27 Mai

Este a 147-a zi a anului. 
Au mai rămas 218 de zile până la sfârșitul anului. 
Soarele răsare la 05 h 38 m și apune la 20 h 48 m. 

Citatul zilei

„Pentru a trăi o viaţă… eşti dator să o meriţi atât ca om, cât şi ca neam în fiecare clipă”. (Mihai Viteazul)

Ziua Psihologului

27 mai este ziua in care Parlamentul Romaniei a emis Legea nr. 213/2004 privind exercitarea profesiei de psiholog cu drept de libera practica, infiintarea si organizarea Colegiului Psihologilor din Romania

„Ziua Psihologului” este un eveniment complex, sărbătorit în toate filialele teritoriale ale Colegiului Psihologilor din România, prin care psihologii își propun să celebreze data de 27 mai 2004, ziua în care Parlamentul României a emis Legea nr. 213/2004 privind exercitarea profesiei de psiholog cu drept de liberă practică care a dus la înființarea, organizarea și funcționarea Colegiului Psihologilor din România și totodată să reunească și să promoveze practicienii din cadrul acestei nobile profesii.

Evenimente de-a lungul timpului…

• 1600: Mihai Viteazul devine „domn al Țării Românești și al Ardealului și a toată Țara Moldovei", realizând prima unire politică a celor trei țări române.

Mihai Viteazul, domn al Ţării Româneşti, a deschis în istoria poporului român o nouă epocă, care a avut drept scop unirea celor trei principate române.

Acesta a venit la tronul Ţării Româneşti într-o situaţie de cumpănă, într-o conjunctură internaţională complexă, când presiuni externe şi dificultăţi politice şi economice interne puneau sub semnul întrebării durabilitatea statului român.

Mihai Viteazul s-a dovedit a fi un bun organizator şi comandant militar, parcurgând între 1588-1593 întreaga ierarhie administrativ-politică a ţării. Domnia sa (1593-1601), prin evenimentele care au avut loc, a cunoscut două perioade distincte, dar strâns legate între ele: lupta de eliberare de sub dominaţia otomană (1594-1598), respectiv unirea politică a celor trei ţări române (1599-1601).

Pentru realizarea primului obiectiv, Mihai-Viteazul a întreprins o serie de acţiuni: a făcut însemnate comenzi de armament în Transilvania, a refăcut atelierele de tunuri şi pulberăriile de la Târgovişte, a crescut dotarea artileristică, a dotat infanteria cu arme de foc portabile, a restructurat instituţiile tradiţionale în consens cu obiectivele politice şi cerinţele militare ale epocii, în fruntea unităţilor sale armate a numit oameni apropiaţi, persoane de nădejde, buni profesionişti, potriviţi locului şi momentului şi, nu în ultimul rând, a ştiut să-şi apropie masele largi populare, fără al căror aport nu şi-ar fi putut atinge obiectivele sale, cărora le-a dedicat totul, inclusiv viaţa.

A dus o serie de bătălii (de la Călugăreni, Hârşova, Brăila, Putineiu etc). După mai multe încercări de înlăturare a suzeranităţii otomane, Mihai-Viteazul a înţeles că acest lucru este posibil numai prin unirea eforturilor celer trei ţări româneşti.

Colaborarea însă s-a destrămat atât în urma instaurării în Moldova a domnului Ierimia Movilă, cât şi în Transilvania ,a cardinalului polonez Andrei Bathory.

Aceştia ,încheind pace cu Imperiul Otoman, i-au cerut lui Mihai să plece de la tronul ţării. Însă răspunsul lui Mihai a fost pe măsură: până ce nu-mi vor arunca pământ peste ochi, nu voi înceta să lupt cu turcii.

Domnul Ţării Româneşti a hotărât o campanie peste munţi, a cărei scop era cucerirea Transilvaniei. Hotărâtoarea bătălie dintre Mihai Viteazul şi Andrei Bathory a fost la 18-28 octombrie 1599. Victoria s-a dovedit a fi a lui Mihai Viteazul.

La 1 noiembrie 1599, Mihai Viteazul şi-a făcut intrarea în Alba Iulia. La 10 mai a fost cucerit Bacăul, iar la 16 mai 1600, Suceava a fost luată fără luptă, din cauza că apărătorii cetăţii s-au predat.

Astfel, la 27 mai 1600, Mihai Viteazul a fost intitulat într-un hristov în care scria că el eraDomn al Ţării Româneşti, Ardealului şi Moldovei.

Realizând unificarea principatelor, M. Viteazul a dorit ca acest fapt să dureze cât mai mult. Însă, el a domnit cu cele trei ţări doar câteva luni.

La începutul lui septembrie 1600, stările previlegiate din Transilvania s-au răsculat împotriva Domniei Sale. În ajutorul lor a venit oastea Imperială şi în urma luptei de la 18 septembrie, de la Miraslău, Mihai a pierdut Ardealul. În acelaşi timp, Movileştii au recăpătat Moldova.

În zorii zilei de 9 august 1601, Mihai Viteazul a fost asasinat mişeleşte din ordinul generalului Habsburgic Gheorghe Basta.

Faptele marelui domnitor s-au impus ca simbol al luptei pentru unitate şi au exprimat o aspiraţie fundamentală a poporului roman: De la 1600, nici un român n-a mai putut gîndi unirea fără uriaşa lui personalitate, fără paloşul sau securea lui ridicată spre cerul dreptăţii, fără chipul lui de curată şi desăvârşită poezie tragică.

• 1703: Ţarul Petru cel Mare a fondat oraşul Sankt Petersburg.

Sankt Petersburg este un oraș din Rusia. Se află în Rusia de nord-vest, în delta râului Neva, în partea de est a golfului Finic al Mării Baltice.

A fost fondat de țarul Petru cel Mare, în 1703, ca o "fereastră către Europa", fiind de la acea dată capitală a Imperiului Rus până în 1918. Cu cei aproape 4,5 milioane de locuitori (2002), este în ziua de azi cel de-al doilea oraș ca mărime al Rusiei, al patrulea oraș ca mărime al Europei, un centru european de cultură extrem de important și cel mai important port rusesc la Marea Baltică.

Țarul Petru cel Mare a fondat orașul pe 27 mai (16 mai stil vechi), 1703, după ce a recucerit Ingria de la Suedia. A botezat orașul cu numele sfântului său protector, Sfântul Petru. Inițial, orașul s-a numit Sankt Piterburh, (numele apostolului Petru în limba olandeză; viitorul țar a locuit și a studiat o vreme în Țările de Jos). În acest loc se aflau fortăreața suedeză Nyen, și mai nou Nöteborg, în zona mlăștinoasă pe care o traversa râul Neva către gurile de vărsare din Golful Finlandei.

De vreme ce ridicarea orașului a început în timp de război, prima construcție a fost o fortificație. Cunoscută în zilele noastre ca Fortăreața Sfinții Petru și Pavel, a avut și ea, la început, numele de Sankt Piterburh. Fortăreața a fost ridicată pe insula Iepurelui, pe malul drept al Nevei, la aproximativ 3 km de vărsarea acestuia în mare. Mlaștinile au fost secate și orașul s-a întins în toate părțile, dezvoltarea noii localități fiind făcută sub conducerea inginerilor germani invitați de țar în Rusia. Petru cel Mare a interzis construirea clădirilor din piatră pe tot întinsul imperiului, cu excepția noii capitale, în felul acesta obligând toți meșterii pietrari să vină să lucreze în Sankt Petersburg. Iobagii au asigurat cea mai mare parte a forței de muncă.

Sankt Petersburg a fost gândit ca o nouă capitală a imperiului încă de la început. Pentru poziția sa la Marea Baltică,este considerat de Pușkin o fereastră spre vest.Rusia este un important partener de comerț pentru Marea Britanie pentru mulți ani. A fost o bază pentru navele lui Petru cel Mare,protejat de insula fortăreței sale,după care Peter a făcut actualul oraș după numele său.

De-a lungul secolelor al XVIII-lea și al XIX-lea, aristocrația rusă a construit numeroase palate care au rezistat până în zilele noastre. Orașul și monumentele lui au suferit însă din cauza inundațiilor teribile, una dintre ele fiind descrisă de Pușkin în Călărețul de aramă.

Sankt Petersburg este cel mai nordic oraș european cu peste 1 milion de locuitori. Centrul orașului este unul dintre siturile protejate de UNESCO ca parte a patrimoniului universal. Orașul, care a fost pentru mai bine de două secole centrul politic și cultural al Rusiei, este și în zilele noastre extrem de important și, pentru a-l onora, oamenii îl mai numesc, deseori, "Capitala Nordului" ("Cеверная Cтолица", Severnaia Stalița).

Imaginea maiestuoasă a orașului este datorată detaliilor arhitecturale variate: bulevarde lungi și drepte, spații vaste, grădini și parcuri, garduri decorative din fier forjat, monumente și sculpturi decorative. Râul Neva, cu multele lui canale, poduri și cheiuri din granit, dă orașului o notă aparte, de neconfundat. Numeroasele canale au făcut ca orașului să i se dea supranumele de "Veneția Nordului".

Sankt Petersburg este cunoscut şi pentru cele 300 de poduri.

Amplasarea Sankt Petersburgului lângă Cercul Polar de Nord, la aceeași latitudine cu orașele Helsinki, Stockholm și Oslo (60° N), fac ca amurgul să dureze toată noaptea în mai, iunie și iulie. Acest fenomen este cunoscut ca nopțile albe. Altă atracție o constituie cele nouă poduri basculante care se deschid deasupra Nevei. 

Turiștii se înghesuie ca să vadă podurile coborâte și ridicate pentru a permite navelor să traverseze orașul.

Centrul istoric al Sankt Petersburgului, numit, uneori, și muzeul în aer liber al neoclasicismului, a fost primul loc din patrimoniul rusesc înscris pe lista UNESCO a Locurilor din patrimoniul mondial.

• 1877: S-a născut celebra dansatoare americană  Isadora Duncan  (27 mai 1877- 14 sept.1927). 

Creatoare a unui stil expresiv în arta dansului, inspirat din dansul antic grecesc, care a influenţat coreografia modernă a secolului al XX-lea.

Isadora Duncan (n. 27 mai 1877, San Francisco – d. 14 septembrie 1927, Nisa) a fost o dansatoare americană, creatoare a unui stil expresiv în arta dansului, inspirat din dansul antic grecesc, care a influențat coreografia modernă a secolului al XX-lea.

S-a născut la San Francisco într-o ambianță familiară modestă, cu numele ei adevărat de Dora Angela Duncan. În timpul adolescenței, s-a deplasat împreună cu unii din membrii familiei la Chicago sau New York, apărând ca balerină în diverse spectacole, fără vreun succes deosebit. Cariera sa profesională începe în 1896 cu ajutorul producentului Augustin Daly, care o convinge să înceapă un turneu în Europa. Ajunsă la Londra, în fața unui public cultivat și înstărit, obține un succes enorm, ceea ce i-a permis să-și continue turneul pe scenele teatrelor din Viena, Budapesta și Berlin. În 1904 deschide o școală de dans la Grünwald în Germania, propagând astfel noul său stil de dans, în care interpreta coreografic muzică de Beethoven sau alți compozitori clasici. Urmară alte două școli la Paris (1914) și Moscova (1921). Un turneu în Statele Unite în anul 1908 este mai curând un fiasco, publicul american neacceptând dansul pe o muzică ce nu fusese creată anume pentru balet.

În viața privată, alături de succesele profesionale, duce o existență dezordonată și este lovită de evenimente tragice. Doi copii, o fiică dintr-o legătură cu scenaristul Edward Gordon Craig și un fiu dintr-o aventură cu industriașul Paris Singer, celebrul producător de mașini de cusut, mor într-un accident de circulație în 1913 la Paris, precipitându-se cu un automobil în Sena.

La sfârșitul unei perioade de depresie psihică, regăsește energia necesară pentru a se ocupa intens de elevii săi, dintre care a adoptat șase, deveniți oarecum înlocuitorii propriilor săi copii dispăruți. În 1922 se căsătorește cu poetul rus Serghei Esenin, de care se separă după un an, neputând suporta excesele alcoolice și violențele acestuia. Viața sa a luat un sfârșit tragic în 1927 la Nisa, murind strangulată de un șal lung ce-l purta în jurul gâtului, prins de roata automobilului descoperit.

Stilul de dans al Isadorei Duncan era caracterizat de mișcări libere, curgătoare, încărcate emoțional, oglindind fascinația idealurilor antice cu privire la corpul omenesc în mijlocul elementelor naturii. În mod obișnuit apărea îmbrăcată intr-o tunică scurtă cu brațele, gambele și picioarele goale, cu părul fluturând în aer, dând impresia unui dans improvizat. Stilul său coreografic a fost preluat și dezvoltat de maeștri ai baletului ca Mihail Fokin, Ted Shawn și de dansatoarea Ruth Saint Denis.

• 1923: S-a născut renumita fotografă americană de origine austriacă Inge Morath; 

A obţinut recunoaşterea internaţională ca pionieră a fotografiei de presă; a fost soţia dramaturgului american Arthur Miller (m. 2002)

Printre seriile extraordinare de portrete făcute de Inge se numără şi una dedicată lui Marilyn, surprinsă tot în pauzele de filmare de la Misfits. Unii cred că Inge i-a scos americancei intenţionat în evidenţă tenul obosit, cearcănele şi stările de anxietate, pentru că o invidia şi râvnea la statutul de soţie a scriitorului. Dar Marilyn a îndrăgit-o şi a rezonat cu fotografiile ei, care i s-au părut sensibile şi personale. Nu avea de unde şti că Inge va fi cea care îi va naşte un copil lui Arthur, dorinţă care a măcinat-o pe toată durata căsniciei. S-a sinucis cu şase săptămâni înainte să se nască Rebecca, fiica celor doi.

Inge avea o minte sclipitoare şi o ureche muzicală excepţională, care i-a devenit atu pentru a învăţa nu mai puţin de şapte limbi străine. Pe o parte dintre ele le-a studiat în facultate, la secţia de limbi romanice, pentru care a făcut practică inclusiv la Bucureşti, unde a aprofundat româna, iar pe restul le-a învăţat singură, pentru că voia ca atunci când face un reportaj foto într-o ţară străină să cunoască dincolo de prima impresie cultura în care pătrunde. Aşa a ajuns să înveţe chineza, spaniola şi rusa.

Dar Inge nu era doar deşteaptă, ci şi teribil de curajoasă, călită ca un oţel dur în focurile Germaniei lui Hitler. Avea un simţ acut al observaţiei, pentru că “în timpul războiului, trebuia să taci în cea mai mare parte a timpului. Aşa că învăţai să observi mai atent. Şi Goethe a spus-o, magistral, că ne naştem cu simţul văzului, dar trebuie să învăţăm apoi să privim“. Refuzase, în facultate, să facă parte din organizaţia studenţilor socialişti, pentru că, austriacă de origine, ura din toţi rărunchii totalitarismul. A sfidat sistemul cu sânge rece când, silită să asambleze piese pe aeroportul din Tempelhof, care era bombardat zilnic, a ieşit din hală, prin ploaia de bombe, cu flori de liliac deasupra capului. Iar la următorul bombardament, care a distrus porţile aeroportului, a fugit. A trecut graniţa, în Austria, şi s-a întors în casa părintească, unde se ascundea şi mama ei.

Pe lângă toate acestea, era şi conştiincioasă peste măsură şi atentă la detalii. O obseda faptul că germana era hulită în toată lumea şi că tentativele ei de a exprima stări profunde, autentice, într-un limbaj natural erau sortite eşecului. Oricâte limbi ar fi învăţat, fotografia a fost singura care i-a satisfăcut pe deplin dorinţa. Şi nu a început să o practice în modul tradiţional. Nici pe departe. Când şi-a dat seama că nazismul o handicapase la capitolul simţului estetic şi al gustului pentru arta modernă, şi-a făcut stocuri din revista LIFE şi din cărţi de fotografie şi le-a citit din scoarţă în scoarţă. Şi asta doar pornind de la îndemnul editorului-şef de la revista la care scria după război de a-şi ilustra textele cu imagini. Punerea ideii în practică i-a asigurat un bilet de intrare în studiourile de fotografie Magnum din Paris, care au chemat-o ca însoţitor de fotograf şi redactor. S-a împrietenit cu Henri Cartier-Bresson, unul dintre co-fondatorii companiei şi părinte al fotojurnalismului modern, dar şi cu ceilalţi bărbaţi din grup, pentru că lumea Magnum era una eminamente masculină.

I-a însoţit prin lume, de la Africa la Orient, scriind texte care descriau ce surprindea aparatul lor de fotografiat. Iar când s-a măritat cu un englez şi a plecat la Londra, şi-a dat seama că, fără un fotograf alături la tot pasul, vedea pretutindeni subiecte demne de prins pe peliculă. S-a angajat secretară a lui Simon Guttman, directorul artistic de la Picture Point, care o punea să dactilografieze scrisori doldora de sfaturi despre tehnica fotografică, destinate debutanţilor sau specialiştilor. Inge şi-a umplut cu informaţii, mai întâi subliminal, apoi perfect conştient, bagajul mental, de care s-a folosit în practică pentru a realiza un reportaj despre Prêtres Ouvriers, primii preoţi catolici care lucrau în fabrici în cartierele sărace ale Parisului. I-a trimis povestea lui Robert Capa, directorul de la Magnum, şi s-a întors în echipă, de data asta ca fotograf, lucru rar pentru o femeie. În paralel, a început să colaboreze şi cu alte reviste, de la Vogue la Paris Match şi Holiday.

Spuneam că le-a ţinut piept naziştilor şi că asta a fost o dovadă de curaj nebunesc. Dar faptul că a călătorit singură prin Iran, Irak şi Siria, pentru că voia să reconstituie Drumul Mătăsii, al lui Marco Polo, cum poate fi catalogat? Drept şansă exploatată la maximum, în cazul ei. Inge a fost iniţial însoţită de editorul Robert Delpiere, care se documenta pentru o carte şi care, când şi-a terminat treaba, şi-a văzut de drum. Ar mai fi stat probabil, dar se temea, ca mulţi alţi bărbaţi, de islamişti şi mai ales de nomazi. Dar Inge îi înfrunta, „înarmată doar cu aspirine şi zahăr”. Atunci a conştientizat, spunea ea, avantajul de a avea un Polaroid şi de a le putea oferi nomazilor fotografii pe loc. “M-am înţeles foarte bine cu aceşti oameni care trăgeau cu arma şi omorau cu cruzime, pentru că ştiam să respect regulile” a continuat. Iar rezultatul a fost un reportaj extraordinar, finalizat în 1956.

După examenul Orientului, blocul comunist părea aproape inofensiv. Lui Inge i-a venit o altă idee, aceea de a fotografia ţările de pe cursul Dunării, de la izvor până la vărsare. Atunci a ajuns din nou în România, în 1959 şi 1960, şi a făcut aproape 1000 de fotografii, trecând prin sate şi oraşe, spitale şi fabrici, fiind poftită în casele oamenilor, la sărbători sau pe bărci de pescuit. A ajutat-o enorm că ştia limba şi că a putut surprinde aspecte inedite, fracţiuni statice ale unei ţări despre care se gândea în prejudecăţi, atunci ca şi acum.

Se spunea că Inge mai avea o calitate specială: aceea de a da impresia că lumea a fost descoperită de dimineaţă şi că, undeva pe la orele prânzului, ea a fost cea care le-a arătat-o şi celorlalţi, prin lentilele aparatului ei de fotografiat. Din punctul de vedere al lui Arthur şi nu doar al lui, Inge a redescoperit America. Atunci când a călătorit pentru prima dată pe continent, trimisă împreună cu Bresser să facă primele sale fotografii pe un platou de filmare, a fost fascinată, ca un european sadea, de lumea pestriţă pe care a întâlnit-o. 

Nimeni nu descrie mai bine decât Arthur ce înseamnă asta din perspectiva celui privit: Inge a scris un jurnal al acestei călătorii. E o descriere minunată a Americii anilor ‘60. L-a scris cu o inteligenţă europeană şi cu o gândire limpede asupra acestei ţări nebune. A surprins toate contradicţiile posibile, pentru că erau proaspete pentru ea. Nu era pregătită pentru ce a văzut aici. Trebuie să înţelegeţi că anii războiului au rămas vii în mintea europenilor multă vreme. Văzuseră şi suferiseră mult de pe urma Germaniei Naziste. Aşa că ţara asta proaspătă era copleşitoare pentru ea şi nici nu o primise cu braţele deschise. Când a sosit pe aeroport şi a depus actele pentru obţinerea vizei, una dintre rubrici cerea să menţioneze „culoarea”. Inge a scris „roz”. Nu s-a gândit vreo clipă că întrebarea se referea la culoarea pielii şi că asta ar putea interesa pe cineva, la nivel oficial.

• 1936: Nava de pasageri Queen Mary a plecat în primul ei voiaj, spre Franța.

RMS Queen Mary a fost un pachebot britanic ce a aparținut companiei Cunard-White Star Line care a navigat pe rutele din Atlanticul de Nord în perioada 1934-1967. Queen Mary 2 a fost singurul vas după Rms Titanic care a trecut Titanicul.Dar şi acesta a avut probleme la motor exact în același loc.

Nava a fost lansată la apă la 26 septembrie 1934 de la șantierul naval John Brown din Glasgow. La 27 martie 1936 complet finisat, pachebotul își începea cariera pe liniile prodigioasei companii de navigație Cunard-White Star a Atlanticului de Nord, care se va sfârși în anul 1967 după 1001 traversări. RMS Queen Mary a fost proiectată pentru a bate toate recordurile de mărime, dar a fost depășit doar de nava SS Normandie care a fost terminată mai devreme și avea o lungime mai mare cu 3 metri. Era considerată un oraș plutitor având la bord peste 3000 pasageri și 1300 membri ai echipajului.

• 1937: A fost inaugurat Podul Golden Gate, la acea vreme fiind podul suspendat cu cea mai mare distanță între stâlpii de susținere din lume.

Podul Golden Gate (în engleză în original Golden Gate Bridge), situat în partea de vest a Statelor Unite în statul California, a fost inugurat la 27 mai 1937. În prima zi a dării în folosință podul a fost deschis numai pietonilor, în acea zi, numită „Ziua Pietonilor”, fiind traversat de 200.000 de persoane. Cu o deschidere de 1.280 m, Podul Golden Gate leagă orașul San Francisco de orașul Sausalito, fiind situat peste strâmtoarea Golden Gate ce face legătura între Oceanul Pacific (la vest) și Golful San Francisco (la est).

Podul, care are o lungime totală de 2.737 m, a devenit celebru prin faptul că a fost prima construcție uriașă suspendată la peste 150 m deasupra nivelului apei, fiind în același timp un exemplu strălucit al stilului arhitectural „Art Deco” târziu din Statele Unite. A devenit repede un simbol marcant al orașului San Francisco, fiind adesea identificat cu spiritul liberal al acestui influent oraș californian.

Construirea podului

Primele planuri de a lega printr-un pod cele două maluri a strâmtorii Golden Gate datează din anul 1871, mulți specialiști având îndoieli cu privire la posibilitatea finanțării acestui proiect. În anul 1920 s-au reînoit pregătirile de realizare a proiectului, cu toate obiecțiile și acțiunile de boicotare ale proprietarilor de vapoare ale căror vase traversau strâmtoarea. Perioada de construcție a podului a durat între data de 5 ianuarie 1933 până la data de 27 mai 1937 sub conducerea inginerului șef Joseph B. Strauss, avându-i ca asistenți pe Charles Ellis și Leon Moiseff. Este interesant câ acest pod controversat a necesitat: "200 de milioane de cuvinte pentru a convinge populația de necesitatea existenței sale și numai patru ani și 35 milioane de dolari pentru construirea lui".

În timpul construcției podului s-au produs 14 accidente mortale. Construirea podului a necesitat realizări tehnice deosebite, fiind pentru o bună perioadă de timp podul suspendat cel mai lung din lume, partea suspendată măsurând 2.332 m. Stâlpul de susținere cel mai înalt are 227 m, iar grosimea cablurilor principale (înmănunchiate) este de 92 cm. Podul cântărește 887.000 de tone și a necesitat 600.000 de nituri. A fost în întregime construit din donații într-o perioadă de timp când Statele Unite se găsea după „Marea Recesiune Economică”, și când economia SUA se confrunta cu problema unui șomaj ridicat.

Traficul

Podul Golden Gate servește ca legătură de transport vitală pentru Autostrada 101, care face legătura între orașul San Francisco și districtul Marin County. Dispune de șase benzi de circulație cu lungimea de 2.736 m. Din motive de siguranță, viteza maximă admisă este de 73 km/h. Podul dispune de un sistem de monitorizare în timp real al traficului, ceea ce permite reconfigurarea benzilor de circulație în funcție de numărul și direcția de deplasare a mașinilor. Astfel, dimineața sunt activate patru benzi spre sud (San Francisco) și două spre nord (Sausalito); iar după-amiaza și în zilele libere, sunt câte trei pe fiecare sens. Traficul pietonilor și bicicliștilor este permis numai pe trotuare și numai pe timpul zilei. Accesul câinilor este permis dacă aceștia sunt însoțiți de stăpâni și sunt în lesă.

• 1984: A avut loc inaugurarea oficială a Canalului Dunăre-Marea Neagră (construcţie iniţiată în 1973).

Necesitatea realizării unui asemenea canal a fost relevată de numeroase personalităţi din trecut: Ion Ghica, Ion Ionescu de la Brad, Assan G. Basil, Nicolae Titulescu etc.

Încercările făcute în primii ani după 1944 de regimul comunist (şi în urma cărora mulţi deţinuţi politici obligaţi să muncească acolo şi-au pierdut viaţa) au fost abandonate din lipsa capacităţilor tehnice şi economice.

La data inaugurării, Canalul Dunăre-Marea Neagră era cel de-al treilea mare canal de navigaţie din lume (după Canalul Suez şi Canalul Panama).

Are o lungime de 64,2 km, două ecluze (la Agigea şi la Cernavodă), trei porturi fluviale (la Cernavodă, Medgidia şi Basarabi) şi portul maritim Constanţa-Sud.

Canalul scurtează traseul dintre Dunăre şi Marea Neagră cu aproximativ 400 km.

Canalul Dunăre-Marea Neagră este un canal navigabil aflat în județul Constanța, România, ce leagă porturile Cernavodă de pe Dunăre și porturile Constanța Midia Năvodari de la Marea Neagră, scurtând drumul spre portul Constanța cu aproximativ 400 km.

Canalul, cu lungime totală de 95,6 km, este format din ramura principală, în lungime de 64,4 km și ramura de nord (cunoscută sub denumirea de Canalul Poarta Albă-Midia Năvodari), în lungime de 31,2 km.

Canalul Dunăre-Marea Neagră este parte componentă a importantei căi navigabile europene dintre Marea Neagră și Marea Nordului (prin Canalul Rin-Main-Dunăre). Folosind această rută, mărfurile din Australia și Orientul Îndepartat, destinate Europei Centrale, își scurtează drumul cu 400 kilometri.

Istoric

Planuri de a construi acest canal existau încă din secolul XIX. Încă de la alipirea Dobrogei la România, în 1878, a început a fi vehiculată ideea unui al patrulea braț al Dunării, de data aceasta artificial, care să scurteze drumul către Marea Neagră. Condițiile tehnice ale epocii făceau ca o astfel de realizare să fie extrem de dificilă și costisitoare, așa încât regele Carol I, realist, a refuzat să se implice în acest proiect.

Ideea însă nu a fost abandonată, în 1928 viitorul academician Aurel Bărglăzan avea să facă un studiu, care a indicat practic actualul traseu al canalului. Ulterior, Carol al II-lea a cochetat și el cu ideea canalului, dar criza economică mondială și apoi începutul celui de-al Doilea Război Mondial au făcut ca realizarea lui să fie amânată sine die.

În 1949 a început construcția canalului, mulți dintre muncitori fiind deținuți politici din închisorile comuniste și din rândurile minorităților etnice și religioase. Lucrările au fost sistate în 1955 și reluate, după un nou proiect, în 1976. Canalul a fost inaugurat sâmbătă, 26 mai 1984, de către Nicolae Ceaușescu. S-au excavat 294 milioane m3 la canalul principal și alte 87 milioane m3 la ramura nordică, Poarta Albă-Midia Năvodari (mai mult cu 25 milioane decât la Canalul Suez și cu 140 milioane decât la Canalul Panama) și s-au turnat 5 milioane m3 de betoane.

Canalului principal are o lungime de 64,4 km, o adâncime de 7 m, o lățime la bază de 70 m și la suprafață de 90-120 m, [6] și are o capacitate anuală maximă de transport de 80-100 de milioane tone, iar pentru ramura nordică de 15-25 de milioane tone de marfă. Pescajul maxim admis este de 5,5 m permițând astfel accesul navelor fluviale și a celor maritime mici. La fiecare capăt există câte două ecluze care permit traficul în ambele sensuri.

Canalul traversează localitățile Cernavodă, Saligny, Mircea Vodă, Satu Nou, Medgidia, Castelu, Poarta Albă. Aici canalul se bifurcă. Ramura sudică trece prin Basarabi și Agigea. Ramura nordică, cunoscută sub denumirea de Canalul Poarta Albă-Midia Năvodari, cu o lungime de 31,2 km, o adâncime de 5,5 m și o lățime de 50-66 m, trece prin Nazarcea, Constanța, Ovidiu și Năvodari.

Construirea canalului a necesitat o investiție de circa 2 miliarde de dolari. Estimările inițiale prevedeau recuperarea investiției în 50 de ani. Exploatarea canalului aduce însă venituri anuale de circa 3 milioane de euro, ceea ce presupune o durată de recuperare a investiției de peste 600 de ani.

• 1984: A fost resfințită Biserica Neagră din Brașov, în urma lucrărilor de restaurare începute în anul 1970.

Biserica Neagră (în germană Die Schwarze Kirche), unul dintre simbolurile orașului Brașov, este biserica patriarhală a Bisericii Evanghelice C.A. din România. Situată în centrul municipiului Brașov, edificiul a fost construit în jurul anului 1380 (probabil începând cu 1377) în stil gotic. Biserica, inițial catolică, a fost cunoscută mai întâi sub numele de Biserica Sfânta Maria (Marienkirche). Clădirea a fost parțial distrusă după marele incendiu din 1689, când a primit numele actual. Denumirea populară de după incendiu,„Biserica Neagră“, a fost acceptată oficial în secolul al XIX-lea.

Biserica Neagră este unul dintre cele mai reprezentative monumente de arhitectură gotică din România, datând din secolele XIV-XV, and, de asemenea, unul dintre cele mai mari lăcașe de cult medievale de la Domul Sfântul Ștefan din Viena pînă la Hagia Sophia din Constantinopol. Este cea mai lungă biserică existentă în România (89 m).

Să aveți o zi frumoasă!