1 Mai

Este a 121-a zi a anului.
Au mai rămas 244 de zile până la sfârșitul anului. 
Soarele răsare la 06 h 07 m și apune la 20 h 20 m.  

Citatul zilei

”Cei slabi sunt înfrânţi nu pentru că sunt slabi, ci pentru că n-au ştiut că sunt astfel. La fel se întâmplă şi cu popoarele.” (Santiago Ramon y Cajal, n. 1 mai 1852 – d. 17 octombrie 1934, histologist și doctor spaniol)

Sărbătoarea de Armindeni - 1 Mai

La 1 Mai românii sărbătoresc Armindenul (Armindeni, Armendina, Armindin si Arminder). Denumirea populară de Arminden (Armindeni) este pusă de lingviști în legătură cu vechiul slav Ieremii nidini (Ziua lui Ieremia). Sângiorzul sau Armindenul este o sărbătoare de primăvară dedicată atât activităților pastorale și agrare, cât și sănătății și veseliei oamenilor. Să ne amintim câteva tradiții românești legate de Sărbătoarea de Armindeni.

Armindenul simbolizeaza vechiul zeu al vegetatiei, cel care proteja recoltele si animalele. Azi se serbeaza pentru odihna pamantului - ca sa rodeasca, sa nu bata grindina, sa nu fie daunatori, sa fie vitele sanatoase, vinul bun, oamenii sanatosi.

În general, Armindeni i se spune unei crengi verzi sau unui pom curatat de ramuri pana aproape de varf si impodobit cu flori si spice de grau. Creanga este adusa din padure cu o zi inainte, iar de 1 Mai se pune in fata casei, unde se lasa pana la seceris. In satele noastre romanesti, creanga poarta numele de “Steag”, “Sanjor”, “Prepeleac”, “Armindean”, “Lemn” sau “Stalpar” si este taiata intotdeauna de un barbat. Din lemnul Armindeniului se face foc cand se coace intaia paine facuta din faina graului nou.

E bine ca dis-de-dimineata oamenii sa se spala cu roua (pentru sanatate).

Traditia spune ca acum se pun ramuri verzi la stalpii portilor si caselor - pentru noroc si belsug. La casele cu fete se pun puieti de mesteceni in fata portii. Cu ramuri verzi se impodobesc si intrarile in adaposturile vitelor, pentru ca oameni si animale, deopotriva, sa fie protejati de fortele distrugatoare ale spiritelor malefice.

Pentru ca in aceasta zi se sarbatoreste si “ziua boilor”, acestia nu se folosesc la muncile campului, iar nerespectarea acestei reguli atrage dupa sine moartea animalelor sau imbolnavirea oamenilor.

In ajunul acestei zile, femeile nu lucreaza nici in casa, nici pe camp - ca viforul si grindina sa nu se abata asupra satului. De asemenea, in ziua de Armindeni, femeile nu framanta paine, ca altfel mucegaieste. Cel mai des, acestea merg pe camp sa caute ierburi de leac. In popor, pelinul adunat de 1 mai era un leac apreciat in tratarea malariei, durerilor de stomac, umflaturilor si bolilor de ochi. In vechime, ciuma putea fi alungata doar in aceasta zi si numai cu frunza de pelin:

Frunza verde de pelin

Iata-ne la Armendin,

Beau mesenii si mananca,

Si de ciuma nu li-i frica!

(S. Florea Marian, 1899)

De ziua lui, pelinul se poarta la palarie, la brau sau in san, se pune la icoana, la fereastra, in asternuturi si sub prag. Pelinul este o planta magica: vindeca frigurile, durerile de stomac, de cap, de masele, tusea, umflaturile, bolile de ochi, precum si stari ce nu pot fi explicate precum “luatul din Calus” sau “luatul din Rusalii”.

Rolul Armindenului este apotropaic (superstitia apararii impotriva duhurilor rele), dar ne aminteste si de prigonirea lui Iisus, crezandu-se ca, atunci cand Irod omora copiii, a pus cate o ramura verde la poarta de unde ar fi inceput macelul in ziua urmatoare. Insa, a doua zi, au aparut ramuri verzi la toate casele, iar Irod n-a mai stiut unde sa-l caute pe Iisus.

De Armindeni sunt ecouri ale unei sarbatori viticole, indreptate mai ales catre conservarea vinului vechi. Sarbatoarea se tine pentru ca vinul de anul trecut “sa nu faca flori” si sa fie protejat astfel prin intermediul plantei magice a anotimpului, pelinul.

Mai exista inca traditia petrecerilor la iarba verde, a serbarilor campenesti, stropite din belsug cu vin pelin. De fapt, vinul pelin este unul dintre elementele centrale ale ritualurilor acestei zile. De aceea i se mai zice si “Ziua Pelinului”. Astazi se bea vin rosu cu pelin pentru a fi puternic si rumen in obraji. Deoarece de multe ori s-a intrecut masura, i s-a mai spus si “Ziua Betivilor”.

De Armindeni are loc si Bautul Martisorului, o petrecere campeneasca ocazionata de scoaterea martisorului agatat in piept, in pomi sau legat la mana in ziua Dochiei (1 martie). La ospat se mananca miel fript si se bea vin pelin pentru innoirea sangelui si sanatatea oamenilor.

Oamenii petrec si spera ca vor avea o vara cu vreme frumoasa, iar ziua de Armindeni le arata acest lucru: daca ploua in Ziua Pelinului, va mai ploua inca 40 de zile.

Armindeni este cunoscută în popor drept ziua pelinului, sau ziua bețivului. Este o sărbătoare populară, cu data fixă 1 mai. Aceasta data este considerata începutul primăverii, iar sărbătoarea se ținea pentru roadele pământului și pentru a evita dezastrele naturale precum grindina sau seceta. Arminden este de fapt o zeitate a vegetației, așadar sărbătoarea are origini păgâne. Se obișnuiește ca în aceasta zi sa se pună câte un pom sau câte o crenguță verde la poartă, ușa sau ferestrele caselor. Este supranumită și sărbătoarea lui Ieremia, de la vechiul slav Ieremii nidini (ziua lui Ieremia).

În tradiția rurală, armindenul era un copac curățat de crengi și împodobit cu spice de grâu:

„Tinerii plecau în pădure, în munte și tăiau cel mai înalt copac (brad sau fag), pe care îl puteau aduce ei pe umeri. Îl curățau de crengi, dar la vârf îi lăsau câteva, pe care le împodobeau. Armindenul era ridicat, până la prânz, în centrul satului. Pe tulpină se puneau cununi de flori și spice de grâu. Urma o întrecere a tinerilor care se adunau și puneau uneori pariuri, câștigând cel ce putea să se urce până sus. În sâmbăta premergătoare Armindenului, din fiecare familie pleca cineva să aducă câte un mesteacăn tânăr și crengi înfrunzite de tei. În zori, mult înainte de răsăritul soarelui, când abia se înălța Luceafărul de ziuă și roua nu a fost smintită de lumină, fiecare gospodar punea mesteacănul la poartă și crengi de tei la streșinile casei și ale șurii. Apoi își împodobeau interiorul casei cu flori de iasomie și tei.”—Calendar, 1980, p. 82

Traditii populare romanesti

La 1 Mai romanii sarbatoresc "Armindenul", simbol al vegetatiei care proteja recoltele si animalele. In traditia populara, acestei zile i se mai spune si "ziua pelinului" sau "ziua betivilor" si semnifica inceputul verii. Armindenul se serbeaza pentru rodul pamantului, ca sa nu bata grindina, impotriva daunatorilor, pentru sanatatea vitelor, vinul bun, oamenii sanatosi, prin petreceri la iarba verde, unde se mananca miel si cas si se bea vin rosu cu pelin.

Dimineata oamenii se spala cu roua (de sanatate). Traditia spune ca acum se pun ramuri verzi la porti, pentru noroc si belsug; la casele cu fete se pun puieti de mesteceni in fata portii. Armindenul simbolizeaza vechiul zeu al vegetatiei care proteja recoltele si animalele. Cu o zi inainte, se aduce din padure o ramura verde sau un pom curatat, iar de 1 Mai se pune in fata casei, unde se lasa pana la seceris, cand se pune in focul cu care se coace painea din graul cel nou. In aceasta dimineata se impodobesc cu ramuri verzi stalpii portilor si caselor, dar si intrarile in adaposturile vitelor, pentru ca oameni si animale, deopotriva, sa fie protejati de fortele distrugatoare ale spiritelor malefice.

Se spune ca in ajunul acestei zile, pentru ca viforul si grindina sa nu se abata asupra satului, femeile nu lucreaza nici in casa, nici pe camp. In satele din Banat, Armindenul se pune la casele oamenilor harnici si ale fetelor de maritat. Creanga verde o aseaza feciorii noaptea, fara sa fie vazuti. Cei la casa carora s-a pus Arminden trebuie sa ii caute pe feciorii care l-au pus si sa le dea de baut.

Mai mult, Arminenul este consacrat belsugului si rodirii pamantului. In traditia milenara, aceasta sarbatoare este dedicata zeului vegetatiei, care vegheaza asupra animalelor, dar si a culturilor oamenilor. De asemenea, sarbatoarea de Armindeni reprezinta un prilej extrem de bun pentru a sarbatori prosperitatea gospodariilor celor harnici.

Conform traditiei, aceasta sarbatoare a fost celebrata de oameni inca de pe vremea Dacilor. Denumirea de Armindeni se mai foloseste si pentru pomul adus din padure in ajunul sarbatorii. Acesta se aseaza in mijlocul gospodariei dupa ce este curatat de ramuri, pana aproape de varf.

Cei dornici si plini de voie buna care doresc sa se bucure de puterea magica a Armindenului sadesc Pomul lui Mai in centrul curtii. Mai apoi, toti membrii familiei il impodobesc cu flori si spice. Acest pom va ramane in gospodarie pana la seceris. Dupa aceea, din lemnul acestuia se coace prima paine facuta din faina ale noii recolte de grau. Acest ritual se savarseste pentru pentru ca toata gospodaria sa fie aparata de duhurile rele.

In unele localitati din nordul Moldovei (Botosani), din tulpina acestui pom se pregateste lancea care mai apoi va deveni steagul de nunta. Mai mult, in gospodariile unde familiile care au fete pregatite pentru maritat, de aceasta sarbatoare se planteaza in fata portii puieti de mesteacan.

Tot in aceasta zi are loc si petrecerea campeneasca numita „Bautul Martisorului”, dar se culeg si plantele medicinale amare. In popor, in aceasta zi era celebrata si ziua Pelinului, planta despre care se spune ca ar avea puteri magice.

De Armindeni barbatii poarta un manunchi de pelin la palarie si nu lucreaza pe camp sau in gospodarie, lucru care se petrece si in randul femeilor. Oamenii tin aceasta traditie cu sfintenie pentru ca vinul obtinut anul trecut sa nu faca floare si sa se conserve bine.

De sarbatoarea Pelinului, aceasta planta se pune pe masa, alaturi de tacam, intre asternut si haine pentru a indeparta spritele rele din toata gospodaria.

Se obisnuieste ca pelinul cules in aceasta zi sa se pune in bautura care va urma sa fie servita de amatorii de licori. Se crede ca pelinul ii va lecui de excese.

Conform credintei populare, ziua de Armindeni este perfecta pentru a semana pepenii, castravetii si fasolea. Pentru ca via sa fie aparata de grindina si insectele daunatoare, via nu trebuie muncita in aceasta zi.

"In ziua de Arminden se organizeaza petreceri (cu lautari) la padure, se frige miel, se bea pelin sau vin rosu, pentru schimbarea sangelui si apararea de boli. La intoarcerea in sat, barbatii isi pun liliac sau flori de pelin la palarii", ne-a declarat Maria Dan Golban, referent la Centrul Creatiei Populare Cluj.

Armindeni

Profil de burg gigant

Si atmosfera, rara,

Amar parfum de liliac

Si bonduri de ghitara.

Placeri

De-o zi de sarbatoare,

Voioase, vechi moravuri

Spre camp se duce

Si dumbrave

Eroua lume muncitoare.

Si dupa alta zi,

Post festum -

Indemanari de cruci

Pe strazi

Si in tramvaie,

Spre necesarul randament

Din monotona Munca.

Ziua Internaţională a Muncii

Labour Day (Ziua Muncii) este cunoscută şi sub denumirea de May Day (Ziua Mai). Reducerea normei orare zilnice de lucru stă la originea semnificaţiei zilei de 1 mai, ca Ziua internaţională a muncitorilor. În anul 1872, circa 100.000 de muncitori din New York, majoritatea din industria construcţiilor, au demonstrat, cerând reducerea timpului de lucru la 8 ore.

Data de 1 mai apare, pentru prima dată, în legătură cu întrunirea, din anul 1886, a Federaţiei Sindicatelor din Statele Unite şi Canadei (precursoarea Federaţiei Americane a Muncii). George Edmonston, fondatorul Uniunii Dulgherilor şi Tâmplarilor, a iniţiat introducerea unei rezoluţii care stipula ca "8 ore să constituie ziua legală de muncă de la şi după 1 mai 1886", sugerându-se organizaţiilor muncitoreşti respectarea acesteia.

În anul 1872, circa 100 de mii de lucrători din New York, majoritatea din industria construcțiilor, au demonstrat, cerând reducerea timpului de lucru la 8 ore.

Data de 1 mai apare, pentru prima dată, în legătură cu întrunirea, din anul 1886, a Federației Sindicatelor din Statele Unite și Canadei (precursoarea Federației Americane a Muncii).

George Edmonston, fondatorul Uniunii Dulgherilor și Tâmplarilor a inițiat introducerea unei rezoluții care stipula ca: „8 ore să constituie ziua legală de muncă de la, și după 1 mai 1886”, sugerându-se organizațiilor muncitorești respectarea acesteia.

În anul 1889, Congresul Internaționalei Socialiste a decretat ziua de 1 mai ca Ziua Internațională a Muncii, în memoria victimelor grevei generale din Chicago, ziua fiind comemorată prin manifestații muncitorești. Cu timpul, 1 mai a devenit sărbătoarea muncii în majoritatea țărilor lumii, diversele manifestări căpătând amploare pe măsură ce autoritățile au convenit cu sindicatele ca această zi să fie liberă.

Există și excepții, de exemplu Australia, Elveția și Statele Unite, unde 1 mai nu este o sărbătoare oficială. În majoritatea țărilor vest europene, ziua de 1 mai este zi liberă.

În țările comuniste, ziua de 1 mai a fost transformată într-o sărbătoare de stat însoțită de defilări propagandistice. Regimurile comuniste încercau să instrumenteze politic o veche tradiție a mișcării muncitorești internaționale. De asemenea, și naziștii au avut tentative de uzurpare a acestor tradiții. Ziua de 1 mai fusese transformată într-o sărbătoare a comunității naționale germane, promițându-se construirea unui socialism național, în centrul căruia nu se mai aflau muncitorii, ci arianul considerat un prototip al celor ce muncesc. Un discurs rostit de Hitler la 1 mai 1933 este edificator în acest sens: Certurile și neînțelegerile simbolizate de lupta de clasă se transformă acum într-un simbol al unității și înălțării națiunii.

În România, această zi a fost sărbătorită pentru prima dată de către mișcarea socialistă în 1890. În perioada regimului comunist, de 1 mai autoritățile organizau manifestații uriașe pe marile bulevarde. Coloanele de muncitori, în ținute festive, scandau lozinci și purtau pancarte uriașe.

În România, după evenimentele din decembrie 1989, timp de mai mulți ani, ziua de 1 mai nu a mai fost sărbătorită prin festivități decât la inițiativa unor reprezentanți ai unor partide precum PSM și PRM.Istoria Zilei de 1 Mai. De la grevele americane muncitorești la micii românești

Semnificaţia zilei de 1 Mai  

Ziua Internațională a Muncii – pare a se fi pierdut de-a lungul anilor. Românii sărbătoresc ziua de 1 Mai pentru că, în urmă cu 129 de ani, muncitorii din Statele Unite ale Americii s-au ridicat la luptă și au cerut ca ziua de lucru să fie de 8 ore. Data de 1 mai a fost declarată Ziua Internațională a Muncii încă din anul 1889, după Congresul Internaționalei Socialiste, în memoria victimelor grevei generale din Chicago din 1886. Ulterior, 1 Mai a devenit, în aproape toată lumea, Ziua Internaţională a Muncii.

Greva generală a muncitorilor americani

În cursul anului 1884, la o întrunire a Federației Sindicatelor din Statele Unite și Canada, s-a hotărât începerea luptei pentru ziua de lucru de 8 ore. George Edmonston, fondatorul Uniunii Dulgherilor şi Tâmplarilor este cel care a iniţiat introducerea unei rezoluţii care stipula ca “8 ore să constituie ziua legală de muncă de la, şi după 1 mai 1886”.

Ziua de 1 Mai 1886 s-a fixat ca zi de grevă generală pentru satisfacerea acestei revendicări, potrivit gandul.info. La data de 1 mai 1886, sute de mii de manifestanţi au protestat pe tot teritoriul Statelor Unite, însă cea mai mare demonstraţie a avut loc la Chicago, unde s-au adunat 90.000 de persoane, din care aproximativ 40.000 se aflau în grevă.

Ziua de 1 mai a devenit cunoscută mai ales pentru incidentele violente care au avut loc două zile mai târziu, pe 3 mai 1886, în Piaţa Heymarket din Chicago. În timpul demonstraţiilor, o coloană de muncitori a plecat să se alăture unui protest al angajaţilor de la întreprinderea de prelucrare a lemnului McCormick. Polițiștii din Chicago au deschis focul fără avertisment, omorând patru muncitori care demonstrau pașnic.

În seara aceleiași zile, din mulţime, o bombă a fost aruncată spre coloana de poliţişti. Au fost răniţi atunci 66 de poliţişti, dintre care şapte au decedat ulterior. Poliţia a ripostat cu focuri de armă, ucigând un număr și mai mare de muncitori (care a rămas până astazi necunoscut) și rănind aproximativ două sute de protestatari. În urma acestor evenimente, opt lideri anarhişti, care aparţineau unei mişcări muncitoreşti promotoare a tacticilor militante, violente, au fost judecaţi, iar în urma procesului şapte dintre ei au fost condamnaţi la moarte prin spânzurare. Din cauza manifestatiilor de protest care au avut loc atât în SUA cât și în Anglia, Franța, Olanda, Spania, Italia și Rusia, au fost executați numai patru dintre ei.

Ulterior, în 1889, Congresul Internaţionalei Socialiste a decretat ziua de 1 mai ca Ziua Internaţională a Muncii, în memoria victimelor grevei generale din Chicago. Cu timpul, 1 mai a devenit sărbătoarea muncii în majoritatea ţărilor lumii. Există şi excepţii, de exemplu Australia, Elveţia şi chiar Statele Unite, unde 1 Mai nu este o sărbătoare oficială. 

1 Mai în presa antebelică și…

Sărbătoarea internaţională de 1 Mai apare pentru prima dată în presa românească din secolul al 19-lea. “În Englitera manifestaţia de 1 Maiu a avut loc în Dumineca următoare a acestei zile. Peste tot manifestaţiunea a avut un caracter foarte impozant. La Londra au luat parte la manifestaţie 60.000 de muncitori. La Hyde-Park, unde s’a ţinut întrunirea, 24 de tribune au fost rădicate de pe care 24 de oratori au vorbit în acelaşi timp. La un semnal convenit, resoluţiuni în favoarea zilei de 8 ceasuri au fost puse la vot şi aprobate prin uriaşe aclamaţiuni”, scria Adevărul în ediția din 1 mai 1893.

În 1919, același ziar titra pe prima pagină: “1 Maiu şi muncitorimea română”. “Anul acesta, muncitorimea serbează ziua de întâi Maiu, în împrejurări cu totul deosebite. Războiul mondial, revoluţiunea cea mare, cum i-a zis un scriitor socialist, s’a terminat şi la Paris, unde se zămisleşte pacea, lumea cea veche cu politica ei de echilibru între popoare e în luptă cu lumea cea nouă, care bate cu pumnii vânjoşi la poarta vieţei, lumea păcei de dreptate şi armonie între popoare (…)”, se spunea în articol.

Ziarul Acţiunea de miercuri, 30 aprilie 1941, oferea cititorilor în pagina 3 “informaţiuni” despre ziua de 1 Mai: “Preşedinţia Consiliului de miniştri aduce la cunoştinţă că în ziua de 1 Mai – Sărbătoarea Muncii – toate autorităţile publice vor fi închise”, “Mâine, joi, 1 mai 1941, halele şi pieţele Capitalei vor fi închise toată ziua în conformitate cu prevederile Legii pentru reglementarea repausului duminical. Primăria Capitalei invită populaţia să-şi facă aprovizionările din vreme”.

Din ediţia din 30 aprilie 1944 a aceluiași ziar, aflăm că, fiind război, românii au lucrat. Astfel, într-un articol dedicat “Sărbătorii Muncii” se spunea: “Ziua de 1 Mai va fi sărbătorită anul acesta prin muncă. În toate întreprinderile, serviciul se va executa în orele de program obişnuite”.

… 1 Mai în presa comunistă

Din ziarele tipărite în perioada comunistă se poate vedea rolul zilei de 1 Mai pentru propagandă. Potrivit romaniatv.net, ziarul Scînteia, în numărul său din 1 mai 1975, titra pe prima pagină “Trăiască 1 Mai Ziua solidarităţii internaţionale a celor care muncesc!” şi publica un articol “Sub conducerea partidului, uniţi, încrezători, puternici”.

Același ziar, în numărul din 2 mai 1975, publica un material intitulat “Sărbătorirea Zilei de 1 Mai”, în care se spunea cum “manifestările care au avut loc ieri în întreaga ţară au evocat vibrant bogatele tradiţii revoluţionare de luptă, legăturile de solidaritate internaţionalistă ale clasei muncitoare şi Partidului Comunist Român, contribuţia României la zdrobirea fascismului, marile succese în construcţia socialistă, angajarea fermă a întregului popor pentru înfăptuirea Programului partidului”. Aceeași ediție prezenta “cuvîntul tovarăşului Nicolae Ceauşescu”, la masa “tovărăşească” oferită de Comitetul Central al Partidului Comunist Român.

Peste ani, în 1989, Scînteia amintea ziua de 1 Mai încă din primele zile ale lunii aprilie, fiind publicate articole cu titluri precum “Oameni ai marilor performanţe”, “Rînduri, rînduri, muncitori”, “Faptele noastre de muncă – mândria noastră” sau “Măsura hărniciei muncitoreşti.

Peste două zile, publicaţia Scînteia deschide numărul cu titlul “Trăiască 1 Mai. Ziua muncii, ziua solidarităţii internaţionale a celor care muncesc!”. Putem afla că, de 1 Mai, în capitală, “zeci de mii de bucureşteni s-au îndreptat în prima zi de mai pentru a se bucura în tihnă de reînnoirea naturii, de frumuseţea exploziei vegetale”, “măiestrit dirijată de arta horticultorilor”. “Zeci de mii de bucureşteni s-au «revărsat» în pădurile din preajma oraşului (Pusnicul, Andronache, Băneasa etc.), spre bazele sportive ale pionierilor, uteciştilor, studenţilor sau cele ale diverselor cluburi de la Străuleşti, Băneasa, Tei, Bragadiru, Pantelimon etc.”.

După 1990, această zi este sărbătorită prin organizarea de concerte, plimbări cu bicicleta, ieşiri la iarbă verde, diverse activităţi festive, concursuri pentru copii etc.

 Astăzi, ziua de 1 Mai, cunoscută şi sub denumirea de Ziua muncii sau a muncitorilor, este în cele mai multe state, între care şi România, zi nelucrătoare. Pe de altă parte, în alte ţări, Ziua Muncii este prilejul perfect folosit de sindicatele muncitorilor de a face cunoscute revendicările lor sociale sau profesionale.

Ziua Internationala a Florii Soarelui

În fiecare an, de 1 Mai, membrii guerrilla gardening din toată lumea sărbătoresc Ziua Internaţională a Florii Soarelui, plantând seminţe de floarea soarelui oriunde găsesc un loc ce li se pare potrivit.

Este un mod de a aduce frumuseţe şi  a schimba energia în jurul nostru. Fiecare loc neglijat transformat în grădină este un semn al implicării.

 

Evenimente de-a lungul timpului...

• 1359: A avut loc recunoaşterea Mitropoliei Ţării Româneşti, cu sediul la Curtea de Argeş, de către Patriarhia din Constantinopol.

Unificarea Tării Româneşti a fost însoţită în mod firesc de unificarea Bisericii de pe teritoriul ţării. Recunoaşterea Mitropoliei Ungrovlahiei se leagă însă de numele lui Nicolae Alexandru (1352-1364). El a chemat la curtea lui pe mitropolitul Iachint din Vicina, oraş de la gurile Dunării, unde exista deja o mitropolie ortodoxă în ascultarea Constantinopolului.

A domnit până în 1364, la tron urmându-i fiul său, Vladislav Vlaicu. Chipul lui Nicolae Alexandru este cel reprezentat în biserica mănăstirii Negru Vodă din Câmpulung, ctitorită de Basarab I şi terminată de Vladislav Vlaicu.

Domnul Nicolae Alexandru a cerut strămutarea acestei mitropolii la Curtea de Argeş pentru a cuprinde întreg teritoriul Ungrovlahiei. Strădaniile lui au fost încununate prin recunoaşterea Mitropoliei Ungrovlahiei de către Patriarhia din Constantinopol la 1359.

Hotărârea Sinodului Patriarhiei ecumenice din mai 1359 nu a creat o situaţie nouă, ca în cazul popoarelor nou convertite la creştinism, ci este vorba de o reorganizare în sânul aceleiaşi Biserici ortodoxe, prezente de secole pe acest teritoriu.

Ea nu a făcut decât să încuviinţeze strămutarea mitropolitului Iachint „în scaunul a toată Ungrovlahia”, îndemnând pe slujitorii Bisericii „să i se supună lui, ca un adevărat păstor, părinte şi dascăl al lor, şi să primească bucuros şi să împlinească toate câte va spune, va sfătui şi va învăţa cu privire la folosul sufletesc, păstrând neschimbat în viitor, pururea, încredinţarea şi făgăduinţa faţă de sfânta şi apostoleasca Biserică a lui Hristos, pe care a făcut-o acest voievod de prea bun neam”.

• 1581: Sigismund Bathory devine principe al Transilvaniei.

Sigismund Báthory (în maghiară Zsigmond Báthory) (n. 1572 sau 1573 – d. 27 martie 1613, Praga), principe al Ardealului, fiul lui Cristofor Báthory și al Elisabetei Bocskai.

A realizat prima unire a Transilvaniei cu Țara Românească și cu Moldova, așa numitul plan dacic. A fost ales ca minor principe al Transilvaniei în mai 1581 de către Dieta Transilvaniei de la Cluj.

Acest drept l-a exercitat doar din 1588, când principele de 15 ani a fost majorat de către Dieta de la Mediaș. La aceeași Dietă Națională, Cristofor Báthory i-a expulzat pe iezuiți din Ardeal.

În 1593, sultanul Murad al III-lea nu a respectat pactul de pace de la Adrianopol (azi Edirne), a declarat război Habsburgilor și astfel a început Războiul de 15 ani. Sultanul l-a somat pe Sigismund să se alăture armatei otomane, însă acesta s-a alăturat Ligii Sfinte (la recomandările consilierului său secret, iezuitul spaniol Alphonso Carillo), ceea ce stările transilvănene nu au acceptat. În urma acestor neînțelegeri, Sigismund a renunțat la principat în favoarea vărului său Andrei Báthory.

Când unchiul său, căpitanul de Oradea, Ștefan Bocskai, l-a asigurat de sprijinul său, Sigismund a reluat principatul și a decapitat, la Cluj, căpeteniile care simpatizau cu turcii (Alexandru Kendi, Kovasoczi Farkas și Baltazar Báthory).

În 1595 s-a aliat cu împăratul Rudolf al II-lea și a fost numit Principe Imperial. S-a căsătorit cu Maria Cristina de Habsburg, fiica ducelui Carol Habsburg. Și-a atras secuii de partea sa, cărora le-a promis privilegii.

De asemenea, și-a extins autoritatea asupra Moldovei și Țării Românești. După acestea, la 20 octombrie 1595, alături de Mihai Viteazul, a învins oastea otomană în Bătălia de la Giurgiu.

Dieta a retras însă privilegiile promise de Sigismund secuilor de rând, iar revolta lor, „Carnavalul însângerat”, a fost înăbușită de trupele lui Ștefan Bocskai.

În 1596 cursul războiului s-a schimbat și la 26 octombrie oastea creștină a fost înfrântă de turci în Bătălia de la Keresztes. Din cauza eșecurilor militare și din viața personală, Sigismund a abdicat pentru a doua oară, și a plecat la Praga pentru scaunul principiar al Principatelor Oppeln și Ratibor, cedând Ardealul soției sale.

În 1598 s-a întors pe neașteptate ocupând tronul Ardealului, iar după un an a renunțat din nou, la Mediaș, în favoarea vărului său, cardinalul Andrei Báthory. După moartea acestuia, în 1601 la Cluj s-a reales din nou Principe al Ardealului.

După ce a fost învins la Guruslău de oastea imperială (formată din trupele lui Basta și Mihai Viteazul), el a fugit în Moldova, iar comandantul său de oști, Moise Székely, în Turcia. În 1602, după ce adepții săi au fost învinși în bătălia de la Teiuș de trupele lui Basta, a renunțat pentru a patra și ultima dată la principat și s-a retras în Boemia.

A murit la Praga, la 27 martie 1613.

• 1707: Anglia s–a unit cu Scoţia sub numele de Marea Britanie, ambele fiind conduse de aceeaşi dinastie Stuart, care a dus la crearea Regatului Unit al Marii Britanii.

Irlanda s-a unit în 1801, iar Regatul Unit al Marii Britanii şi al Irlandei a existat până în 1922, când Irlanda, cu excepţia Irlandei de Nord, a devenit independentă, denumirea de azi a acestei ţări fiind  Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord.

Regatul Unit este numit, în mod obişnuit, în româneşte, Marea Britanie, însă acest fapt constituie o eroare majoră întrucât Marea Britanie desemnează doar Anglia, Scoţia şi Ţara Galilor. Regatul Unit nu trebuie însă confundat cu Regatul Marii Britanii (dinainte de 1801; format prin unificarea coroanelor Angliei şi Scoţiei), nici cu Anglia - una din ţările constituente, statul britanic modern fiind rezultatul unirii dintre monarhiile Marii Britanii şi Irlandei.

Regatul Unit de acum s-a construit în jurul regatelor independente ale Angliei şi Scoţiei, ambele existente încă din secolul al X-lea. Ţara Galilor face parte din Regatul englez începând cu 1535. Prin Legea Uniunii din 1707, Anglia şi Scoţia se unesc de drept sub un singur monarh, formând Regatul Marii Britanii; cele două regate fuseseră conduse de acelaşi monarh încă din 1603.

După aproape un secol, în 1800, parlamentul a votat aşa-numita Legea Uniunii, prin care numele ţării se schimba din nou, în Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei. Se consfinţea astfel trecerea Irlandei sub controlul englez, proces care s-a desfăşurat treptat între secolele al XII-lea şi al XVII-lea. Cu toate acestea, disensiunile interne privind felul cum este guvernată Irlanda au dus la proclamarea independenţei Irlandei în 1922, care păstra un statut de dominion. Partea de nord (Irlanda de Nord) a rămas în componenţa Regatului Unit, aceasta determinând modificarea denumirii statului în forma lui actuală, de Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord.

• 1776: Adam Weishaupt a fondat, în Ingolstadt (Bavaria de Nord), Ordinul Iluminaților.

Johann Adam Weishaupt a fost un filosof, scriitor german și fondator al societăii secrete Ordinului Iluminaților, profesor universitar de drept canonic (romano-catolic).

Ordinul Iluminaților, înființat la 1 mai 1776, era întitulat de fapt Bund der Perfektibilisten, „Liga” sau „Uniunea Perfectibililor”, supranumit și Bienenbund, „Ordinul Albinelor”. Numele de taină al lui Weishaupt, ca membru al organizației, era „Spartacus”. În masonerie (și anume într-o lojă din M Illuminati (pluralul din latinescul illuminatus, "ilumináții") este un nume care se referă la mai multe grupuri, atât istorice și moderne, atât reale cât și fictive.

Ordinul Iluminaților a fost o societate secretă fondată la 1 mai 1776, în Ingolstadt (Bavaria de Nord), de Adam Weishaupt, care a fost primul profesor de drept canonic de la Universitatea din Ingolstadt . Mișcarea era formată din liber-cugetători, liberali, republicani (deci antimonarhici) și pro-feminini, recrutați din lojile masonice din Germania, și a urmărit să promoveze perfecționismul prin intermediul școlilor de mistere. În 1785, ordinul a fost infiltrat, dezbinat și suprimat mai întâi de către guvern bavarez pentru un presupus complot și apoi în întregul stat (Reich) german. Acuzația adusă a fost aceea că scopul ordinului este să răstoarne toate monarhiile și religiile de stat din Europa.ünchen), Weishaupt a fost cooptat, în 1777, cu pseudonimul Sanchoniaton.

Johann Adam Weishaupt (n. 6 februarie 1748, Ingolstadt - d. 18 noiembrie 1830 Gotha) a fost un filosof, scriitor german și fondator al Ordinului Illuminatilor, societate secretă înființată în Bavaria, Germania. Weishaupt a absolvit liceul iezuit, a studiat dreptul, istoria, științele politice și filosofia. A fost profesor universitar de drept canonic (romano-catolic).

Ordinul Iluminaților, înființat la 1 mai 1776, era întitulat de fapt Bund der Perfektibilisten, „Liga” sau „Uniunea Perfectibililor”, supranumit și Bienenbund, „Ordinul Albinelor”. Numele de taină al lui Weishaupt, ca membru al organizației, era „Spartacus”. În masonerie (și anume într-o lojă din München), Weishaupt a fost cooptat în 1777, cu pseudonimul Sanchoniaton.

Autoritățile regale bavareze au interzis în 1784 și prigonit ordinul perfectibililor (iluminaților), iar Weishaupt și-a pierdut postul universitar. S-a refugiat în Turingia, la Gotha, în principatul lui Ernst II de Saxa-Gotha-Altenburg (Saxen-Gotha-Altenburg). Acest prinț liberal și mason i-a acordat o pensie și o indemnizație de consilier aulic (la curtea princiară). Aici Weishaupt a redactat mai multe lucrări dedicate ideologiei iluministe și pe subiecte privind organizarea masonă a ordinului iluminaților.

“Idealurile” care stau la baza miscariiI lluminatilor sunt:

1) Abolirea monarhiei si a oricarei puteri ordonate;

2) Abolirea proprietatii private;

3) Abolirea mostenirilor;

4)Abolirea patriotismului;

5) Abolirea familiei (a casniciei si instruirea in comun a copiilor);

6)Abolirea tuturor religiilor.

S-a spus ca Illuminati au fost in spatele pregatirii revolutiei franceze din 1789 şi chiar daca au aparut si argumente contra, nu poate fi negat faptul că mai multe persoane membrii marcanti ai acestei organizatii au fost activ implicate în revoluţie, printre acestia numarandu-se si contele de Mirabeau, autor celebru, orator si francmason.

• 1786: Premiera operei comice "Nunta lui Figaro" (4 acte) de W. A. Mozart, la Burgtheater din Viena. Libretul este de Lorenzo da Ponte, după piesa cu același titlu a lui Beaumarchais.

Nunta lui Figaro este o operă a cărei muzică a fost compusă de Wolfgang Amadeus Mozart pe un libret scris în limba italiană de Lorenzo da Ponte, care a fost inspirat și bazat pe comedia lui Pierre Caron de Beaumarchais - La folle journée ou Le mariage de Figaro.

Nunta Lui Figaro este împărțită în două părți și patru acte. Partea nr. 1: Actul I, Actul II; Partea nr. 2: Actul III, Actul IV.

Premiera absolută a operei a avut loc la 1 mai 1786, la "Burgtheater" din Viena.

Nunta lui Figaro este o operă plină de contraste, cu arii melodioase, care la rândul lor evoluează dintr-un cântec linistit, într-o explozie sonoră fulminantă.

Contele Almaviva, căsătorit cu Rosina, dar plictisit de ea, încearcă să o cucerească pe subreta Susanna, logodnica lui Figaro. Contele încearcă să împiedice nunta celor doi, ajutat de Marcellina, menajera doctorului Bartolo. Marcellina încearcă să-l forțeze pe Figaro să o ia de nevastă, în contul unei datorii pe care acesta nu a putut să i-o restituie. Figaro, la rândul său, încearcă să împiedice acest plan și să o ia de soție pe Susanna. Planul Marcellinei se destramă când Figaro află întâmplător că Marcellina este de fapt mama sa, de mult pierdută. După multe trucuri și aventuri, Figaro și Susanna redobândesc încrederea și dragostea, iar Contele Almaviva este nevoit să o roage pe Rosina să-l ierte.

• 1859: S-a născut Alexandru Philippide, lingvist şi filolog român, profesor universitar, considerat întemeietorul şcolii lingvistice ieşene.

A elaborat cărţi fundamentale pentru lingvistica şi filologia română: Introducere în istoria limbei şi literaturei române (1888), Principii de istoria limbii (1894), Gramatică elementară a limbii române (1897), Originea românilor (vol. I, subintitulat Ce spun izvoarele istorice, 1925; vol. II, subintitulat Ce spun limbile română şi albaneză, 1928) – considerată opera sa fundamentală.

Între 1897 şi 1906, acesta a redactat o primă formă a Dicţionarului limbii române al Academiei (porţiunea A – dăzvăţ, rămasă în manuscris), stabilind principiile şi metoda de lucru adecvate.

Vox in deserto

Noi, existăm, nu vieţuim. Dar oare

Nu este cel mai preţios secret,

În omeneasca lume-ntâmplătoare,

Să ne-nvăţăm să vieţuim încet?

Secretul totuşi îl tăgăduim,

Febrili din leagăn pân'la ţintirim.

Maşina s-o lăsăm să se grăbească,

Aceasta-i doar menirea ei firească.

Dar omul? Cu cât graba e mai mare

Cu-atâta viaţă s-a scurtat mai tare.

Păcat că toate-acestea îşi află un răspuns,

Dacă cumva îşi află, abia când am ajuns

La poarta de la care privim în urmă cum

Trecutul ca un peisaj de scrum

Se-mprăştie cu ultima suflare,

Când piere totul, ritm, contur, culoare,

Când omul, fără ţel şi fără drum,

Tot singur moare.

Să-l mai împungă oare şi-un ultim, crud regret

Că n-a ştiut să vieţuiască-ncet?

1978

Din volumul „Vis şi căutare”, 1979

• 1865: A intrat în vigoare Codul Penal (aprobat de domnitorul Alexandru Ioan Cuza la 21 aprilie 1864).

Codul penal al României a fost emis pentru prima dată în anul 1865 în timpul domnitorului ACodul penal de la 1865 (denumit și „Codul Cuza”) realizează unificarea legislativă penală și marchează începutul dreptului penal român după unirea din 1859 a Moldovei cu Țara Românească. Pentru elaborarea acestui cod s-au folosit izvoare precum Codul penal francez (1810) și Codul penal prusian (1859).

Codul Cuza consacra principiul legalității incriminării și a pedepsei, egalitatea în fața legii penale, umanizarea pedepselor, nu prevedea pedeapsa cu moartea, ci munca silnică pe viață. Infracțiunile erau clasificate în trei categorii: crime, delicte și contravenții; tentativa nu era cunoscută, fiind asimilată infracțiunii consumate, iar complicele se pedepsea ca și autorul. lexandru Ioan Cuza, acesta evoluând în timp.

Codul civil din 1864 a fost elaborat după modelul Codului Civil Napolenian din 1804, luându-se în considerare și modificările aduse între timp acestui cod, precum și proiectul de Cod Civil italian, legea franceză asupra transcripției din 23 martie 1853, legea ipotecară belgiană din 10 decembrie 1851, dar dispoziții din vechiul drept românesc. Până la unificarea legislativă, în Țara Românească era aplicabil Legiuirea Caradja(1818) iar în Moldova, Codul Calimah( 1817). Deși Condul napoleonian avea o vechime de șase decenii, a fost sursa de inspirație pentru dreptul european până în prezent. Napoleon spunea: ”Adevărata mea glorie nu constă în faptul că am câştigat patruzeci de bătălii. Waterloo va şterge amintirea atâtor biruinţe. Ceea ce va trăi veşnic este Codul meu Civil”. În momentul publicării în Monitorul Oficial, 4 decembrie 1865, legiuirea s-a numit Codul civil Alexandru Ioan, dar după abdicarea lui Cuza a fost redenumit Codul civil român. Acest act deosebit de important în istoria românilor avea să fie un instrument important de unificare a Principatelor.

• 1873: A început Expoziţia universală de la Viena, la care a participat şi România.

Din juriul internaţional de premiere au făcut parte Petre S. Aurelian şi Carol Davila. În cadrul expoziţiei, 71 de agricultori, comercianţi şi meseriaşi români au fost distinşi cu medalii şi diplome de onoare.

Expoziţia universală de la Viena a durat până pe 10 noiembrie 1873.

Expozitia universala din Viena a fost deschisa intre 1 mai-1 noiembrie 1873.  In imagine se observa spatiul expozitional organizat de Romania, in prim plan fiind o sculptura a Principesei Elisabeta a Romaniei (viitoare Regina Elisabeta).

                    

                         

• 1890: S-a sărbătorit pentru întâia oară, în România, ziua de 1 Mai, zi a solidarităţii internaţionale a oamenilor muncii, potrivit hotărârii Congresului I al Internaţionalei a II-a din 1889, în amintirea grevei muncitorilor din Chicago, din 1 mai 1886.

În România, ziua de 1 Mai a fost sărbătorită pentru prima dată de către mişcarea socialistă în 1890. De atunci și până la instaurarea regimului comunist, atât sub Carol I sau regele Ferdinand, Ziua Muncii a fost marcată prin sărbători câmpenești și ieșiri la iarbă verde.

Ulterior, în perioada regimului comunist, 1 Mai s-a transformat într-o ocazie de preamărire a partidului. Muncitorii și elevii erau încolonați și obligați să aducă elogii regimului comunist, la defilări grandioase, cu pancarte ce afișau chipurile conducătorilor. Soții Ceauseșcu erau primiți cu aplauze și onoruri în semn de iubire și prețuire.

După 1990, importanţa propagandistică a acestei date a dispărut, iar românii se bucură de acest eveniment sărbătorindu-l în aer liber, la iarbă verde, la mare sau la munte. În România, după evenimentele din decembrie 1989, timp de mai mulţi ani, ziua de 1 Mai nu a mai fost sărbătorită prin festivităţi decât la iniţiativa unor reprezentanţi ai unor partide precum PSM şi PRM.

În 2003, pentru prima oară în istoria postdecembristă, o confederaţie sindicală (Blocul Naţional Sindical) a încercat organizarea unei adunări populare, cu mici, bere şi muzică, pentru a serba 1 Mai.

Potrivit unui sondaj realizat de firma de cercetare Gfk România, berea este băutura preferată a românilor de 1 Mai, iar cel mai popular preparat alimentar sunt micii. Doi români din cinci beau bere atunci când se află în concediu, berea ocupând primul loc în topul băuturilor consumate într-o astfel de perioadă, se mai arată în cercetarea celor de la Gfk.

• 1921: S-a născut Vladimir Colin, scriitor român (d. 1991)

Vladimir Colin (pe numele real Jean Colin; n. 1 mai 1921, București, d. 6 decembrie 1991, București) este considerat a fi cel mai important scriitor român de literatură științifico-fantastică și fantezie. Operele lui imaginare formează o impresionantă colecție europeană și sunt cunoscute pe mai multe continente.

A fost căsătorit cu poeta Nina Cassian , apoi cu graficiana Marcela Cordescu, care i-a ilustrat câteva din cărțile pentru copii.

A debutat cu un volum de Basme, în 1953, care a obținut Premiul de Stat. Au urmat apoi volumele de literatură fantastică Legendele țării lui Vam (1961) și de literatură științifico-fantastică A zecea lume, Pentagrama, 1967, Un pește invizibil și douăzeci de povestiri fantastice, 1970, Imposibila oază, 1984. A excelat în genul science fantasy și a obținut trei premii Eurocon, o performanță de neegalat pentru un autor din România. Printre operele din acest gen se numără și volumele de povestiri Viitorul al doilea, Dinții lui Cronos sau mini-romanul Babel.

A scris romane fantastice, romane științifico-fantastice (așa cum ar fi A zecea lume și Babel), basme, volume de povestiri științifico-fantastice și o carte de fantezie istorică, Legendele țării lui Vam. Aceasta a devenit cartea sa cea mai cunoscută, fiind editată și tipărită în Spania și Franța în volume de benzi desenate avându-l ca desenator pe cunoscutul artist sârb Igor Kordey. Editura Nemira i-a republicat cărțile într-o serie de autor Vladimir Colin, aducându-i un omagiu postum. A scris foarte multe basme moderne sau literatură de popularizare pentru copii.

• 1956: A fost înfiinţat Institutul de Arheologie din Bucureşti.

Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan” este un institut al Academiei Române, situat în București, România, specializat în preistorie, istorie veche, arheologie clasică și istorie medievală.

Colecțiile sale sunt reprezentate de fondul moștenit de la Muzeul Național de Antichități, constituit în secolul al XIX-lea, si de achiziții arheologice de la Histria, Dinogetia, Noviodunum, Tropaeum Traiani și Sucidava (grecești, geto-dacice, romane, bizantine, otomane și medievale central-europene).

Sediul institutului este din anul 1956 Casa Macca din strada Henri Coandă.

Casa Macca a fost construita de colonelul Petre Macca si de sotia lui Elena pe la 1890. Colonelul a luptat si s-a evidentiat in Razboiul ruso-turc din 1877-1878 in urma caruia Romania si-a dobandit independenta fata de Imperiul Otoman. El a murit in 1906 iar sotia sa in 1912. Cum cei doi soti nu au avut copii, Elena Macca a lasat prin testament superba casa si conacul lor de la Mirosi (jud. Arges), Casei Scoalelor. Casa Scoalelor era o institutie care avea rolul de a atrage si de a gestiona bani si bunuri din donatii, cu care sa construiasca scoli in special la sate, sa le doteze cu banci, table, carti, hati si cu tot ce mai era nevoie pentru o buna functionare. In afara de dna. Elena Macca si alte personalitati de seama au facut gesturi similare; Victor Babes, Raducanu Simonide, Constantin Burghelea şi multi altii care intelegeau ca fara educatie nu se poate.

Timp de douzeci de ani, dorinta Elenei Macca a fost respectata, pana in 1932, cand Nicolae Iorga care era prim ministru a decis sa faca din aceasta casa, Muzeul Antichitatilor. Muzeul avea la acea vreme o colectie foarte mare (pentru o tara atat de mica) de artefacte grecesti si romane, inscriptii in piatra, statui, arme si unelete, obiecte casnice si sarcoface. Apoi muzeul a lasat locul Institutului de Arheologie.

• 1979: Groenlanda a devenit provincie autonomă a Regatului Danemarcei.

Groenlanda (în groenlandeză Kalaallit Nunaat - "Țara oamenilor", daneză Grønland) este un teritoriu autonom, parte a Regatului Danemarcei.

Groenlanda este condusă de către monarhul Danemarcei, actualmente Margareta II. Guvernul danez, condus de regină, numește un Rigsombudsmand ("Înalt comisar") care reprezintă guvernul și monarhia daneze.

Groenlanda are un parlament compus din 31 de membri, numiți în urma alegerilor generale. Șeful de guvern este primul-ministru, care este de obicei liderul partidului majoritar din Parlament. Actualul prim ministru este Hans Enoksen.

Groenlanda nu este parte a Uniunii Europene (a părăsit în 1985 predecesorul UE, Comunitatea Europeană), deși Danemarca este stat membru al UE.

Groenlanda are în prezent o populație de 57.695 de locuitori, dintre care 85-90% de origine „inuit”, iar restul de origine europană, majoritatea danezi. Populația este concentrată de-alungul coastelor, în partea sud-vestică, unde clima este mai blândă.

Danemarca , oficial Regatul Danemarcei, este un stat suveran din Europa de Nord, având și două țări constituente de peste mări, care fac parte integrantă din regat: Insulele Feroe în Atlanticul de Nord și Groenlanda în America de Nord.

Regatul Danemarcei este o monarhie constituțională organizată sub forma unei democrații parlamentare, cu sediul guvernului în capitala Copenhaga. Regatul este stat unitar, puterile de a-și gestiona propriile afaceri interne fiind delegate de guvernul central Groenlandei și Insulelor Feroe; această structură politică este denumită rigsfælleskabet. Danemarca propriu-zisă este zona hegemonială, unde rezidă puterea judecătorească, executivă și legislativă. Insulele Feroe sunt definite ca o comunitate de locuitori ai regatului, în vreme ce groenlandezii sunt considerați popor separat cu drept de autodeterminare.

Danemarca a obținut Groenlanda și Insulele Feroe în 1814 după dizolvarea uniunii sale personale cu Norvegia, deși monarhia daneză, care domnise atât în Norvegia cât și în Danemarca, deținea aceste colonii încă din secolul al XIV-lea. Insulele Feroe și Groenlanda au devenit părți integrante ale rigsfælleskabetului în secolul al XX-lea și au primit autonomie în 1948, respectiv 1979.

Etimologia numelui Danemarca, și în special relația între danezi și Danemarca și unificarea Danemarcei într-un singur regat, constituie un subiect ce atrage aprigi dezbateri.  Acestea se centrează în special asupra prefixului „Dan” și asupra întrebării dacă el se referă la dani sau la un personaj istoric Dan, precum și asupra înțelesului terminației -„mark”. Problema este și mai complicată de mai multe referințe la diverse popoare denumite „dani” în Scandinavia sau în alte locuri din Europa în relatări grecești și romane (cum ar fi Ptolemeu, Jordanes și Gregor de Tours), ca și în literatura medievală (cum ar fi Adam din Brema, Beowulf, Widsith și Edda Poetică).

Majoritatea cărților derivă prima parte a cuvântului, și numele poporului, de la un cuvânt ce înseamnă „pământ șes”, în legătură cu germanul Tenne „podea de treierat”, englezul den „peșteră, vizuină”, sanscritul dhánuṣ- (धनुस्; „pustiu”). Terminația -mark este considerată a însemna „țară împădurită” sau „țară de graniță”, cu referire probabil la pădurile de graniță din sudul Schleswigului.

Prima atestare a cuvântului Danemarca în Danemarca însăși se găsește pe cele două pietre de la Jelling, pietre runice considerate a fi fost ridicate de Gorm cel Bătrân (c. 955) și de Harald Dinte-Albastru (c. 965). Cea mai mare dintre cele două pietre este denumită în popor „certificatul de botez” al Danemarcei (dåbsattest), deși ambele utilizează cuvântul „Danemarca”, sub formă acuzativă Format:Runic „tanmaurk” ([danmɒrk]) pe cea mai mare, și genitivă „tanmarkar” (pronunțat [danmarkaɽ]) pe cea mai mică.[c] Locuitorii Danemarcei sunt numiți acolo „tani” ([danɪ]), sau „dani” la acuzativ.

• 2011: Papa Ioan Paul al II-lea (născut Karol Józef Wojtyła, la 18.V.1920, Polonia – m. 2005, Vatican) a fost beatificat, purtând acum titlul de Fericit.

Ceremonia de la Vatican a fost prezidată de fostul Papă Benedict al XVI-lea, în faţa unei mulţimi de peste un milion de credincioşi. El este celebrat pe 22 octombrie, ziua în care a fost numit papă în 1978.

La numai şase ani după moarte, Ioan Paul a fost declarat „preafericit" de către succesorul său, Benedict al XVI-lea. Cea mai rapidă beatificare din istoria bisericii este în concordanţă cu bilanţul lui Ioan Paul, socotit un „papă al superlativelor" încă din timpul vieţii.

Minunea lui Ioan Paul

Beatificarea necesită îndeplinirea a două condiţii: prima, ca cel beatificat să fi dus o viaţă virtuoasă; a doua, ca el (sau ea) să fi înfăptuit o minune. Din lista de minuni atribuite lui Ioan Paul al II-lea, Vaticanul a ales una care a survenit după moartea sa, şi anume vindecarea surorii Marie Simon-Pierre. Aceasta suferea de boala Parkinson - ca şi Ioan Paul al II-lea - iar după decesul papei, starea ei s-a agravat, astfel încât mersul a devenit un chin, iar scrisul, aproape imposibil. Sora Marie a vrut să se retragă din congregaţia sa, însă a fost convinsă de superioara ei să încerce să îşi continue activitatea. În seara zilei de 26 mai 2005, o voce interioară i-ar fi zis să ia un stilou şi să scrie - şi spre surprinderea ei, a reuşit să o facă fără să îi tremure mâna. Când s-a trezit a doua zi, simptomele dispăruseră, lucru atestat câteva zile mai târziu şi de către medicul care o trata de patru ani. Pentru Congregaţia Cauzelor Sfinţilor, vindecarea surorii Marie este un miracol care îi poate fi atribuit decedatului papă, de care sora Marie s-a simţit întotdeauna foarte legată spiritual, şi pe care aceasta l-a pomenit neîncetat în rugăciunile sale.

Un papă al secolului XX

Rapida beatificare este (şi) un semn al modernităţii şi modernizării impuse de papa Ioan Paul al II-lea; la urma urmei, acesta a fost un papă demn de secolul vitezei, al cărui pontificat a fost împânzit de recorduri şi superlative; de exemplu, Ioan Paul a beatificat şi sanctificat mai multe persoane decât toţi ceilalţi papi ai secolului 20 la un loc. Totodată, a vizitat 127 de ţări şi a fost primul papă care a călcat într-o sinagogă (în 1986), o biserică evanghelică (tot în 1986) şi o moschee (în 2001, în Damasc). De asemenea, conform bisericii catolice, Ioan Paul al II-lea a fost omul „cel mai văzut" din lume: mai mult de 17 milioane de persoane au luat parte la adunările la care a fost prezent acesta.

Însă pontificatul lui Ioan Paul al II-lea nu a fost lipsit de controverse; dacă pe de o parte poziţia sa fermă împotriva comunismului a contribuit într-o mai mică sau mai mare măsură la căderea acestuia, aducându-i papei un renume de sfânt, cel puţin în ţara sa natală, Polonia,  pe de altă parte poziţiile sale la fel de ferme împotriva avorturilor şi metodelor concepţionale i-au făcut pe mulţi modernizatori ai bisericii să vadă în el un conservator fundamentalist. De asemenea, diverse scandaluri sexuale au zguduit biserica catolică în timpul pontificatului său, iar tăcerea pe care papa a păstrat-o în multe dintre aceste cazuri nu a fost, poate, cea mai bună reacţie.

Şi la Vatican se face politică

Beatificarea rapidă a lui Ioan Paul al II-lea se datorează într-o anumită măsură şi unor factori politici. Astfel, din 1983, de când Ioan Paul a reformat procesul beatificării, scurtându-l şi simplificându-l, acesta a fost accelerat în cel puţin 20 de cazuri.

În primul rând, candidaţii au nevoie de sprijinul unei organizaţii puternice din interiorul bisericii. Acesta a fost de exemplu cazul sfântului Josemaria Escriva, fondatorul ordinului Opus Dei. În al doilea rând, o „premieră" este de asemenea utilă: în 2001 a fost beatificat pentru prima oară un cuplu căsătorit, iar în 2002 a fost beatificată în premieră o femeie din America Centrală. De asemenea, o cauză politică sau culturală poate fi folositoare - ca de asemenea şi un interes personal: Ioan Paul al II-lea l-a beatificat pe Jerzy Popieluszko, un conaţional al său, membru al organizaţiei Solidaritatea, ucis de către comuniştii polonezi.

Dar, cu toate acestea, nu trebuie uitat că la baza oricărei beatificări stă o minune. Iar, indiferent de factorii politici care au dus la beatificarea lui Ioan Paul al II-lea, vindecarea miraculoasă a surorii Marie Simon-Pierre ar putea fi într-adevăr una: medicii nu au reuşit să îi dea până acum nici o explicaţie ştiinţifică.

Să aveți o zi frumoasă!