18 Mai

Este a 138-a zi a anului. 
Au mai rămas 227 de zile până la sfârșitul anului.
Soarele răsare la 05 h 46 m și apune la 20 h 39 m.

Citatul zilei

„Nu planta copacul tristeţii în inima ta. Reciteşte în fiecare dimineaţă cartea bucuriei.” (Omar Khayyam)

Ziua Internaţională a Muzeelor

În anul 1977, Consiliul Internaţional al Muzeelor a stabilit ca Ziua Internaţională a Muzeelor să fie sărbătorită pe 18 mai, cu scopul de a recunoaşte rolul acestor instituţii în dezvoltarea societăţii. În această zi, arta, ştiinţa şi istoria sunt celebrate în toată lumea, prin programe special.

Tema zilei în 2018 este ''Hyperconnected museums: New approaches, new publics'' (''Muzee interconectate: Noi abordări, un nou public'').

 Interconectivitatea este un termen inventat în 2001 pentru a descrie multiplele înţelesuri ale mijloacelor de comunicare de care dispune astăzi societatea, precum contactul vizual, emailul, mesageria instant, telefonul sau internetul. Această reţea globală de conexiuni devine din ce în ce mai complexă, mai diversă şi integrată. Muzeele au urmat această nouă tendinţă şi s-au integrat în lumea interconectată de astăzi. Acesta este motivul pentru care Consiliul Internaţional al Muzeelor (ICOM) a ales această temă pentru evenimentele din 2018.

Este imposibilă înţelegerea rolului muzeelor fără să se ţină cont de toate conexiunile pe care aceste instituţii culturale le fac. Muzeele reprezintă o parte intrinsecă a comunităţilor locale, a peisajului cultural şi a mediului natural. Datorită tehnologiei, muzeele pot ajunge astăzi dincolo de audienţa lor de bază şi pot găsi un nou public, în momentul în care abordează colecţiile lor într-un mod diferit: digitalizarea colecţiilor, care presupune adăugarea de elemente multimedia, sau doar un simplu # care va permite vizitatorilor să împărtăşească experienţa lor în mediul online.

Însă, nu toate aceste conexiuni noi se datorează tehnologiei. Aceste instituţii culturale se străduiesc să-şi menţină relevanţa în societate, îndreptându-şi atenţia spre comunitatea locală şi diversele grupuri care o formează. Ca urmare, de-a lungul anilor au fost create nenumărate proiecte comune organizate de muzee la care au colaborat minorităţi, populaţii indigene şi instituţii locale. Pentru a atrage acest public nou şi pentru a întări legăturile cu acesta, muzeele trebuie să găsească noi modalităţi de interpretare şi prezentare a colecţiilor.
Consiliul Internaţional al Muzeelor (ICOM) este organizaţia internaţională a muzeelor şi a specialiştilor din acest domeniu, care se angajează să conserve şi să asigure continuitatea şi punerea în valoare a patrimoniului cultural şi natural mondial, actual şi viitor, material şi imaterial. Creat în 1946, ICOM este o organizaţie neguvernamentală, cu sediul la Paris, aflată într-o relaţie formală de asociere cu UNESCO şi care se bucură de un statut special, pe lângă Consiliul Economic şi Social al Naţiunilor Unite (ECOSOC).

Cei peste 30.000 de membri ai ICOM, din 20.000 de muzee, activi în 171 de comitete naţionale şi internaţionale, colaborează la activităţile organizaţiei, atât pe plan naţional şi regional, cât şi pe plan internaţional: ateliere, publicaţii, programe de formare, programe de parteneriat şi de promovare reciprocă a muzeelor, inclusiv prin evenimentele organizate cu ocazia Zilei internaţionale a muzeelor. Pentru consolidarea activităţii lor, unele comitete naţionale sunt grupate în organizaţii regionale.

În 1977, Consiliul Internaţional al Muzeelor (ICOM) a stabilit Ziua internaţională a muzeelor având ca obiectiv promovarea şi aducerea la cunoştinţa publicului a rolului acestor instituţii de cultură în dezvoltarea societăţii. Această zi este, totodată, un eveniment menit să întemeieze şi să consolideze relaţiile de cooperare dintre muzee, specialiştii acestora şi public. Muzeele au un potenţial unic în abordarea diferitelor culturi, constituindu-se într-un loc predilect pentru înţelegerea lor aprofundată, într-o manieră interdisciplinară, dar şi în ceea ce priveşte sensibilizarea oamenilor iubitori de cultură din întreaga lume.

Comitetul consultativ al ICOM alege în fiecare an tema pentru desfăşurarea evenimentului, ce poate atinge subiecte precum globalizarea, populaţiile indigene, reducerea decalajelor culturale şi grija pentru mediul înconjurător.
 

Ziua Internaţională a Muzeelor încearcă să atragă atenţia publicului asupra rolului crucial pe care îl joacă muzeele în ceea ce priveşte respectul şi recunoaşterea diferenţelor.

Pe de o parte, muzeele dau un sens nou comunităţii, punând în valoare patrimoniul cultural comun, iar pe de altă parte, ele pot să aducă la lumină rolul indivizilor şi al grupurilor, ale căror singularităţi şi diferenţe sunt pietrele unghiulare ale diversităţii, ea însăşi inerentă acestui patrimoniu comun.

"Prin obiectele pe care le conservă, muzeele colecţionează, în fapt, povestiri pe care le transmit memoriei comunităţilor în care trăim. Aceste obiecte reprezintă în cea mai mare măsură expresia patrimoniului nostru cultural şi natural. Foarte multe dintre ele sunt fragile, unele dintre ele sunt chiar în pericol de a fi distruse şi au nevoie să fie conservate cu o atenţie deosebită. Ziua Internaţională a Muzeelor oferă, prin activităţile pe care zeci de muzee din România le organizează, ocazia ca vizitatorii să descopere şi să redescopere memoria lor colectivă şi individuală". (dr. Virgil Ştefan Niţulescu, preşedintele Comitetului Naţional Român ICOM)

Evenimente de-a lungul timpului…

• 1048: S-a născut Omar Khayyám, poet persan (d. 1123)

Omar Khayam sau Khayyam a fost un poet, matematician, filosof și astronom persan.

A fost directorul observatorului din Marv şi a prezidat grupul  celor opt astronomi care, în anul 1074, a efectuat reforma calendarului musulman, calendar care este mai exact decât cel Gregorian, întreprins cinci secole mai târziu.

A fost medic şi astronom oficial al curţii regale.

A avut o viață extrem de agitată, dacă ținem cont că a trăit în perioada formării Imperiului Selgiucizilor. Învățații se aflau într-o situație precară, fiind dependenți financiar de conducători sau de vreun mecena local. Însuși Khayam a scris, mai târziu, că a fost, în perioada tinereții, „martor al nimicirii învățaților, din care nu a mai rămas decât o mână de oameni, chinuită și puțin numeroasă. Asprimea soartei din aceste vremuri i-a împiedicat să se dedice perfecționării și adâncirii științei lor”.

Matematician

În lucrarea Discuții asupra unor probleme de algebră (1070) se ocupă de rezolvarea ecuațiilor cubice, fiind primul matematician care studiază acest subiect. Ajunge chiar la rezultate remarcabile, bazându-se pe metoda intersecției secțiunilor conice cu cercul. Khayam își pune problema rezolvării ecuației de gradul III în mod asemănător celei de gradul II (deci, prin radicali), dar nu reușește acest lucru. Totuși, el nu disperă și afirmă chiar că „acele forme” vor fi găsite de cei care îl vor urma.

A studiat și Elementele lui Euclid, fiind, cu precădere, atras de celebrul postulat al paralelelor, căruia încearcă să-i dea o demonstrație. Se ocupă și de problema coeficienților binomiali, care apar în triunghiul lui Pascal.

S-a ocupat și cu teoria fracțiilor analizând problema egalității a două rapoarte prin fracții continue.

Lucrările lui Khayam vor fi cunoscute în Europa abia peste șapte secole.

Astronom

În 1073, sultanul Malik-Shah I l-a invitat să construiască, împreună cu alți mari învățați ai vremii, un obsevator astronomic. Aceștia au determinat lungimea anului solar cu o precizie de șase zecimale (apreciabilă pentru acea epocă). Se obținea un calendar mult mai exact decât cel gregorian, adoptat în Europa patru secole mai târziu.

Poet

Unul din catrenele lui Omar Khayam - inscriptie pe unul din zidurile hanului Morića⁠(en) din Sarajevo.

Criticul literar român Tudor Vianu spunea că Omar Khayam „...dă în rubayatele sale expresia lirică foarte concentrată de o mare perfecțiune a viziunii sale dezabuzate asupra lumii”.

Se pare că a scris peste o mie de catrene (numite rubaiat). Acestea au un conținut mistic, legat de mistica islamică, adică de sufism.

Valoarea operei sale poetice eclipsează, în ziua de azi, faima sa de matematician și om de știință. Opera sa poetică a fost dată uitării timp de secole în cultura persană, doar sufiștii au prețuit mereu rubaiatele sale. Iraniștilor europeni le revine meritul de a-l fi redescoperit pe poet pentru patrimoniul cultural al lumii.

 Catrene

XVIII

Sa-ti faci putini prieteni. Din tine nu iesi

Caci prea des falsitatea credinta ne-o înfrânge.

Când ti se-ntinde o mâna, ‘nainte de-a o strânge,

Gândeste-te ca poate te va lovi-ntr-o zi.

XXV

Noi nu vom sti vreodata ce ne asteapta mâine.

Tu bucura-te astazi! Atâta îti ramâne.

Ia cupa si te-aseaza sub luna de clestar,

Caci mâine poate luna te va cata-n zadar.

XXXII

Am întrebat Savantul si-am întrebat si Sfântul,

Sperând c-au sa ma-nvete suprema-ntelepciune.

Si dupa-atâta râvna atât se poate spune:

Ca am venit ca apa si-o sa plecam ca vântul.

XLI

Sa nu-ti dezvalui taina din suflet celor rai.

Nebunilor nu spune durerea niciodata.

În zâmbet sa te ferici de toti semenii tai.

Nadejdile, ascunse sa-ti stea de lumea toata.

***

Un punct pierdut e lumea, în haosul imens

Toată ştiinţa noastră: cuvinte fără sens

Om, pasăre şi floare sunt umbre în abis

Zadarnic este gândul, iar existenţa - vis.

• 1096: Prima cruciadă – circa 800 de evrei sunt masacrați în Worms, Germania.

Cruciada germană din 1096 (numită de evrei „evenimentele din anul 4856”, în ebraică מאורעות תתנ”ו sau גזירות תתנ”ו Meoraot Tatnu sau Gzerot Tatnu) este parte a primei cruciade în timpul căreia cruciați țărani din Franța și Germania au atacat comunitățile evreiești. Deși antisemitismul se manifestase de mai multă vreme în Europa, în timpul cruciadei s-a înregistrat primul pogrom organizat de masă. În unele cazuri, autoritățile și liderii religioși au încercat să-și adăpostească supușii evrei. Mai trebuie spus că Papa Urban al III-lea nu a menționat populația evreiască atunci când a propovăduit organizarea primei cruciade, iar mai târziu a condamnat orice violență împotriva evreilor, considerând că aceste atacuri sunt pervertiri ale cauzei cruciate.

• 1388: Atestarea prin hrisov domnesc  a mănăstirii Cozia, județul Vîlcea, importantă ctitorie a domnitorului Mircea cel Bătrîn.

La 18 mai 1388, in hrisovul voevodului Mircea cel Batrân se  spunea:

„…a binevoit domnia mea să ridic din temelie o mănăstire la locul numit Călimănești pe Olt, care a fost înainte satul boierului domniei mele Nan Udobă.”

 Legenda spune ca  fost construită în apropierea altei mănăstiri ridicate  de Negru Vodă.

Zidirea bisericii începuse în primăvara anului 1387, fiind executată de un arhitect sîrb chemat de însuși domnitorul Munteniei. Constructia  este caracteristica  stilului bizantin și a fost principalul model al arhitecturii religioase din Muntenia timp de patru secole.

Mănăstirea Cozia, România, sursă:romanianmonasteries.org

Biserica mare a fost construită inițial doar cu pronaos, naos și altar, pridvorul adăugîndu-se în anul 1707. De-a lungul timpului s-au efectuat o serie de modificări, dar frumusețea construcției s-a păstrat. Zidirea mănăstirii de la Cozia i-a fost sugerată domnitorului Mircea cel Batran de către calugărul cărturar Nicodim de la Tismana.

Hrisovul domnitorului Mircea cel Batran  este totodată și actul de atestare a localității Călimănești, județul Vâlcea, pe teritoriul căreia se află.

Mănăstirea Cozia este situată pe malul drept al Oltului la 22 km de Râmnicu Vâlcea și 75 km de Sibiu. Inițial, mănăstirea a fost cunoscută sub numele de Mănăstirea Nucet, fiind clădită într-o regiune prielnică pentru creșterea nucilor.

Numele de Cozia l-a primit mai târziu, după muntele din vecinătate. Zidirea mănăstirii Nucet i-a fost sugerată domnitorului Mircea cel Bătrân de către calugărul cărturar Nicodim de la Tismana.

Zidirea bisericii începuse în primăvara anului 1387, fiind executată de un arhitect sârb chemat de însuși domnitorul Munteniei. Modelul este caracteristic stilului bizantin și a fost principalul model al arhitecturii religioase din Muntenia timp de patru secole.

Biserica mare a fost construită inițial doar cu pronaos, naos și altar, pridvorul adăugându-se în anul 1707.

Construcția este caracteristică stilului bizantin și a fost principalul model al arhitecturii religioase din Țara Românească timp de mai multe secole, având un plan treflat compus dintr-un naos alungit cu absidă centrală şi două abside laterale. Cozia a fost concepută cu gustul ce caracterizează tradiţia bizantină, fiind construită din blocuri mari de piatră ce alternează cu cărămidă aparentă. La exterior se remarcă o bogată şi variată sculptură în piatră ce se poate observa la ancadramentele celor şapte ferestre ale naosului şi la cele două ferestre ale pronaosului și unde fiecare au diferite motive florale. Biserica a fost construită inițial doar cu pronaos, naos și altar, iar din anul 1707 i s-a adăugat pridvorul ce sporește și mai mult frumusețea acestei splendide construcții. Pictura interioară a fost făcută între anii 1390 - 1391 din porunca lui Mircea cel Bătrân, cel care s-a preocupat permanent de înzestrarea şi înfrumuseţarea mănăstirii prin întărirea drepturilor de proprietate asupra mai multor sate şi moşii, dar și prin dreptul de exploatare a sării din salinele de la Ocnele Mari. Lăcaşul a primit în continuare donaţii din partea diferiţilor domnitori care au urmat. Astfel că, de-a lungul timpului, mănăstirea va fi reparată şi renovată de multe ori de domnitori precum Neagoe Basarab, Radu Paisie, ori Constantin Brâncoveanu. De remarcat este faptul că în timpul lui Neagoe Basarab s-a construit fântâna care-i poartă numele, iar domnitorul Constantin Brâncoveanu a construit în anul 1707, pridvorul în cunoscutul stil numit după numele său, adică „stilul brâncovenesc”. Policandrele din pronaos şi naos datează tot din epoca lui Constantin Brâncoveanu, fiind confecţionate în anul 1691, respectiv 1693. Mănăstirea Cozia constituie una dintre bunurile de seamă ale patrimoniului cultural naţional, având o valoare artistică şi documentară deosebită, deoarece istoria mănăstirii este strâns legată de istoria poporului român, ea însăși fiind un important centru de cultură, artă și spiritualitate.

De-a lungul timpului s-a efectuat o serie de modificări, dar frumusețea construcției s-a păstrat.

În Biserică Mare se poate vedea pictura oiginară și anume în naos, unde, pe pereții de vest, sunt pictați Mircea și fiul său, Mihail, în costume de cavaleri, iar în stânga se află portretul lui Șerban Cantacuzino. În pronaos se găsesc mormintele voievodului Mircea și al monahiei Teofana, mama lui Mihai Viteazul, călugărită după moartea fiului ei și decedată în 1605.

Mănăstirea Cozia nu mai păstrează aproape nicio urmă autentică de pe vremea ctitorului mănăstirii Mircea cel Bătrân. Singurele obiecte rămase de pe vremea domnitorului, două clopote, au fost luate de mai-mării bisericii și duse unul la Episcopia Râmnicului și cel de-al doilea la Episcopia Argeșului.

Epitaful lui Mircea cel Bătrân a ajuns și el la Muzeul de Artă de la București, la Cozia rămânând doar o bucată din placa de mormânt a domnitorului. De asemenea, tot de pe vremea lui datează modelul de cruce voievodală care se află și acum pe turla mănăstirii.

• 1756: Marea Britanie declara razboi Frantei si astfel incepea Razboiul de Sapte Ani. 

Razboiul de sapte ani (1754 si 1756–1763) a implicat atat lupte in Europa, cat si in colonii. Acest razboi a fost descris de Winston Churchill ca fiind primul razboi mondial, de vreme ce a fost primul conflict din istorie care a avut lupte pe tot globul si in care cea mai mare parte a combatantilor au fost ori natiuni europene ori coloniile lor de peste mari.

Acest razboi a avut ca protagoniste principalele puteri ale vremii: Prusia, Regatul Marii Britanii, (plus coloniiile Coroanei britanice din America de Nord, Compania Indiilor Orientale Britanice si Regatul Irlandei) si Hanovra pe de-o parte si Austria, Regatul Francez, (plus Electoratul Saxonia, Noua Franta si Indiile Orientale Franceze), Imperiul Rus, Suedia, Electoratul Saxonia pe de alta parte. Spania si Portugalia au fost atrase mai tarziu in conflict, iar fortele olandeze neutre au fost atacate in India. Rezultatul cel mai evident al razboiului a fost decaderea puterii Frantei si transformarea Marii Britanii intr-o putere coloniala dominanta.

• 1804: Senatul l-a proclamat pe Napoleon I Bonaparte împărat al Franței.

A fost încoronat de către Papa Pius al VII-lea la 2 decembrie 1804, în cadrul unei ceremonii grandioase ce a avut loc la Catedrala Notre Dame din Paris.

Napoleon a domnit între anii 1804-1814 și 1815.

• 1872: S-a nascut Bertrand Russell, filosof englez, matematician, istoric şi critic social britanic (d.2 februarie 1970).

Bertrand Russell, filosof, matematician, istoric şi critic social - foto preluat de pe cersipamantromanesc.com

Bertrand Russell, filosof, matematician, istoric şi critic social – foto preluat de pe cersipamantromanesc.com

La începutul anilor 1900 Russel a condus miscarea britanică împotriva idealismului. Este considerat ca fondatorul filosofiei analitice, alături de predecesorul său Gottlob Frege și protejatul său Ludwig Wittgenstein, și este văzut ca unul dintre cei mai importanți logicieni ai secolului XX.

A fost co-autor (împreună cu A. N. Whitehead) la ” Principia Mathematica”, o încercare de a găsi bazele matematicii în logică. Eseul său filosofic On Denoting este considerat o paradigma a filosofie.

Lucrările sale au avut o influență considerabilă asupra logicii, matematicii, teoriei mulțimilor, lingvisticii și filosofiei, în special filosofia limbii, epistemologie și metafizică.

Russel a fost un proeminent activist anti-război; a militat pentru comerțul liber și anti-imperialism. În timpul primului război mondial a fost arestat pentru acțiunile sale pacifiste , iar apoi a făcut campanie împotriva lui Adolf Hitler, a criticat totalitarismul lui Stalin, a atacat Statele Unite ale Americii pentru implicarea în războiul din Vietnam și a fost un susținător declarat al dezarmării nucleare.

În anul 1950, i-a fost acordat Premiul Nobel pentru Literatură, în recunoașterea lucrărilor sale semnificative, în care promovează umanitarismul și libertatea de conștiință

• 1883: S-a născut Walter Adolph Gropius, arhitect și pedagog german.

Fondator și director al Bauhaus, a fost unul din marii arhitecți ai secolului XX, care a trăit și creat în Germania, până în 1934, și apoi în Statele Unite ale Americii, din 1937 până la moartea sa.

În 1919, Gropius a fondat Bauhaus, ceea ce desemnează atât Staatliches Bauhaus, o școală de artă, design și arhitectură din Germania, activă între 1919-1933, cât și un curent artistic foarte influent în arhitectură, artele plastice, designul, mobilierul și decorările interioare ale secolului XX. Ambele sensuri ale termenului Bauhaus sunt strâns legate de Walter Gropius.

Studenții de la Staatliches Bauhaus erau educați interdisciplinar și complex ca arhitecți, constructori, designeri, fotografi, pictori, creatori de mobilier și textile.

Erau, totodată, stimulați să utilizeze materiale noi, specifice producției de masă, având că produs final al activității lor clădiri, în special industriale, furnizate „la cheie”.

Scopul declarat programatic al lui Walter Gropius era clădirea livrată integral, de la designul arhitectural inițial până la mobilarea încăperilor și decorarea acestora cu artefacte.

Tot în spiritul viziunii sale integratoare a habitatului uman, atât a celui personal, cât și a celui profesional, Gropius argumenta prin demonstrare conceptul de eficiență arhitecturală, prin care un atare ansamblu de clădiri era realizat arhitectural și constructiv cu mijloace materiale, financiare și umane minime.

În anul 1945, Gropius a fondat firma TAC (The Architects’ Collaborative), o firmă de arhitectură pe care a constituit-o cu un grup de tineri arhitecți americani, firmă ce a devenit în timp una dintre cele mai bine cunoscute și respectate firme în domeniu.

Printre altele, stilul promovat de TAC, dar și de Gropius însuși, a fost adeseori numit The New Bauhaus.

Printre arhitecții și colaboratorii săi inițiali se numără și Norman C. Fletcher, Jean B. Fletcher, John C. Harkness, Sarah P. Harkness, Robert S. MacMillan, Louis A. MacMillen și Benjamin C. Thompson, toți deveniți ulterior nume cunoscute în arhitectură americană și de pretutindeni.

• 1897: Este publicat la Londra romanul „Dracula”, al autorului irlandez Bram Stocker .

Personajul principal al romanului este contele Dracula (Graf Dracula), devenit unul dintre cei mai renumiti vampiri din literatura. Actiunea romanului se petrece la sfarsitul secolului XIX in Transilvania care pe atunci facea parte din Austro-Ungaria. Un avocat englez vine din Londra ca sa cumpere castelul lui Dracula, dar nici un localnic nu are curaj sa se apropie de casa contelui. O femeie ii da un crucifix lui Harker, pentru a-l apara de rele. In primele zile a vizitei nu se intampla nimic deosebit in castel, avocatul fiind rugat sa nu intre in cateva incaperi. Ciudat insa i se pare englezului faptul ca chipul contelui nu apare deloc in oglinda si lacomia acestuia cand vede sangele avocatului care s-a ranit la barbierit. In cele din urma, dupa mai multe aventuri, englezul reuseste sa scape cu viata fugind din castel.

Romanul a fost de mai multe ori transpus pe ecran, iar rolul contelui jucat de actori ca: Max Schreck, Christopher Lee, Bela Lugosi, Klaus Kinski si Gary Oldman.

 Prima ecranizare a romanului a fost facuta in Germania in 1922, filmul numindu-se "Nosferatu, Eine Symphonie des Grauens" (Nosferatu – Simfonia groazei), avandu-l in distributie pe actorul Max Schreck. Numele contelui Dracula este schimbat aici in contele Orlok, din cauza ca regizorul filmului, F.W. Murnau, nu putuse obtine la acea vreme acordul autorului pentru ecranizare. Numele de Nosferatu seamana cu vorba nesuferitu’ prin care satenii romani de odinioara evocau Dracul.

In 1931 se filmeaza horror-ul clasic "Dracula", avandu-l in rolul principal pe actorul de origine maghiara Bela Lugosi. Dracula, filmul britanic din 1958, in regia lui Terence Fisher, este prima ecranizare propriu-zisa a romanului cu numele eroului neschimbat.

In 1992, apare filmul "Bram Stoker's Dracula", regizat de Francis Ford Coppola si avand in distributie actori consacrati de la Hollywood (unii dintre ei necunoscuti la acea vreme), incepand cu Gary Oldman - contele Dracula, alaturi de Anthony Hopkins - Dr. Van Helsing, Winona Ryder,

• 1920: S-a nascut  Karol Józef Wojtyła (Papa Ioan Paul al II-lea); (d. 2005).

Papă al Bisericii Catolice, episcop al Romei şi suveran pontif al Vaticanului, de origine polonez. Militant pentru pace, dreptate şi echitate socială. Considerat una dintre cele mai de seamă personalităţi ale epocii.

Numele la naştere Karol Józef Wojtyła.

S-a născut la 18 mai 1920, la Wadowice, lângă Cracovia (Polonia), ca fiu al unui ofiţer în retragere. Se stinge din viaţă la 2 apr. 2005, în reşedinţa sa papală din Vatican.

A fost primul papă de altă origine decât cea italiană de la Papa Adrian al VI-lea, adică din 1522. Pontificatul său de 26 ani (16 oct. 1978 – 2 apr. 2005) este considerat al treilea ca lungime din istoria Bisericii Catolice, în urma Sfântului Petru (estimat între 34 şi 37 ani) şi a lui Pius al IX-lea (31 ani).

De la vârsta de 12 ani a rămas orfan. În tinereţe a fost interesat de filozofie, de poezie şi chiar deteatru; a lucrat ca bibliotecar, reuşind să înveţe mai multe limbi străine, inclusiv greaca şi latina.

După absolvirea liceului Marcin Wadowita, s-a înscris, în anul 1938, la cursurile Facultăţii de Litere şi Filozofie a Universităţii Jagiellone din Cracovia. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial şi al ocupaţiei naziste a Poloniei, Universitatea fiind închisă, iar cursurile suspendate (1939), a lucrat ca mesager, apoi ca muncitor într-un atelier de prelucrat pietre.

Din 1942 se înscrie la un seminar clandestin condus de Arhiepiscopul din Cracovia, Cardinalul Sapieha, devenind preot catolic la 1 noiemb. 1946. Îşi continuă studiile teologice la Universitatea Papală Angelicum a Vaticanului, unde îşi va da licenţa, apoi şi doctoratul în teologie (1948).

În 1953 i se încredinţează Catedra de teologie morală şi etică socială la Facultatea de Teologie din Cracovia, fiind apoi numit profesor de etică la Universitatea Catolică din Lublin (1954).

În acest oraş fondează un Institut de Morală Creştină, a cărui direcţie o va deţine până în 1978.

În 1957 îşi ia al doilea doctorat, în filozofie, la Universitatea Catolică din Lublin. Un an mai târziu este numit epicop şi ajutor al Arhiepiscopului Baziak, fiind la doar 38 de ani cel mai tânăr episcop din Polonia. Participă în 1962 la cel de al Doilea Consiliu de la Vatican şi în dec. 1963 este numit Arhiepiscop de Cracovia, iar în iun. 1967 Papa Paul VI îl numeşte cardinal.

La 22 oct. 1978, după stingerea din viaţă a lui Papa Ioan Paul I, Karol Wojtyla a fost încoronat ca Suveran Pontif, cu numele Ioan Paul II. A fost primul Papă de origine slavă.

La începutul pontificatului lui Ioan-Paul al II-lea, Sfântul Scaun avea relaţii diplomatice cu 84 de state. Până în 2003, numărul lor era de 172 de state. A participat ca membru deplin sau ca observator în diverse organizaţii internaţionale şi regionale. A exprimat punctul de vedere catolic în toate marile foruri internaţionale; a promovat dialogul ecumenic şi interreligios.

S-a angajat personal în atenuarea sau rezolvarea unor probleme complexe ale păcii interne şi internaţionale: în Nigeria, în Chile, în Nicaragua, în Iugoslavia, în Orientul Apropiat, în Cuba, în Filipine. Cele mai multe din vizitele sale internaţionale au fost realizate în dublă calitate, de şef de Stat şi de şef al Bisericii Catolice.

În anumite cazuri, s-a folosit de propria imagine, de prezenţa mediatică, indiferent de riscuri şi cu un realism dezarmant: “Eu predic Evanghelia, nu Democraţia!”.

Intervenţiile sale au constituit totdeauna un pericol pentru regimurile dictatoriale. A susţinut mişcările disidente din fostul bloc sovietic, în special sindicatul Solidarność din Polonia şi a avut astfel un rol hotărâtor în una dintre cele mai mari schimbări politice din istorie – căderea Cortinei de Fier în Europa de Est la sfârşitul anilor ’80.

La 13 mai 1981, Ioan-Paul al II-lea a fost victima unui atentat la viaţa sa, comis de Mehmet Ali Agca, de origine turc.

În 1984, înainte de vizita sa în Venezuela, poliţia politică din acea ţară a descoperit şi contracarat un complot de asasinare a Papei, pus la cale de o grupare extremistă. La 6 ian. 1995, Poliţia din Manila, Filipine, a dejucat Operaţiunea Bojinka, care era de fapt un plan pentru uciderea lui Ioan Paul al II-lea.

Doctor Honoris Causa al Universităţii Spiru Haret din Bucureşti (2004).

Succesor al său a fost declarat Joseph Ratzinger (Benedict al XVI-lea).

Cercetătorii polonezi au stabilit descendenţa valahă a Papei, demonstrând, că păstorii români din nord-vestul Transilvaniei şi Moldovei s-au stabilit în peste 500 de localităţi de pe teritoriul polonez, timp de trei secole, unde funcţionau legile valahe – ius valachicum.

În unul dintre aceste sate, Czaniec, s-a născut pe la 1788, străbunicul Papei, Vartolomei Wojtyla. Numele Wojtyla este des întâlnit în documentele medievale şi provine din românescul Voitilă.

• 1944: ziua surghiunului tătarilor(„Sürgün”-ul)

18 mai 1944 este considerată cea mai neagră zi din istoria poporului tătar. La acea dată, Iosif Visarionovici Stalin a comandat surghiunirea populaţiei tătare din Peninsula Crimeea. 

Sute de mii de tătari - femei, bărbaţi, copii, bătrâni - au fost ridicaţi peste noapte din casele lor de soldaţii Armatei Roşii şi de agenţii poliţiei conduse de Lavrenti Pavlovici Beria. Încărcaţi de-a valma în vagoanele de tren, având voie cu o singură bocceluţă, tătarii au fost închişi şi trimişi în pusta din Uzbekistan. Drumul a durat aproape două săptămâni, timp în care oamenii n-au avut voie să coboare din vagoane decât o dată pe zi, în staţionări de care nu depăşeau jumătate de oră. Lipsiţi de aer, hrană, apă, de condiţii umane, deportaţii au murit pe capete. 

În vagoanele sigilate, supravieţuitorii au stat printre cadavre şi excremente, reuşind să le dea jos doar în minutele de staţionare, când uşile erau deschise, iar ei - supravegheaţi cu arma în mână. La destinaţie au mai ajuns doar jumătate dintre surghiuniţi. Dar şi aceştia au fost supuşi unui regim de teroare şi exterminare. Stalin le găsise vina tătarilor de a fi susţinut nemţii în cel de-al doilea Război Mondial.

 Istoricii arată că acesta era un neadevăr. „Sovieticii uitau cu bună ştiinţă că până atunci pieriseră pe frontul antihitlerist mai mult de 50000 de Tătari înrolaţi în armata roşie şi că încă alţi peste 60000 luptau în armata roşie sau în detaşamentele de partizani împotriva ocupaţiei Germane. De asemenea, în armata roşie activau şi au activat până la sfârşitul războiului mii de subofiţeri şi ofiţeri de toate gradele de origine Tătară. Nici familiile lor şi ale eroilor care s-au distins în lupte nu au fost iertate, împărtăşind soarta conaţionalilor lor“, consemnează cercetătorii în Calendarul Intercultural, proiectul realizat cu sprijinul financiar al Guvernului României, de Departamentul pentru Relaţii Interetnice şi implementat de Institutul Intercultural Timişoara.

Istoricii mai notează că timp de 23 de ani, până în 1967, tătarii crimeeni au suferit multe privaţiuni şi atunci au primit dreptul de a se strămuta, dar nu în Crimeea. „Abia după 14 noiembrie 1986, prin hotărârea Sovietului Suprem al Uniunii Sovietice, Tătarii, ca de altfel toate comunităţile naţionale şi popoarele care au avut de suferit în timpul regimului stalinist, au primit dreptul de a se strămuta în locurile natale din zonele unde au fost surghiuniţi. Până în prezent au revenit în Crimeea în jur de 400.000 de tătari“, afirmă aceştia.

 Miza Crimeea, peninsula cu ieşire spre Balcani şi Caucaz

 Profesorul Tasin Gemil (72 ani), istoric de etnie tătară, a fost primul ambasador musulman al României, deţinând funcţia diplomatică în două foste state sovietice: Azebaijan şi Turkmenistan. Născut la Medgidia, profesorul universitar doctor Tasin Gemil a fost ambasador al României în Azerbaijan (1998-2003), apoi în Turkmenistan (2004-2007). Istoricul este actualmente director al Institutului de Turcologie şi Studii Central-Asiatice din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca. El a analizat raporturile dintre popoarele rus şi tătar de-a lungul secolelor şi interesul sporit pe care Peninsula Crimeea l-a avut în ochii stăpânirilor de la Răsărit. Într-un studio publicat în revista Magazin Istoric, cercetătorul originar din Medgidia vorbeşte despre formele de manifestare a agresiunii ruseşti asupra naţiei tătare. „Începând cu secolul al XVIlea, ţarii ruşi au privit Crimeea nu numai ca o bază de atac către Balcani, Caucaz şi Istanbul, dar şi ca pe o grădină însorită. Atâta vreme cât unitatea de acţiune tătaro-otomană a fost puternică, Rusia nu a îndrăznit să atace Crimeea. În secolul al XVIII-lea, în condiţiile slăbiciunii manifeste a puterii otomano-tătare, trupele ruseşti au început să atace în mod repetat Crimeea, de fiecare dată producând mari distrugeri şi masacre. Înfrântă pe toate fronturile, Poarta a trebuit să accepte Pacea de la Kuciuk Kainargi, din 1774, prin care Rusia proclama independenţa Hanatului din Crimeea. Agenţii ruşi au provocat permanent tulburări în hanat, astfel că, în 1782-1783, trupele ruseşti comandate de cneazul Grigori Potiomkin au bombardat sate şi oraşe din Crimeea, ucigând un mare număr de tătari. La 8 aprilie 1783, Ecaterina a II-a a proclamat anexarea Crimeii şi transformarea ei într-o provincie rusească. Populaţia autohtonă tătară a fost supusă sistematic represaliilor, pentru a o obliga să lase locul în Crimeea coloniştilor slavi. În 1784, guvernatorul Grigorie Potiomkin a emis o poruncă prin care cerea «izgonirea din peninsulă a tuturor tătarilor localnici din regiunile de munte şi câmpie»“, scrie profesorul Gemil. Până în anul 1800, mai mult de 500.000 tătari fuseseră nevoiţi să-şi părăsească locurile de baştină, pentru a se refugia între graniţele otomane, inclusiv în Dobrogea. Alţi peste 200.000 tătari au fost izgoniţi în anii de război din 1806-1812 şi 1827-1829, iar imediat după Războiul Crimeii (1853-1856), au plecat din peninsulă, conform datelor oficiale, 192.660 tătari. „În realitate, numărul acestora era mult mai mare. Până în anul 1922, 1.800.000 tătari au fost siliţi să părăsească patria străbună. 

În noaptea de 18 mai 1944, din ordinul lui Stalin, au fost deportaţi toţi tătarii care mai erau în Crimeea (250.000). În acelaşi timp, autorităţile ruseşti au procedat la distrugerea sistematică a monumentelor şi documentelor istorice tătăreşti din Crimeea, inclusiv a cimitirelor şi numelor localităţilor. Moştenirea istorico-culturală tătară rămâne încă foarte bogată. În 1983, UNESCO a sărbătorit 800 de ani de la naşterea poetului Kul Ali, fondatorul literaturii tătare clasice. Rusia a urmărit să şteargă toate dovezile care atestau drepturile tătarilor la moştenirea pământurilor străbune. Aceste distrugeri continuă şi astăzi. Un cunoscut istoric şi analist ucrainean, Oleksa Haiworonski, releva recent faptul că tătarii au fost cei care s-au opus ferm noii invazii ruseşti în Crimeea, nu comunitatea ucraineană de acolo, nici guvernul şi armata ucraineană“, conchide istoricul Tasin Gemil.

Să aveți o zi frumoasă!