25 mai

Este a 145-a zi a anului. 
Au mai rămas 220 de zile până la sfârșitul anului. 
Soarele răsare la 05 h 39 m și apune la 20 h 47 m. 

Citatul zilei

"Nu merge pe unde te duce drumul, mergi pe unde nu există un drum și lasă o urmă". (Ralph Waldo Emerson)

Ziua Internaţională a Copiilor Dispăruţi

Ziua internațională a copiilor dispăruți este marcată, anual, la 25 mai. 
 Aceasta coincide cu Ziua națională a copiilor dispăruți din SUA, propusă de fostul președinte american Ronald Reagan în 1983. Data de 25 mai nu este deloc întâmplătoare, ea aducând aminte de faimosul caz al băiatului Etan Kalil Patz, în vârstă de șase ani, declarat dispărut la 25 mai 1979 în Manhattan, New York. Etan Patz nu a fost găsit nici până în zilele noastre, fiind declarat oficial decedat în 2001. Investigațiile legate de acest caz continuă, însă, și în prezent.

În dimineaţa zilei de 25 mai 1979, Etan Patz, din New York, în vârstă de 6 ani, a dispărut în drum spre şcoală şi de atunci nimeni nu l-a mai mai văzut. Povestea a zguduit întreaga opinie publică americană. A fost lansată cea mai amplă campanie de căutare a vreunei persoane dispărute. Recompensa oferită a fost fabuloasă.

În 1980, mai multe organizaţii americane au potronat manifestări în amintirea lui Etan, iar la 25 mai 1983, preşedintele Ronald Reagan a declarat ziua de 25 mai Ziua naţională a copiilor dispăruţi (Missing Children’s Day). Ulterior, tot mai multe state europene au luat aceeaşi hotărâre, astfel că 25 mai a devenit Ziua Internaţională a Copiilor Dispăruţi.

Scopul marcării acestei zile este de a transmite un mesaj de speranţă şi solidaritate părinţilor ai căror copii au dispărut, de a determina opinia publică să se gândească în această zi la toţi copii dispăruţi şi de a impulsiona autorităţile publice şi ONG-urile să continue demersurile pentru combaterea şi prevenirea dispariţiilor de copii.

Floarea de Nu-Mă-Uită a fost aleasă ca simbol al Zilei Naţionale a Copiilor Dispăruţi că urmare a acţiunii desfăşurate în Canada, în 1995, cu ocazia Summit-ului pe Probleme de mediu de la Halifax.

Cu această ocazie, au fost distribuite copiilor 50000 de afişe biodegradabile pe care erau fixate 2 milioane de seminţe de Nu-Mă-Uită, care, plantate, au înflorit.

 

Din 2002, la 25 mai, Ziua Internaţională a Copiilor Dispăruţi, Child Focus distribuie broşe sub forma florii de Nu-Mă-Uită ca gest de solidaritate cu părinţii ai căror copii au dispărut.

Principalele acţiuni organizate la data de 25 mai aparţin Reţelei Globale a Copiilor Dispăruţi (Global Missing Children's Network - GMCN), la rândul ei o iniţiativă comună a Centrului Internaţional pentru Copii Dispăruţi şi Exploataţi şi a Centrului Naţional pentru Copii Dispăruţi şi Exploataţi din SUA.

Reţeaua GMCN, al cărei principal scop este de răspândi imagini şi informaţii despre copiii dispăruţi, are 22 de membri, printre care şi România. Ceilalţi 21 sunt: Albania, Argentina, Belarus, Belgia, Brazilia, Canada, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Mexic, Olanda, Noua Zeelandă, Polonia, Rusia, Serbia, Africa de Sud, Coreea de Sud, Spania, Marea Britanie şi SUA.
 
Potrivit unui comunicat al Organizației Salvați Copiii din 25 mai 2016, în România aproximativ 4.200 de copii au dispărut de acasă în intervalul 2015-2016, iar peste 97% dintre cazuri reprezintă părăsiri voluntare ale domiciliului, cele mai multe dispariții fiind înregistrate în rândul adolescenților. Din totalul copiilor dispăruți în perioada 15 mai 2015 — 15 mai 2016, 132 au avut vârste mai mici de 10 ani, 1.277 au avut vârsta cuprinsă între 10 și 14 ani și 2.791 de peste 14 ani. Minorii pleacă intenționat de la domiciliu sau din centrele de ocrotire a copiilor, pe o perioadă nedeterminată, cele mai multe dispariții fiind înregistrate în București, Iași și Constanța. Majoritatea copiilor au fost găsiți, astfel încât, la 15 mai 2016, în evidențele instituțiilor responsabile se mai aflau doar 338 de minori dispăruți.

Numărul european pentru copii dispăruţi 116 000 - număr de telefon gratuit pentru apelant, operaţional 24/24, activ în 10 state membre ale Uniunii Europene (România, Belgia, Franţa, Italia, Grecia, Ungaria, Olanda, Polonia, Portugalia şi Slovacia).
Formând 116 000, orice cetăţean aflat în una dintre cele 10 ţări poate raporta dispariţia unui copil, primind informaţii utile despre modul de instrumentare a cazului în ţara respective.

 Ziua Africii

Ziua Africii, sărbătorită la 25 mai, reprezintă simbolul demersurilor statelor africane pentru obţinerea independenţei.

Această zi aniversară evocă crearea, la 25 mai 1963, în cadrul Conferinţei liderilor statelor africane (22-25 mai 1963), desfăşurată la Addis Abeba, în Etiopia, a Organizaţiei Unităţii Africane (OUA), devenită mai târziu Uniunea Africană, potrivit www.africa.com.

Pentru numeroşi africani de pe continent şi pentru o parte a diasporei, Ziua Africii este o zi în care diferite culturi din toate mediile africane se reunesc pentru a sărbători diversitatea africană şi integrarea acesteia în diversitatea culturală a civilizaţiilor de pe tot globul. Ziua Africii reprezintă, de asemenea, o oportunitate de a recunoaşte realizările popoarelor şi guvernelor Africii şi de a reconfirma sprijinirea intervenţiilor guvernamentale pentru dezvoltare şi pentru construirea unei lumi mai bune.

Ţările africane, printre care Ghana, Zimbabwe, Lesotho, Zambia şi Mali, recunosc Ziua Africii drept o sărbătoare oficială, în timp ce în oraşe precum New York, Washington, Dublin, Melbourne şi Londra, această zi se marchează printr-o serie de sesiuni academice şi reuniuni culturale, potrivit www.africa.com. Aflat într-un proces de democratizare treptată, continentul african se confruntă în continuare cu provocări importante, dar dispune de numeroase oportunităţi şi de un considerabil potenţial economic.

Uniunea Africană, în cadrul celei de-a 30-a Adunări a şefilor de stat şi de guvern, desfăşurată în perioada 22-29 ianuarie 2018, la Addis Abeba, în Etiopia, a dedicat anul 2018 luptei împotriva corupţiei pe continentul african, această temă fiind anunţată încă de la summitul din ianuarie 2017: ''Câştigarea luptei împotriva corupţiei: o cale durabilă pentru transformarea Africii''

 

Ziua mondiala a prosopului

In fiecare an pe 25 mai, fanii lui Douglas Adams sunt incurajati sa poarte un prosop in public in semn de omagiu pentru cartea acestuia "Ghidul calatorului intergalactic", conform careia cel mai important lucru din bagajul unui autostopist interstelar este prospopul.

Douglas Adams este cunoscut mai ales pentru seria sa Ghidul autostopistului galactic, care a început sub forma unei comedii radiofonice la BBC, în 1978, înainte de a deveni o "trilogie" de cinci cărți care s-a vândut în peste 15 milioane de exemplare în timpul vieții lui, un serial de televiziune, spectacol de teatru, BD, joc pe calculator și film în 2005, conform Wikipedia.

Evenimente de-a lungul timpului…

• 240 î.Hr.: Prima mentionare  de catre astronomi chinezi a trecerii cometei Halley, cea mai faimoasă dintre cometele periodice, care poate fi văzută aproximativ la fiecare 75–76 de ani.

Cometa Halley și-a făcut apariția  pe cerul Angliei si in anul 1066,  fiind privită, se pare, de regele Harold al II-lea  și de suita sa, înainte de batalia de la Hastings, in urma careia  Anglia a fost cucerita de normanzi.

A  fost numită după astronomul englez Edmond Halley, care  a reușit să stabilească cu succes data aproximativă a următoarei reîntoarceri a cometei.

Din anul 240 î.Hr. și până în prezent, cometa a fost observată de aproximativ 30 de ori, următoarea sa apariție fiind în 28 iulie 2061.

• 1411: La Roman, a fost încheiat tratatul moldo-polon
  
  

ce prevedea reînnoirea alianţei îndreptate împotriva Ungariei şi obligaţia pe care şi-o asuma Wladyslav al II-lea Jagelo faţă de Alexandru cel Bun al Moldovei, de a restitui în doi ani restul sumei pe care o datora din timpul lui Petru I al Moldovei, în caz contrar de a ceda Pocuţia.

Tratatul de la Roman se încadra în politica externă a lui Alexandru cel Bun al Modovei care recunoştea suzeranitatea lui Wladyslav Jagello, şi care a încheiat tratate de pace cu acesta în 1402, 1404, 1407, 1411 şi 1415, făgăduindu-i acestuia sfat şi ajutor împotriva oricărui duşman.

Alexandru s-a asigurat de sprijinul Poloniei în faţa oricărei încercări a Ungariei de a controla drumul comercial care lega sudul Poloniei, trecând prin Moldova, de gurile Dunării, mai precis de cetăţile Chilia şi Cetatea Albă.

În urma numeroaselor complicăţii politice şi militare cu care se confrunta regele maghiar, l-au obligat să înceapă negocieri cu regele Poloniei concretizate prin tratatul semnat la Lublau, la 15 martie 1412. În schimbul promisiunii că nu-i va mai sprijini pe teutoni, Sigismund al Ungariei dorea să realizeze o înţelegere cu privire la extinderea stăpânirii sale asupra Valahiei şi Moldovei. Rezistenţa lui Iagello a condus la o soluţie de compromis. În eventualitatea că voievodul de la Suceava nu li s-ar fi alăturat în lupta împotriva turcilor, Moldova ar fi fost împărţită: nord-estul cu Suceava, Iaşi şi Cetatea Albă ar fi revenit regelui Poloniei, iar sud-vestul cu Romanul, Bacăul, Bârladul şi Chilia lui Sigismund, interesat să ia în stapânire gurile Dunării şi să-şi asigure o legătură convenabilă cu comerţul oriental.

Relaţiile moldo-polone s-au consolidat prin sprijinul acordat de Alexandru cel Bun armatelor lui Iagello, în anul 1411, dar şi prin asediul cetăţii Marienburg (1422). Aici, cronicarul polon Ion Diugosz a relatat vitejia moldovenilor din luptă, dar şi faptul că au învins o oaste mult mai numeroasă a teutonilor.

După înfrângerea Ordinului teutonic, armata moldoveană şi-a îndreptat forţele spre Dunăre, spre a face faţă primejdiei otomane.

• 1803: S-a născut Ralph Waldo Emerson, poet și eseist american, liderul mișcării transcendentaliste de la începutul secolului al XIX-lea.

Emerson a fost considerat unul dintre marii oratori ai epocii sale, un om care putea cuceri masele cu vocea sa adâncă, cu entuziasmul său și cu respectul egalitar pentru audienți. Militarea lui pentru abolirea sclaviei avea să-i atragă antipatia unui sector din populație. A continut să susțină în mod radical abolirea sclaviei, nepreocupându-se pentru popularitatea sa. Datorită individualismului său, a refuzat să facă parte din vreo organizație. A susținut mereu că nu vrea adepți, vrea doar să-l redea pe om sie însuși, ca un individ autonom. Rugat, către sfârșitul vieții, să-și rezume activitatea, Emerson a declarat că rolul principal al doctrinei sale rămâne ocupat de „infinitatea omului intim”.
Emerson a fost influențat încă de la începuturile activității literare de eseurile scriitorului francez Montaigne. Din acele scrieri a preluat stilul conversațional, subiectiv și pierderea credinței într-un Dumnezeu personal. Emerson nu a citit opera lui Kant, dar a citit interpretarea lui Coleridge a idealiștilor transcendentaliști germani. Această lectură l-a condus pe Emerson spre ideile sale neobișnuite despre Dumnezeu și suflet.

• 1817: Deschiderea oficială a muzeului naţional Bruckenthal din Sibiu, cel mai vechi muzeu din România.

Muzeul Brukenthal reprezintă o marcă aparte deoarece este cel dintâi muzeu din România şi din Centrul Europei (deschis pentru public din anul 1817), datorându-şi existenţa uneia dintre cele mai importante personalităţi ale Transilvaniei: Baronul Samuel von Brukenthal, guvernator al acestei provincii în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea.

Numit Guvernator al Marelui Principat al Transilvaniei, funcţie pe care a ocupat-o între anii 1777 şi 1787, Samuel von Brukenthal construieşte la Sibiu un palat în stilul Barocului Târziu, după modelul palatelor vieneze.

Palatul Brukenthal este unul dintre cele mai însemnate monumente în stil baroc din România, construirea clădirii petrecându-se în etape, între anii 1778 –1788. Edificiul a fost ridicat pentru a servi drept reşedinţă oficială a baronului şi sediu al colecţiilor sale.

Faţada principală a palatului, ieşită mai în faţă în comparaţie cu frontul celorlalte clădiri din piaţă, este o realizare târzie, într-un stil Baroc auster. Elementul central al faţadei este ancadramentul de piatră al portalului, susţinut de coloane deasupra cărora se ridică antablamentul.

Ancadramentul este decorat cu elemente de plastică precum blazonul aurit al lui Samuel von Brukenthal şi alte elemente decorative baroc: urne, rozete şi festoane.

Portalul principal se deschide spre pasajul de trecere (compartimentat în trei travee) prin care se poate accede în curtea palatului.

Palatul construit de către Samuel von Brukenthal are un plan dreptunghiular, închizând între laturile sale o curte interioară.

Un al doilea portal se află în fundalul primei curţi. Deşi are un concept similar cu cel al primului portal, este susţinut de atlaţi iar nu de coloane.

Prin acest portal se face trecerea în curtea a doua, unde iniţial se aflau grajdul şi alte anexe gospodăreşti.

• 1827: Românul Petrache Poenaru a brevetat, la Paris, condeiul portăreţ fără sfârşit, alimentându-se însuşi cu cerneală, precursorul stiloului de mai târziu.

Personalitate de o rară predilecţie pentru varii domenii, Petrache Poenaru este prezentat în lucrări enciclopedice drept „inventator, strălucit pedagog, ctitor al şcolii româneşti, luptător pentru dreptate socială şi naţională”.

A făcut studii la Craiova, Bucureşti, Viena, Paris. si a participat  la revoluţia condusă de Tudor Vladimirescu.

A fost profesor de fizică şi matematică la Colegiul Sf. Sava, unde funcţionează apoi şi ca director. Între anii 1833 şi 1847 este inspector şi director general al şcolilor din Ţara Românească.

La numai 28 de ani, Petrache Poenaru brevetează primul toc rezervor din lume, mai întâi la Viena, apoi la Paris în 1827 (pe când era student), cu titlul “Condeiul portăreţ fără sfârşit, alimentându-se însuşi cu cerneală” şi devine astfel deţinătorul primului brevet de invenţie obţinut de un român.

Aceasta inventie a revoluţionat domeniul instrumentelor de scris, contribuind astfel la crearea unui obiect utilizat şi astăzi de miliarde de oameni. Tocul cu rezervor de cerneală “Poenaru”, precursorul stiloului modern, elimina zgârieturile de pe hârtie şi scurgerile nedorite de cerneală şi propunea soluţii pentru îmbunătăţirea părţilor componente, astfel încât să asigure un flux constant al cernelii şi posibilitatea înlocuirii unor piese.

Mai târziu, Lewis Edson Waterman a preluat ideea românului transfomându-l in 1884, într-un stilou cu un flux mai sigur de cerneală.

• 1869: Inaugurarea Operei de Stat din Viena (Wiener Staatsoper, unul dintre cele mai însemnate teatre lirice din lume)

Amplasată în centrul capitalei austriece, Opera de Stat din Viena are o istorie de aproape 150 ani, având o reputaţie deosebită în domeniul muzical mondial. Deşi mare parte din clădire a fost distrusă în timpul celui De-al Doilea Război Mondial, în bombardamentul din martie 1945, anumite segmente au supravieţuit, în special secţiunea frontală (foaierul, frescele semnate de Moritz von Schwind şi scările principale).

Amplasată pe Ringstrasse, Opera vieneză face parte din edificiile ridicate de Franz Joseph pe locul vechilor fortificații medievale ale orașului, în cadrul proiectului său de modernizare a Vienei. Costul construcției clădirii Operei a fost suportat integral de împărat din fonduri proprii, proiectul aparținând arhitecților August Sicard von Sicardsburg (structura) și Eduard van der Null (decorațiunile și interiorul). Niciunul dintre aceștia nu a trăit până la inaugurarea oficială din 25 mai 1869, când s-a pus în scenă spectacolul Don Juan, de Mozart, în prezența cuplului imperial. 

Opera a fost prima construcție care s-a finalizat pe Ringstrasse, iar o legendă urbană spune că trebuia să fie mult mai înaltă, dar proiectarea grabnică a noului bulevard a adus-o la nivelul clădirilor învecinate. Construcția e realizată într-un stil neo-renascentist care nu a lăsat o impresie deosebită vienezilor din epocă, ba chiar dimpotrivă, a fost percepută ca prea greoaie. Din perspectivă artistică, instituția s-a dezvoltat în timp, iar prestigiul său a crescut permanent sub conducerea unor directori deosebiti, precum Gustav Mahler, Richard Strauss, Herbert von Karajan, Karl Böhm, Lorin Maazel. România se poate mândri și ea cu un reprezentant în cercul ales al directorilor Operei vieneze, domnul Ioan Holender, care a condus instituția până acum câțiva ani. Beneficiară a unei excelente acustici, opera din Viena are astăzi o reputație justificată printre melomanii din toată lumea, atât pentru reprezentațiile de o înaltă calitate (are cel mai larg repertoriu permanent), cât și datorită prestanței Orchestrei Filarmonice. O seară petrecută în acest loc este unul din cele mai impresionante evenimente de care se poate bucura cineva în capitala Austriei.

Istorie, artă și arhitectură

Din exterior, Opera arată impozant și masiv, amintind de Renascentismul italian, curent cultural ce a însemnat foarte mult pentru artă și muzică (primele spectacole de operă au fost scrise și puse în scenă în Italia secolului al XVI-lea). Deși se află în nota construcțiilor clasice din alte capitale europene, opera vieneză are anumite elemente decorative care o particularizează. 



Fațadele sunt decorate cu arcade în stil renascentist, deasupra fațadei principale existând două statui ecvestre reprezentându-I pe cei doi cai înaripați ai lui Erato, conduși de muzele Poeziei și Armoniei. Pe fiecare parte a Operei se găsesc două fântâni, ce reprezintă muzica, dansul, veselia și pe sirena Lorelei.

Deși la 12 martie 1945 ultimul război mondial era practic câștigat deja de aliați, Opera vieneză a fost bombardată - act de agresiune simbolică și gratuită asupra orașului. O mare parte din clădire a rămas însă în picioare: intrarea și fațada principală, lobby-ul de la parter, scările principale, foaierul Schwind și veranda acestuia, precum și Salonul de Ceai. La doar două săptămâni de la încheierea războiului, se anunță official începerea lucrărilor de reconstrucție a clădirii, finalizate după 10 ani, în noiembrie 1955. 

Sala de spectacol a fost complet remodelată în cadrul acestui proces, acustica fiind chiar îmbunătățită prin folosirea lemnului masiv. 

Interiorul Operei din Viena impresionează încă de la primii pași după intrare. Sculpturi, basoreliefuri, ornamente aurite, picturi murale, teme alegorice, o ambianță încântătoare ce amplifică senzația că pătrunzi într-un sanctuar al artelor.

 Intrarea în clădire se deschide cu o superbă scară de marmură către primul etaj, împodobită cu sculpturi alegorice de Josef Gasser reprezentând cele 7 arte. Holul este un alt spațiu impresionant, potențat de picturile lui Mortiz von Schwind și de busturile unor compozitori și directori faimoși care și-au lăsat amprenta aici. Cel mai celebru și mai impresionant bust aparține lui Mahler și a fost realizat de Rodin în 1909. 

La nivelul superior se găsește unul dintre cele mai elaborate spații ale clădirii, Salonul de Ceai, fostul Salon Imperial, numit astfel deoarece era dedicat monarhului și invitaților săi, pentru pauzele dintre acte sau pentru întâlniri private la finalul reprezentațiilor. E vorba despre o încăpere opulentă, cu ornamente acoperite cu foiță de aur și o superbă pictură pe tavan reprezentând muzica lirică și muzica tragică. 

Elementul comun al decorațiunilor, figurat foarte discret, constă în inițialele lui Franz Joseph, un constant oaspete al acestui spațiu. Vizitatorii au ocazia să vadă și trei saloane speciale, folosite pentru diverse ocazii și manifestări, care pot fi închiriate și în scopuri private: Mahlersaal, Marmorsaal și Schwind Foyer.

Salonul Mahler este un spatiu amenajat în 1997, cu ocazia aniversării a 100 de ani de la debutul lui Gustav Mahler la Opera din Viena. Pe lângă tapiserii excepționale, vizitatorii pot vedea un pian al compozitorului, biroul său de lucru și mai multe portrete. Pe latura opusă a clădirii, Salonul de Marmură (amenajat în 1955) propune un stil modernist, fiind deschis spectatorilor în pauza dintre acte.

Reprezentările de pe pereți înfățișează scene alegorice legate de arta dramatică, realizate integral din fragmente de marmură provenite de pe teritoriul Austriei. 

Foyerul Schwind, conservat în forma sa originală, este o încăpere în stilul istoricismului romantic, care îșI datorează numele artistului Moritz von Schwind, autorul celor 16 picturi în ulei din sală menite să pună în valoare busturile unei suite de compozitori celebri.

Auditoriumul

Dominată de nuanțe nobile (roșu, auriu și fildeș), sala de spectacol sau Auditoriumul a fost complet reproiectată și refăcută după Al Doilea Război Mondial (bombardamentul a distrus complet această secțiune), când majoritatea elementelor din beton ale construcției au fost îmbrăcate în lemn.

 Deși la sfârșitul secolului al XIX-lea opera putea primi 3.000 de spectatori, noile norme privind prevenirea incendiilor au redus capacitatea sălii la circa 2.200 de persoane. Tot din rațiuni de securitate, s-a renunțat la un candelabru masiv, unic, și s-a optat pentru un inel compus din elemente de cristal, cu un diametru de circa 7 metri, care conține peste 1.100 de sfere fațetate. Lămpile amplasate la nivelul lojelor respectă același stil, fiind compuse tot din elemente sferice fațetate de cristal. Interesantă este și povestea cortinei: înfățișând la momentul reconstrucției o scenă din opera “Orfeu și Euridice”, ea este schimbată anual începând din 1998. Singura condiție este să se respecte tema imaginii inițiale, fiind permise tehnici ale artei moderne contemporane.

Simboluri în lemn, marmură și mozaic

Pardoselile sunt în principal din lemn, marmură șI mozaic. Căldura lemnului este căutată în acest spațiu cu climă relativ rece și umedă, motiv pentru care a fost păstrat și aici. Parchetul urmează specificul acestei zone a Europei, unde există o atracție pentru compoziții complexe, repetitive, deseori cu valoare de unicat. Epoca de glorie a fost în secolul al XVIII-lea, când palatele aristocrației, în special ale Casei de Habsburg, erau decorate cu adevărate opere de artă în lemn: parchet cu modele complexe, baroce, încrustate sub supravegherea unor arhitecți celebri ai epocii din spațiul francez și italian. 

Cromatica spectaculoasă era obținută prin alăturarea unei mari varietăți de esențe autohtone (stejar, arțar, cireș, nuc, tei) sau exotice (mahon), într-o perioadă în care marchetăria (practicarea intarsiilor) era la mare căutare, nu numai pentru mobilier, ci și pentru pardoselile pretențioase. În cazul Operei din Viena, sunt preferate forme mai simple, potrivite stilului nu foarte încărcat al clădirii, dar și destinației cu trafic intens. Mozaicul din lemn masiv urmează forme rectangulare, romboidale și triunghiulare de inspirație franceză, sau englezescul basket weave, mizând mai degrabă pe efectele optice ale orientării fibrei de lemn. În această clădire se poate observa multitudinea de tipuri de parchet, gradul ridicat de personalizare pentru fiecare spațiu și apetența pentru pătrat ca ancadrament. Nu sunt evitate nici pardoselile reci, mai ales în zonele de tranzit către sala de spectacole.

Există scări de marmură, atât cea dintre primele niveluri, cât și spre loje, uneori acoperite cu covoare decorate cu simboluri clasice grecești sau florale. Mozaicurile sunt ele însele niște covoare ceramice, gurile de acces către instalații fiind acoperite cu capace realizate din ceramică smălțuită și metal, de un rafinament deosebit. Stilizări de cruci celtice sau spirale întregesc de fapt reflexia unui peisaj cultural divers, așa cum a fost fără îndoială Imperiul Habsburgic. Un popas la Opera de Stat din Viena este o călătorie nu doar în timp, în arhitectură șI istoria muzicii, ci și în spațiu, așa cum Austria și-a revendicat deseori rolul de punct de întâlnire între Orient și Occident.

• 1920: Are loc inaugurarea Operei Naționale din Cluj, cu opera Aida, de Verdi, interpretată în limba română.

Opera Națională Română din Cluj și-a deschis porțile la 18 septembrie 1919, simultan cu Teatrul Național și Conservatorul de Muzică. Pe 13 - 14 mai 1920 au fost puse pe scenă 2 concerte simfonice conduse de dirijorul ceh Oskar Nedbal, inaugurarea oficială fiind însă pe 25 mai 1920 cu opera Aida de Verdi. Toate dificultățile inerente deschiderii unei astfel de instituții lirico-dramatice, cea mai veche din România, au fost depășite datorită mai multor personalități culturale de renume, cum ar fi tenorul Constantin Pavel, care a fost și primul director al instituției, dirijorul italian Egisto Tango, compozitorul Tiberiu Brediceanu și baritonul Dimitrie Popovici-Bayreuth.

După Dictatul de la Viena, din 1940, Teatrul și Opera se mută la Timișoara, revenind la Cluj în 1945. În existența sa, Opera Română din Cluj a prezentat peste 200 titluri de operă, operete și balete.

Clădirea Operei a fost construită la începutul secolului al XX-lea, între anii 1904 -1906, de către firma vieneză de renume mondial, specializată în proiectarea şi construirea de teatre de operă - FELLNER & HELMER, constituind din punct de vedere arhitectonic o tentativă de introducere a unui stil secesionist uşor barochizant.

Faţada are intrarea pe trei portaluri cu arc şi prezintă un parter în care sunt practicate nişe cu statui - ”Thalia” şi ”Eutherpe”, realizate de Vasile Rus Batin, amplasate în 1990 şi continuă cu un etaj şi atică. Câmpurile laterale sunt surmontate de câte un turn ce reprezintă fiecare un car tras de trei lei şi o figură alegorică cu ramură de palmier. Cel central are un fronton (în segment de arc) cu o liră. Monumen-talitatea este subliniată de pregnanţa unor coloane ionice, iar nota distinctivă i-o conferă fereastra elipsoidală (de tip secesionist) în formă de scoică.

Interioarele sunt somptuos decorate într-un stil numit în epocă neo-baroc dar care poartă puternic amprenta Secesionului atunci la apogeul dezvoltării. Holul, spaţios, este ritmat printr-o alternanţă de suporturi reunite prin arcuri ce lasă liber spaţiul central articulat printr-o scară impresionanta - scara de onoare - flancată de lampadare de bronz, ce duce la loji.

Ferestrele, înalte, într-un stil barochizant, ghirlandele şi volutele aurite şi toată decoraţia în relief a holului indică inspiraţia secesionistă. Sala, cu o capacitate de 900 de locuri are stal şi trei ranguri fiind un model clasic al teatrului baroc, cu cariatide care susţin lojile; are suprafeţele împânzite cu elemente vegetale sinuos desenate, aurite, ce ţin de repertoriul barocului decorativ. 

Candelabrul central executat de firma budapestană Ganz&Co are un sistem de coborâre cu roata dinţată cu cremalieră ce se află în podul cu structura metalică. Scena tipică de operă, cu o deschidere de zece metri, este prevăzută cu fosa pentru orchestră. Ca măsuri de siguranţă împotriva incendiilor, este prevăzută cu o cortină de fier pictată şi cu sistem de declanşare a ploii artificiale.

În anul 1958, se realizează extinderea clădirii dotând-o cu noi spaţii de repetiţii, cum este scena mică - o sală de repetiţii dotată cu fosa pentru orchestră, precum şi sala de studiu, foaierele şi anexele aferente necesare activităţii ansamblului de balet ş.a. Noile faţade vor prelua întocmai stilul teatrului iniţial. În anii ’75 -’76 au avut loc lucrări de restaurare completă a clădiri atât în exterior cât şi în interior cu refacerea mobilerului sălii şi a ornamentaţiilor în aur.

Arhitectural, edificiul prezintă asemănări, atât în interior cât şi în exterior cu alte câteva dintre cele patruzeci şi opt de teatre construite de firma FELLNER & HELMER: foaierul cu cel al Teatrului din Karlsbad (Karlovy Vary), turnurile cu Teatrul Naţional din Sofia, câmpul central cu cel al Operei din Cernăuţi, iar în ansamblu, cu Teatrul din Fürth - Germania (Bavaria). Interiorul este foarte asemănător cu cel al Operei din Iaşi, dar acesta din urmă are doar un singur rang de loje şi stal.

Edificiul Operei Naţionale Române şi al Teatrului Naţional din Cluj-Napoca face parte din patrimoniul cultural naţional, fiind clădire monument istoric şi de artă, în atenţia UNESCO pentru monumentele special protejate.

• 1949: Începutul lucrărilor la Canalul Dunăre - Marea Neagră.

La data de 25 mai 1949 în Plenara Partidului Muncitoresc Român se ia decizia de începere a lucrărilor la Canalul Dunăre - Marea Neagra, lucrare de anvergură unde mulți dintre muncitori au fost deținuți politici din închisorile comuniste. Planuri de a construi acest canal existau încă din secolul al XIX-lea, însă condițiile tehnice ale epocii, au făcut ca o astfel de realizare extrem de dificilă și costisitoare să fie amânată. Ideea însă nu a fost abandonată, astfel că în 1928 academician Aurel Bărglăzan avea să facă un studiu referitor la importanța construirii canalului, însă marea criza economică mondială și apoi începutul celui de-al Doilea Război Mondial au făcut ca realizarea lui să fie din nou amânată. Având o importanță economică deosebită, însuși Stalin sugerase României începerea construcției Canalului, cu ocazia unei vizite făcute de Gheorghe Gheorghiu-Dej la Kremlin în 1948. Însă adevărul era de fapt că Stalin dorea o rută mai rapidă care sa permită trimiterea unor nave sovietice, în amonte de Dunăre, în eventualitatea continuării conflictului cu Iugoslavia lui Tito. 

Astfel se face că după decizia de începere a lucrărilor, canalul va deveni un uriaş lagăr de muncă forţată pentru deţinuţii politici, toţi declaraţi duşmani ai poporului; mii de deţinuţi au fost aduşi să muncească la marea construcţie, iar  de-a lungul celor 65 km dintre Constanța si Cernavodă au fost create 14 colonii de muncă, cea mai mare fiind cea de la Poarta Alba, unde se aflau aproximativ 12.000 de deținuți, în special politici. După moartea lui Stalin, cu ocazia vizitei lui Gheorghiu-Dej din iulie 1953 la Moscova, Hrușciov i-a cerut acestuia să renunțe la lucrările din Dobrogea, întrebându-l ,,la ce le trebuie românilor acel Canal odată ce s-au îmbunătățit relațiile sovieto-iugoslave”. Astfel se face că imediat după întoarcerea lui Gheorghiu Dej la București, s-a întrunit o Comisie Guvernamentală ce a dispus închiderea lucrărilor la Canalul Dunăre - Marea Neagră, lucrări care vor fi reluate după un nou proiect, în 1976 în timpul regimului Ceaușescu. În anii cât s-a lucrat la Canal, pe şantier au muncit sute de mii de oameni, dintre care mulţi şi-au găsit sfârşitul aici, iar dovezile descoperite de Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului arată că peste 3000 de deținuți politici au murit la acest Canal, decesul lor nefiind înregistrat în nici un fel de documente. Construcţia canalului a început în 1949, mulţi dintre muncitori fiind deţinuţi politici din închisorile comuniste.

 Lucrările la acest canal au fost  finalizate în 1984, atunci când Nicolae Ceauşescu a inaugurat Canalul, a cărei construcție a  necesitat excavarea a aproximativ 300 de milioane de metri cubi de sol şi rocă, mai mult cu 25 de milioane decât la Canalul Suez şi cu 140 de milioane mai mult decât la Canalul Panama.

• 1967: Moda Rolls-Royce-urilor tunate a început din industria muzicală, în 1967 pe 25 Mai John Lennon, membru marcant al trupei Beatles, prezentând primul Rolls-Royce modificat.

Evenimentul a făcut înconjurul lumii la acea vreme, Rolls-Royce formulând o plângere oficială la adresa artistului şi chiar opinia publică britanică a fost scandalizată de alterarea unui simbol naţional.

John Lennon a primit acest model în 1965 şi ulterior a decis să îi aducă o notă personală. Astfel în 1966 şi-a convertit bancheta din spate într-un pat dublu, a montat un sistem audio foarte performant, un televizor Sony, telefon şi un frigider portabil. Schimbarea care a inflamat însă spiritele în rândul puriştilor Rolls-Royce a fost cea exterioară. Solistul Beatles a cerut ca elegantul exterior negru să fie pictat într-o manieră foarte flower power, apelând la un grup de ţigani , fapt ce a generat un val de revoltă din partea automobiliştilor.

Deşi modelul nu a fost bine primit de marele public fiind un subiect amplu de dezbatere, în 1985 acest model a fost vândut de către casa Sotheby pentru suma de 2.299.000 de dolari, devenind cea mai scumpă maşină licitată la acea vreme. Astăzi, în special în rândul artiştilor de culoare, un Rolls-Royce preparat este un "must have"atât opinia publică, dar mai ales constructorul britanic slăbindu-şi optica foarte conservativă.

Să aveți o zi frumoasă!