant cu cap de cocos, o barza cu cap de porc, un caine cu cap de rata. „Pacala in luna” a fost realizat la casa de productie „Soarele” a germanului Erich Pommer, cu ajutorul inginerului chimist Constantin Ionescu-Cioc si al operatorului Constantin Ivanovici, filmul avand o lungime de circa 30 de metri.

Pe 4 aprilie 1920 era prezentat primul desen animat romanesc: „Pacala in luna”.

Initiatorul filmului romanesc de animatie este regizorul si operatorul Aurel Petrescu care, intre anii 1920-1930, a realizat o serie intreaga de pelicule, facand din personajul Pacala („erou tipic al mitologiei romanesti”, dupa cum il denumea Victor Eftimiu) un savuros personaj de serial animat.

Nu ni s-au pastrat, din pacate, decat cateva fotograme razlete din cele peste 80 de pelicule ale lui Aurel Petrescu printre care erau „Pacala in luna”(1920, Pacala amorezat, Pacala si Tandala la Bucuresti sau trecand la alte categorii de exemple, D-ale zilei, Femeia de la Eva pana azi sau Barbatul de la Adam pana azi.Cele 240 de fotograme ramase ne ofera, totusi, posibilitatea unor „reconstituiri arheologice”.




  • 1921: S–a înfiinţat, la Bucureşti, Institutul de seruri şi vaccinuri „Dr. Ion Cantacuzino”.



Institutul Național de Cercetare si Dezvoltare pentru Microbiologie și Imunologie „Cantacuzino” (INCDMI „Cantacuzino”) este un institut de cercetare din România, înființat în anul 1921. Institutul are ca domeniu de activitate sănătatea publică, pe care o promovează atât prin activități de cercetare-dezvoltare, cât și prin oferta de produse și servicii[1]. Activitatea de cercetare științifică, dezvoltare tehnologică și inovare se desfășoară în domeniile: infecții bacteriene, virale și parazitare, biologiei celulare și moleculare, imunologiei, biotehnologiei și geneticii microbiene.

Institutul de seruri si vaccinuri "Dr. I. Cantacuzino" a fost creat din punct de vedere legal în 1921, dar încă din 1901, când a fost numit profesor la Facultatea de Medicină din Bucureşti, profesorul Cantacuzino a creat si condus "Laboratorul de Medicină Experimentală" care, pe lângă activităţile sale didactice si ştiinţifice, avea ca sarcină în anul 1904 de a prepara serul antistreptococic si apoi serul antidizenteric, primele două dintr-o lungă serie de produse biologice pe care la va produce Institutul Cantacuzino, al cărui "Laborator de Medicină Experimentală" a constituit nucleul iniţial.

Într-un raport redactat la începutul anului 1921, Profesorul Cantacuzino se exprima astfel: "Încă de la începutul războiului naţional (primul război mondial) si de-a lungul întregii sale durate (1916-1918), laboratorul nostru a avut ca sarcină de a produce toate vaccinurile si serurile necesare armatei (precizez că este vorba atât de armata română, cât si de cea rusă si, apoi, de misiunea Aliată), cât si populaţiei din Moldova, unde laboratorul nostru a fost evacuat. In aceste împrejurări si în ciuda dificultăţilor tehnice, am reuşit să facem fată necesităţilor colosale ale războiului, fără a fi obligaţi să apelăm la un ajutor venit din străinătate. Când s-a instaurat pacea, noi am continuat să producem aceeaşi cantitate de vaccinuri si seruri, deoarece cererea crescuse prin mărirea teritoriului României si populaţiei sale si prin generalizarea practicii de vaccinare si serotipie. In ziua de azi, nevoile au crescut atât de mult încât mijloacele de care dispunem au devenit total insuficiente. Ne aflăm deci în imposibilitatea materială absolută ca pe viitor să ne putem realiza sarcina … Acestea sunt motivele pentru care ne gândim că este imperativ necesar să găsim o rezolvare a situaţiei în care ne aflăm, în scopul de a putea face fată nevoilor actuale ale României.

În Monitorul Oficial de sâmbătă, 16 iulie, 1921, s-a publicat Legea privitoare la fondarea Institutului de seruri si vaccinuri "Dr. I. Cantacuzino", votată de către Parlament, sancţionată si promulgată de către regele Ferdinand, la 13 iulie 1922, în Decretul Nr. 3068.

Primul articol al acestei legi prevede: La 1 aprilie 1921, la Bucureşti, în apropierea Ministerului de Interne, Direcţia generală a Serviciului sanitar, s-a fondat la Bucureşti un institut cu numele de "Institutul de seruri si vaccinuri  Dr. I. Cantacuzino", care are ca scop prepararea de seruri si vaccinuri pentru combaterea bolilor contagioase, necesare tării. Articolul următor stipulează că în acest scop, "Institutul se va ocupa cu munca de laborator si cercetare necesare perfecţionării metodelor tehnice".



  • 1932: S-a născut Andrei A. Tarkovski, regizor, actor şi scriitor rus (4 apr. 1932 - 28 dec. 1986).



Este considerat unul dintre cei mai influenți cineaști ai erei sovietice și ai întregii istorii a cinematografiei. Este înmormântat la cimitirul ortodox din Sainte-Geneviève-des-Bois.

A jucat un rol prim rang în dezvoltarea cinematografiei moderne, prin viziunea sa poetică și studiul asupra timpului în film (dezvoltat teoretic în cartea sa, Sculpting in Time). Născându-se și profesând într-un regim opresiv, Tarkovski s-a confruntat cu numeroase piedici de-a lungul carierei sale (care, de altfel, se limitează la 7 filme și câteva scurt-metraje - în 27 de ani). Cu toate că Tarkovski nu-și recunoaște intenția, câteva din filmele sale - Andrei Rubliov, Oglinda (film), Călăuza - conțin idei privite cu ostilitate de Uniunea Sovietică.

Din păcate, cineastul rus este forțat să plece în Vest, unde filmează ultimele două filme sugestive prin titlu: Sacrificiul și Nostalgia. Anunță în 1984, în cadrul unei conferințe de presă de la Milano, că a hotărât, împreună cu soția sa, să nu se mai întoarcă în patrie. La conferință participă și alți exilați ruși care au renunțat la cetățenie din motive politice. Conferința este larg mediatizată de presa europeană și americană, care prezintă lumii „cazul lui Tarkovski”. De atunci, cineastul locuiește împreună cu soția în Italia, Germania și Franța.



Din păcate, în timpul montajului la ultimul său film află rezultatul analizelor: cancer pulmonar, dar regizorul continuă să participe la realizarea sincronizărilor finale împotriva bolii. Starea i se agravează din ce în ce mai mult și, în 1986, moare, fără a se mai întoarce în patrie. Moartea lui survine o dată cu începutul crizei sistemului comunist din U.R.S.S., când partidele comuniste din Occident își pierduseră însemnătatea, mișcarea de eliberare națională din lumea a treia, legată de Moscova, este depășită și „Solidaritatea” din Polonia face o breșă în sistemul socialismului. Moscova rămâne în urmă cu tehnologia și randamentul muncii.

Opinia publică din anul 1985 a fost exprimată cel mai bine prin titlul unui film turnat la sfârșitul anilor ’80 de un alt regizor rus Stanislav Govoruhin: Așa nu se trăiește.

Prin venirea la putere a lui Gorbaciov se deschide perioada de regândire a comunismului, încearcă să i se găsească o altă față, sub numele de Perestroika și Glasnost.

Cum demonstrează Tarkovski și ceilalți intelectuali din acea vreme, până la urmă, omului nu i se poate interzice condiția de a fi și privarea de o conștiință liberă și neîngrădită de forțe inferioare celei divine. Simplitatea cu care se manifestă forța fizică și psihică nu poate învinge credința și speranța milioanelor de suflete trezite de metafora numită dragoste.

Considerat drept "unul dintre cei mai influenţi cineaşti ai erei sovietice şi ai întregii istorii a cinematografiei" sau "modelul cineastului creştin". A murit la numai 54 de ani în exil, lasându-ne opt filme: "Compresorul şivioara" (1961), "Copilaria lui Ivan" (1962),"Andrei Rubliov" (1966),"Solaris" (1972),"Oglinda" (1974),"Călăuza" (1979), "Nostalgia" (1983)şi testamentul său de cineast -"Sacrificiul" (1986).



  • 1939: Glen Miller înregistreaza   populara melodie  ”Moonlight Serenade”, care devine un standard pentru întreaga epoca big band.


Alton Glenn Miller (n. 1 martie 1904 – d. 15 decembrie 1944) a fost un muzician american de muzică jazz. Printre cele mai cunoscute compoziții ale sale se numără „In the Mood”, „Moonlight Serenade”, „Pennsylvania 6-5000”, „Chattanooga Choo Choo”, „A String of Pearls”, „At Last”, „(I've Got a Gal In) Kalamazoo”, „American Patrol”, „Tuxedo Junction”, „Elmer's Tune” și „Little Brown Jug”





                        4 Aprilie 1944 – Nu trebuie uitat!

  • 1944:  Bucureştiul  a fost ţinta unui masiv bombardament al aviaţiei americane. 



4 aprilie ar trebui să fie o zi de doliu naţional pentru România. O zi când toţi românii ar trebui să ţină un minut de reculegere în memoria celor 2.942 morţi şi 2.126 de răniţi, victime ale bombardamentului Bucureştiului de acum 71 de ani de către aviaţia americană. Nu există niciun monument comemorativ al acestei tragedii, care supravieţuieşte doar în memoria istoricilor şi a celor vârstnici. Singura denumire care aminteşte acest eveniment este cea a Cimitirului 4 aprilie din Bucureşti. Impropriu spus “cimitir”… pentru că nu există cruci cu numele celor decedaţi, garduri, alei… mai degrabă un teren viran. Anexă a Cimitirului Calvin. În care “curajoşii” au început deja să-şi îngroape morţii noi peste cei vechi, din 1944…

”În acea zi de marți, Bucureștiul era scăldat de razele calde ale soarelui primăvăratic, dar la hotare bubuiau tunurile: rușii călcau deja pământul românesc, dinspre nord-est. Cu tancurile și cu puhoi de pedestrime, se apropiau de Hârlău ți de Cotnari.

Nimic nu tulbura însă liniștea populatiei civile în Capitală, afară de exercițiul de apărare antiaeriană, anunțat din ajun. Conform programului, înainte de prânz au pornit să vuiască sirenele.

Peste o jumătate de oră, aceleași sirene vesteau încetarea exercițiului, iar peste încă oră au început să sune din nou. Altă alarmă? Altă încetare? Desigur, continuarea exercițiului. Eram obișnuiți, aproape în fiecare săptămână se efectuau asemenea „repetiții”. La radio, se transmitea muzică, lumea își vedea de treabă.

Deodată, din cer a început să răsune un uruit de motoare. Am ieșit în stradă: la înălțime mare pluteau orânduite în pătrat zeci de puncte strălucitoare, care păreau mai curând jucării, decât o amenințare. Apoi s-au auzit vuiete, iar pământul a început să se cutremure, cu case cu tot.

Explozii, bubuituri, schije, apoi liniște. Bombardamentul a durat cam un sfert de oră, după care lumea a început să prindă curaj, fiecare ițindu-se din colțul unde se pitise.

În direcția Gării de Nord, o coloană groasă de fum negru întuneca cerul, apoi altele doua, iar mai la stânga o flacara apocaliptica falfaia sinistru



Peste câteva minute, uruitul de motoare s-a auzit din nou. De rândul acesta, era clar ca nu-i gluma si multimea s-a repezit spre adaposturile in care fusese instruita la „exercitii”. Alte explozii, alte bubuituri, schije si alta liniste.”



Timp de o ora incheiata, peste 300 de avioane lansasera „covorul de bombe”, care a facut orasul nefunctionabil: alimentarea cu energie a incetat, alimentarea cu apa la fel, liniile telefonice au amutit, iar trotuarele si caldaramurile rascolite de munitie si acoperite cu moloz au devenit aproape impracticabile.



Au fost vizate zone civile, cu deosebire partea centrală a oraşului, cartierul Griviţa și zona Gării de Nord, ținta principală fiind această gară, deoarece prin bombardarea ei se încerca împiedicarea transporturilor militare spre frontul din Moldova, unde armata sovietică forţa înaintarea spre vest. Pe la ora prânzului, un număr circa de 220 bombardiere B-17, numite și Fortăreţe zburătoare şi peste 100 bombardiere B-24 Liberador, au intrat în spaţiul aerian al României, venind de la Baza Aeriana de la Foggia din Italia și în scurt timp au fost deasupra capitalei României. În acel moment, în Gara de Nord se aflau câteva sute de moldoveni refugiați din zona Moldovei ,care urmau să fie repartizaţi în diferite locaţii din Bucureşti şi din provincie. Erau mai ales femei, copii şi bătrâni, într-o stare de totală deprimare şi derută după ce își părăsiseră casele şi agoniseala de o viață, aşteptând flămânzi şi obosiţi ca autoritățile să găsească locuri unde să fie repartizați. Când s-a dat alarma, aproape toţi au rămas în vagoane, deoarece nu aveau unde se adăposti, iar dezastrul a fost total deoarece sub ploaia de bombe au murit majoritatea acestor refugiați. De asemenea mii de case au fost distruse în bombardament,cartiere precum Grant, Griviţa, Giuleşti, Triaj, Chitila, au devenit de nerecunoscut, suferind pagube enorme. Au căzut bombe şi în Calea Victoriei asupra Hotelului “Splendid”, a “Parc-Hotelului”, dar şi a Teatrului Național, a Ateneului Român, asupra Universității și a multor alte clădiri cu valoare de patrimoniu. Numărul victimelor bombardamentului din 4 aprilie 1944 a fost deosebit de mare, iar bilanţul oficial consemnează un număr de 2942 de morți, peste 4000 de răniţi și peste 55.000 de oameni care au rămas fără adăpost.


Iată o mărturie din acele vremuri făcută de Mihail Sebastian în jurnalul său a doua zi după masacru: "Ieri după-amiază am fost în cartierul Griviţa. De la Gară la bulevardul Basarab nicio casă - nici una - n-a scăpat neatinsă. Priveliştea e sfâşietoare. Se mai dezgroapă încă morţi, se mai aud încă vaiete de sub dărâmături. La un colţ de stradă trei femei boceau cu ţipete ascuţite, rupându-şi părul, sfâşiindu-şi hainele, un cadavru carbonizat, scos tocmai atunci de sub moloz. Plouase puţin dimineaţa şi peste toată mahalaua plutea un miros de noroi, de funingine, de lemn ars. Viziune, atroce, de coşmar. N-am mai fost în stare să trec dincolo de Basarab – şi m-am întors acasă, cu un sentiment de silă, oroare şi neputinţă".



Calea Victoriei si hotelul Athene Palace dupa ce au fost incendiate ca urmare a bombardamentelor in 1944 (Sursa Imagini şi tăieturi din articolele presei vremii cu Bucureştiul bombardat:

“Gh.Zane a constatat foarte rapid proporţiile dezastrului: „se vedea arzând Athénée Palace, fum se ridica din alte părţi ale oraşului. Am ieşit cu Lena din hotel şi cu un sentiment de oroare ne-am îndreptat spre Athénée Palace care tot ardea, flăcări ieşeau de prin fiecare fereastră; ceva mai sus, pe Calea Victoriei, am văzut fumegând hotelul Splendid, aproape complet dărâmat, pe trotuare numai sticlă sfărâmată de la vitrinele magazinelor distruse de suflul bombelor. În spatele Ateneului devastat, mai fumega locul expoziţiei Comitetului de Patronaj. În sus pe Calea Victoriei, pe stânga şi pe dreapta, din loc în loc, clădiri dărâmate. Până în str. Frumoasă, mai toate geamurile făcute fărâme; călcam cu prudenţă şi ocoleam grămezile. Din str. Sf. Voievozi înspre Gara de Nord, bombardamentul făcuse îngrozitoare ravagii. Am văzut un tramvai surprins în mers; conducătorul mort stătea căzut cu pieptul lipit pe comenzi. N-am mers mai departe.”

[…]

Maruca şi George Enescu au ieşit pe terasa palatului Cantacuzino, de unde au privit teribilul spectacol: „La cincizeci de metri distanţă, ardeau oamenii pe acoperiş, unde se refugiaseră văzând că imobilul – hotelul Splendid, cu douăzeci de etaje – ia foc, fără putinţă de scăpare; maşini în flăcări, cu şoferul mort la volan, cu ocupanţii maşinii calcinaţi în adâncul ei, trecând în zigzag cu o viteză nebună, prin faţa porţii noastre, zdrobindu-se la prima cotitură a străzii; trecătorii fugeau fără ţintă, unde să se ducă? Făcuţi fărâme sub ochii noştri, de explozii ce îşi accelerau ritmul din minut în minut, zgâlţânau din temelii casa pe care nu ne hotăram să o părăsim, cu toate rugăminţile disperate ale personalului nostru devotat, preferând să murim pe terasa noastră, sub cerul liber, decât să ne îngroape de vii dărâmăturile vreunui adăpost nesigur. Dar mai ai noţiunea morţii în astfel de momente? Gândul la aceste adăposturi mă îngrozea mai tare decât exploziile şi prăpădul făcut de bombe, chiar dacă la picioarele noastre, la etajul al cincilea, suflul arunca bucăţi smulse din pavaj, mari cât nişte pietre funerare de mormânt de copil, şi doi pereţi ai sălii de baie s-au prăbuşit cu un zgomot infernal, într-un nor de mortar şi de praf, la câţiva paşi de noi.”

[…]

Dezastrul din Gara de Nord şi din cartierul Griviţa a impresionat cel mai mult. Avioanele americane au vizat, cu precădere, Gara de Nord, instituţie civilă, în care se aflau sute de oameni, mai ales refugiaţi din Moldova. Profesorul Hudiţă s-a deplasat chiar în după amiaza acelei zile să vadă situaţia la faţa locului: „Vizităm cartierul Gării de Nord şi Calea Griviţei. Case dărâmate, copaci scoşi din rădăcină, străzi pline de moloz, pe unde nici nu putem trece cu maşina. Cordoane de soldaţi şi sergenţi de stradă caută să dirijeze circulaţia. Ambulanţe şi medici aleargă transportând răniţi.



Grupuri de soldaţi şi cetăţeni caută să scoată de sub dărâmături cadavrele celor morţi şi pe cei care mai pot fi în viaţă. Mergem pe Calea Griviţei până la camera pe care o aveau închiriată Mircea şi Lizeta. Găsim în locul casei, o imensă groapă cu apă. Bomba căzuse chiar pe casă. Am aflat pe urmă că ei erau în oraş, în timpul bombardamentului, căci altfel ar fi fost făcuţi praf, ca toate cele vreo 7 persoane, din celelalte camere, care au fost toate mutilate îngrozitor.” A doua zi Hudiţă era încă sub impresia celor văzute în Gara de Nord: „Vai de bieţii refugiaţi din Moldova, care după ce şi-au părăsit gospodăriile, îşi văd acum pierdute în Gara de Nord puţinele lucruri pe care le mai putuseră salva.”Gh. Zane a fost şi el în zonă: „Gara de Nord, Gara Basarab Mărfuri, Calea Griviţei grav lovite. Gara de pasageri, la acea oră, două după amiaza, era înţesată de călători, toţi sau aproape toţi refugiaţi din Basarabia şi Moldova. Pribegia lor lua aici sfârşit.”Ivor Porter a vizitat şi el zona respectivă: „Gara şi casele ceferiştilor din împrejurimi au fost grav avariate. Trenurile erau înţesate de refugiaţii din Basarabia şi Bucovina, astfel că pierderile de vieţi omeneşti au fost mari.””





Dupa cum nota ziarul Universul, numai in perioada cuprinsa intre 4 aprilie 1944 si 8 mai 1944, bombardamentele au produs urmatoarele stricaciuni, in afara miilor de victime umane:

    13.925 imobile particulare

    47 institutii de cultura

    18 spitale si laboratoare

    14 biserici si cimitire

    21 intreprinderi civile

Oficial, în bombardamentul din 4 aprilie 1944 au murit 2.942 de persoane şi au fost rănite alte 2.126. Morţii au fost îngropaţi într-o margine a Cimitirului Calvin, cu ceremonii amintind de funeralii naţionale. Cimitirul va purta numele “4 aprilie”, dar va fi desfiinţat în anii comunismului.



Numărul mare de victime a creat o creştere inflaţionistă a preţului coşciugelor…

“Morţii au fost îngropaţi într-o margine a Cimitirului Calvin, cu ceremonii amintind de funeralii naţionale, într-o atmosferă de durere şi consternare totală. Bucureştiul făcea cunoştinţă în acea zi cu vitregiile războiului. Pînă atunci, frontul fusese departe, şi locuitorii lui se legănau în iluzia că va fi ocolit de nenorociri. Vor urma şi alte bombardamente, dar acesta a fost cel mai distrugător. Aşa a şi rămas în amintirea Bucureştiului pînă azi, chiar dacă nimic nu aminteşte în Bucureşti de acea zi tragică. Nici cimitirul unde au fost îngropate victimele nu mai păstrează crucile. Ele au dispărut sub bălării.”

Conform datelor oficiale, americanii au pierdut 10 avioane. Dacă de morţii noştri nu îşi mai aminteşte nimeni, în Bucureşti există însă doua monumente ridicate în memoria aviatorilor americani ucişi în misiunile de bombardament asupra oraşului: unul a fost realizat în 2002 în Cişmigiu, iar celălalt se află în Parcul Kiseleff şi a fost inaugurat în 2007. "Vă închipuiţi, păstrând proporţiile, cum ar arăta la Londra un monument dedicat aviatorilor germani, la Hiroshima unul dedicat celor americani şi la Dresda britanicilor?", se întreba în urmă cu 2 ani Manuel Stănescu, în articolul: Bombardamentul de la 4 aprilie 1944 sau cum au devenit selectivi „bocitorii de serviciu”.



”Aproape 3000 de morţi într-o singură zi, toţi, civili nevinovaţi. Mă întreb, pentru cei care nu pierd ocazia să-şi smulgă hainele de pe ei, de ce nu vă amintiţi niciodată de această tragedie? Care sunt criteriile pentru care 3000 de civili morţi în căteva minute nu reprezintă decât o „pagubă colaterală”? De ce susţineţi că nu trebuie să uităm împrejurările acestor morţi tragice, dar pe aceştia nu-i amintim niciodată? Din păcate, lucrurile nu se opresc aici. Într-un gest care demonstrează că avem comportamentul de slugă în codul genetic, autorităţile au avut teribila inspiraţie să ridice un monument dedicat....aviatorilor americani, şi care tronează bine-mersi în Cişmigiu. Vă închipuiţi, păstrând proporţiile, cum ar arăta la Londra un monument dedicat aviatorilor germani, la Hiroshima unul dedicat celor americani şi la Dresda britanicilor? Cum e posibil aşa ceva? Dacă vrem să ne dovedim loialitatea faţă de un aliat, aşa cum sunt Statele Unite acum, nu de asemenea gesturi dezgustătoare avem nevoie! În bunul stil românesc, al formelor fără fond, putem crede că un gest slugarnic ţine loc de principii în care să credem cu adevărat? Acel monument trebuie să dispară. Nu ne putem bate joc de memoria a aproape 3000 de oameni. Şi pentru că „bocitorii de serviciu” cu siguranţă vor avea azi amnezie, cu puterile mele modeste mă înclin şi păstrez un moment de reculegere în amintirea lor.” - Istoricul militar Manuel Stănescu.

4 aprilie 1944 a fost doar începutul, capitala fiind bombardată masiv în zilele următoare. Un bilanţ statistic arată că de-a lungul celor 17 de bombardamente aeriene, începând cu cel din 4 aprilie 1944, executate de americani şi englezi cu aproximativ 3.640 de avioane de bombardament de diferite tipuri, însoţite de circa 1.830 de avioane de vânătoare pe timp de zi, au fost ucişi 5.524 de locuitori, răniţi 3.373, iar 47.974 au rămas fără adăpost devenind sinistraţi. Au fost distruse 3.456 de case de locuit, au fost distruse parţial 3.473, 401 au fost avariate şi au fost 2.305 de incendieri. Pentru apărarea Capitalei, s-au ridicat şi au angajat lupte antiaeriene, de multe ori în inferioritate numerică, 601 avioane de vânătoare româneşti şi 709 germane.


Maruca Cantacuzino-Enescu nota după câtiva ani in jurnal, citez:
“…în tot cursul acestei perioade sumbre, ascultam la radio cu consternare si revoltă, Vocea Americii, îndemnându-i, de patru ori pe zi, pe români, ca un ordin, să deschidă bratele Armatelor Rosii «eliberatoare» care înaintau, amenintându-ne că altfel, ne vom cufunda, noi si bunurile noastre, într-o mare de sânge. Mai aud si acum vocea lugubră si tonul răstit al speaker-ului ce ne transmitea acest mesaj de dincolo de Ocean. Acelasi speaker, fără îndoială, care, astăzi la Radio International, dojeneste tările ocupate că «se lasă conduse» de «tiranii de la Moscova», asa cum îl numeste Occidentul pe fostul său aliat din est. Ce logică!… Ce legi arbitrare ale celui mai tare, aplicate de cei mari asupra celor mici, asupra victimelor, până la urmă, născute din necesitătile cauzei lor…”


Concluziile desprinse de contemporani sunt unanime și ele spun că  bombardamentele americane nu aveau nici o justificare logică, deoarece a fost măcelărită populaţia civilă, lipsită de apărare, Bucureștiul neavând la acea dată zone economice strategice sau cu așa de mare importanță, care să influențeze soarta războiului. Și chiar dacă rețeaua feroviară şi nodurile de comunicație sunt obiective militare și sunt atacate în timp de război, bombardarea Bucureștiului din ziua de 4 aprilie 1944 rămâne un atac fără rațiune asupra populației civile. Acea zi de  Paşti din 4 aprilie 1944 fost un moment tragic pentru capitala României, un moment care nu trebuie uitat însă, niciodată.

Un articol mai amplu puteți citi accesând link-ul de mai jos:
 




  • 1949:  Douăsprezece naţiuni, Statele Unite, Marea Britanie, Franţa, Belgia, Olanda, Danemarca, Italia, Luxemburg, Norvegia, Islanda, Canada şi Portugalia, au semnat Tratatul Nord Atlantic, punând bazele NATO.



Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (abreviat NATO în engleză și OTAN în franceză și spaniolă) este o alianță politico-militară stabilită în 1949, prin Tratatul Atlanticului de Nord semnat la Washington la 4 aprilie 1949. Actualmente cuprinde 28 de state din Europa și America de Nord.



Alianța s-a format din state independente, interesate în menținerea păcii și apărarea propriei independențe prin solidaritate politică și printr-o forță militară defensivă corespunzătoare, capabilă să descurajeze și, dacă ar fi necesar, să raspundă tuturor formelor probabile de agresiune îndreptată împotriva ei sau a statelor membre. Inițial, aceste state au fost: Belgia, Canada, Danemarca, Franța, Islanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Norvegia, Portugalia, Olanda și SUA. La 18 februarie 1952, au aderat la tratat Grecia și Turcia, iar la 6 mai 1955, RFG a devenit membră NATO.

La constituirea ei, ideea de bază a alianței, menținută timp de peste 50 de ani, era aceea a realizării unei apărări comune, credibile și eficiente. În acest sens, în articolul 5 al Tratatului se specifică: „Părțile convin ca un atac armat împotriva uneia sau a mai multora dintre ele în Europa sau în America de Nord va fi considerat ca un atac impotriva tuturor și în consecință, dacă se va produce un asemenea atac armat, fiecare dintre ele, exercitând dreptul sau individual sau colectiv la autoapărare, recunoscut de articolul 51 al Cartei Națiunilor Unite, va da asistență Părții sau Părților atacate, prin luarea în consecință, individual și concertat cu celelalte părți, a acelor măsuri ce vor fi considerate necesare, inclusiv folosirea forței armate, pentru a restaura și a menține securitatea zonei Nord-Atlantice.”



  • 1952: S-a născut Gary Moore -chitarist și interpret de muzică blues-rock. 



Robert William Gary Moore (n. 4 aprilie 1952, Belfast, Irlanda - d. 6 februarie 2011), cunoscut mai ales ca Gary Moore, a fost un muzician nord-irlandez, cântăreț și chitarist virtuoz. La vârsta de 11 ani a ascultat albumul „John Mayall with Eric Clapton” care i-a schimbat viața și l-a influențat foarte mult în ceea ce privește tehnica sa de chitară. A făcut parte din trupa rock irlandeză Thin Lizzy.

La vârsta de 11 ani a ascultat albumul „John Mayall with Eric Clapton” care i-a schimbat viața și l-a influențat foarte mult în ceea ce privește tehnica sa de chitară. A făcut parte din trupa rock irlandeză Thin Lizzy.



Rareori s-a întâmplat ca un muzician să se aventureze într-o atât de abruptă schimbare de stil (şi mai ales să şi reziste el însuşi acestei schimbări), aşa cum a făcut-o Gary Moore: cel de-al treilea album al său, înregistrat în timpul unui turneu în toamna anului trecut, se numeşte Blues Alive. Iată ce ar avea de spus artistul despre acesta…



A decedat la 6 februarie 2011 în somn în timpul unei vacanțe în Spania.







  • 1996: Jaguar introduce noul Jaguar XK8 Cabrio la Salonul de la New York, la o lună distanţă de lansarea modelului Jaguar XK8 Coupe prezentat pe data de 5 Martie la Geneva. 


Aceste modele preluau ştafeta de la Jaguar XJS, dar în special versiunea cabrio avea o responsabilitate mare, XJS Cabrio fiind un succes şi comercializându-se de două ori mai bine decât coupe-ul în perioada 1991-1996.

Noul XK8 a fost practic primul model complet nou de la achiziţia mărcii de către Ford şi primul Jaguar din istorie care folosea motoare cu 8 cilindri, prin introducerea motorului AJ-V8. Cu apariţia acestei generaţii, puriştii Jaguar au contestat designul spunând că liniile tipice ale mărcii au fost alterate, dar Ford a replicat susţinând că la acest model au lucrat doar designerii Jaguar, fără alte presiuni din afară. Acest model a fost însă înrudit cu Aston Martin DB7, o altă marcă deţinută de Ford.



  • 2003: A fost inaugurat Muzeul Naţional al Hărţilor şi Cărţii Vechi, la Bucureşti. Apărut la iniţiativa primului ministru, Adrian Năstase, acest muzeu reuneşte documente rare, hărţi de o mare valoare istorică.



Muzeul Național al Hărților și Cărții Vechi, unic în peisajul cultural al României și al patrulea muzeu de acest gen din Europa, se află într-un conac elegant pe trei nivele, de pe strada Londra numărul 39, în zona Dorobanți din București.

A luat ființă în 2003, prin donația familiei Daniela și Adrian Năstase care au oferit toate exponatele de valoare ce alcătuiesc muzeul, cărora li s-au adăugat după anul 2007 și colecții de carte veche. Din lipsă de spațiu, cărțile nu au mai fost expuse.

Muzeul a fost inaugurat la 4 aprilie 2003 în prezența președintelui României Ion Iliescu și a primului ministru Adrian Năstase, și a fost vizitat de personalități precum premierul Regatului Danemarcei, Anders Fogh Rasmussen, sau președintele Republicii Elene, Constantinos Stephanopolos.



Colecția muzeului cuprinde peste 900 de hărți vechi și gravuri, piese rare și prețioase. Astfel, pot fi văzute aici hărți vechi de 450 de ani, ce ascund secrete incomensurabile, cărți vechi de câteva secole, dar și vitralii și picturi murale ale celor mai valoroși cartografi ai noștri.




În colecția permanentă, pe unul din pereții muzeului, există și o hartă medievală, de la 1620, care arată locul în care a fost îngropată comoara lui Decebal...—încă nedescoperită—, iar în prima încăpere a muzeului este expus un glob pământesc primit în dar de președintele țării, Ion Iliescu de la președintele Franței, Francois Miterrand.

Spațiile de expunere amenajate în clădire sunt dispuse pe două nivele ce comunică între ele printr-o scară interioară, pe al cărei palier o serie de exponate introduc vizitatorul în tematica sălilor în care va păși.




Exponatele din cele 16 săli sunt prezentate tematic într-o suită ce îmbină rigoarea științifică și principiile artistice. Astfel, vizitatorii pot urmări evoluția realizărilor cartografice pe întregul mapamond și mai ales pe teritoriul țării noastre, de-a lungul vremurilor.

Practic, în cele 16 încăperi ale muzeului vizitatorul trece prin toată istoria României, reprezentată grafic. Hărțile vechi înrămate, gravurile și litografiile sunt așezate în ordine istoric-cronologică, îmbinând științificul cu esteticul. De asemenea hărțile sunt structurate pe zonele geografice pe care le reprezintă (hărți cu Imperiul Otoman, cu Marea Mediterană, cu părți din Europa și cu zone din Romania). Cea mai veche datează din 1522 și este hartă a Daciei realizată de Lorenz Friez. Este o gravură pe lemn, reprezentare a Europei Centrale cu Ungaria, Prusia, Rusia, Valahia și Polonia. În aceasta hartă, punctele cardinale sunt inversate, iar munții sunt reprezentați cu vârful în jos.

Piese valoroase ale colecției sunt și hărțile marilor cartografi și geografi din secolul XVI, Piri Rheis, Gerard Mercator, Abraham Ortelius sau Sebastian Munster.



Cele mai recente datează din anii '30, reprezentând România Mare. Pot fi văzute aici, de la mini-hărți de buzunar până la hărți de război imense.

Deși nu fac parte din colecția propriu-zisă, bufetul din lemn, sculpturile migăloase, machete de corăbii, alături de globul pământesc uriaș de la parterul muzeului reușesc să recreeze atmosfera de odinioară, din secolul al XVIII-lea sau al XIX-lea.

Deosebite sunt frescele ce împodobesc tavanele sălilor și vitraliile înfățișând hărți astrale sau vechi portulane, create de artiști plastici renumiți, ce prelungesc și în acest plan mesajul exponatelor aflate pe simeze.



Muzeul este unul dintre cele mai frumoase din Capitală, atât datorită clădirii impozante, cu aer medieval, în care se află, cât și frumuseții și valorii exponatelor, de o calitate desăvârșită. Clădirea a aparținut unui armean bogat care a cedat-o statului argentinian astfel că ani la rând a funcționat drept Consulat General al Argentinei, în cele din urmă, clădirea ajungând în patrimoniul de stat.


Să aveți o zi frumoasă!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Dacă aveți sugestii referitoare la calendarul zilnic, nu ezitați să lăsați un comentariu prin care să vă exprimați părerile legate de tipul evenimentelor despre care ați dori să citiți pe blog.Mulțumesc!

Ziua adevărului – 7 iulie

Imaginează-ți o lume în care nimeni nu minte, spune ceva înșelător sau face ceva necinstit. Ziua spunerii adevărului își propune să obțin...