10 Mai

Este a 130-a zi a anulu. 
Au mai rămas 235 de zile până la sfârșitul anului.
Soarele răsare la 05 h 55 m și apune la 20 h 30 m.

Citatul zilei

”Totul pentru Ţară, Nimic pentru mine”. -  M.S. Regele Carol I al României

Ziua națională a României între 1866-1916 și 1918 - 1948 

(În 1917 a fost interzisă ca urmare a ocupației germane a României). (Alte denumiri: Ziua Regelui sau Ziua Regalității)

Data de 10 Mai marchează trei momente importante din istoriografia României: începutul domniei lui Carol I, Independenţa de stat şi încoronarea primului rege al ţării. Din aprilie, ziua de 10 Mai este şi zi de sărbătoare naţională, printr-o decizie a Camerei Deputaţilor.

10 Mai nu este ziua Regelui, ea nu este nici ziua Regalitatii, nici ziua Monarhiei. 10 Mai este Ziua Romaniei. Ea a fost aleasa pentru importanta si semnificatia ei, Ziua Nationala a Romaniei, fiindca evenimentele petrecute in aceasta zi, au creat statul modern Romania si au determinat un curs normal pentru aceasta tara. Si a fost Ziua Nationala in perioada 1881 – 1947, pana la instaurarea republicii de catre puterea ocupanta, Uniunea Sovietica, si colaborationistii acesteia adusi la putere prin forta si frauda, comunistii romani.

Semnificațiile zilei de 10 Mai

10 mai, Ziua Regalităţii, a fost ziua naţională a României din 1866 până în 1947, până la venirea comuniştilor la putere. În timpul regimului comunist, sărbătoarea de 10 Mai a fost ştearsă din memoria colectivă, iar când se vorbea despre independenţă se invoca discursul lui Mihail Kogălniceanu din Parlament, rostit la 9 mai. Astăzi, 10 Mai este Ziua Regelui, fiind sărbătorită în primul rând de familia regală, iar începând de anul acesta, printr-un proiect adoptat de Camera Deputaţilor, data de 10 Mai este şi zi de sărbătoare naţională.

Prima semnificaţie a zilei de 10 Mai

10 mai 1866, sosirea lui Carol Hohenzollern Sigmaringen în România Prima semnificaţie a zilei de 10 Mai este legată de momentul sosirii lui Carol de Hohenzollern Sigmaringen în România în anul 1866. Cu acceptul împăratului francez Napoleon al III-lea şi cel al regelui Prusiei, Wilhelm I, principele Carol porneşte spre România la sfârşitul lui aprilie 1866. Părăseşte castelul Sigmaringen de lângă Dusseldorf şi traversează Elveţia şi Austria. În ziua de 8 mai ajunge cu vaporul la Turnu Severin, iar pe 10 Mai 1866 intră în Bucureşti. Începea astfel o domnie de 48 de ani, cea mai lungă din istorie. Este perioada în care 10 Mai intră în conştiinţa românilor drept Ziua Naţională şi Ziua Dinastiei.

A doua semnificație a zilei de 10 Mai

10 mai 1877, obţinerea independenţei României faţă de Imperiul Otoman

Unul din cele mai importante moment ale domniei lui Carol a fost obţinerea Independenţei României faţă de Imperiul Otoman, act care i-a adus un prestigiu uriaş. La data de 10 mai 1877, Senatul României a votat proclamaţia de independenţă faţă de Imperiul Otoman. Războiul de Independenţă, sau Războiul ruso-turc din perioada 1877-1878, a beneficiat de o contribuţia decisivă a trupelor române, comandate efectiv de Carol. Totodată, Congresul de la Berlin, din 1878, a consfinţit independenţa absolută a României faţă de Imperiul Otoman. 

Mărturiile a şapte personalităţi culturale despre perioada monarhiei şi despre membrii Casei Regale a României Lascăr Zamfirescu, liberalul Radu Câmpeanu, Dinu Zamfirescu, preşedintele Consiliului ştiinţific al IICCMER, muzicianul Gheorghe Zamfir, scriitorul Sorin Alexandrescu şi academicienii Şerban Papacostea şi Dan Berindei au povestit despre întâlnirile sau chiar prieteniile cu regele Mihai I sau cu alţi membri ai Casei Regale, despre momentul abdicării regelui din 1947, dar şi despre cum arăta România în perioada monarhiei.

Există încă anumite confuzii referitoare la data când a fost proclamată independenţa României şi asta pentru că, în timpul regimului comunist, pentru a se disocia momentul proclamării Independenţei de 10 Mai, Ziua Dinastiei şi Ziua Naţională a României, oamenii erau învăţaţi, la şcoală, că, pe data de 9 mai a fost proclamată deplina independenţă a ţării. Istoricul Manuel Stănescu, blogger adevarul.ro, explică: „E foarte adevărat că celebrele cuvinte ale lui Kogălniceanu au rost rostite la 9 mai (stil vechi). În aceeaşi zi cele două camere au votat, în unanimitate în Senat şi cu două abţineri în Camera Deputaţilor, «independenţa absolută a României». Apoi, brusc, amnezie în istoriografie, timp de decenii. În realitate, la 10 mai, guvernul, membrii corpurilor legiuitoare, mitropolitul Moldovei, preşedintele Curţii de Casaţie, preşedintele Curţii de Conturi, reprezentanţii altor autorităţi şi delegaţii ale locuitorilor din Argeş şi Buzău au mers la Palat,felicitându-l pe Carol pentru a 11-a aniversare a urcării sale pe tron şi aclamându-l în noua calitate de suveran independent. Domnitorul a proclamat solemn independenţa. Acestea sunt faptele, care nu lasă loc de interpretări“. 

A treia semnificație a zilei de 10 mai

10 mai 1881, încoronarea Principelul Carol

De altfel, proclamarea Independenţei la 10 mai 1877 este argumentul principal pentru care unii istorici susţin că şi astăzi Ziua Naţională a României ar trebui să fie pe 10 Mai. Alţi istorici sunt mai puţin categorici, dar atrag atenţia că ziua de 10 Mai trebuie marcată ca una dintre cele mai faste din istoria naţională. Şi asta pentru că, la 10 Mai 1881, Parlamentul a votat transformarea ţării din principat în regat, iar Principele Carol a fost încoronat rege al României. Ca zi naţională, 10 Mai era sărbătorită de toţi românii, care luau parte la celebra bătaie de flori de la şosea. 

Celebrarea Zilei de 10 Mai a fost interzisă pentru prima dată în 1917 de ocupaţia germană, iar a doua oară de regimul comunist, după abdicarea forţată a regelui Mihai din 1947.

A patra semnificaţie a zilei de 10 Mai

Pe 10 mai 1905, sultanul otoman Abdul Hamid al II-lea, intrat în cel de-al 29-lea an de domnie, semna o iradea sau „firman”, cum era denumit în presa vremii, prin care aromânii din Imperiul otoman erau recunoscuţi ca „naţionalitate” şi beneficiau de învăţământ şi biserică în limba maternă. Diplomaţia de la Bucureşţi se implicase activ în obţinerea recunoaşterii de către statul otoman a aromânilor, mai ales prin persoana generalului Alexandru Em. Lahovary.

Gestul făcut de sultanul Abdul Hamid al II-lea trebuie văzut în cadrul războiului civil din Macedonia, desfăşurat între 1904 şi 1908, un război al tuturor împotriva tuturor, bazat pe alianţe conjuncturale şi instabile. Amiciţiile loiale se puteau transforma peste noapte în duşmănii ireductibile şi invers.

Fiecare dintre bandele paramilitare create şi finanţate de Grecia, Bulgaria, Serbia şi Albania urmăreau să ocupe un teritoriu cât mai mare din Macedonia turcească pe care să-l alipească ţărilor lor, odată ce criza otomană ar fi dus la colapsul Imperiului.

Din motive geografice, aromânii erau singurii care nu puteau beneficia de pe urma unui sprijin direct din partea României şi au fost de altfel singurii care au suferit persecuţii fără a putea riposta ori primi protecţie din partea muribundului stat otoman. De altfel, relaţiile bune cu Imperiul Otoman pe care regele Carol I căutase să le cultive constant şi politica României de susţinere a integrităţii statului otoman în Balcani fuseseră motive suplimentare pentru ca răzbunarea bandelor, greceşţi mai ales, să se reverse cu sălbăticie asupra aromânilor.

Conflictul greco-român îşi avea rădăcinile încă din vremea lui Alexandru Ioan Cuza şi a secularizării averilor mănăstireşţi, iar războiul civil din Macedonia nu era decât o prelungire a sa.

Pe fundalul violenţelor din Macedonia scăpate de sub control, România a acţionat ferm pe calea diplomatică pentru protejarea aromânilor. Presiunile lui Lahovary îşi vor arăta efectele în seara zilei de 9 mai, când Abdul Hamid va emite iradeaua cu următorul text, publicat pe data de 10 mai 1905, data ultimativă până la care România somase statul otoman să acorde drepturi naţionale aromânilor:

Majestatea Sa Imperială Sultanul, care în sentimentele Sale de înaltă justiţie şi îngrijire părintească pentru popoarele sale, Îşi întinde binefacerile şi favorurile Sale asupra tuturor supuşilor Sěi credincioşi, fără deosebire de rasă nici de religiune, luând în consideraţiune suplicele supuse, în timpul din urmă, la picioarele Tronului Imperial de către supuşii Sěi Valahi, a bine-voit să ordone ca, în virtutea drepturilor civile, de cari dânşii se bucură cu acelaşi titlu ca şi ceilalţi supuşi nemusulmani, comunităţile lor să desemneze pe Muhtari conform cu regulamentele în vigoare; ca, după cum se practică pentru celelalte comunităţi, membrii Valahi să fie de o potrivă admişi, după regulă, în consiliile administrative şi ca înlesniri să fie acordate de către autorităţile Imperiale profesorilor numiţi de către zisele comunităţi pentru inspectarea şcoalelor lor şi îndeplinirea formalităţilor edictate de legile Imperiului pentru deschiderea nouilor stabilimente şcolare.

Această ordonanţă Imperială a fost comunicată Departamentelor Imperiale respective pentru executarea ei.

Că România era decisă să meargă până la capăt în obţinerea drepturilor pentru aromâni o dovedesc spusele lui Alexandru Em. Lahovary în amintirile sale diplomatice: „o altă circumstanţă favorabilă sporea încă sorţii noştri de reuşită: ne găseam în preajma sărbătorii noastre naţionale, ziua de 10/23 mai. După ceremonialul în vigoare în acel moment la Constantinopol, în astfel de împrejurări, Sultanul, Marele Vizir şi Ministrul Afacerilor Străine aveau obiceiul să trimită şefilor de misiuni felicitările lor, prin mijlocirea unor înalţi demnitari şi funcţionari ai Palatului şi ai Porţii. Aceasta m-a făcut să declar oricui voia să mă asculte că, dacă iradeaua n-avea să fie promulgată până în dimineaţa zilei de 10 Mai, mă consideram obligat să părăsesc Constantinopolul pentru a nu mă vedea în situaţia de a primi felicitările unei ţări care refuza României satisfacţiunile cele mai legitime, mai cu seamă după ofensa atât de gravă ce i se adusese.”

Ziua de 10 mai 1905, ziua naţională a României, primea o a patra semnificaţie, a emancipării naţionale a românilor din Turcia, aşa cum se observă din lecturarea presei. Cotidianul Universul publica, pe 17 mai 1905, editorialul „Zile însemnate”, care începea cu următoarele cuvinte: „Trecem prin zile de mare însemnătate. Întotdeauna măreaţă, ziua de 10 mai a căpătat anul acesta o nouă strălucire prin izbânda cauzei fraţilor noştri din Macedonia, pentru care România a luptat atâta timp. Evenimentul acesta, care deschide larg porţile unei vieţi noi aromânilor, va ocupa, prin înrâurirea ce va exercita, un loc de onoare nu numai în cartea ţării, dar şi în cartea Europei.”

Astfel, 10 mai 1866, 10 mai 1877 şi 10 mai 1881 mai au încă un conţinut simbolic care trebuie redat memoriei publice româneşti: 10 mai 1905, ziua românilor din Macedonia.

Istoricul si importanta zilei de 10 Mai

Ziua de 10 Mai este legata de numele Regelui Carol si de devenirea si dezvoltarea cea buna a Romaniei. Ea este parte a Istoriei Romaniei, a unei Romanii demne, recunoscute si respectate.

Dupa exilarea lui Alexandru Ioan Cuza, tara era in plin haos. Alegerea lui Cuza ca domnitor in ambele principate, artificiul prin care elita politica mult mai inspirata a acelor vremuri deschisese calea adevaratei unificari a celor doua Principate Romane, fusese acceptata cu titlu temporar, numai pe durata domniei acestuia, de catre o parte dintre puterile europene garante care permisesera unirea Moldovei si Tarii Romanesti, iar acum tara risca sa ajunga la dizolvarea acestei Uniri. Aducerea unui principe strain a fost o necesitate de stat. Tanarul Carol a trebuit sa calatoreasca incognito sub numele de Karl Hettingen, cu trenul pe ruta Düsseldorf - Bonn - Freiburg - Zürich - Viena - Budapesta, datorita conflictului care exista intre tara sa si Imperiul Austriac. Nici chiar in tara sa de origine nu era bine vazuta aceasta preluare a scaunului Principatelor, fapt afirmat de cancelarul Bismarck (care l-a avertizat mai mult sau mai putin amical ca va fi nevoit sa sarute "papucul Sultanului", lucru care a fost de fapt ocolit de Carol si de predecesorul acestuia). Dupa ce a pasit pe teritoriul tarii, punand prima data piciorul pe pamant romanesc in localitatea Drobeta-Turnu Severin, Ion C. Bratianu l-a insotit mai departe cu trasura pana la podul Mogosoaiei (astazi, Calea Victoriei). Traseul prin tara, de la Turnu Severin la Bucuresti, a cuprins orasele Horezu, Ramnicu-Valcea, Curtea de Arges, Campulung si Targoviste, vechiul drum al tarii, pastrat mai tarziu in memorie drept „Drumul lui Carol”.

Pe 10 Mai 1866 Carol a intrat in Bucuresti. Vestea sosirii sale fusese transmisa prin telegraf si a fost intampinat de o multime entuziasta de oameni, dornici sa cunoasca noul suveran. La Baneasa i s-a inmanat cheia orasului. Si-a rostit juramantul in limba franceza: „Jur de a fi credincios legilor tarii, de a pastra religiunea Romaniei precum si integritatea teritoriului ei, si de a domni ca domn constitutional”. Principele a fost binecuvantat in aceeasi zi in Dealul Mitropoliei de catre mitropolitul Ungrovlahiei.

Proclamat domnitor al Romaniei in ziua de 10 Mai 1866, ramane cu acest titlu pana in 14 martie 1881, cand este proclamat Rege, devenind astfel primul Rege al Romaniei. A fost primul monarh din dinastia Hohenzollern-Sigmaringen, al carei nume se transforma, incepand cu regele Ferdinand I, in Casa Regala de Romania.

Imediat dupa sosirea in tara, Parlamentul Romaniei a adoptat la 29 iunie 1866 prima Constitutie a tarii, una dintre cele mai avansate constitutii ale timpului, inspirata de Constiutia belgiana din 1831. Constitutia a permis dezvoltarea si modernizarea tarii. S-a decis ca aceasta sa ignore dependenta curenta a tarii fata de Imperiul Otoman (in practica acest fapt a fost transpus in omiterea constitutionalizarii obligațiilor fata de Poarta), actiune care s-a constituit intr-un prim pas spre independenta.

Articolul 82 specifica: „Puterile conducatorului sunt ereditare, pornind direct de la Majestatea Sa, printul Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen, pe linie masculina prin dreptul de primogenitura (primului-nascut), excluzand femeile. Descendentii Majestatii Sale vor fi crescuți in spiritul religiei ortodoxe”.

Pentru consolidarea prestigiului personal si al tarii, pe 9 septembrie 1878 a primit titlul de „Alteta Regala”. La 15 martie 1881, Constitutia a fost modificata pentru a specifica, printre altele, faptul ca din acel moment seful statului va fi numit Rege. Ceremonia de incoronare a avut loc in ziua de 10 mai 1881.

Ideea de baza a tuturor Constitutiilor regale din Romania era aceea ca regele domneste fara a guverna.

Imnul regal al României 

La 14 martie 1881, ministrii guvernului liberal i-au prezentat printului Carol solicitarea de a fi de acord cu proclamarea in acea zi a Regatului, de catre Camera Deputatilor, ceea ce printul a acceptat. Recunoasterea internationala a acestui act a survenit repede, la finele lunii martie toate statele europene, dar si Statele Unite ale Americii folosind in corespondenta lor formula Regatul Romaniei. Pana atunci, formula folosita era Principatele Unite ale Moldovei si Tarii Romanesti, actul de nastere al Regatului Romaniei fiind actul prin care era consfiintita denumirea de Romania. Cum era si firesc, incoronarea Regelui Carol I si a Reginei Elisabeta s-a facut la 10 Mai 1881.

Pe de alta parte, inca din timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1865), Romania s-a preocupat constant de situatia si de emanciparea milioanelor de romani autohtoni si majoritari in regiunile anexate diverselor imperii europene invecinate. In timpul domniei Principelui si apoi Regelui Carol I (1866-1914) aceste politici au cunoscut perioada lor de varf, suveranul insusi implicandu-se cu tenacitatea si seriozitatea pentru care a ramas cunoscut in istorie. Interesul statului roman nu s-a limitat insa numai fata de comunitatile de romani din provinciile invecinate Micii Romanii, cu care exista speranta realizarii intr-o zi a Unitatii Nationale, ci s-a extins si catre populatiile vorbitoare de dialecte romanesti din sudul si vestul Peninsulei Balcanice, in mod deosebit fata de cei circa un milion de aromani. Prima scoala pentru acestia a fost deschisa in 1865 in incinta Manastirii Sfintii Apostoli din Bucuresti, din care azi mai supravietuiesc biserica si casa parohiala, iar in timpul domniei Regelui Carol I, incepand inca din 1867, numeroase scoli, licee si biserici romanesti au fost finantate de catre statul roman in regiunile cunoscute generic drept Macedonia. Eforturilor culturale si confesionale li s-au adaugat cele diplomatice, tot mai intense pe masura ce arvanitii greci si comitagii bulgari declansau un adevarat razboi in regiunile europene aflate inca in administrarea directa a Imperiului Otoman. Rezultat al acestei adevarate campanii diplomatice, Romania a reusit in cele din urma sa determine Imperiul Otoman sa emita o iradea (edict) purtand chiar semnatura Sultanului, prin care sa recunoasca formal existenta miletului (natiunii) romanesc ca milet separat de cel grecesc si prin care etnicii romani (aromani si meglenoromani) au primit dreptul la educatie, serviciu religios, justitie si administratie in limba romana. In semn de pretuire fata de persoana invingatorului din 1877-1878, iradeaua a fost emisa la data de 10 Mai 1905, conform calendarului iulian. Chiar daca, in prezent, prin corelarea cu calendarul gregorian, unele organizatii aromane marcheaza acest moment, privit ca sarbatoarea nationala a aromanilor, la data de 23 mai, el ramane indisolubil legat de Romania Regala, de persoana marelui Rege Carol I si de data istorica de 10 Mai.

Cum se sarbatorea de 10 Mai de-a lungul vremii

Ca zi națională, 10 Mai era sărbătorită de toți românii. Mulțimea lua parte la celebra bătaie de flori de la șosea. Celebrarea Zilei de 10 Mai a fost interzisă pentru prima dată în 1917 de ocupaţia germană, iar a doua oară de regimul comunist, după abdicarea forţată a Regelui Mihai din 1947.

10 Mai era o zi in care bucuria se citea pe chipurile tuturor romanilor. 10 Mai era ziua in care totul se impodobea. In diferite puncte ale orasului apareau arcuri de triumf, strazile se iluminau mai puternic decat alta data si toate barierele orasului deveneau tricolore.

Pentru a sarbatori aceasta zi se editau marci postale cu aspecte din viata suveranului. Familia regala, pe langa participarea la defilare, era prezenta la slujba pentru sfintirea zilei la Mitropolie, la masa festiva de la Palat, iar seara iesea in mijlocul bucurestenilor, asista la bataia cu flori de la sosea si la spectacolul cu focuri de artificii din Cismigiu. Cele mai spectaculoase serbari de 10 mai au fost cele din 1881, cand a fost proclamat regatul, si cele din 1906, la 40 ani de domnie a lui Carol I si la 25 ani de la proclamarea regatului. Sub Carol I, 10 mai a capatat amploare an de an.

 

Parada de 10 mai 1897, condusa de regele Carol I al Romaniei

"La inceputul zilei, inainte chiar de defilare, isi facea aparitia un episcop militar, al armatei", afirma intr-un interviu Majestatea Sa Regele Mihai I. "Se facea slujba respectiva, cum se face de obicei, si dupa aceea incepea defilarea propriu-zisa. Atunci aproape toti din Guvern erau calare. Cred ca era de departe cea mai importanta zi din istoria noastra, pe langa Pasti si Craciun.” “Slujba religioasa se facea pe terenul unde avea loc defilarea. Mi-aduc aminte, desi acum mai toate s-au schimbat, defilarea se facea pe campul mare la Cotroceni. Era un camp imens acolo, nu era nimic, si de aceea se facea tot in acea zona, pentru ca era spatiu. Se instituiau fel de fel de lucruri, medalii, monede, care erau conferite pe viata, pastrate apoi ca amintire de familie. Familia noastra are o deviza – Nihil sine deo. De aceea nimic nu era fara Dumnezeu. Se faceau slujbe la toate ocaziile." 

In vitrinele pravaliilor se asezau portretele suveranilor si tricolorul. Arterele principale erau inundate de oameni, de multe ori sositi din provincie. Membrii Casei Regale, insotiti de politicienii de rang inalt, traversau orasul dinspre Palatul Regal spre Patriarhia Romana in calesti si automobile. Aici incepeau propriu-zis festivitatile, prin oficierea unui Te Deum. In curtea Patriarhiei, invitatii erau intampinati de o companie de onoare formata din Regimentul de vanatori si de Fanfara militara. Serviciul religios era oficiat de un sobor de preoti alcatuit din patriarh, mitropoliti si episcopi. Slujbe aveau loc si in catedralele catolice si sinagogi.

In Piata Victoriei se amenajau un pavilion regal si tribune incapatoare pentru oficialitati si public, zona fiind delimitata cu cordoane si pazita de trupe de jandarmi. Dupa-amiaza, la Teatrul National, se desfasura un program artistic la care participau actorii de seama ai vremii. Seara, edilii iluminau institutiile publice, iar "retragerea cu torte" prelungea atmosfera sarbatoreasca pana in miezul noptii.   
  

    

Bătaia cu flori la Șosea

Din 1895 ”Bătaia cu flori” devine un obicei important al zilei de 10 mai, care pe atunci era Ziua Națională. Imediat după parada militară care avea loc în fiecare an, boierii, oamenii avuți ori nu ai capitalei se adunau la Șosea, de-o parte și de alta, participanți și spectatori, să asiste la frumosul obicei primăvăratic. Negustorii de flori erau și ei prezenți cu buchete bogate de crizanteme și garoafe. Liliecii erau înfloriți și împrăștiau un parfum îmbietor, iar doamnele își etalau cele mai frumoase ținute, plimbându-se elegant pe șosea.

Totul începea cu salutul dat Familiei Regale, care se afla în tribunele din Piaţa Victoriei. Domni eleganți mânau trăsurile împodobite cu flori, iar domnișoarele îmbrăcate cu rochii comandate direct de la Paris împărțeau zâmbete și saluturi în toate părțile. Din dreptul Monetăriei se declanșa dezmățul floral. Domni în automobile de lux, domnișoare din trăsuri, oameni de la balcoanele din împrejurimi, toți aruncau cu flori, de o parte și de alta a șoselei într-un spectacol nemaipomenit.

Frumoasa manifestare se încheia în jurul orelor 16, atunci când unii dintre participanți erau invitați la Casa Regală, iar alții încheiau seara la terase sau la ”Bufet”, faimoasa locație contruită după planurile lui Ion Mincu, unde domnii avuți terminau plimbarea cu automobilele de lux și se opreau să servească o bere, iar domnișoarele o limonadă. Spectatorii se retrăgeau la cârciumi sau în mahalaua liniștită.

Bucureștenii lăsau în urmă șoseaua învelită cu un covor multicolor, iar copiii rămâneau să culeagă florile și să aducă în casele lor parfumurile fericitei Zi Naționale.

Obiceiul bătăii cu flori la Șosea a durat până la sfârșitul perioadei numite la belle epoque, iar în 2014, o bătaie cu flori a fost organizată la împlinirea a 555 ani de la prima atestare documentară a Bucureștiului.

La Marea Unire, jurnalul Reginei Mariei primea urmatoarele cuvinte, care ne arata in acelasi timp si cum se sarbatorea 10 Mai inainte vreme: "Peste tot steaguri falfaiau la ferestre, pe acoperisuri, la felinare si stegulete in mana fiecarui copil. Puteam privi deasupra capetelor multimii drept in ferestrele caselor si puteam prinde insufletirea de pe fiecare chip, sa raspund fiecarui zambet, sa bag de seama infrigurarea fiecarui copil si sa simt o apropiata impartasire a bucuriei poporului meu (...). Visul de veacuri al Romaniei era acum implinit. Nu e de mirare ca-si iesise din fire poporul de atata bucurie, nu e de mirare ca pana si pietrele de sub picioarele noastre pareau ca ne aclama si ca se imbata de gloria intoarcerii. Aici, de cand venisem in tara la 1893, mireasa nevinovata si plina de dor de tara ei, fusesem de fata la defilarea de fiece an la 10 Mai, insa niciodata la o parada ca aceasta in care luau parte armata franceza si cea engleza. Poporul insotea cu urale de entuziasm nebun trecerea desrobitorilor nostri, care venisera de peste Dunare, drum lung ca sa fie alaturi de noi in aceasta zi de pomina".

Sărbătoarea de 10 mai, altădată

"În dimineaţa zilei de 10 Mai, bubuitul tunurilor din Dealul Spirii reamintea Capitalei sărbatoarea. Pe străzile şi bulevardele pe unde avea să treacă cortegiul, casele şi prăvăliile erau împodobite cu drapele".

"La ferestre erau flori, de balcoane atârnau covoare. Se ridicaseră arcuri pentru iluminaţia de seară".

"Pe stâlpii înconjuraţi de verdeaţă fâlfâia tricolorul, iar portretele Regelui Carol I şi ale Reginei Elisabeta erau afişate pe la vitrinele prăvăliilor".

"Tramvaiul electric era oprit de la 8 dimineaţa iar cel cu cai de la 9 şi numai tramcarele puteau circula pe străzile libere. Lumea venea înţesându-se pe trotuare şi umflând frânghiile întinse de-a lungul lor; parcursul era Calea Victoriei, strada Carol, bulevardul Maria, Calea Rahovei, Mitropolie.

"De la ora 9 trupele erau eşalonate între Calea Victoriei şi Mitropolie, pe trotuarul stâng. Prin mijlocul străzii treceau numai vizitiii cu brasarde la mână. Comisarii se plimbau afectaţi şi importanţi de colo-colo dând ţignale şi spunându-şi confidenţial glume şi amintiri de la cheful din ajun".

"Răsfăţaţii soartei trebuiau să-şi ocupe locurile în tribună până la ora 10 şi jumătate. Parada se făcea în faţa statuii lui Mihai Viteazul iar publicul venea pe străzile Brătianu şi Colţei".

"La 10 şi jumătate se auzeau din nou tunurile de la Arsenal. Cortegiul pleca de la Palatul Regal spre Te deum-ul de la Mitropolie".

"În frunte - pefectul poliţiei cu un pluton de jandarmi călare. Apoi veneau Maiestăţile lor Regele şi Regina într-o trăsură de mare gală trasă de patru cai negri având în dreapta şi în stânga ofiţeri călare".

"Apoi venea trăsura cu principii moştenitori iar la urmă ofiţerii de Sat Major, muzicile trupelor, şcolile de infanterie, cavalerie, artilerie şi geniu".

"Cortegiul se încheia cu un alt pluton de jandarmi. Pe întreg parcursul trupele prezentau armele, muzicile cântau imnul regal, lumea striga "Ura! şi florile cădeau din balcoane”.

Astfel descria scriitorul Horia Furtună în 1941 la microfonul radioului public "10 Mai de altădată".

In mai 1946, relatiile dintre regele Mihai I si guvernul Petru Groza erau incordate. Desi Greva Regala fusese oprita pe 8 ianuarie 1946, cand suveranul reluase colaborarea cu guvernul, Mihai I era, in fond, prizonierul politic al URSS.

 Contradictiile dintre rege si guvernul sprijinit dinspre est erau ireconciliabile. Scena politica din Romania parea un camp de lupta, insa totul fusese cu grija deghizat, sub pretextul sarbatoririi Zilei Monarhiei. Ziua de 10 Mai 1946 a inceput cu 21 de salve de tun, anuntandu-i pe bucuresteni inceperea sarbatorii. La orele 9.00, la Patriarhie s-a oficiat un „Te Deum“, in prezenta Regelui, la care au participat Casa Civila si Militara a suveranului, membrii Guvernului, ministri si secretari de stat si reprezentanti ai Comisiei Aliate de Control. O ora mai tarziu, a avut loc ceremonia dezvelirii Monumentului pentru Slavirea Memoriei Eroilor Armatei URSS, cu participarea familiei regale.

Un detasament roman si unul sovietic au dat onorul. Regele a dezvelit monumentul, festivitate urmata de o scurta slujba religioasa. Au rostit cuvantari cativa generali ai armatei sovietice, dar si primarul general al Capitalei, generalul Victor Dombrovski. La orele 14.00, la Cercul Militar s-a oferit un banchet patronat de generalul Constantin Vasiliu-Rascanu, cunoscut monarhist, iar la 10 seara a avut loc o serata. Pe toate institutiile de stat erau arborate drapelele romanesti, sovietice, americane si franceze. Dupa-amiaza a avut loc un festival, manifestari sportive erau organizate din ora in ora, iar bucurestenii aveau de ales intre vizionarea unui film in aer liber, concertul unei orchestre in vreo piata publica sau jocul de artificii si reflectoare din parcul Cismigiu. Asa cum am detaliat mai sus, ample proteste ale studentilor si populatiei au avut loc la Timisoara si Cluj Napoca impotriva dictaturii comuniste si a ocupantului strain. Asa consemnat istoria ultima sarbatoare nationala organizata pe data de 10 Mai. In anul urmator, ultimul in care Romania a mai fost monarhie, MS Regele Mihai I nu a mai fost de acord ca 10 Mai sa fie sarbatorit public. Nici sovieticii nu s-au straduit sa-l faca sa se razgandeasca: tocmai ii solicitasera sa nu mai accepte manifestatii de simpatie populara. Noul regim politic isi infigea tentaculele in Romania.

Ziua Regalității: 152 de ani (1866-2018)

 

10 Mai a fost, pînă în 1947, Zi Națională a României, numită Ziua Regelui sau Ziua Regalității. La 10 mai 1866 – acum exact 150 de ani – s-a suit pe tronul țării Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen (întîi cu titlul de domnitor, pînă în 1881, apoi cu cel de rege), cel ce a domnit mai mult decît însuși Ștefan cel Mare și Sfînt (48 de ani: 1866-1914) și sub care a prins chip România modernă. Tot la 10 mai, în 1877, Senatul României a proclamat independența față de Imperiul Otoman. Lui Carol I i-au urmat în scaun Ferdinand I Întregitorul (1914-1927), sub care s-a făcut România Mare (1 Decembrie 1918, astăzi Ziua Națională), apoi Mihai I (sub regență), Carol II și din nou Mihai I, căruia Dumnezeu i-a hărăzit să fie și astăzi în viață. Comuniștii au abolit monarhia (30 decembrie 1947) și au căutat să-i șteargă memoria, dar România postcomunistă, deși n-a fost vrednică de restaurarea monarhiei (adică de reintrarea pe făgașul firesc al istoriei noastre), cinstește din nou în mod oficial, din 2015, ziua de 10 Mai, chiar dacă legea de reinstituire a sărbătorii nu-i precizează denumirea. Iar icoana vie a regalității noastre moderne rămîne Mihai I de România, astăzi unicul supraviețuitor dintre șefii de stat și capetele încoronate ale Europei din vremea ultimului Război Mondial.

10 mai – Ziua Păsărilor şi Arborilor

    Aniversarea Zilei Păsărilor şi Arborilor a fost iniţiată de iubitorii de natură implicaţi direct în serviciile de protecţie şi conservare a mediului, dorind să arate faptul că a ne întoarce la natură şi a fi generoşi cu aceasta nu reprezintă un efort prea mare din partea noastră. “Ocrotind păsările şi arborii şi, implicit, conservând habitatele, garantăm moştenirea pe care-o vom lăsa generaţiilor viitoare.

    Diversitatea biologică reprezintă o particularitate specifică Terrei, particularitate care asigură funcţionalitatea optimă a ecosistemelor, existenţa şi dezvoltarea biosferei.

    Măsurile întreprinse şi realizarea celor preconizate creează premise ne­cesare în vederea salvării geosisteme­lor, ecosistemelor şi speciilor de impor­tanţă majoră pentru generaţiile viitoare, stabilirii fundamentului necesar pentru managementul adecvat al resurselor naturale şi conservarea biodiversităţii”.

         Protecţia mediului înconjurător este considerată a fi printre primele cinci probleme care determină, în epoca actuală, soarta omenirii. În ultimul secol omul a distrus numeroase specii de plante şi animale, fiind imperios necesară adoptarea unor măsuri de protecţie şi conservare, în acest moment, aproape 20.000 de specii de pe glob fiind ameninţate cu dispariţia.

De aceea, semnificaţia acestui eveniment ecologic este mai mult de natură educativă şi informativă, iar acţiunile organizate cu acest prilej au fost şi sunt orientate spre conştientizarea societăţii civile, cu speranţa trezirii dorinţei oamenilor de a fi mereu în armonie cu natura.

      Prin marcarea acestei zile dorim să atragem atenţia asupra faptului că păsările şi habitatele lor sunt în pericol, iar dacă noi cei care suntem responsabili de protejarea lor nu facem tot ce ne stă în putinţă pentru a le salva, riscăm să le pierdem.

      –  “Nu vom salva tot ce ne-ar plăcea să salvăm, dar vom salva mai mult decât dacă n-am fi încercat deloc.” – Sir Peter Scott.

    Stiati că?

• Dureaza doar 1 minut sa tai un brad, dar este nevoie de 60-80 de ani ca bradul sa ajunga la maturitate.

• Din 8000 de puieti folositi la plantarea unui hectar de padure, mai raman doar 600 pana la varsta de exploatare.

• Un hectar de padure de conifere capteaza anual 50 tone de dioxid de carbon si elibereaza, in acelasi timp, 25-30 tone de oxigen.

– A sadi un copac sau a plasa casute pentru pasari sunt lucruri foarte simple pentru noi, dar importante pentru mentinerea echilibrului ecologic. A nu distruge padurile, a nu le defrisa masiv ne ajuta la mentinerea unei mediu mai curat si a unei vieti mai sanatoase.

– Fie ca este vorba de excursii in natura, de expozitii de desene si fotografii cu tematica sau de recitaluri de versuri, de intruniri, simpozioane si conferinte, aceasta zi nu trebuie sa treaca neobservata. Mai multi oameni pot fi mai bine informati cu privire la problemele de mediu si la actiunile si evenimentele organizate pentru protejarea mediului.

În România există 12 specii considerate amenințate la nivel internațional, iar suprafața ariilor protejate depășește cu puțin 17 la sută din teritoriul țării.

Ziua Mondială a Lupusului

Stare de oboseală. Dureri articulare la nivelul mâinilor și picioarelor. Febră. Anemie. Leziuni cutanate la nivelul obrajilor și a piramidei nazale. Sensibilitate la lumină. Pierdere sau creștere în greutate. Covulsii. Anxietate. Probleme cu coagularea sângelui. Depresie. Căderea părului. Pierderi de memorie.

Observați că acest articol s-a “îmbolnăvit” și are toate aceste simptome misterioase? Ei bine, acestea sunt principalele simptome ale unei boli imposibil de prevenit și greu de diagnosticat: Lupus Eritematos Sistemic (LES). Astăzi, 10 mai, de Ziua Mondială a Lupusului, vrem să atragem atenția asupra acestei boli grave care, din cauza multitudinii și a diversității simptomelor, este supranumită “boala cu o sută de fețe” și afectează cu precădere femeile.

Lupusul este o boală autoimună, necontagioasă, imposibil de prevenit și greu de diagnosticat.

Lupusul este o boală autoimună cu componentă genetică, în care sistemul imun interpretează în mod eronat celulele, ţesuturile şi organele sănătoase ca fiind străine organismului şi generează autoanticorpi care atacă şi distrug celulele, ţesuturile şi organele sănătoase. Astfel, în LES apar afecţiuni ale unui organ sau ale mai multor organe interne, cel mai frecvent implicate fiind pielea, sistemul osteo-articular, rinichii, sistemul nervos, plămânii. Denumirea de lupus, utilizată încă din secolul XIII, descrie leziunile cutanate care apar în cadrul bolii, asemănătoare muşcăturii de lup.

Mai mult de 9 din 10 persoane afectate de această boală sunt femei tinere active, cu vârsta cuprinsă între 15 și 44 de ani.

Potrivit statisticilor, în România aproximativ 9.000 de persoane suferă de LES, 93% dintre acestea fiind femei cu vârsta medie de 43 de ani. Două treimi dintre pacienţii adulţi cu Lupus Eritematos Sistemic au vârsta sub 45 de ani. Mai mult decât atât, 5 din 10 pacienţi nu îşi mai pot continua activitatea profesională din cauza bolii. În acelaşi timp, în pofida creşterii ratei de supravieţuire, 15-20% dintre pacienţii cu LES decedează în interval de 15 ani după diagnosticare. Conform estimărilor, în Europa sunt 500.000 persoane care suferă de lupus, iar la nivel mondial datele indică 5 milioane de pacienţi afectaţi de diverse forme ale bolii. Cea mai frecventă şi severă formă de lupus, care afectează 70% dintre pacienţi, este LES (Lupusul eritematos sistemic), în care este posibilă afectarea oricarui sistem sau organ al corpului.

Specialiştii estimează că pentru diagnosticarea lupusului este nevoie, în medie, de patru ani şi de consultarea a trei medici diferiţi.

Deşi cauzele lupusului nu sunt cunoscute cu precizie, numărul mai mare de cazuri la femei decât la bărbaţi poate indica faptul că boala este declanşată de anumiţi hormoni, pe lângă o predispoziţie genetică. În plus, există o serie de factori de mediu care stimulează declanşarea bolii, precum stresul, expunerea la lumina ultravioletă, de obicei la lumina soarelui, și fumatul.

Lupusul este dificil de diagnosticat întrucât are simptome care imită adesea caracteristicile altor afecțiuni, variază mult de la un pacient la altul şi pot suferi modificări în timp. În plus, lupusul poate avea manifestări ciclice, ceea ce înseamnă că există perioade în care simptomele nu sunt foarte evidente sau perioade în care se intensifică și devin mai severe.

Infolupus.ro își propune să informeze cât mai mulți oameni despre ce înseamnă lupusul.

Anul acesta, între 10-17 mai, cele mai comune simptome ale lupusului sunt transferate pe site-ul www.infolupus.ro, care timp de o săptămână se “îmbolnăvește”, astfel încât utilizatorii care doresc să acceseze o anumită secțiune sau să citească un text vor experimenta online puțin din ceea ce înseamnă viața de zi cu zi a unui pacient cu lupus.

Ziua Mondială a Mișcării pentru Sănătate

Ziua de 10 mai este recunoscuta ca fiind Ziua Mondiala a Miscarii pentru Sanatate.

Evenimente de-a lungul timpului…

• 7o i I. Hr: Asediul Ierusalimului.

Trupele lui Titus, fiul imparatului roman Vespasian, incep un atac masiv asupra Ierusalimului și atacă al treilea zid de aparare a orașului dinspre nord-vest.

Asediul s-a încheiat cu ocuparea orașului și distrugerea celui de- al doilea Templu al evreilor.

La Roma inca mai exista in prezent Arcul de Triumf al lui Titus, inaltat pentru a celebra cucerirea Ierusalimului.

Arcul de triumf dedicat lui Titus a fost ridicat în anii 81-82 e.N, din inițiativa fratelui său Domitianus si era menit să comemoreze victoria definitivă a romanilor asupra răscoalei evreilor din Palestina, răscoală începută în anul 66 e.N.

Campania de pacificare a Palestinei o începuse, cu mână de fier, în 66 e.N, generalul Vespasianus, la cererea lui Nero.

In istoria evreilor acea victorie romană este comemorată ca unul dintre cele mai tragice evenimente, cel prin care poporul evreu si-a pierdut definitiv libertatea.

Templul care reprezenta unitatea spirituală a evreilor a pierit în incendiu și jaf, odată cu întregul Ierusalim. Toate odoarele sfinte din templu au fost devalizate și au luat calea Romei, pentru a fi etalate pe timpul ceremoniei de triumf organizate in cinstea lui Titus.

Pe locul devastat de legiunile lui Titus, în anul 70 e.N, împăratul Hadrianus (117-138 e.n), a mai spulberat încă o revoltă după șase decenii și jumătate.

El trecut la măsuri și mai drastice de anihilare a evreilor. Pe locul Ierusalimului a ridicat un oraș roman, Aelia Capitolina, după numele său de familie și temple romane, iar pe evreii apți de muncă sau de luptă i-a răspândit pe la marginile de apus ale imperiului.

Distrugerea primului și a celui de-al doilea templu de la Ierusalim, este încă jelita anual de evrei.

• 1499: A fost publicată prima hartă geografică a lui Amerigo Vespucci, o hartă care conţinea grave erori de localizare.

El a întocmit o hartă secretă pentru regele Castiliei , care avea la bază datele furnizate de căpitanii corăbiilor care se întorceau din Indiile de Vest, numele dat atunci noilor teritorii descoperite de Columb.

Vespucci nu a condus nici o expeditie maritima si nu a fost capitan de vas.

Singura functie care i se cunoaste a fost aceea de pilot principal al Castiliei, in baza carora era imputernicit sa propuna acordarea de brevete.

El a intocmit o harta secreta pentru regele Castiliei , care avea la baza datele furnizate de capitanii corabiilor care se intorceau din Indiile de Vest, numele dat atunci noilor tertorii descoperite de Columb.

Amerigo Vespucci a numit într-o scrisoare din 1503, continentul recent descoperit de Columb ”Mundus Novus” ( Lumea Noua).

Martin Waldseemüller , un cartograf german al Renaşterii, a publicat in 1507 intr-o o carte cu titlul complet: “Introducere în cosmografie cu unele elemente de geometrie şi astronomie necesare pentru a înţelege această ştiinţă, şi cele patru călătorii dale lui Amerigo Vespucci şi reproducerea lumii în ambele suprafeţei de proiecţie sferică, inclusiv regiuni pe care Ptolemeu le-a ştiut şi au fost descoperite doar recent”, o harta cunoscuta sub numele Harta Waldseemüller , in care el foloseşte pentru prima dată cuvântul “America”, dupa numele lui Amerigo Vespucci, pentru a desemna partea de sud a continentului descoperit in realitate de Columb.

Karta lui Martin Waldseemüller

Faimoasa harta a lui Martin Waldseemüller in care apare continentul american.

Pe harta obsrvam numele de AMERICA dat acestui teritoriu.

Numerosi istorici au contestat aportul lui Vespucci la descoperirea continentului care ii poarta azi numele si sunt de parere ca nu exista dovezi ale plecarii acestuia din Cadiz spre Lumea Noua.

• 1760: S-a nascut Claude Joseph Rouget de Lisle, cunoscut sub numele Rouget de l’Isle, ofiter francez si poet, autor al versurilor celebrului cantec revolutionar francez La Marseillaise, in prezent imnul national al Frantei.

Claude Joseph Rouget de Lisle, cunoscut sub numele Rouget de l’Isle 

Claude Joseph Rouget de Lisle (n. 10 mai 1760, Lons-le-Saunier - d. 26 iunie 1836, Choisy-le-Roi), cunoscut mai ales ca Rouget de Lisle, a fost un ofițer genist francez, poet și dramaturg. Este cunoscut îndeosebi ca fiind autorul imnului național al Franței, La Marseillaise (muzica și versurile). A mai compus și alte imnuri, mai puțin cunoscute, ca L'Hymne Dithyrambique sur la conjuration de Robespierre et la Révolution du 9 Thermidor (1794) și Vive Le Roi! (1814). 

Rouget de Lisle a compus textul și muzica imnului La Marseillaise, la Strasbourg, în noaptea de 25 / 26 aprilie 1792, imediat după declararea războiului cu Austria. Titlul inițial era Chant de guerre pour l'armée du Rhin („Cântecul de război al armatei de pe Rin”). La 30 iulie 1792, melodia a fost cântată de voluntarii republicani din Marsilia, la intrarea lor în Paris, de aici provenind numele La Marseillaise. Mai târziu, la 14 iulie 1795, La Marseillaise a devenit în mod oficial imnul național al Franței.

A decedat in ziua de 30 iunie 1836.

• 1774: Ludovic al XVI-lea devine regele Frantei  

Domnia lui Ludovic al XVI-lea ca rege al Frantei a durat de la 10 mai 1774 (cand avea douazeci de ani) si pana la 1 octombrie 1791. Revolutionarii au impus abolirea monarhiei absolutiste si proclamarea monarhiei constitutionale, iar noul titlul devine "Rege al francezilor", cu care Ludovic al XVI-lea, rege constitutional, a domnit pana la arestarea sa, in 1792. In ianuarie 1793 este executat pentru inalta tradare si Franta devine Republica dupa mai bine de un mileniu de regim monarhic (prima dinastie, a Merovingienilor, a debutat in anul 481). Dar aceasta republica va dura pana in 1804, cand Napoleon se proclama imparat...

Este suficienta aceasta scurtă prezentare pentru a intelege circumstantele in care Ludovic al XVI-lea a infruntat istoria. Pe fundalul epocii respective se impuneau ideile iluministilor, intelectualii care au contribuit la editarea "Marii Enciclopedii" (1751-1772, in frunte cu Diderot) si care erau dusmanii tiraniilor. Iar Ludovic al XVI-lea era urmasul unui tiran absolut, urat de mase, bunicul sau Ludovic al XV-lea. Contemporan cu Voltaire si Rousseau (care au murit in 1778), noul rege trebuia sa faca reforme. Si le-a facut, dar s-a dovedit mai putin incisiv decat se asteptau masele. Pe langa probleme de usurare a taxelor, noul suveran a dat Edictul de toleranta al religiilor (pentru non-catolici).

Dar o alta uriasa dificultate a Frantei acelor vremuri nu a putut fi rezolvata: problema financiara. El preluase tronul cu mari datorii, iar implicarea in Razboiul de Independenta a SUA (1775-1783) a reprezentat o cheltuiala imensa. Franta s-a aflat de partea colonistilor si impotriva Coroanei britanice, conform ideilor iluministe, dar si pentru recuperarea unor colonii pierdute in favoarea britanicilor (de altfel, Franta va pierde Canada). In loc de crestere a taxelor (masura impopulara), Ludovic al XVI-lea a facut imprumuturi externe costisitoare

Situatia din Franta devenea exploziva. Succesul americanilor impotriva Coroanei britanice a fost un indemn pentru Revolutia franceza inceputa in 1789. Regele face greseala de a incerca sa fuga (la Varennes, in 1791), gest considerat o tradare. Pentru a-l umili, revolutionarii l-au deposedat de titlu si l-au executat ca pe un simplu cetatean. Cu 380 voturi pentru moarte si 310 impotriva, Ludovic al XVI-lea a fost decapitat. Dar dinastia de Bourbon va reveni pe tron in 1814, prin Ludovic al XVIII-lea.

• 1824: Inaugurarea muzeul National Gallery din Londra.

Galeria Națională (National Gallery) găzduită de londonezi este o instituție de artă și, mai ales, de cultură născută din dorința de a oferi tuturor - nu doar cunoscătorilor de artă - posibilitatea îmbinării frumosului cu utilul și necesarul pentru creșterea spirituală. Nu întâmplător, chiar de la începuturile sale (1838) accesul a fost și este gratuit.

National Gallery, spre deosebire de celelalte mari muzee din Europa, are o istorie relativ recentă. Această vârstă tânără se poate constata și în faptul că, spre deosebire de celelalte muzee, National Gallery nu moștenește nici o colecție regală sau măcar a vreunui aristrocrat; a fost instituit printr-o lege parlamentară în 1824.

Ideea unei colecții naționale fusese înaintată pentru prima oară în 1777, dar propunerea n-a avut nici un succes până în 1823, odată cu moartea lui John Julius Angerstein (om de afacere de origine rusă), când a apărut teama că impresionanta colecție a acestuia ar putea intra pe mâna colecționarilor străini. Și, ca o fericită coincidență, Austria tocmai achitase o sumă importantă de bani Angliei în cadrul despăgubirilor de război și astfel, guvernul britanic care se lamenta neîncetat de o lipsă cronică de bani a fost în măsură să achiziționeze – în numele întregii națiuni – 38 de tablouri din colecția lui Agerstein.

Primii zece ani de existență

Pe 10 mai 1824 colecția a fost deschisă publicului tocmai în clădirea care fusese rezidența lui Angerstein la numărul 100 din Pall Mall. Cu ocazia acestei inaugurării, Parlamentul a numit un Consiliu de Administrație compus din 6 membrii ( cu toții academicieni și politicieni de mare clasă) printre care și celebrul pictor Thomas Lawance, cu datoria de a supraveghea activitatea noii galerii, să prezinte Parlamentului noile propuneri și să administreze cu sfințenie eventualele fonduri disponibile. Printre primele piese achiziționate de el, în 1825, a fost Madonna della cesta opera lui Correggio. (În paranteză fie spus, aceasta era o tendință răspândită la toate marile galerii publice de a investi în opere ale Cinquecento-lui italian, chiar cu riscul neglijării școlilor de artă naționale, dintre care numai cea flamandă se bucura de oarecare atenție). Cu doar un an mai înainte, Geroge Beaumont (colecționar și pictor amator) s-a oferit să doneze statului propria sa colecție și acestei donații i-a urmat donația unui alt mare colecționar: reverendul William Holwell Carr. Dintre operele donate de acest brav reverend merită amintite: Sacra Famiglie de Tiziano și pala San Giorgio e il drago a lui Tintoretto.

• 1858: A  început Conferința reprezentanților celor șapte puteri 

 (Marea Britanie, Franța, Austria, Prusia, Rusia, Turcia, Regatul Sardiniei) de la Paris, privind organizarea Principatelor Române.

Prin Conferința de la Paris, s-a stabilit viitorul statut politic, social și administrativ al Principatelor: cele două țări vor purta numele de Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei, fiecare cu domn, guvern și adunare legislativă proprie; s-a înființat Comisia Centrală pentru alcătuirea legilor de interes comun pentru ambele Principate, cu sediul la Focșani; s-au desființat privilegiile și rangurile boierești; s-a instituit responsabilitatea ministerială; s-a reglementat prin lege relațiile dintre proprietari și țărani.

Conferința de la Paris a devenit lege fundamentală a țării, rămânând în vigoare până în 1864.

• 1866: Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, intrat în București, a fost încoronat domnitor al României, iar Alexandru Ioan Cuza a încheiat provizoratul locotenenţei domneşti.

După exilarea domnitorului și întemeietorului României, Alexandru Ioan Cuza, țara era în plin haos. Alegerea lui Cuza ca domnitor în ambele principate (1859) fusese singurul motiv pentru care puterile europene permiseseră unirea principatelor Moldovei și Valahiei, iar acum urma să se ajungă la dizolvarea acestei uniri.

Tânărul Carol, reprezentant al familiei princiare prusace Hohenzollern, a trebuit să călătorească incognito din Prusia spre România, cu pașaport străin pe numele de Karl Hettingen, cu trenul pe ruta Düsseldorf – Bonn – Freiburg – Zürich – Viena – Budapesta, pe timpul războiului austro-prusac. Nici chiar în Prusia nu era bine văzută această preluare a scaunului României, fapt afirmat de cancelarul Bismarck (care l-a avertizat mai mult sau mai puțin amical că va fi nevoit să pupe papucul Sultanului, fapt care a fost ocolit de Carol și de predecesorul acestuia).

După ce a pășit pe teritoriul României, punând prima dată piciorul pe pământ românesc în localitatea Drobeta Turnu-Severin (prima casă în care a intrat fiind actualmente bibliotecă), Brătianu l-a însoțit mai departe cu trăsura până la podul Mogoșoaiei. Traseul prin țară, de la Drobeta Turnu-Severin la București, a cuprins orașele Horezu, Râmnicu-Vâlcea, Curtea de Argeș, Câmpulung și Târgoviște, vechiul drum al țării, păstrat mai târziu în memorie drept „Drumul lui Carol”.

Vestea sosirii lui Carol la București fusese transmisă prin telegraf și a fost întâmpinat de o mulțime entuziastă de oameni, dornici să cunoască noul conducător. La Băneasa i s-a înmânat cheia orașului. Și-a rostit jurământul în limba franceză: Jur să păzesc legile României, să-i apăr drepturile și integritatea teritorială.

Proclamat domnitor al României în ziua de 10 mai 1866, Carol a rămas cu acest titlu până în 26 martie 1881, când a fost proclamat rege, devenind astfel primul rege al României. A fost primul monarh din dinastia Hohenzollern-Sigmaringen, al cărui nume s-a transformat, începând cu Regele Ferdinand I, în Casa Regală de România, dinastie care a condus țara până la proclamarea Republicii Populare Române, în 1947.

Pe 10 mai 1866 la ora 14, într-o trăsură trasă de 12 cai și însoțit de alte 20 de trăsuri, prințul Carol I ajungea la Cotroceni. De aici s-a îndreptat spre Șosea, unde a fost întâmpinat de primarul Dimitrie Brătianu care i-a înmânat cheile orașului, spunându-i: ”Suverane al României! Ți-am dat coroana lui Ștefan cel Mare și Mihai Viteazul, de azi înainte stăbunii tăi; redă-i și tu antica splendoare! Fă din această frumoasă țară sentinela înaintată a libertății moderne, bulevardul nebiruit al civilizației occidentale”. Apoi prințul s-a urcat într-o trăsură de gală trasă de șase cai, având în stânga pe Nicolae Golescu și în dreapta pe Ion Ghica. Spectacolul era bine regizat: casele erau decorate cu steaguri, ghirlande și covoare; mulțimea, aliniată pe ambele părți ale șoselei, arunca flori, slobozea porumbei, scanda ”Ura!”. Ajunși pe podul Mogoșoaiei, la o casă în fața căreia se afla o gardă de onoare cu steag, Carol a întrebat în franceză: ”Ce este această casă?”. Generalul Golescu i-a răspuns tot în franceză: ”Acesta este Palatul”. Era o reședință princiară, o casă cu un etaj, fostă propietate a familiei Golescu, cumpărată de stat și devenită cea mai importantă clădire din România. Interiorul era bine întreținut și mobilat pe timpul lui Cuza.

Palatul domnesc

Pe întreg parcursul, de la Turnu Severin la București, principele Carol văzuse realitatea românească: ”Amestecul de bogăție și sărăcie, de strălucire și de lipsuri ale poporului său. Îndărătul zidului de trupe, mulțimea îmbulzită nu contenea să-și aclame domnitorul. În pavajul de lemn desfundat roțile săltau, însă, mai crunt decât pe șleaul de peste câmpuri. Iar dincolo de steagurile desfășurate la ferestre, de scoarțe așternute peste balcoane, dincolo de flori, ghirlande, porumbei și cocarde tricolore, pe Podul Mogoșoaiei se ițeau case ticăloase de vălătuci(lut amestecat cu paie sau cu rogoz), alături de palate luminoase. Între acestea se remarca Platul domnesc, clădire cu etaj care aparținuse boierului cărturar Dinicu Golescu, în care locuise Alexandru Ioan Cuza. În fața palatului se afla o mlaștină în care se răcoreau dobitoacele cu rât, netulburate de larma alaiului, de bubuitul tunurilor, de sunetul trâmbițelor și de ropotul toboșarilor”.

Depunerea jurământului

Cortegiul și-a continuat drumul până la dealul Mitropoliei, unde principele a fost întâmpinat de mitropolitul Nifon. După un scurt ”Te Deum”, oficialitățile au intrat în Camera Deputaților. Aici Carol a depus jurământul. Nicolae Haralambie a citit formula constituțională: ”Jur să fiu credincios legilor țării, a păzi religiunea României, precum și integritatea teritoriului ei și a domni ca un domn constituțional”. Principele a spus în limba română: ”Jur”. Apoi într-o alocuțiune noul suvernan și-a exprimat devotamentul ”fără margini către noua mea patrie și acel neînvins respect către lege, pe care l-am cules în exemplul alor mei. Cetățean azi, mâine, de va fi nevoie, soldat, eu voi împărtăți cu d-voastră soarta cea bună și pe cea rea”. În aceeași zi, Adunarea Deputaților, pentru a da o anumită satisfacție Puterilor Garante, care cereau domn pământean, a dezbătut proiectul de lege prin care se acorda naturalizarea(împământenirea) familiei princiare de Hohenzollern. Proiectul a fost adoptat în unanimitate.

• 1877: Principele României, Carol I, a semnat declarația de independență a României, aflată deja în război alături de Rusia în războiul cu Turcia, care s-a purtat în anii 1877-1878.

• 1877: Senatul României a votat proclamația de independență față de Imperiul Otoman, independență recunoscută pe plan internaţional în Tratatul de la Berlin, din 1878.

• 1877: S-a instituit prima decorație românească, Steaua României, în vederea recompensării serviciilor militare şi civile deosebite aduse statului român.

Au fost stabilite 5 grade pentru acest ordin: cavaleri, ofiţeri, comandanţi (comandori), mari ofiţeri, mari cruci.

Ordinul Steaua României este cea mai înaltă distincţie oferită de statul român.

Ordinul național „Steaua României” este cel mai vechi ordin național; a fost creat în 1864 de Cuza Vodă și a fost acordat în acea perioadă într-un număr redus. După proclamarea independenței (1877), Carol I înființează acest ordin prin legea votată în 10 mai 1877. A fost abrogat în 1948 și reînființat în decembrie 1998. Au fost stabilite 5 grade pentru acest ordin: cavaleri, ofițeri, comandanți (comandori), mari ofițeri, mari cruci. Ordinul Steaua României este cea mai înaltă distincție oferită de statul român.

Istoric

În 1863, reluând discuțiile pentru înființarea unei distincții românești, domnitorul Alexandru Ioan Cuza contactează Casa Kretly, renumită casă de bijuterii, prin intermediul reprezentantului României la Paris. Aceasta va prezenta domnitorului un model de distincție ce va fi aprobat de domnitor și comandat în 1000 de bucăți. Inițial, Ordinul avea 5 grade: Cavaler, Ofițer, Comandor, Mare Ofițer și Mare Cruce.

Denumirea originală, propusă de domnitor era „Ordinul Unirii” iar cele două cifre încrustate, „5” și „24”, simbolizau dubla alegere a domnitorului. Deasemenea pe decorație era încrustată și deviza: „Genere et cordres fratres” (Frați prin origini și simțiri). Însă cum cadrul legal nu permitea instituirea ordinului, Domnitorul Alexandru Ioan Cuza s-a limitat la a oferi decorația doar câtorva prieteni apropiați, majoritatea însemnelor rămânând în pivnițele palatului.

Pe fundalul izbucnirii conflictului cu Imperiul Otoman, discuțiile pentru înfințarea unui ordin național se redeschid. Sub guvernarea lui Ion C. Brătianu se decide instituirea legală a distincției în forma ei de bază operându-se modificări doar la cifra domnească (schimbată acum cu cea a lui Carol I) și la dictonul ce nu mai corespundea momentului istoric, noua deviză fiind: „In fide salus” (În credință e salvarea). A fost aprobată și noua denumire a ordinului care, la propunerea lui Mihail Kogălniceanu, a devenit „Steaua României”.

• 1881: Au avut loc festivitățile prilejuite de proclamarea Regatului și încoronarea domnitorului Carol I. 

Președintele Parlamentului i-a înmânat regelui Carol I și reginei Elisabeta coroanele făurite din oțelul unui tun cucerit de la turci în timpul Războiului de Independență al României (1877-1878).

Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen (n. 10 aprilie 1839, Sigmaringen - d. 27 septembrie 1914, Sinaia), domnitorul Principatelor Unite Române, primul rege al României, membru şi preşedinte de onoare al Academiei Române din 15 septembrie 1867. Sub domnia sa de 48 ani, cea mai lungă din istoria ţării, România şi-a cucerit Independenţa de stat, a devenit monarhie constituţională şi s-au pus bazele consolidării statului român modern. Carol I este considerat de majoritatea istoricilor cel mai mare om de stat al României, căci regimul politic pe care l-a promovat a asigurat dezvoltarea ţării noastre pe o linie democratică şi demararea unui amplu proces de modernizare a statului.

Pe plan intern, Carol I a cultivat un climat de ordine, disciplină şi rigoare, a stăruit pentru modernizarea structurilor economice şi a fost un arbitru al vieţii politice. Suveranul a arătat preocupare pentru dezvoltarea învăţământului, a culturii, precum şi pentru formarea tinerei generaţii de intelectuali . Pe plan extern, a acţionat pentru afirmarea autonomiei şi întărirea prestigiului internaţional al statului. În timpul Războiului pentru Independenţă, Carol a avut cele mai importante merite în desfăşurarea operaţiunilor militare .

Cei 48 de ani de domnie a lui Carol I au marcat o etapă de mari progrese a României în plan economic, social, administrativ, politic, cultural. Sistemul de guvernare stabilit prin Constituţia din 1866 a introdus în ţara noastră regimul monarhiei constituţionale, care a evoluat pe o linie democratică.

Mostenirea lui Carol I

Carol I a fost, de fapt, cel care a transformat România într-un stat modern. ” De pildă, Parlamentul adopta în 1866 una dintre cele mai moderne constituţii din Europa acelor vremuri.

Cu deosebire, în anii de domnie ai lui Carol I, Dinastia a oferit continuitate marilor obiective ale naţiunii române. Primul dintre acestea a fost cucerirea independenţei. Este în general ştiut că la 10 mai 1877 România şi-a declarat neatârnarea faţă de Poarta otomană, că ulterior independenţa a fost apărată pe câmpul de luptă de la Plevna, că apoi a fost recunoscută de către Congresul de Pace de la Berlin din 1878. În schimb, este mai puţin cunoscut faptul că, pe parcursul operaţiunilor militare din 1877, trupele române au fost conduse cu multă pricepere de către însuşi Principele Carol, care, ulterior, avea să îndeplinească un rol semnificativ în efortul diplomatic de recunoaştere internaţională a independenţei româneşti. 

Un alt obiectiv, urmărit cu multă consecvenţă de către Regele Carol I, a fost dezvoltarea economiei româneşti. Din acest punct de vedere, de la venirea Sa în Principate, Domnul a înţeles nevoia urgentă a construirii unei infrastructuri, mai ales feroviare, cât mai extinse. Dacă în 1866 România nu avea nici un kilometru de cale ferată, în 1914, la moartea Regelui, calea ferată românească atingea o lungime de circa 3.800 de kilometri. Se construiseră în jur de 80 de kilometri de cale ferată pe an. Să recunoaştem, o performanţă cu totul remarcabilă. De asemenea, trebuie subliniat faptul că epoca lui Carol I a însemnat o detaşare a spaţiului românesc de sfera de influenţă a Orientului şi angajarea acestuia într-un incontestabil proces istoric de occidentalizare. Odată cu Carol I, viaţa politică şi instituţională, economia, cultura, moravurile, mentalităţile au început să capete nu numai forma, dar, treptat, şi substanţa modelului european-occidental”, spune Cornel Jurju.

O parte imensă din moștenirea lui Carol I este păstrată și azi. În urma lui nu a rămas doar independența, Dobrogea românească sau calea ferată. În plan instituțional, câteva dintre reperele României au fost create cu ajutorul implicării sale personale. De exemplu, Academia Română sau Banca Națională a României. De asemenea, Regele Carol I a creat moneda numită leu. În vremea lui Alexandru Ioan Cuza, existau persoane care doreau baterea unei monede numită romanat, de la numele de România, după modelul francului francez. În planul patrimoniului cultural, printre operele Regelui Carol I și ale soției sale, Regina Elisabeta a României, se numără Palatul Peleș, dar și sprijinirea unor exponenți de marcă ai culturii române, precum George Enescu, Elena Văcărescu, Nicolae Grigorescu sau Vasile Alecsandri. Primul fotograf de război din lume, clujeanul de origine maghiară Carol Pop de Satmari (ortografiat și Karoly Papp de Szathmary), s-a stabilit la București și a devenit fotograf regal. În momentul începerii domniei sale, România nu era decât o înjghebare a două provincii otomane, care se bucurau de un regim privilegiat. În momentul morții Regelui Carol I, România era un stat modern, puternic, un actor economic important, precum și un actor politic care devenise extrem de respectat pe plan internațional.

• 1887: În România s-a promulgat Codul comercial care a intrat în vigoare la 1 septembrie 1887.

Codul comercial a fost întocmit după model italian și a fost ulterior modificat în 1895, 1900, 1902, iar din 1928, a fost aplicabil și în Basarabia, unde, până atunci, funcționau legile comerciale ale Imperiului Rus.

• 1894: S-a născut Elvira Popescu, actriță franceză de origine română de teatru și film, directoare de scenă, care a făcut o strălucită carieră în Franţa.

Elvira Popescu, devenită prin căsătorie contesă De Foy, a dat dovadă încă din copilărie de talente scenice: grație în mișcări, prestanță la mers, vioiciune și limpezime în grai, un dar de imitație ascuțit și plin de haz.

A absolvit cu brio Conservatorul de Artă Dramatică din Bucureşti și a fost angajată la Teatrul Naţional, unde i s-au dat încă de la începutul carierei sale roluri principale. A întemeiat Teatrul Mic şi Teatrul Excelsior, împreună cu marii actori Ion Manolescu şi Ion Iancovescu.

• 1903: Are loc dezvelirea statuii lui Ion C. Brătianu în Piața Universității din București.

In 1948, dupa venirea regimului comunist la putere, monumentul a fost topit la fostele uzine Republica.

Sculptura este opera artistului francez Ernest Dubois. Statuia lui Ion C Bratianu va fi reconstruita si amplasata in Piata Universitatii, langa Palatul Ministerului Agriculturii si Spitalul Coltea, vis a vis de Muzeul de Istorie al Municipiului Bucuresti”, potrivit unei hotarari luate in 2014 de Consiliul General al Municipiului Bucurest.

• 1906: A apărut, la București, ziarul Neamul românesc, 

sub conducerea lui Nicolae Iorga, ziar politic de orientare naţională şi de atitudine democratică; a militat pentru desăvârşirea unităţii politice a poporului român; în ultimii ani de apariţie a avut o pronunţată atitudine antifascistă,

Ziarul a activat cu întreruperi până în 1940.

Neamul Românesc a fost o revistă bisăptămânală fondată de Nicolae Iorga la 10 mai 1906. Era ilustrată cu portrete ale țăranului român în ipostaze idealiste și populară printre învățații de la țară (pentru care era distribuită gratuit), promovând teorii antisemite și atrăgând asupra sa oprobriul autorităților și al presei urbane. Era prezentată ca ziar politic de orientare națională și de atitudine democratică.

Publicația, care în decursul timpului a apărut cu o periodicitate diferită, a fost principala tribună prin care Iorga și-a exprimat atitudinea față de fenomenele sociale, politice, culturale, din țară și străinătate.

În 1907 Nicolae Iorga și-a cumpărat o casă în Vălenii de Munte, unde și-a instalat propria tipografie „Neamul românesc”, pentru a putea scoate singur revista.

În 1916 în urma înfrângerilor suferite de armata română în Primul Război Mondial, Iorga s-a refugiat la Iași, unde a tipărit Neamul Românesc cu o frecvență cotidiană.

Revista și-a încetat apariția în 1940, când la putere a ajuns Horia Sima, adversar declarat al lui Iorga, iar la 27 noiembrie 1940, Iorga a fost asasinat de legionari.

• 1927: S-a semnat Concordatul cu Vaticanul, prin care se reorganiza cultul catolic în România, în sensul supunerii sale faţă de legile ţării (a intrat în vigoare la 7.VII.1929).

După a doua conflagraţie mondială, în condiţiile instaurării în ţara noastră a regimului comunist, prin Decretul 151/17.VII.1948, partea română a denunţat Concordatul cu Sfântul Scaun, odată cu represiunea împotriva Bisericilor Romano-Catolică şi Greco-Catolică din România.

Concordatul din 1927 a fost încheiat în data de 10 mai 1927 între Regatul României pe de o parte Sfântul Scaun pe de cealaltă parte. Din partea României a semnat ministrul Vasile Goldiș, ministru al Cultelor în guvernul Averescu, iar din partea Sfântului Scaun a semnat cardinalul Pietro Gasparri, cardinal secretar de stat.

Concordatul a permis reorganizarea Bisericii Catolice de rit latin și garanta credincioșilor exprimarea libertății religioase, așa cum fusese recunoscută, în Constituția din 1923, pentru ortodocși și greco-catolici.

Legea pentru ratificarea Concordatului cu Sfântul Scaun din 12 iunie 1929 a fost votată de Senat în ședința din 25 mai 1929 și de Adunarea Deputaților în ședința din 29 mai 1929. Legea a fost promulgată prin decretul nr. 1842/1929 și publicată în Monitorul Oficial nr. 126 din 12 iunie 1929.

În condițiile în care regele Mihai I era minor, decretul de promulgare a fost semnat de cei trei membri ai Regenței, unul din ei fiind chiar patriarhul Miron Cristea.

Principalele prevederi ale Concordatului

    Religia Catolică Apostolică de orice rit, se va practica și exercita liber și în public, în tot Regatul României (art. 1) și recunoaște Bisericii Catolice din România personalitate juridică conform dreptului comun al țării, capabilă să dobândească și să administreze bunurile patrimoniale care sunt garantate de stat, conform Constituției Regatului (art. 9).

    Se bucură de personalitate și capacitate juridică: parohiile, protopopiatele, mănăstirile, capitulele catedralelor, abațiile, episcopiile, mitropoliile și celelalte organizații canonic și legal constituite.

    Mitropoliții, episcopii și coadiutorii cum iure successionis trebuie să fie cetățeni români. Sfântul Scaun, înainte de numirea lor, va notifica guvernului regal persoana ce urmează a fi numită, spre a se constata de comun acord dacă nu ar fi în contra ei motive de ordin politic (art. 5).

    Ordinelor și congregațiilor religioase li se recunoaște personalitate juridică cu condiția ca ele să îndeplinească condițiile stabilite de legile în vigoare, vor putea deschide noi case numai cu încuviințarea dată în înțelegere de către Sfântul Scaun și Guvernul Român (art. 17, alin. 2), iar noi ordine și congregații se vor putea stabili în România (art. 17, alin 4). Vor putea deschide școli și fixa limba de predare (art. 19, alin. 3).

    Biserica are dreptul de a se îngriji de orice asistență religioasă pentru credincioșii ei în armată, spitale civile și militare, orfelinate, școli corecționale, penitenciare ținând cont de regulamentul instituțiilor respective (art. 18).

    Biserica Catolică are dreptul de a înființa și întreține pe cheltuiala proprie: școli primare și secundare, care vor fi sub dependența episcopilor și sub supravegherea și controlul Ministerului Instrucțiunii Publice (art. 19, alin 1). Toate școlile vor avea dreptul de publicitate.

Ruperea tratatului cu Vaticanul

Prin Decretul nr. 151 din 17 iulie 1948, Concordatul a fost denunțat de către autoritățile comuniste din România, iar în august 1948, guvernul a preluat o parte din prerogativele papale. Noua Lege a Cultelor consfințea dreptul puterii laice de a interveni în organizarea bisericească. Articolul 22 prevedea că „pentru crearea și funcționarea de eparhii (dioceze, superintendențe), se vor socoti în medie 750. 000 de credincioși pentru fiecare eparhie". Astfel, statul, și nu Suveranul Pontif stabilea modul de organizare.

Abrogarea Concordatului în vara anului 1948 a fost motivată în presă prin garantarea libertății religioase în R.P.R., ceea ce anula, implicit, și motivele ce au stat la baza unirii din 1698. Prin urmare, la 1 decembrie 1948, guvernul de la București a decretat "reunificarea cu Biserica Ortodoxă Română” a greco-catolicilor, act față de care Vaticanul a protestat.

 

• 1939: S-a inaugurat în fața Fundațiilor Regale și privind către Palatul Regal statuia regelui Carol I de sculptorul Ivan Mestrovic.

Statuia regelui Carol I a fost înălțată pe un soclu de 80 m de gratint roșu și cântărea 1 200 kg. Monumentul a fost distrus, iar statuia tăiată și topită în 1948, din ordinul autorităților comuniste din România.

• 1940: Winston Churchill a devenit prim-ministru al Marii Britanii, în urma demisiei premierului Neville Chamberlain.

Sir Winston Leonard Spencer Churchill a fost un om politic britanic, prim-ministru al Regatului Unit în al Doilea Război Mondial.

Deseori apreciat ca fiind unul din cei mai mari lideri de război ai secolului, a servit ca prim-ministru în două mandate (1940-1945) și (1951-1955). A fost ofițer în Armata Britanică, istoric, scriitor și artist. Este singurul prim-ministru britanic laureat al Premiului Nobel pentru Literatură (în 1953) și a fost prima persoană care a primit titlul onorific de Cetățean de Onoare al Statelor Unite.

Churchill s-a născut pe 30 noiembrie 1874 în familia aristocrată a Ducilor de Marlborough. Tatăl său, Lord Randolph Churchill, a fost un politician carismatic care a îndeplinit funcția de ministru de Finanțe. Mama sa, Jenny Jerome, a fost o americancă beneficiară a unei poziții sociale importante.

Prima întâlnire cu educația a avut-o la Dublin, unde o educatoare a încercat să-l învețe să citească, să scrie și să socotească (prima sa carte se numea „Citind fără lacrimi”). Văzându-și rar părinții, Churchill a devenit foarte apropiat de dădaca sa, Elizabeth Anne Everest, pe care o striga „Old Woom”. Aceasta i-a fost sfătuitoare, asistentă și înlocuitoare de mamă. Au petrecut multe ore jucându-se în Parcul Phoenix. Independent și rebel din fire, Churchill nu se descurca prea bine la școală, motiv pentru care era pedepsit. A fost educat la trei școli independente: St. George's School, Ascot, Berkshire; Școala Brunswick School din Hove, aproape de Brighton (școala a fost redenumită de atunci în Stoke Brunswick School și mutată în Ashurst Wood în West Sussex); și la Harrow School începând cu 17 aprilie 1888. După câteva săptămâni de la înscrierea la Harrow, Churchill s-a alăturat Corpului armat Harrow. Avea note mari la engleză și istorie și era campionul școlii la scrimă.

Era rar vizitat de mama sa, căreia îi trimitea scrisori rugând-o ori să vină ea la școală, ori să-l lase să vină acasă. Distant față de tatăl său, Churchill remarca la maturitate că rar au vorbit unul cu celălalt. Tatăl său a murit la data de 24 ianuarie 1895, la vârsta de 45 de ani, lăsându-i lui Churchill convingerea că va muri la fel de tânăr și va trebui repede să-și pună amprenta asupra lumii.

Ca tânăr ofițer de armată, a participat la bătălii din India Britanică, Sudan și la al Doilea Război al Burilor. A fost corespondent de război și a scris cărți despre conflictele armate. Fiind în prim-planul politicii britanice pentru cincizeci de ani, a deținut mai multe funcții politice și ministeriale. Înainte de Primul Război Mondial, a îndeplinit funcțiile de președinte al Comisiei de Comerț, ministru al Afacerilor Interne și Prim-lord al Amiralității în cabinetul liberal al lui Asquith. A continuat în poziția de Prim-lord al Amiralității până la Campania Gallipoli. A luptat puțin pe Frontul de Vest, la comanda celui de-al 6-lea batalion al Infanteriei. S-a întors în guvern ca ministru al Munițiilor, secretar de stat pentru război și secretar de stat al aviației. După război, Churchill a fost din nou numit ministru de Finanțe între anii 1924-1929 în guvernul conservator al lui Baldwin, luând în anul 1925 decizia ca lira sterlină să redevină convertibilă în aur, la fel cum era după război, care a pus o presiune deflaționistă pe economia Marii Britanii.

În anii '30, Churchill a avertizat parlamentul de pericolul reprezentat de Germania Nazistă și campania sa de reînarmare. La izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, a fost numit din nou Prim-lord al Amiralității. După demisia lui Neville Chamberlain, la data de 10 mai 1940, Churchill a devenit prim-ministru. Refuzul constant de a accepta înfrângerea, predarea sau un compromis pentru pace a ajutat Marea Britanie în prima parte a războiului când Marea Britanie era singura țară activ implicată împotriva lui Hitler. Churchill este cunoscut pentru discursurile și emisiunile radiofonice despre război. A condus Marea Britanie ca prim-ministru până la asigurarea victoriei împotriva Germaniei naziste.

După ce Partidul Conservator a pierdut alegerile din 1945, a devenit lider al opoziției. În 1951 a devenit din nou prim-ministru, până în 1955. După moartea sa, pe 24 ianuarie 1965, regina Elizabeta a II-a i-a acordat onoarea unei „înmormântări de stat”, fastuoase, la care s-au adunat cei mai mulți oameni politici din istorie. Numit Cel mai mare britanic din toate timpurile într-un sondaj din 2002, Churchill este considerat una dintre cei mai influente persoane din istoria Marii Britanii.

***
Testamentul Regelui Carol I al României

În Testamentul “scris și iscălit de propria [...] mână”, Regele Carol I al României înalță “rugăciuni fierbinţi către A-tot-Puternicul, ca să ocrotească de-a pururea România şi să răspândească toate harurile asupra scumpului meu popor” și roagă “ca şi generaţiile viitoare să-şi amintească din când în când de acela care s-a închinat cu tot sufletul, iubitului său popor, în mijlocul căruia el s-a găsit aşa de fericit”.

"Cu toate greutăţile pe care le-am întâlnit, cu toate bănuielile care s-au ridicat, mai ales la începutul Domniei mele, în contra mea, expunându-mă la atacurile cele mai violente, am păşit, fără frică şi fără şovăire, înainte pe calea dreaptă, având nemărginită încredere în Dumnezeu şi în bunul simţ al credinciosului meu popor. Înconjurat şi sprijinit de fruntaşii ţării, pentru care am avut totdeauna o adâncă recunoştinţă şi o vie afecţiune, am reuşit să ridic, la gurile Dunării şi pe Marea Neagră, un stat înzestrat cu o bună armată şi cu toate mijloacele spre a putea menţine frumoasa sa poziţie şi realiza odată înaltele sale aspiraţiuni.
Succesorul meu la tron primeşte o moştenire de care va fi mândru şi pe care el o va cârmui, am toată speranţa, în spiritul meu, călăuzit fiind de deviza:
«Tot pentru Ţară,
Nimic pentru mine».
Mulţumesc din suflet tuturor care au lucrat cu mine şi care m-au servit cu credinţă, iert acelora care au scris şi au vorbit în contra mea, căutând a mă calomnia sau a arunca îndoieli asupra bunelor mele intenţiuni.
Trimiţând tuturor o ultimă salutare plină de dragoste, rog ca şi generaţiile viitoare să-şi amintească, din când în când, de acela care s-a închinat cu tot sufletul iubitului său popor, în mijlocul căruia el s-a găsit aşa de fericit. Pronia cerească a voit ca să sfârşesc bogata mea viaţă: am trăit şi mor cu deviza mea, care străluceşte în armele României:
«Nihil sine Deo!»"
Testamentul Regelui Carol I

Să aveți o zi frumoasă!