6 Aprilie

Este a 96-a zi a anului. 
Au mai rămas 269 de zile până la sfârșitul anului.
Soarele răsare la 06 h 48 m și apune la 19 h 49 m.

Citatul zilei

„Pictura are menirea de a face vizibile luminile lăuntrice care nu se știe de unde vin și a căror semnificație are ceva dumnezeiesc (...) și care deschid orizonturi magice, sublime".( Gustave Moreau)

Ziua Internaţională a Sportului pentru Dezvoltare şi Pace

Celebrată în fiecare an la 6 aprilie, Ziua internaţională a sportului pentru dezvoltare şi pace subliniază puterea sportului, în general, de a aduce schimbări la nivel social, de a ajuta la dezvoltarea comunităţilor şi de a încuraja pacea şi înţelegerea atât la nivel naţional cât şi mondial. Ziua este, totodată, o platformă de luptă împotriva stigmatizării şi discriminării sociale, contribuind la egalitatea de gen, precum şi la adoptarea unui comportament sănătos.
Ziua Internațională a Sportului pentru Dezvoltare și Pace a fost oficial proclamată de ONU la 23 august 2013 în urma inițiativei lansate de Comitetul Internațional Olimpic, în calitate de observator permanent pe lîngă ONU. În această zi se promovează sportul și activitatea fizică în calitate de limbaj universal și catalizator al schimbării sociale pentru dezvoltare.

Această Zi Internațională, proclamată ca eveniment anual,  își dorește să promoveze sportul și activitatea fizică, ca un limbaj universal și un instrument inovativ pentru educație, sănătate, integrare socială, dezvoltarea tinerilor, consolidarea păcii și dezvoltarea durabilă. De asemenea, servește ca o platformă pentru a sensibiliza necesitatea investițiilor în sport.

Ziua Internațională a Sportului pentru Dezvoltare și Pace este o platformă de luptă împotriva stigmatizării și discriminării sociale, contribuie la paritatea între bărbați și femei, la adoptarea unui comportament sănătos și la edificarea păcii.

Ziua Internațională a Sportului pentru Dezvoltare și Pace (o completare la Ziua Olimpică sărbătorită pe 23 iunie care celebrează valorile olimpice de prietenie, excelență și respect prin sport) a fost sărbătorită pentru prima dată în istorie pe 6 aprilie 2014.

 La 6 aprilie 2017, Biroul ONU al sportului pentru dezvoltare şi pace (UNOSDP) a lansat campania digitală #WePlayTogether pentru a încuraja organizaţii şi persoane din întreaga lume, care susţin sau efectuează activităţi sportive, să participe la marcarea acestei zile. Campania s-a alăturat apelului Secretarului General al ONU, António Guterres, de a face din 2017 ''un an al păcii''. În plus, prin valorificarea Obiectivului 16 ''Pace, justiţie şi instituţii puternice'', campania va duce, totodată, la creşterea gradului de conştientizare cu privire la contribuţia sportului la Obiectivul 10 ''Reducerea inegalităţilor'' şi la Obiectivul 11 ''Oraşe şi comunităţi durabile'' ale Obiectivelor de Dezvoltare Durabilă ale Agendei 2030, în promovarea iniţiativelor care includ refugiaţi şi persoane cu handicap.

Statele membre ONU au adoptat în unanimitate, între 2003-2007 şi bianual începând din 2008, o serie de rezoluţii intitulate ''Sportul ca mijloc de promovare a educaţiei, sănătăţii, dezvoltării şi păcii'', recunoscând potenţialul sportului de a contribui la realizarea Obiectivelor de Dezvoltare ale Mileniului (ODM) şi la bunăstarea societăţilor.

La 25 septembrie 2015, în cadrul summitului ONU privind Dezvoltarea Durabilă, 193 de guverne au adoptat Agenda 2030 şi Obiectivele Dezvoltării Durabile, sportul fiind considerat, în continuare, un instrument rentabil şi flexibil în promovarea obiectivelor de pace şi dezvoltare, rolul său în ceea ce priveşte progresul social fiind unanim recunoscut.

O serie de activităţi sportive au fost organizate şi la noi în ţară începând din 2014.

Site-ul www.unesco.ro notează că sportul a jucat un important rol istoric în toate societăţile, îmbrăcând fie forma unei competiţii sportive, a unei activităţi fizice sau a unui joc. Pentru sistemul ONU, inclusiv pentru UNESCO, sportul şi jocul sunt drepturi ale omului care trebuie respectate şi aplicate la nivel mondial. De asemenea, sportul este o activitate fizică din ce în ce mai recunoscută şi este folosită ca un instrument cu costuri reduse şi cu un impact ridicat în eforturile de dezvoltare umanitară şi de consolidare a păcii, nu numai de sistemul ONU, ci şi de organizaţiile neguvernamentale, guverne, federaţiile sportive, forţele armate şi mass-media.

Evenimente de-a lungul timpului…

• 1320:  Scoția își reafirmă independența prin semnarea Declarației de la Arbroath, o scrisoare în limba latină  prezentata Papei Ioan al  XXII- lea.

În document era subliniat dreptul Scoției în calitate de stat independent și  suveran, de a recurge la acțiuni militare, atunci când ar fi fost  atacată.

Se crede că Declarația a  fost scrisă în Abația Arbroath de Bernard de Kilwinning, atunci cancelar al Scoției și egumenul de Arbroath, fiind semnată  de cincizeci și unu magnați și nobili scoțieni.

• 1483: S-a născut Rafael, pictor italian (d. 1520)

Frumuseţe, armonie şi perfecţiunea unui mare maestru. Rafael Sanzio a fost cel mai tânăr dintre giganţii Renaşterii la apogeul ei. A fost pictorul Madonelor, rivalul lui Michelangelo, curtat de Papi şi cardinali. A fost un bărbat frumos, cu o fire plăcută şi echilibrată, inteligent şi extrem de talentat, educat.

Rafael Sanzio, pe numele său real Santi sau de'Santi, a crescut în atmosfera culturală vie din Urbino, oraşul său natal, alăturându-se pictorului Pietro Perugino, însuşindu-şi maniera elegantă de a picta a acestuia. La Curtea lui Federico de Montefeltro, Rafael a luat cunoştinţă de operele unor artişti ca Paolo Uccello, Luca Signorelli, Mellozzo da Forli. În căutarea de noi surse de inspiraţie, a călătorit la Florenţa, unde lucrau atât Leonardo, cât şi Michelangelo. Este recomandat din partea Ducesei de Montefeltro stegarului Soderini. Acolo a preluat cu entuziasm noile lor idei, sfumato-ul lui Leonardo şi limbajul puternic al lui Michelangelo. În orice caz, încetul cu încetul, Rafael a început să modifice stilul învăţat, asimilând treptat noile lor tehnici. A trăit numai 37 de ani şi a realizat adevărate capodopere. În cei 22 de ani de activitate, a pictat peste 25 de Madone. Odată cu tablourile sale închinate Fecioarei Maria, tânărul Rafael se impune ca un artist de seamă, fiind sprijinit de Federico III de Montefeltro, ducele-mecena care l-a sponsorizat şi pe Piero della Francesca.

În 1503, Papa Iuliu al III-lea îl cheamă la Roma, unde se face rapid cunoscut, deschizând şantierul de la San Pietro, frescele din Capela Sixtină, transformând-o într-un adevărat Eldorado pentru arhitecţi, pictori şi sculptori.

 Creează picturi pentru Vatican şi conduce un mare atelier cu mulţi ucenici. Aici realizează un ciclu de fresce pe zidurile Bibliotecii şi ale apartamentelor pontificale. 

Cu aceeaşi artă face schiţele capelei mortuare din „Santa Maria del Popolo", a bancherului din Roma, Agostino Chigi, şi fresca de la „Vila Farnesina".

 După moartea lui Bramante, din 1508, preia conducerea lucrărilor de construcţie la Bazilica „Sfântul Petru", ca arhitect. Papa Leon X, un om energic, i-a finanţat câteva din proiectele sale.

În oraşul Urbino, Rafael a furat arta culorilor de la tatăl său, Giovanni Santi, artist la Curtea lui Montefeltro, care l-a învăţat să mânuiască penelul. Tot de la el şi-a însuşit primele noţiuni de tehnică picturală. Tânărul a rămas însă orfan la vârsta de 11 ani şi a fost silit să meargă pe propriile picioare, cu propriile peneluri. La vârsta de 15 ani pictează prima Madonă. A doua „patrie" a lui Rafael a fost Perugia, unde se dovedeşte preocupat de lumină, lucrând la frescele din Sala de Audienţă din Catedrală. Călătoreşte apoi la Siena şi din nou la Florenţa, unde îşi perfecţionează creaţia alături de campionii artei renascentiste. În Umbria a pictat numai două Madone, dar la Florenţa a creat 12. Colaborează cu Pinturicchio, pentru frescele „Bibliotecii Piccolomini", faimoasă rămânând pictura sa „Sfântul Mihail şi dragonul". 

 

Ducele de Ferrara, Alfonso d'Este, nobilul emilian, l-a rugat să-i termine un tablou pentru care îi plătise un acont. Lucrarea trebuia să se numească „Triumful lui Bachus" şi nu a fost niciodată terminată. În schimb, realizează o capodoperă la „Palazzo Te" din Mantova.

Misterioasele Madone

Frumuseţea idealizată a femeilor lui Perugino, cu expresiile lor de o calmă contemplativitate, dăinuie pe chipurile Madonelor lui Rafael. Celebre au rămas „Madona cu Garoafe" 

(1506-1507), aflată în prezent la National Gallery din Londra, „Madona cu diademă albastră" (1511), aflată la Luvru. Splendida pictură „Madonna della Sedia", un tondo în ulei pe lemn, cu un diametru de 71 de centimetri, ce se află în galeria palatină din Palatul Pitti, de la Florenţa, este lucrarea cel mai des reprodusă. 

Fiecare element al picturii este parte integrantă a unui tot unitar şi armonios. Rafael a atribuit în mod evident culori distincte fiecărei figuri, dar le-a întreţesut într-o atmosferă omogenă prin finul model al umbrelor. Jocul dintre apropiere şi depărtare este fascinant, privirea Mariei se adresează direct sensibilităţii privitorului, dar totodată braţul său trage personajele către ea, impunând distanţă. O altă pictură reprezentativă pentru Rafael este „Madonna del Prato" (1506), cu dimensiunea de 113x88 de centimetri, lucrare ce se află la Kunsthistorisches Museum din Viena.

 Grupul piramidal care umple tot spaţiul, în interiorul căruia fiecare personaj se mişcă liber, este în concordanţă cu ideile sale. Maria se uită cu dragoste în jos către fiul ei Iisus şi către Ioan Botezătorul. Cei doi par prinşi într-un joc copilăresc, dar ţin în mâini o cruce, aluzie la Patimile lui Christos. Nuanţele şi umbrele fin estompate indică influenţa lui Leonardo. Rafael a preluat acest tablou într-o serie întreagă de variante. Celebră este „Madona Sixtină" în care Rafael îşi dovedeşte extraordinara măiestrie. „Madona cu carte" este opera cea mai semnificativă a perioadei florentine.

Dar cea mai cunoscută este misterioasa „Fornarina" (1518), marea sa dragoste, lucrare găzduită la Galeria Naţională de Artă din Palazzo Barberini din Roma.

După unii critici de artă, Margherita Luti este fiica unui făinar şi, după moartea artistului, s-a retras în mănăstirea Sant'Apolonia. După alţii, Fornarina era numele dat unei faimoase prostituate. Oricum, a fost marea sa dragoste.

În „Madona cu sticlete", chipul Fecioarei este deosebit de delicat, utilizând un sfumatto estompat. 

Lor li se adaugă numeroase alte portrete, ca „Donna velata", datată 1516, aflată astăzi la Palazzo Pitti.

În „Triumful Galateei", tablou pe care l-a pictat în 1512, se observă evocarea supremă a spiritului antichităţii. În mare măsură, frumuseţea chipului Galateei provine din sugerarea timidităţii şi a inocenţei sale, expresia de evlavie de pe chipul său fiind asemănătoare cu cea a unui înger.

Tabloul „Madona Casei d'Orleans", pictat între 1506-1507, cumpărat de Philippe d'Orléans, a fost copiat de mai multe ori în epocă şi a avut mai mulţi proprietari celebri, italieni şi francezi. A fost în colecţia Ducelui de Savoia până în secolul al XVII-lea, apoi a fiului lui Henric al IV-lea, care era un mare admirator al lui Rafael, se spune că a aparţinut şi Abatelui François de Camps.

A fost conservat la Palatul Regal până la Revoluţia Franceză. Apoi tabloul a trecut prin colecţii succesive: cea a colecţionarului Hibbert de la Londra, Nieuwenhuys din Bruxelles, Delamarre sau de Lahaute din Paris, a Marchizului Aguado...

„Madona Sixtină" este ultima terminată chiar de Rafael şi a fost pictată probabil pentru mormântul Papei Giulio II, Sfântul Sixt fiind patronul familiei Della Rovere. 

Cei doi amoraşi din partea de jos a lucrării simbolizează ceremonia funebră. Din Mănăstirea Sfântul Sixt opera a fost vândută regelui August III al Poloniei. După al Doilea Război Mondial a fost dusă la Moscova, dar a revenit la Muzeul din Dresda. Ca iconografie aparţine categoriei „Sacre Conversazioni", alături de Madonă şi de Iisus, figurând în compoziţie însuşi comanditarul, a cărui tiară papală este plasată în partea stângă a lucrării. De la sosirea sa la Dresda, în 1754, piesa este dintre cele mai apreciate, citate şi studiate de filosofi şi poeţi.

Pictura „Madonna d'Alba" (1511) a fost comandată de Paul Jove pentru Sanctuarul Santa Maria dei Miracoli din Nocera.

 Devenită în secolul al XVII-lea proprietatea marchizului de Caprio, a fost cumpărată, în cel următor, de Casa spaniolă D'Alba. În 1836, tabloul a fost achiziţionat de ţarul Nicolae I al Rusiei şi a devenit una dintre piesele majore ale Ermitajului. În 1931, guvernul sovietic a vândut-o colecţionarului american Andrew W. Mellon pentru suma de 1.166.000 de dolari. Acesta din urmă a donat-o, împreună cu întreaga sa colecţie, Galeriei Naţionale de Artă din Washington.

Datând din 1507, „Madonna Colonna", cum este numită, aparţine ultimei perioade florentine a lui Rafael, ajungând în Muzeul Regal din Berlin în 1827, din colecţia ducesei Maria Colonna Lante della Rovere.

Are o iconografie caracteristică, începând cu cartea din mâna Fecioarei şi terminând cu peisajul de coline şi cerul îndepărtat pe care se profilează personajele. Un alt excepţional „Portret de femeie", pictat către 1520, a provocat mai multe discuţii privind paternitatea sa, unii cercetători susţinând că ar fi o colaborare a lui Rafael cu elevul său cel mai cunoscut, Giulio Romano. Este executat cu o siguranţă şi o virtuozitate uimitoare. Identitatea femeii nu este cunoscută, dar criticul Peter Gould apropie tabloul de un alt portret similar al „Fornarinei", conservat la Galeria Barberini din Roma. Are acelaşi tip de coafură, ca şi nasul şi bărbia oarecum ascuţite.

A fost înmormântat în Pantheon, iar Madonele sale au fost risipite în cele patru vânturi. Una singură, cea pictată pe zidurile casei Santi din Urbino, a rămas la locul său. O alta, „Madonna Bentivoglio di Sassoferrato", s-a pierdut, fiind luată de către Napoleon, şapte se află în Germania, cinci în Italia, trei în Statele Unite, în timp ce Marea Britanie, Spania, Austria, Rusia şi Ungaria şi le împart pe celelalte.

Vila Madama, ce a rămas dintr-un vis

 

Vila Madama, dorită de Giulio de Medici, viitorul Papă Clement al VII-lea, la începutul anilor 1500, este prima dintre sompuoasele reşedinţe suburbane pe care marile familii le-au construit la umbra copacilor, între măslini şi vii, prima după secole în interiorul zidurilor aureliane, dar gândită în maniera reşedinţelor imperiale.

Este şi dovada relevantă, între puţinele realizate de arhitectul Rafael, care a transpus într-o frumuseţe „antic-modernă" idealurile neoplatonice şi regulile tratatului „De architectura" al lui Vitruviu, tradus pentru el de umanistul Fabio Calvo din Ravenna. Vila este numai o parte a grandiosului proiect rafaelian, ale cărui lucrări, începute în 1518, au fost suspendate, doi ani mai târziu, de moartea precoce a artistului şi au fost completate, după câţiva ani, de colaboratorii săi. Complexul a fost devastat apoi de Lanzichenecchi, în 1527, în timpul Jefuirii Romei şi deteriorat de nenumărate abandonuri până la restaurarea din secolul al XIX-lea a lui Pio Piacentini. Şi totuşi, puternicul şi elegantul edificiu constituie o prezenţă extraordinară, cu loggia sa realizată fără îndoială de Rafael, cu decoraţiile sale bogate, cu vastele grădini.

Pictorul-arhitect a fost mai puţin înzestrat decât în „Incendiul din Borgo" sau în „Şcoala din Atena"? Nu poţi înţelege decât vizitând „Farnesina", creată pentru foarte bogatul bancher Agostino Chigi, unde Rafael, în 1514, a lucrat mai ales la fresca „Triumful Galateei", care reflectă modelele sale arhitectonice şi duc cu gândul la formarea formidabilei echipe de tineri care vor lucra pe şantierul Vilei Madama, începând din 1518.

Rafael a respirat la Urbino cultura arhitectonică cea mai înaltă: Luciano Laurana, Francesco di Giorgio, Leon Battista Alberti, marele consilier al ducelui, Piero della Francesca, maestrul perspectivei, aura misterioasei Cetăţi Ideale. O cultură pe care mai vechiul arhitect Bramante, născut în provincia Urbino, a tradus-o la Roma, cu puţin înaintea lui, în opere minunate.

Monumentala scară din travertin în care coloanele se îmbină uimeşte şi astăzi prin armonia arhitecturii şi prin perspectivă. Un alt element artistic din „Vila Madama" (numită aşa şi datorită Margheritei de Austria, „Madama", soţia lui Alessandro de Medici, care, rămasă văduvă, s-a căsătorit a doua oară cu Farnese) este Sala Giulio Romano, cu tavanul decorat splendid cu o triplă ornamentaţie de jur împrejur. „Vila Madama", actualul sediu al Senatului italian, mai este numită şi frumuseţea neterminată, deoarece Rafael a gândit-o ca un complex articulat de edificii, terase, curţi şi grădini care coborau până spre Tevere, inspirată de grandioasele reşedinţe suburbane ale Romei imperiale. Mario Bafile, în 1942, a publicat un volum intitulat „Grădina reşedinţei Madama", pe baza desenelor originale ale lui Rafael, care a devenit un model pentru secolele următoare. Ziduri circulare se prelungesc până către grădinile terasate, legate între ele de scările monumentale şi de un sistem de fântâni şi jocuri de apă.

Au rămas de la Rafael impresionantele fresce, desenele de arhitect, picturile, scrisorile acestui artist apolinic şi pasional în acelaşi timp.

• 1795: A apărut prima carte românească de matematică, „Aritmetica”, tipărită în Moldova şi datorată episcopului de Hotin, Amfilohie.

Printre primele cărţi de matematică scrise în limba română la noi în ţară, este o carte de aritmetică apărută în anul 1795,scrisă de Matei Millo Spătar. Titlul acestei cărţi este “ Aritmetica, arătare pentru pravilele întâe pentru cele de alte feluri, prefacere a celor mari în mai mici şi a  celor  mici  în  mai  mari,  ca  povăţuiri  în  toate  pravilele.”

În prefaţa cărţii se menţionează că este prima carte în limba română din Moldova. În primul paragraf se dă şi o definiţie: “Arithmetica este   o   parti   de   mathematici,  carele  învaţă  a  ceti  numărul  şi cuprinderea sumilor, arată pravili lesnitoare cum trebue a urma la toate trebuinţele ce prin număr vor curge.” Numerele  erau  scrise  folosind  “ţifre  arăpeşti”  şi  se  foloseau denumirile:  “unile”, “zecile”, “sutile”, “un milion”, “zece milion”, “dilion”, “trilion”, “patrulion”, “nulă”. Pentru adunare se folosea cuvântul “cinuire” (“a cinui”), pentru scădere “rămăşeaţă”, pentru înmulţire “a cislui”, “înmulţăre”, “tabliţa lui Pithagora”.

• 1826: S-a născut Gustave Moreau, pictor simbolist francez (d. 1898)

Pictorul francez Gustave Moreau, unul din cei mai importanţi reprezentanţi ai simbolismului în pictură, s-a născut pe 6 aprilie 1826, la Paris.

Gustave Moreau a fost un  pictor francez simbolist al cărui principal accent a fost pus de ilustrari biblice şi mitologice. Ca pictor, Moreau a făcut apel la imaginaţia unor simbolisti cumar fi  scriitorii şi artiştii.

Moreau s-a  născut la Paris . Tatăl său, Louis Jean Marie Moreau, a fost un arhitect, care i-au recunoscut talentul. Mama lui a fost Adele Pauline des Moutiers. Moreau a studiat initial sub indrumarea lui François Édouard-Picot şi a devenit  prieten cu Théodore Chassériau , a carui opera l-a influentat puternic. Moreau a avut o relaţie de 25 de ani cu caracter personal, eventual romantic, cu Adelaide-Alexandrine Dureux, o femeie pe care el a pictat-o de mai multe ori.Una din  picturile lui a fost o Pietà , care acum se află în catedrala de la Angoulême . El a arătat o scena din Cântarea Cântărilor şi Moartea lui Darius în Salonul de 1853. În anul 1853 el a contribuit cu Minotaurul şi Moise pentru Marea Expozitie.

Oedip şi Sfinxul , una din primele sale simbolice tablouri, a fost expus la Salonul din 1864.

Moreau a devenit profesor la Paris la " Ecole des Beaux-Arts în 1891 şi în rândul elevilor săi mai multi au fost  pictori fauvisti, Henri Matisse si Georges Rouault . Jules Flandrin şi Printemps Léon , de asemenea,au studiat cu Moreau.

Moreau a murit la Paris şi a fost îngropat acolo în Cimetière de Montmartre .

În timpul vieţii sale, Moreau a produs mai mult de 8.000 de picturi, acuarele si desene, dintre care multe sunt expuse la Paris, " Muzeul naţional de Gustave Moreau , la 14 Rue de la Rochefoucauld ( IXE arondismentul ). Muzeul este în atelierul de fostul său, şi a început funcţionarea în 1903. André Breton folosit pentru a celebra "bântuie" muzeu şi Moreau considerat ca un precursor al suprarealismului .

Tehnica sa se caracteriza printr-o factură suavă, care reda în mod magistral lumea onirică şi plină de simboluri. Precum alţi artişti, dorea să ajungă, cu ajutorul picturii, la ceea ce este invizibil, la sfera subconştientului, la vise.

 După două încercări nereușite de a obține bursa „Grand Prix de Rome", „Academia" și se pregătește pentru expoziția „Salonului Oficial", unde va prezeanta un tablou de mari dimensiuni, „Pietà", la care lucrase trei ani.

Mult mai târziu, picturile sale „Hercule și hidra din Lerna", „Salomea", „Viziunea (Salomea cu capul lui Ioan Botezătorul)" și „Sfântul Sebastian" au fost apreciate de critică drept tablouri vizionare. Moreau începe să lucreze fără odihnă. Pictează tablouri mari cu teme din mitologia greco-romană. La Expoziția Universală din 1878 de la Paris prezintă aproximativ zece tablouri și este distins cu o medalie. Colecționarii îl asaltează cu oferte.

Gustave Moreau moare la Paris, pe 18 aprilie 1898. Este înmormântat în cimitirul din Montmartre.

• 1869: Era patentat în Statele Unite celuloidul.

Invenția celuloidului este disputată, însă, de două persoane: americanul John Hyatt și englezul Alexander Parkes. Celuloid este denumirea unei clase de produși chimici rezultați din amestecarea nitrocelulozei cu camfor și alți produși chimici. Altfel spus, este un material plastic ce se obține prin dispunerea unui amestec format din nitrat de celuloză, pigmenți și material de umplutură într-o soluție alcoolică de camfor. La încălzire, celuloidul se poate deforma plastic, devine maleabil și poate fi turnat cu ușurință în diferite forme. Celuloidul se intărește atunci când se usucă și se răcește. Este considerat a fi primul produs termoplastic creat de om. Din punct de vedere istoric, substanța cunoscută ca și celuloid, a fost inventată în 1848, apărând pe piață sub numele de colodion. În 1855, era patentat de către Alexander Parkes, în Anglia, sub numele de Parkesina. Sub numele actual, a fost patentat în 1869, de către John Wesley Hyatt, în Statele Unite. Cu celuloidul său, John Hyatt a încercat să obțină un premiu acordat pentru realizarea unui material care să înlocuiască fildeșul necesar realizării bilelor de biliard. Americanul nu a câștigat premiul, dar în 1870 a obținut un brevet pentru invenția sa.

Celuloidul a schimbat definitiv tehnica fotografică și a avut un cuvânt greu de spus în Istoria Cinematografiei.

• 1877: Teatrul cel Mare din Bucureşti a primit oficial denumirea de Teatrul Naţional şi a devenit Societate Dramatică, sub auspiciile statului. Primul director al Teatrului Naţional a fost Ion Ghica (până în anul 1881).

Din iniţiativa lui Ion Ghica, director al teatrului, Parlamentul promulgă Legea teatrelor, inspirată de regulamentul Comediei Franceze, regulament redactat de Napoleon.

În timpul Războiului de Independenţă, teatrul organizează reprezentaţii în folosul soldaţilor răniţi şi pentru întreţinerea spitalelor. În timpul reprezentaţiilor, publicul era ţinut la curent cu evenimentele de pe front.

• 1896: La Atena, se deschid primele Jocuri Olimpice Moderne, la 1.500 de ani după ce ele au fost interzise de împăratul Teodosiu I. 

Prima ediție a Jocurilor Olimpice moderne s-a desfășurat la Atena, Grecia în perioada 6 aprilie – 15 aprilie 1896. Aceste jocuri au fost primele Jocuri Olimpice care s-au desfășurat de când împăratul roman Teodosiu I a interzis Jocurile Olimpice în 393.

Spiridon (" Spyros ") Louis a fost un grec care a câştigat maratonul primelor jocuri olimpice de vară din 1896, devenind astfel un erou naţional.

Multe cluburi sportive din Grecia şi străinătate încă poartă numele lui, la fel ca principalul stadion olimpic la Atena Complex Sportiv, unde au fost organizate jocurile olimpice de vară din 2004.

Din inițiativa lui Pierre de Coubertin, la primul congres al Comitetul Internațional Olimpic (CIO) din 18-23 iunie 1894 de la Paris s-a hotărât ca orașul Atena din Grecia să fie gazda Jocurilor Olimpice din 1896. Au participat 14 țări și 241 de sportivi care s-au întrecut în 43 de probe din 9 sporturi. Deși numărul de participanți a fost mic după standadele de azi, pentru acea vreme a fost cea mai mare participare internațională la un eveniment sportiv. Ceremonia a fost deschisă de regele George I al Greciei chiar în ziua în care se sărbătoreau 75 de ani de la obținerea independenței Greciei.

În spiritul tradiției antice grecești, femeile nu au luat parte la aceste prime întreceri olimpice. Stamata Revithi poreclită Melpomene după muza tragediei în mitologia greacă a protestat alergând maratonul pe 11 aprilie, a doua zi după proba desfășurată de sportivii bărbați. 

După jocuri, De Coubertin și CIO împreună cu regele George I și alți competitori de la Atena au cerut ca toate Jocurile Olimpice să se desfășoare la Atena. Totuși Jocurile Olimpice de vară din 1900 erau planificate să aibă loc la Paris și excluzând așa numitele Jocuri Olimpice Intercalate din 1906, Olimpiada a revenit la Atena abia în anul 2004.

• 1909: Exploratorul american Robert Peary, asistentul Matthew Henson și patru eschimoși ajung la ceea ce au stabilit că este Polul Nord.

Robert Edwin Peary (n. 6 mai 1856 Cresson Springs, Pennsylvania – d. 20 februarie 1920, Washington) a fost navigator și explorator polar american. Robert Peary lucrează ca inginer în America Centrală tropicală (1880 – 1890) și întreprinde ca ofițer de marină o călătorie în ismul Panamá. Pentru a se antrena în vederea unei plănuite călătorii la Polul Nord întreprinde în 1886 o incursiune de 190 kilometri în interiorul Groenlandei. În cursul unei noi expediții în 1892 traversează Groenlanda septentrională între fiordul Inglefield și țărmul de nord est al insulei, întorcându-se pe același drum după ce a străbătut o distanță de 2.200 kilometri. Cu acest prilej, descoperă marea peninsulă din nordul Groenlandei care a primit numele său (Țara Peary).

Până în anul 1900, Peary încheiase explorarea Groenlandei, descoperind și capul ei cel mai nordic, căruia i-a dat numele de Morris Jesup (83° 40′ latitudine nordică). După mai multe încercări nereușite, având ca însoțitori un negru și patru eschimoși atinge Polul Nord la 6 aprilie 1909. Cinci zile înainte de comunicarea izbânzii sale, medicul american Frederik A. Cook anunțase că el a ajuns la Polul Nord încă din aprilie 1908, dar ulterior s-a dovedit a fi un impostor.

• 1913: S-a înființat, la București, Academia de Înalte Studii Comerciale și Industriale (Academia de Studii Economice), prima instituție de învățământ superior economic din România.

Academia de Studii Economice din București, abreviat ASE, este o instituție publică de învățământ superior din București, România, fondată în anul 1913. Este cea mai importantă instituție de învățământ superior cu profil economic din România. Sediul ASE se află în Palatul Academiei Comerciale, situat în Piața Romană.

Prin Legea semnată, la această dată, de regele Carol I s-a înfiinţat, la Bucureşti, (din iniţiativa lui Nicolae D. Xenopol, ministrul Industriei şi Comerţului, sprijinit de un grup de tineri economişti formaţi la universităţi prestigioase din Germania, Franţa şi Anglia), Academia de Înalte Studii Comerciale şi Industriale, prima instituţie de învăţământ economic superior din România (în prezent Academia de Studii Economice); Academia (cu trei secţiuni: comerţ, bancă, asigurări; industrie; administraţie economică-consulară) a început să funcţioneze la 15/28.IX.1913; primul rector a fost matematicianul Anton Davidoglu. NOTĂ: “Istoria României în date” (2003) dă ca dată a înfiinţării Academiei 13/26.IV.1913

Decretul de înființare

Actuala denumire datează din anul 1967, de-a lungul anilor instituția a pregătit zeci de generații de economiști, contribuind la afirmarea și dezvoltarea învățământului, științei și culturii economice din România. Academia de Studii Economice din București este atașată tradiției gândirii libere, libertății academice, recunoașterii drepturilor și libertăților fundamentale ale omului și principiului supremației legii.

• 1928: S-a născut James Watson, genetician şi biofizician american;  

A obținut Premiul Nobel pentru Medicină în anul 1962, împreună cu britanicul Francis Crick şi neozeelandezul Maurice Wilkins pentru descoperirea, în 1953, a structurii ADN.

James Dewey Watson (n. 6 aprilie 1928) este un genetician, biolog și zoolog american. A studiat la Universitatea din Chicago și Universitatea Indiana, apoi a lucrat în Cavendish Laboratory al Universității din Cambridge (Anglia). Aici a descoperit, în 1953, în colaborare cu Francis Crick, structura ADN. Premiul Nobel pentru Fiziologie sau Medicină a fost acordat în 1962 lui Francis Crick, James Watson și Maurice Wilkins „pentru descoperirile lor privind structura moleculară a acizilor nucleici și semnificația sa pentru transferul de informație în materia vie”.

James Watson, cel care a descoperit ADN-ul, își vinde Premiul Nobel din cauza sărăciei.

Biologul James Watson spune că a ajuns sărac după ce comunitatea academică l-a taxat pentru afirmațiile sale rasiste la adresa afro-americanilor. Astfel își motivează Watsen decizia de a scoate la licitație Premiul Nobel câștigat în 1962.

„Nimeni nu mă mai recunoaște!”, se revoltă faimosul savant, care a descoeprit ADN-ul. Ostracizarea sa a început după 2007, când Watson a afirmat, într-un interviu, că afro-americanii au, genetic, un IQ mai mic decât albii.

Gestul său este unul istoric: niciodată un câștigator în viață nu și-a vândut faimosul premiu. 

James Watson a împărțit Premiul Nobel cu Francis Crick și Maurice Wilkins pentru descoperirea dublei structuri helicoidale a acidului dezoxiribonucleic.

Născut la Chicago, în statul Illinois, la 6 aprilie 1928, James Dewey Watson a crescut într-un mediu modest sub aspect financiar, dar bogat din punct de vedere intelectual. Tatăl său, James Watson Senior, era perceptor, dar şi un ornitolog pasionat care i-a inoculat fiului său interesul pentru această ştiinţă.

Mama lui, Jean Mitchell Watson, lucra ca funcţionară la biroul de admiteri al Universităţii din Chicago, desfăşura o activitate politică susţinută în Partidul Democrat şi, în această calitate, l-a antrenat pe James în dezbateri referitoare la influenţa eredităţii şi a mediului asupra persoanei. Înzestrat cu o memorie fenomenală, Watson a apărut la Quiz Kids, o populară emisiune de radio, unde erau prezentaţi tineri cu talente ieşite din comun.

În 1943 Watson a beneficiat de o bursă de studii la Universitatea din Chicago, obţinând licenţa în 1947, cu specializarea în zoologie. În ultimul an de facultate a manifestat interes pentru genetică şi, la fel ca Francis Crick, a fost profund impresionat de cartea lui Erwin Schrodinger - Ce este viaţa?, publicată în 1945. „Interesul meu s-a îndreptat în direcţia descoperirii secretului genelor", spunea Watson mai târziu, chiar cu preţul depăşirii propriei rezistenţe faţă de studiul chimiei organice.

Cercetările ulterioare ale lui Watson l-au pus în contact cu un grup de savanţi realmente ideal. „Am fost pregătit într-un climat favorabil pentru a afla structura ADN-ului aşa cum Prinţul Charles este pregătit să devină rege." La Universitatea Indiana, Watson a studiat cu Hermann Joseph Miller, laureatul Nobel refugiat din Germania nazistă şi din Uniunea Sovietică, descoperitorul mutaţiilor genetice pe care le pot provoca razele X.

Îndrumătorul său pentru teza de doctorat a fost biologul Salvador Luria, unul dintre fondatorii grupului de savanţi care studiau genetica organismelor simple cunoscute sub numele de bacteriofage - o formă de viruşi care se multiplică în interiorul bacteriilor. În plus, pe parcursul studiilor sale postuniversitare, Watson a călătorit la Cold Spring Harbor, în Long Island, şi la California Institute of Technology, unde l-a întâlnit pe Max Delbruck, iniţiatorul studiului bacteriofagelor.

După ce şi-a luat doctoratul la Universitatea Indiana în 1950, Watson a plecat la Copenhaga cu o bursă pentru cercetări postdoctorat, acordată de National Research Council. La o întrunire desfăşurată la Napoli, în Italia, în anul 1951, el a urmărit o conferinţă a lui Maurice Wilkins, un specialist în domeniul fizicii nucleare care se reorientase către biologie şi începuse să utilizeze cristalografia cu raze X pentru a studia molecula complexă de acid dezoxiribonucleic (ADN). „Dintr-o dată am fost entuziasmat de chimie", scria Watson în cartea sa Spirala dublă. „Înainte de comunicarea lui Maurice, mă îngrijora posibilitatea ca gena să aibă o structură fantastic de neregulată.

Acum ştiam însă că genele pot cristaliza; prin urmare, ele trebuia să aibă o structură regulată care să poată fi explicată într-o manieră directă." Această intuiţie a reunit cunoştinţele lui Watson asupra teoriei bacteriofagelor cu o tehnică ce îşi avea originea în fizica atomică. Interesul asupra studiilor lui Wilkins l-a condus pe Watson la Laboratorul Cavendish din Londra, unde l-a întâlnit pe fizicianul şi doctorandul Francis Crick. 

Povestea colaborării dintre Watson şi Crick şi a felului cum au ajuns la descoperirea structurii ADN-ului a fost spusă adesea, iar Watson însuşi a relatat-o în cartea sa “Spirala dublă”, publicată în 1968. Experienţa lor profesională era complementară, astfel că în scurt timp au ajuns să împartă acelaşi birou. De-a lungul următorilor doi ani au reuşit să descopere structura ADN-ului. „Dl. Crick avea treizeci şi cinci de ani, iar dr. Watson, douăzeci şi trei", scrie Horace Freeland Judson în volumul A opta zi a Creaţiei.

Să aveți o zi frumoasă!