7 Mai

Este a 127-a zi a anului. 
Au mai rămas 238 de zile până la sfârșitul anului.
Soarele răsare la 05 h 58 m și apune la 20 h 27 m.

Citatul zilei

“Ştiu că nu ştiu nimic, dar ştiu că pot şti mai mult decât ştiu”.( Socrate, filosof al Greciei Antice, n. cca. 470 î.Hr. – d.7 mai 399  î.Hr.).

Ziua Internaţională pentru Reducerea Riscurilor 

(International Harm Reduction Day)

7 Mai este Ziua Internaţională pentru Reducerea Riscurilor (International Harm Reduction Day), eveniment internaţional  ce îşi propune să promoveze diverse acţiuni de prevenire şi de reducere a riscurilor consumului de droguri.

“Harm reduction (reducerea riscurilor) este sintagma ce defineste politicile, programele, serviciile si actiunile orientate catre reducerea riscurilor/daunelor medicale, sociale si economice produse de consumul de droguri la nivel individual, comunitar si social.(Newcombe 1992).

Aceasta abordare pleaca de la ipoteza ca obiectivul stoparii sau eradicarii consumului de droguri este nerealist, iar eforturile actorilor din domeniul socio-medical ar trebui sa se concentreze pe tratarea afectiunilor produse de consum fara a urmari exclusiv abstinenta, deoarece rata de recuperare a consumatorilor de droguri este extrem de mica. Alternativele propuse la modelul centrat pe abstinenta constau in programe de schimb de seringi, terapie de substitutie, sali de injectare, testare si consiliere voluntara si anonima. Obiectivul acestor masuri este diminuarea efectelor negative direct asociate consumului de droguri si a prevenirii aparitiei unor epidemii in populatiile de consumatori de droguri.”

Harm Reduction sau reducerea riscurilor asociate consumului de droguri înseamnă un set de principii şi politici care au ca obiective prevenirea infecţiei cu HIV/VHB/VHC sau TBC, atât în rândul consumatorilor, cât şi în populaţia generală, precum şi acompanierea consumatorilor de droguri către includerea într-un program de tratament.

În Romania, aceste obiective sunt atinse prin oferirea de servicii precum: schimbul de materiale sterile (seringi, tampoane, fiole cu apă distilată, prezervative etc) sau programe de tratament substitutiv. La nivel internaţional au fost dezvoltate şi alte tipuri de servicii precum “Camerele de injectare”.

Numărul consumatorilor de droguri injectabile care sunt infectaţi cu HIV s-a dublat, iar creşterea este una alarmantă, a avertizat Agenţia Naţională Antidrog în Raportul Naţional privind situaţia Drogurilor în România 2014. Autorităţile au precizat că portul Constanţa este în continuare o rută alternativă utilizată de reţelele infracţionale organizate pentru introducerea în Europa a cocainei ce provine din America de Sud.

Zonele cu cel mai mare risc se conturează în jurul marilor centre universitare sau în zonele de granita, susţin specialiştii.

Evenimente de-a lungul timpului...

• 558: Un cutremur puternic distruge partial catedrala Sfanta Sofia din Constantinopol, considerata una dintre minunile arhitectonice ale lumii.

Hagia Sofia, Sfanta Sofia (din greaca "Sfanta Intelepciune") a fost catedrala Patriarhiei de Constantinopol, apoi moschee, astazi muzeu in Istanbul, Turcia. Considerata de unii autori drept cea de a opta minune a lumii antice tarzii, Sfanta Sofia este oricum o glorie a geniului constructiv uman.

În 325 dar a ars intr-un incendiu in anul 404. Reconstruita de Theodosiu al II-lea in 415, biserica a fost din nou arsa, in timpul Rascoalei Nika din 532. Cladirea si-a primit forma finala in 537 sub imparatul Iustinian I. Prima biserica (basilica) de pe acest loc a fost construita de Constantin cel Mare,Era foarte importanta pentru Ortodoxismul timpuriu si pentru Imperiul Bizantin, fiind primul exemplu de arhitectura bizantina. Interiorul sau decorat cu mozaice, coloanele de marmura si acoperisul sunt de o mare importanta artistica. Templul insusi era atat de bine decorat artistic incat se crede ca Iustinian ar fi zis "Glorie Dumnezeului care m-a ajutat sa savarsesc o astfel de lucrare! Solomon, te-am depasit!".

Prima biserică de pe acest loc a fost construită de Constantin cel Mare în anul 325 , dar a ars într-un incendiu în anul 404. Reconstruită de Theodosiu al II-lea în 415, biserica a fost din nou arsă, în timpul Rascoalei Nika din 532. Clădirea și-a primit forma finală în 26 decembrie 537 e.n.sub împăratulJustinian I.

După numai două decenii, cutremurele puternice din 15 august 553 e.n., 14 ianuarie 557 și 7 mai 558, partea de răsărit a admirabilei cupole s-a prăbușit.

Restaurarea i-a fost încredințată nepotului lui Isidoros din Milet, iar la 24 decenbrie 563, Justinian apăsat de vârsta de 84 de ani, a inaugurat din nou biserica iubită.

Considerată de unii autori drept cea de a opta minune a lumii antice târzii, Sfânta Sofia este o glorie a geniului constructiv uman. Ea a reprezentat centrul vieții religioase a Imperiului Roman de Răsărit, servind în această postură timp de 916 ani.

După cucerirea turcă a servit drept moschee alți 482 de ani, iar după anul 1935 a devenit muzeu la inițiativa marelui reformator turc Mustafa Kemal Ataturk.

Cupola centrala e o adevarata minune arhitectonica, atat prin marimea ei (diametrul de 31 m), cat si inaltimea la care e ridicata (54m), datorita careia pare suspendata in vazduh, luminata de cele 40 ferestre de la baza ei. Catedrala era o constructie remarcabila, domul este unul dintre cele mai mari, cu doar cativa centimetri mai mic decat domul Pantheonului.

Biserica a reprezentat centrul vietii religioase a Imperiului Roman de Rasarit timp de aproape 1000 de ani. Se spune ca slujbele tinute in Sfanta Sofia erau atat de grandioase incat participarea la una din aceste slujbe a determinat delegatia cneazului Vladimir I sa opteze pentru crestinarea rusilor de catre Patriarhia de Constantinopol.

Ultima ceremonie crestina a fost tinuta la data de 29 august 1453. In prezent oficialitati ale Patriarhiei Ecumenice si ale Sfantului Scaun intreprind demersuri pentru restituirea Sfintei Sofia catre Biserica Ortodoxa.

Sultanul Mahomed, cuceritorul Constantinopolului a dat ordin ca Sfanta Sofia sa fie transformata in moschee.

Ramane insa locasul cel mai grandios si venerabli al crestinismului ortodox si al crestinismului in general. Edificiul a fost deschizator de drumuri in arhitectura si ornamentatia crestina arhaica, iar prin dimensiunile si decoratia de exceptie a avut menirea sa transmita timpului sau si posteritatii puterea Imperiului Roman de Rasarit si a imparatului sau prea credincios. Biseria a devenit un prim simbol al maretiei crestinismului in acea parte de lume unde el s-a nascut, un tezaur nepretuit pentru stralucitorul Constantinopol.

• 1211: După această dată are loc colonizarea Cavalerilor teutoni, în Țara Bârsei, de către regalitatea maghiară.

Odata cu secolul al XII-lea, pentru a-si intari pozitiile cucerite in Transilvania, regele apostolic o va coloniza la granitele ei rasaritene si sudice cu secui si sasi, iar la inceputul sec. al XIII-lea va aseza cavalerii teutoni in Tara Barsei.

Colonizarea in sud-estul Transilvaniei poate fi explicata prin situatia provinciei la inceputul secolului XIII. Nobilimea maghiara se consolidase suficient de mult ca sa nu mai permita colonizarea domeniilor ei cu o populatie privilegiata10. Din acest, sub pretextul apararii granitelor regatului maghiar, si pentru a-si extinde teritoriile, regele Andrei, suprapune cavalerii teutoni si colonistii germani peste puternicul nucleu de populatie romaneasca existenta in Tara Birsei. Biserica catolica urmarea si ea sa profite de aceasta situatie, sperand ca-si va marii numarul de credinciosi si contribuabili prin convertirea populatiei ortodoxe romanesti la catolicism.

Asezarea cavalerilor teutoni in Tara Birsei in anul 1211 s-a facut prin donatie regala11.

Cavalerii teutoni erau constituiti intr-un ordin religios a carui infiintare a avut loc la Ierusalim in anul 1190, cu prilejul cruciadelor organizate de catre papalitate pentru salvarea "locurilor sfinte".

Ordinul era condus de catre un magistru avand in subordinea sa trei categorii de membrii: frati cavaleri, care faceau parte din randul nobililor, frati calugari si frati slujitori, oameni de conditie medie intrati in ordin avand functia de servitori12.

Conform actului de donatie emis de regele Andrei, cavalerilor teutoni li s-a daruit "din dragoste frateasca, o tara numita Birsa, in Transilvania, inspre cumani, desi e desarta si nelocuita (deserta et inhabitata) - subl. ns. - , ca sa o locuiasca in pace si sa o stapaneasca slobod pe veci"13.

Sintagma "desarta si nelocuita" atribuita Tarii Birsei in documentul emis de catre regele maghiar a fost introdusa cu o anumita motivatie, tocmai pentru a justifica colonizarea germanilor in acest teritoriu.

Este posibil sa fi existat in prealabil o intelegere intre colonisti si regalitate, tocmai pentru a obtine o serie de privilegii asupra acestor teritorii14. Pentru secolul XIII nu se poate vorbi in Transilvania de teritorii nelocuite, ci doar de o permanenta miscare a populatiei locale, miscare determinata de nesiguranta vietii in urma patrunderii maghiarilor in Transilvania, populatia retragandu-se spre zone mai sigure15.

In acelasi document amintit apare pentru prima data si delimitarea hotarelor Tarii Birsei:

"Iar primul hotar al acestui tinut incepe de la intariturile cetatii Halmeag (Almage) si merge pana la intariturile cetatii Ungra si de aci merge pana la intariturile lui Nicolae (Miclosoara), pe unde curge apa ce se numeste Olt, si asa, urcand pe Olt, merge pana acolo unde Prejmerul se varsa in Olt; si iarasi merge pana la izvorul aceluiasi Prejmer, si de la izvorul apei ce se chiama Timis merge pana la varsarea apei ce se numeste Birsa; apoi, de-a lungul muntilor Carpati ce incing acelasi pamant, - hotarul- merge pana la Halmeag. Tot acest pamant dupa cum inconjoara susnumitii munti si rauri, se numeste Birsa"16 (subl.ns.).

Delimitarea geografica a Tarii Birsei a fost facuta tinandu-se cont de existenta granitelor naturale si a unor constructii aflate la marginea teritoriului purtand deja anumite denumiri atribuite de catre populatia autohtona; deci si acest fapt sustine teza conform careia nu se poate discuta de un teritoriu "desart si nelocuit".

Dupa cum se specifica si in document, cavalerii teutoni, odata asezati in Tara Birsei, aveau dreptul "sa-si ridice cetati de lemn si orase de lemn, ca sa apere regatul impotriva cumanilor"17.

Erau scutiti de plata oricaror dari si aveau dreptul sa caute aur si argint. Din veniturile obtinute in urma valorificarii acestor metale pretioase erau obligati sa verse o parte visteriei regale, restul ramanand in posesia lor. Totodata aveau dreptul sa-si aleaga judecatorul dintre membrii ordinului si nu se supuneau decat judecatii regale18.

In anul urmator, 1212, regele Andrei reconfirma donatia regala printr-un act, in cuprinsul caruia gasim o informatie noua, care aparent contrazice primul document, cel din 1211, in care se afirma ca Tara Birsei era "desarta si nelocuita". Aici se specifica "iar pentru ca poporul ce locuieste acolo (subl.ns.) sa nu fie asuprit in vreo privinta"19.

Din acest fragment de act citat de noi nu reiese ca se facea referire:

numai la populatia autohtona;

- la colonistii germani;

- atat la populatia autohtona cat si la colonistii germani.

Cert este insa ca, inainte de colonistii germani, exista aici o numeroasa populatie autohtona.

Ca urmare a cererilor teutoni adresate Episcopului Transilvaniei, in anul 1213 acesta le acorda permisiunea sa ridice biserici in Tara Birsei; preotii care vor oficia aceste biserici urmau sa fie recomandati episcopului Transilvaniei20. De asemenea, conform acestui document, locuitorii Tarii Birsei trebuiau sa plateasca dijma cavalerilor teutoni. De aceasta plata erau scutiti ungurii si secuii care ar fi dorit sa se stabileasca in Tara Birsei.

Deci, la 1213, in Tara Birsei nu se aflau printre locuitori unguri sau secui. Putem trage concluzia ca in momentul asezarii cavalerilor teutoni in Tara Birsei aceasta era o "tara" in care se afla excusiv populatie romaneasca.

Privilegiile acordate cavalerilor teutoni au fost reconfirmate si in anul 1222, singura deosebire aparuta fata de documentul din 1211 fiind dreptul acestora de a-si ridica "cetati si orase de piatra". Li se recunostea si dreptul de proprietate asupra Cetatii Cruceburg (azi Teliu) pe care cavalerii o reconstruisera22.

Posibil ca teutonii sa fi construit asezarile lor din piatra si nu din lemn, cum li se permitea, punandu-l pe regele maghiar Andrei in fata faptului implinit.

In scurtul timp cat au ramas in Tara Birsei (1211-1225), in ciuda privilegiilor primite, care le acordau numeroase avantaje, cavalerii teutoni au inceput sa actioneze pe cont propriu, sfidand-ul pe regele maghiar. Ei au luat in stapanire teritorii de dincolo de munti, construindu-si o cetate puternica, aceasta neintrand sub controlul regelui.

Acest lucru a fost posibil datorita lipsei de autoritate a regelui maghiar Andrei, dar si din cauza anarhiei feudale din regat si a rivalitatii existente in sanul bisericii catolice.

Conflictul cu coroana arpadiana se aprinde inca din anul 1221 si numai interventia Papei restabileste raporturile dintre teutoni si regele maghiar. In anul urmator conflictul se reaprinde, deoarece cavalerii teutoni incep, fara invoirea regelui, sa emita moneda23.

Incercarea teutonilor de a se desprinde de coroana maghiara il va determina pe regele Andrei sa puna capat conflictului, recurgand la o solutie extrema: in anul 1225 ii va alunga definitiv pe cavalerii teutoni din Tara Birsei.

Cavalerii teutoni au incercat sa atenueze conflictul in speranta reintoarcerii lor in Tara Birsei, in ideea de a-si reinstaura stapanirea asupra celor "cinci cetati puternice" ridicate de catre ei.

In timpul celor 14 ani de stapanire teutona, Tara Birsei a cunoscut si colonizarea sasilor.

Felul cum au fost convinsi colonistii germani sa vina in Transilvania nu se cunoaste. Probabil dreptul de proprietate asupra pamantului si faptul ca nobilimea era exclusa de pe teritoriul regal i-a determinat sa vina in Transilvania.

Sigur este ca, intre secolele XII-XIII, sasii incep sa patrunda pe teritoriul Transilvaniei. In secolul al XII-lea aflam in vestul Transilvaniei, venind din zona Rinului si a Moselei, iar in secolul al XIII-lea grupul cel mai numeros, saxonii, se aseaza in imprejurimile Bistritei, Sibiului, Tarnavelor si in Tara Birsei.

Cu aceasta ultima faza de colonizare se completa astfel inteaga linie a Carpatilor. Din momentul sosirii lor in Transilvania, sasii au fost beneficiarii privilegiilor acordate de regii maghiari, privilegii care le asigurau certe avantaje si care au fost reinnoite de mai multe ori.

In schimbul apararii granitelor colonistii germani s-au bucurat de dreptul de a construi asezari, de a valorifica pamantul in folosul lor, de a-si alege dregatorii, de a-si organiza biserica autonoma.

In anul1224 sasii devin beneficiarii Bulei de Aur, diploma privilegiala emisa de catre regele Andrei al II-lea, prin care se reglementau drepturile comunitatii germane din Transilvania (in istorie a ramas cunoscuta sub numele de "Andreanum").

Prin aceasta diploma se crea o organizatie a tuturor sasilor din sudul Transilvaniei, de la Orastie pana la Baraolt, cuprinzand si secuii din Sebes. Sasii erau considerati de catre rege ca fiind un singur popor (unus sit populus) aflat sub jurisdictia unui singur jude. In afara Comitatului de Sibiu, restul comitatelor erau desfiintate.

Totodata, conform Bulei de Aur, sasii erau obligati sa plateasca vesteriei regale, anual, suma de 500 de marci de argint si sa trimita un anumit numar de osteni in armata regelui.

Daca luptele aveau loc in interiorul granitelor, contributia lor era de 500 de osteni, iar daca acestea se purtau in exterior, de 100 de osteni, daca oastea era condusa de catre rege, si de 50 de osteni, daca era condusa de catre un dregator regal.

Indeplinirea acestor obligatii atragea dupa sine o serie de privilegii. Sasii puteau alege liber preotii, puteau fi judecati numai de judele lor, aveau dreptul sa organizeze targuri fara sa plateasca taxe, sa treaca marfurile prin regat fara sa plateasca vama.

La aceasta se mai adauga dreptul de folosinta impreuna cu romanii si pecenegii a "Padurii romanilor si pecenegilor", precum si a apelor. La cele 3 sarbatori religioase - Sfantul Gheorghe, Sfantul Stefan si Sfantul Martin - aveau dreptul de fiecare data, cate 8 zile, fara taxa vreunei taxe vamale, sa extraga sare marunta pentru nevoile lor din ocnele de sare din Transilvania. De asemenea obtin dreptul de impotrivire fata de orice nobil care ar incerca sa castige sate sau proprietati pe teritoriul lor.

Aceste privilegii vor avea ca rezultat o dezvoltare rapida a asezarilor rurale in toata Tara Birsei.

Astfel, colonistii germani vor intemeia in Tara Birsei, peste satele romanesti sau alaturi de ele, asezari noi, libere in plan social-juridic.

• 1741: Episcopul greco-catolic Ioan Inochentie Micu este silit, din cauza memoriilor prin care cerea drepturi egale pentru romani, indiferent de confesiune, sa renunte la functia sa si sa se exileze la Roma.

Inocenţiu Micu-Klein, pe numele laic Ioan Micu, (n. 1692, Sadu, Mărginimea Sibiului – d. 2 septembrie 1768, Roma) a fost un episcop greco-catolic român, unul din întemeietorii gândirii politice româneşti moderne.

Se spune ca in târgul Sibiului un călugăr, impresionat de înfăţişarea mândră şi de vioiciunea ochilor tânărului Ion, i-a cerut tatălui său să-l ducă la şcoală iar acesta ar fi spus cu hotărâre: “Tată, eu mă duc !”

Inocenţiu Micu şi-a efectuat studiile medii la colegiul iezuit din Cluj. Între 1722 – 1725 a urmat cursurile Facultăţii de Filosofie din cadrul Colegiului Academic iezuit, tot la Cluj, unde l-a avut ca profesor pe Franz Fasching, un iezuit de origine germană, adept al ideii romanităţii românilor. În 1725 a început studiul teologiei la Nagyszombat (azi Trnava – în româneşte Târnavia sau Sâmbăta Mare -, în vestul Slovaciei).

A fost inobilat si a intrat în Dieta Transilvaniei (fiind primul român din Dietă) şi a cerut drepturi pentru poporul român cu argumente bine precizate:

1. Românii sunt cei mai vechi locuitori ai ţării;

2. Românii sunt populaţia cea mai numeroasă din Ardeal;

3. Românii lucrează pământul şi ocnele (muncile cele mai grele);

4. Românii dau cele mai mari contribuţii şi, în virtutea voinţei imperiale exprimată prin cele două diplome leopoldine, trebuie să se facă dreptate şi poporului român.

Deci şi românii au dreptul să fie recunoscuţi ca naţiune, a patra din Ardeal, nu numai “plebs valahica”.

Dar cele trei naţiuni privilegiate, (ungurii, saşii şi secuii) s-au împotrivit, spunând că această cerere cuprinde “nişte lucruri pe care nu le-a cerut nimeni până acum”.

• 1775: Bucovina a fost ruptă din trupul Moldovei prin presiunile Imperiului Austriac asupra turcilor în urma Războiului ruso-turc 1768-1774.

Bucovina istorică era, la data anexării ei de către Habsburgi (Imperiul Austriac), o parte constitutivă a Principatului Moldovei.

Toponimul slav Bucovina = Ţara Fagilor, preluat ulterior de austrieci cu aceeaşi semnificaţie (Buchenland), este atestat documentar pentru prima dată într-un document emis de cancelaria domnească a Moldovei din timpul lui Roman I (la 30 martie 1392). Prin urmare, istoria Bucovinei din perioada 1359-1774 este parte integrantă din istoria principatului moldav, de la întemeierea ţării şi până la anexarea provinciei de către Imperiul Habsburgic.

Războiul ruso-turc din 1768-1774, în cursul căruia Impeiul Rus a ocupat şi Ţările Române, înlăturându-i pe domnitorii fanarioţi, a impus Imperiul Otoman să ceară pace. În urma păcii de la Kuciuk-Kainargi (10 iulie 1774), Rusia a câştigat dreptul de a interveni pentru protejarea Ţărilor Române. Folosindu-se de moment, Imperiul Austriac, prin presiuni asupra turcilor şi ca preţ al intervenţiei sale diplomatice, a obţinut de la Poartă anexarea părţii de nord a Moldovei, Bucovina. Această anexare era necesară Porţii pentru a-i uşura trecerea către sudul Poloniei, pe care-l căpătase la o primă dezmembrare a Poloniei, în 1771.

Domnul Moldovei era atunci Grigore al III-lea Ghica. A protestat la Poartă împotriva acestei ciuntiri a ţării, contrară înţelegerii tradiţionale între puterea suzerană şi ţara protejată.

Deşi trupele austriece au ocupat Bucovina încă din toamna anului 1774, din punct de vedere juridic, ea a devenit oficial provincie austriacă la 7 mai 1775, prin convenţia încheiată între Imperiul Habsburgic şi Sublima Poartă – sub a cărei suzeranitate se afla Moldova.

Delimitarea graniţelor s-a perfectat prin Convenţia din 12 mai 1776. Timp de 12 ani (între 1774-1786), Bucovina s-a aflat sub administraţie militară austriacă, fiind condusã de guvernatorii militari Gabriel Fleiherr von Splény (1774-1778) şi Karl Freiherr von Enzenberg (1778-1786).

• 1824: A avut loc, la Viena, prima audiţie a Simfoniei a IX-a, care s-a încheiat cu un succes triumfal. 

Ludwig van Beethoven, recunoscut ca unul dintre cei mai mari compozitori din istoria muzicii, a fost răsplătit cu cinci salve de aplauze, când, potrivit etichetei, însăşi familia imperială era salutată la intrarea în sală doar cu trei salve.

Oda bucuriei cunoscută și ca simfonia a 9-a este una din cele mai renumite compoziții ale lui Ludwig van Beethoven. Mai este renumită și pentru grandiosul final coral pe versurile poetului Friedrich Schiller. Această simfonie este actualul imn oficial al Uniunii Europene, având premiera în 1827. Așa cum spunea și Sergiu Celibidache, Beethoven, fiind surd atunci când a scris simfonia, a avut nevoie de o putere mare de spiritualizare pentru a fi sigur de frumusețea simfoniei lui.

Beethoven - Oda bucuriei- fragment din simfonia a IX-a

Simfonia a 9 a în re minor, op. 125 (uneori cunoscută doar ca "Coral"), este ultima simfonie completă de Ludwig van Beethoven (1770-1827). Finalizată în 1824, simfonia este una dintre lucrările cele mai cunoscute din repertoriul clasic occidental. Printre critici, este considerată a fi printre cele mai mari opere ale lui Beethoven, și este considerată de unii cea mai mare bucată de muzică scrisă vreodată.

Simfonia a fost primul exemplu de compoziție majoră folosind vocile într-o simfonie (fiind astfel o simfonie corală). Cuvintele sunt cântate în timpul mișcării finale de patru soliști vocali și un cor. În 2002, a fost acordat autograful pentru simfonia a IX-a, organizat de Biblioteca de Stat din Berlin, devenind prima partitură onorată.

Beethoven a fost dornic să facă premiera la Berlin, cât mai curând posibil deoarece el crezuse că în Viena domina aerul compozitorilor italieni ca Rossini. Atunci cănd prietenii și finanțatorii săi l-au auzit, l-au îndemnat să facă premiera la Viena.

Premiera simfoniei a IX-a a avut loc la Viena, la teatrul Kärntnertor (Theatre am Kärntnertor) în anul 1824 împreună cu uvertura "Sfințirea Casei" și primele părți ale compoziției Missa Solemnis. Aceasta a fost prima apariție a lui Beethoven după 12 ani. Sala era plină. Soprana Henriette Sontag și Soprana alto Caroline Unger au apărut primele pe scenă.

Deși performanța a fost oficial regizată de Michael Umlauf, capelmaistrul teatrului, Beethoven a împărțit scena cu el.Cu toate astea, cu doi ani mai devreme, Umlauf a privit cum Beethoven a încercat o repetiție a operei Fidelio care s-a încheiat cu un dezastru, în anul acela, Umlauf i-a instruit pe muzicieni și pe cântăreți, ignorându-l pe Beethoven. La începutul fiecărei părți, Beethoven stătea lângă scenă și dădea tempo-urile, cu toate că era surd.

Există o serie de anecdote despre premiera Simfoniei a IX-a. Pe baza mărturiei participanților, există sugestii că a fost sub-repetată (au existat doar două repetiții complete). Pe de altă parte, premiera a fost un mare succes. În orice caz, Beethoven nu a fost de vină, ca violonistul Joseph Böhm a reamintit: "Beethoven a regizat piesa însuși, el stătea în fața pupitrului și gesticula furios. Uneori el creștea, alteori scădea până la pământ. Acesta s-a mutat ca și în cazul în care el ar fi vrut să cânte la toate instrumentele și să cânte pentru întregul cor. Toți muzicienii păstrau ritmul".

Publicul aplauda. Unii plângeau, alții jubilau. Toți aruncau pălăriile și/sau batistele. Cu toții erau exaltați. Unii spuseseră că au primit în dar de la Dumnezeu un erou muzical pe care-l vor respecta mereu, alții râdeau sau se bucurau printre lacrimi de fericire aplaudând apăsat. Apoi tot publicul îl ovaționa pe compozitor. Toți l-au aclamat și l-au lăudat. La final au pornit cinci salve de zgomote cauzate de faptul că mulțimea tropăia de cinci ori. Toată sala răsună de aplauze și urale. Toți ridicau mâinile și aplaudau. Contralto-ul Caroline Unger i-a spus și i-a arătat lui Beethoven mulțimea, întrucât Beethoven doar vedea gesturile publicului.

• 1833: S-a născut Johannes Brahms, compozitor romantic german, 

care a trăit cea mai mare parte a vieții sale în Austria, la Viena, considerat de mulți „succesorul” lui Beethoven, iar prima sa simfonie a fost descrisă drept a zecea a lui Beethoven (supranume folosit și astăzi).

Brahms a compus un număr de opere importante pentru orchestră, inclusiv patru simfonii, două concerte pentru pian, un concert pentru vioară, un dublu concert pentru vioară și violoncel și ampla lucrare corală Un recviem german (Ein deutsches Requiem). Ultimul dintre acestea se remarcă prin a nu fi un recviem tradițional, liturgic (Missa pro defunctis), ci un ansamblu de texte pe care Brahms le-a ales din Biblia lui Luther. De asemenea, Brahms a fost un compozitor prolific în forma temă cu variațiuni, compunând remarcabilele Variațiuni și Fugă după o temă de Haendel, Variațiunile Paganini și Variațiuni după o temă de Joseph Haydn, alături de cicluri mai puțin cunoscute de alte variațiuni.

De asemenea, Brahms a compus și un mare număr de lucrări pentru ansambluri mici. Multele lucrări de muzică de cameră formează o parte din nucleul acestui repertoriu, aidoma muzicii sale pentru pian solo.

Brahms este considerat drept fiind printre cei mai mari compozitori de lieduri, aparținându-i un număr de aproape 200. A compus și un ciclu de preludii corale pentru orgă cu puțin timp înainte de moartea sa, care au devenit astăzi o parte importantă din repertoriul standard al orgii.

Brahms nu a compus niciodată vreo operă, nici nu s-a folosit vreodată de forma de poem simfonic caracteristică secolului al XIX-lea. Brahms era un adept înverșunat al muzicii absolute – muzică ce nu se bazează pe o scenă concretă sau narativă precum în cazul unui poem simfonic.

Brahms îl venera pe Beethoven. În casa compozitorului, un bust de marmură a lui Beethoven privea în jos spre locul unde compunea. Lucrările sale conțin un număr de aparente imitații ale lui Beethoven.

Afecțiunea lui Brahms pentru perioada clasică se reflectă și în alegerea genurilor sale: el prefera formele clasice ale sonatei, simfoniei și concertului și compunea frecvent mișcări în formă de sonată.

Ca și Beethoven, Brahms era un iubitor al naturii și mergea adesea la plimbare prin pădurile din jurul Vienei. Adesea aducea dulciuri pentru a le oferi copiilor. Elevul său, Gustav Jenner a scris: „Brahms a câștigat, pe bună dreptate, reputația de a fi un morăcănos, deși puțini ar putea fi la fel de adorabili precum el”. Avea și tabieturi care erau dezvăluite de presa vieneză, precum vizita sa zilnică la taverna Ariciul Roșu, favorita sa în Viena, iar presa remarca îndeosebi stilul său de a merge cu mâinile strânse la spate, pe care îl imortaliza în caricaturi reprezentând și un arici roșu mergând alături de el.

Începând cu anii 1860, când lucrările sale se vindeau în număr mare, Brahms chiar reușise financiar. Prefera un stil de viață modest, trăind într-un simplu apartament de trei camere, având o servitoare. Dădea de pomană majoritatea banilor rudelor sale și sprijinea în anonimat un număr de tineri muzicieni.

Johannes Brahms - Hungarian Dance No. 1 - Allegro Molto

• 1840: S-a născut compozitorul rus Piotr Ilici Ceaikovski.

Piotr Ilici Ceaikovski, s-a nascut la Kamsko-Wotkinski Savod, azi orașul Ceaikovski si a decedat pe 6 noiembrie 1893, in Sankt Petersburg.

A urmat colegiul de jurisprudență, a luat diploma în drept și s-a angajat ca secretar la Ministerul Justiției. În același timp, se ocupa de muzică, în calitate de amator. Munca sa la minister nu-i stârnea niciun interes şi de aceea, în 1863, împotriva hotărârii familiei, a părăsit slujba de la minister și a început să studieze muzica cu Anton Rubinstein.

În 1866, după ce a terminat studiile de muzică, Nikolai Rubinstein, fratele lui Anton, i-a oferit postul de profesor de teorie muzicală la proaspăt înființatul Conservator din Moscova, post pe care l-a ocupat până în 1878.

Începând cu anul 1876, Nadedja von Meck, o mare admiratoare a sa, i-a stabilit timp de 13 ani o pensie anuală de 16.000 de ruble. Simfonia a 4-a, în la minor, op. 36, compusă în 1877, îi este dedicată doamnei von Meck.

Începând din anul 1880, a devenit mai cunoscut atât în Rusia cât și în străinătate. O perioadă din viață a petrecut-o în Italia, perioadă care l-a inspirat să compună mai multe lucrări. Între acestea "Serenada pentru orchestră de coarde" op.48 (1880), Uvertura solemnă "Anul 1812" op.49 (1880). În memoria marelui său prieten Nikolai Rubinstein, care a murit în 1881, a scris Trio-ul pentru pian "În amintirea unui mare artist" (1881).

A făcut turnee prin toată Europa și a fost invitat în Statele Unite ale Americii, unde și-a dirijat propriile creații, bucurându-se de un succes și o popularitate din ce în ce mai mari. În 1893, Universitatea Cambridge i-a decernat titlul de Doctor Honoris Causa. Ultima sa lucrare a fost Simfonia a VI-a — "Patetica" (1893).

Printre cele mai iubite creaţii ale sale se numără: Baletele Lacul lebedelor, Frumoasa din pădurea adormită, Spărgătorul de nuci, precum şi simfoniile Vise de iarnă, Poloneza, Patetica şi Manfred.

Ceaikovski a compus 10 opere, din care cele mai celebre sunt Evgheni Oneghin și Dama de pică, permanent prezente în repertoriul mondial al spectacolelor de operă.

Pe data de 6 noiembrie 1893, Ceaikovski a murit de holeră pentru că a băut apă nesterilizată din râul Neva. Acesta este motivul oficial. Unii cred că a fost un act deliberat, deci o sinucidere, după ce a fost descoperită relația homosexuală pe care o avea cu nepotul unui nobil rus.

Indiferent de motivul real, a beneficiat de funeralii naționale, la care au luat parte aproape 8.000 de persoane, fiind înmormântat la mănăstirea Alexandr Nevsky din Sankt Petersburg.

Swan Lake Overture by Piotr Ilici Ceaikovski

• 1861: S-a născut Rabindranath Tagore ,

numele europeinizat al lui Rabindranâth Thâkur, scriitor și filosof indian din provincia Bengal, supranumit Sufletul Bengalului și Profetul Indiei moderne, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în anul 1913.

Motivaţia juriului Nobel: „în temeiul versurilor sale profund sensibile, proaspete și frumoase, prin care, cu un meșteșug desăvârșit, a izbutit să facă din gândirea sa poetică, rostită în propriile-i cuvinte englezești, o parte integrantă a literaturii occidentale“.

Fiu al lui Debendranâth Thâkur, unul din fondatorii mișcării „Brahmo Samaj“, Tagore a crescut într-o famile de artiști și reformatori sociali și religioși, opuși sistemului castelor și favorabili unei ameliorări a condiției femeii indiene. Tagore și-a făcut studiile la Calcutta și în Anglia, unde a studiat dreptul. În 1906, după divizarea Bengalului, aderă la mișcarea naționalistă indiană. Tagore este cunoscut atât ca poet, cât și ca filosof, însă aceste două calități sunt greu de separat în cultura indiană, în mod implicit filosofia este permanent prezentă în poezia sa. S-a interesat de problemele educației și, în 1921, reorganizează Universitatea „Vishba-Bharati“ din Shantiniketan, unde însușirea culturii indiene este accesibilă atât studenților indieni, cât și celor străini. În 1951 a fost recunoscută ca Universitate internațională de stat. A început să scrie poezii încă de la vârsta de 17 ani. Operele sale au fost scrise în dialectul bengalez, pe care Tagore le traducea el însuși în limba engleză. 

A fost cel mai important scriitor indian din epoca colonială. Tagore a scris poezii, povestiri, romane, drame și eseuri filosofico-pedagogice. Opera sa literară cea mai faimoasă este culegerea de poezii „Grădinarul“ sau „Ofranda lirică“ (1913). Alte opere mai cunoscute sunt romanul „Căminul și lumea“ (1910), drama „Oficiul poștal“ (1912). Scrierile sunt pătrunse de o adâncă religiozitate și reflectă admirația pentru natură și pentru patria sa, India. Începând cu anul 1929 a început să se ocupe cu pictura, a fost și compozitor al mai multor cântece cu caracter popular. Imnurile naționale ale Indiei și Bangladeshului sunt compuse pe cuvintele unor poeme ale lui Rabindranath Tagore. A fost primul scriitor din Asia care a fost laureat cu Premiul Nobel pentru Literatură (1913).

Tagore a fost un scriitor bilingv, exprimându-se atât în limba bengali cât și în limba engleză, în care și-a tradus unele opere concepute în bengali.

"Când un suflet omenesc trage cortina grea a eului şi stă faţă-n faţă cu iubirea veşnică e ca şi când l-ar privi pe Maestru creând o lume. Când viaţa omului iese teafără din rătăcirile eului şi-şi găseşte în suflet unitatea sa cu Dumnezeu, conştiinţa veşniciei e un semn imediat al existenţei, tot aşa precum lumina într-o flacără."

* * *

Un lung tren ne pare viaţa.

Ne trezim în el mergând,

Fără să ne dăm noi seama,

Unde ne-am suit şi când.

Fericirile sunt halte,

Unde stăm câte un minut,

Până bine ne dăm seama,

Sună, pleacă, a trecut.

Iar durerile sunt staţii!

Lungi, de nu se mai sfârşesc

Şi în ciuda noastră parcă,

Tot mai multe se ivesc.

Arzători de nerăbdare,

Înainte tot privim,

Să ajungem mai degrabă

La vreo ţintă ce-o dorim.

Ne trec zilele, trec anii,

Clipe scumpe şi dureri,

Noi trăim hrăniţi de visuri

Şi-nsetaţi după plăceri!

Mulţi copii voioşi se urcă.

Câţi în drum n-am întâlnit,

Iar câte-un bătrân coboară,

Trist şi frânt, sau istovit.

Vine odată însă vremea

Să ne coborâm şi noi.

Ce n-am da atunci o clipă

Să ne-ntoarcem înapoi?

Dar pe când, privind în urmă,

Plângem timpul ce-a trecut,

Sună goarna VEŞNICIEI:

Am trait şi n-am ştiut.

poezie de Rabindranath Tagore

Citate

* Este foarte simplu să fii fericit, dar este foarte greu să fii simplu.

* Dacă plângi pentru că soarele a dispărut din viața ta, lacrimile te vor împiedica să vezi stelele.

* Norii plutesc în viața mea, dar nu pentru a aduce ploaia sau furtuna, ci pentru a da culoare cerului la apus.

* M-am culcat și am visat că viața era fericire. M-am trezit și am văzut că viața este datorie. Mi-am făcut datoria și-a venit fericirea.

* Ce ţin pentru mine va dispărea o dată cu mine, ce dăruiesc va dăinui.

* Am închis uşile ca să nu intre greşeala; m-a întrebat atunci adevărul: "Acum pe unde să intru eu?".

* Mărimea nu se sfiieşte să meargă alături de puţinătate. Mediocritatea se ţine deoparte.

* Posibilul întreabă Imposibilul: "Unde stai?". Imposibilul răspunde: "În visurile neputincioşilor".

* Exteriorul meu este dur ca o scoică, dar sub coaja acestei durităţi, inima mea păstrează pentru tine o singură perlă ca o lacrimă.

* Generosul dăruieşte, zgârcitul moare de invidie.

• 1895: A avut loc demonstraţia funcţionării primei staţii de radiorecepţie, de către savantul rus Aleksandr Popov.

Aleksandr Stepanovici Popov (n.pe 16 martie , d.31 decembrie1905 stil nou) a fost un fizician rus care a reușit prima transmisie publică a unui semnal prin unde radio. Cinstea de a fi desemnat inventatorul transmisiei radio nu i-a revenit lui , deoarece a neglijat să facă o cerere pentru patentarea marii sale invenții.

• 1918: A fost încheiat Tratatul de pace de la Bucureşti, dintre România, pe de o parte, şi Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria, Turcia, pe de altă parte, prin care România era nevoită să cedeze Dobrogea, să accepte rectificări de frontieră în Carpaţi şi să încheie condiţii economice dezavantajoase.

În toamna anului 1917, anarhia din rândul trupelor ruse din Moldova reprezenta o ameninţare gravă la adresa stabilităţii României, în condiţiile căderii guvernului Kerenski şi a loviturii de stat bolşevice (25 octombrie  1917), România a rămas singură şi înconjurată de duşmani.

Consiliul de Coroană din 19 noiembrie 1917 a decis continuarea războiului cu Puterile Centrale, dar a doua zi generalul Scerbacov, comandantul trupelor ruse din România, a propus germanilor un armistiţiu, implicând şi pe români, astfel că la 26 noiembrie 1917, România s-a văzut silită, deşi victorioasă pe front, să ceară armistiţiul cu Puterile Centrale.

Caricatură politică franceză: Kaiserul german, cu piciorul pe cadavrul unui rus (Rusia), amenință cu un pumnal o femeie (România), ca să semneze tratatul de pace

La 25 ianuarie 1918, România a primit un ultimatum din partea Puterilor Centrale pentru încheierea păcii;

După preliminarii la Buftea, la 24 aprilie 1918, s-a semnat pacea de la Bucureşti în condiţii dramatice pentru ţara noastră:

-        - Dobrogea era ocupată de Puterile Centrale; armata română era demobilizată;

-    - Austro-Ungaria îşi mărea teritoriul de-a lungul crestelor Carpaţilor; surplusul de petrol şi cereale era luat de Germania;

-       - Controlul german şi Austro-Ungar asupra economiei româneşti.

Hartă din Atlasul "Pământului românesc de-a lungul vremilor" de N.P. Comnenul, 1920: România la tratatul de la București (albastru); la vest de linia roșie, zona ocupată de Puterile Centrale

Urmări

Simultan, dar în afara tratatului, Puterile Centrale acceptau să nu se opună unirii Basarabiei cu România, astfel că, deși învins, regatul ar fi ieșit, oricum, mărit din război.

Tratatul nu a fost niciodată ratificat de Parlamentul României sau promulgat de Regele României, dispozițiile sale au intrat în vigoare timp de șase luni, iar când Puterile Centrale au început să dea, la rândul lor, în octombrie 1918, semne de epuizare, înțelegerile au fost anulate de guvernul Marghiloman, România reluând ostilitățile împotriva lor, cu ajutorul armatei franceze, condusă de generalul Henri Mathias Berthelot. Aceasta a condus la Marea Unire din decembrie 1918 prin care toate teritoriile cu populație majoritară românească au intrat în componența României ("Întregirea").

Să aveți o zi frumoasă!