8 Mai

Este a 128-a zi a anului.
Au mai rămas 237 de zile până la sfârșitul anului.
Soarele răsare la 05 h 57 m și apune la 20 h 28 m.

Citatul zilei

„Nu toţi cei care care citesc devin lideri. Însă toţi liderii citesc.” (Harry Truman)

Ziua Mondială a Crucii Roșii și Semilunii Roșii

Proclamate în Viena în 1965, cele șapte Principii Fundamentale reprezintă expresia bunelor practici și a valorilor Miscarii Internationale Cruce Roșie și Semilună Roșie: Umanitate, Impartialitate, Neutralitate, Independență, Voluntariat, Unitate și Universalitate.

La nivel mondial, Mişcarea Internațională Crucea Roșie și Semilună Roșie sprijină milioane de oameni anual, în perioade de conflict armat, dezastre sau crize.

Ziua Mondială a Crucii Roșii și Semilunii Roșii, care se marchează pe 8 mai, este ziua de naștere a fondatorului Crucii Roșii, Henry Dunant și este o aniversare anuală a Mișcarii Internationale Crucea Rosie și Semilună Roșie.

Înfiinţată la iniţiativa unui elveţian, Henry Dunant, în anul 1859, după sângeroasa bătălie de la Solferino, organizaţia umanitară Crucea Roşie oferă asistenţă la nivel mondial celor mai vulnerabile persoane. Ţara noastră a devenit parte a acestei mişcări internaţionale în urmă cu 137 de ani. Anual, în luna mai este sărbătorită Crucea Roşie Română, prilej cu care vorbele fondatorului genevez - „Suntem cu toţii fraţi“ - deschid inimile tot mai multor voluntari care se alătură misiunii nobile a organizaţiei.

Henry Dunant ajunsese în nordul Italiei, la Solferino, în iunie 1859, pentru a-l întâlni pe Napoleon al III-lea în interes de afaceri. Dezastrul umanitar provocat de beligeranţii francezi şi austrieci, soldat cu 40.000 de morţi şi răniţi, l-a impresionat profund pe tânărul genevez.  A adunat oameni din satul învecinat şi a petrecut trei zile, fără întrerupere, pentru a îngriji răniţii. Întors în Elveţia, a scris cartea „O amintire de la Solferino“, cu scopul de a prezenta lumii realitatea războiului. A trimis cartea familiilor domnitoare din Europa, dar şi liderilor militari şi politici, filantropilor şi prietenilor. Cartea a cunoscut un succes imediat, răsunător chiar, şi a avut o influenţă colosală, căci în mai puţin de un an, ca urmare a propunerilor pe care le conţinea, a luat fiinţă o organizaţie mondială.
Datorită acestei cărţi, Henry Dunant a reuşit să transmită ideile sale în rândul guvernanţilor europeni şi al oamenilor influenţi de la acea vreme. Astfel, în 1863, s-a întrunit pentru prima oară o comisie care s-a autointitulat Comitetul Internaţional pentru Ajutorarea Răniţilor şi care, în 1876, urma să devină Comitetul Internaţional al Crucii Roşii. Doisprezece şefi de stat au semnat atunci prima Convenţie de la Geneva. Tot atunci a fost adoptată şi emblema unei cruci roşii pe fundal alb (inversul steagului Elveţiei, cu cruce albă pe fond roşu), cu scopul de a conferi statut neutru celor care asistau răniţii şi, astfel, de a asigura protecţia acestora pe câmpul de luptă.

Semiluna Roşie a fost adoptată în Convenţia din 1929. Având în vedere că există ţări în care nici crucea roşie, nici semiluna roşie nu ar putea fi utilizate, deoarece nu sunt acceptate de populaţia locală, în 2005, statele au adoptat un nou simbol de protecţie - Cristalul (rombul) Roşu.

În prezent, folosirea emblemei este guvernată de ''Regulamentul privind folosirea emblemelor de cruce roşie şi semilună roşie de către Societăţile Naţionale''. Acest regulament, adoptat la Budapesta, în noiembrie 1991, a intrat în vigoare în 1992.

Mişcarea Internaţională de Cruce Roşie şi Semilună Roşie este cunoscută în întreaga lume ca o organizaţie de ajutor umanitar, membrii săi acţionând în vederea prevenirii şi alinării suferinţelor provocate de războaie, conflicte armate, tensiuni politice, dezastre şi calamităţi naturale sau sociale.
 

În prezent, Federaţia Internaţională a Crucii Roşii are 186 de societăţi membre, peste 105 milioane de voluntari, peste 300.000 de angajaţi care oferă ajutor pentru aproximativ 233 de milioane de beneficiari şi funcţionează pe baza a 7 principii fundamentale: umanitate, imparţialitate, neu­tralitate, independenţă, voluntariat, unitate, universalitate.

Printre cei care au semnat actul de înfiinţare a Crucii Roşii Române se regăsesc importante personalităţi ale vremii: Nicolae Cretzulescu, George Gr. Cantacuzino, C.A. Rosseti, Ion Ghica, Dimitrie Sturza, Gr.G. Cantacuzino şi dr. Carol Davila.

Prima ambulanţă a Crucii Roşii Române a plecat în misiune umanitară pe frontul sârbo-turc de la sud de Dunăre pentru a acorda ajutor militarilor răniţi, indiferent de tabăra din care făceau parte.

Prin Statutul Crucii Roşii, adoptat în anul 1876, femeile nu puteau face parte din conducerea societăţii, astfel că în anul 1906 au pus bazele „Societăţii de Cruce Roşie a doamnelor din România“, prima preşedintă aleasă fiind Irina Câmpineanu. În 1915, Adunarea Generală a Societăţii Naţionale de Cruce Rosie a aprobat fuziunea celor două entităţi, prilej cu care regina Maria, sub al cărei patronaj se afla Crucea Roşie la acea vreme, a adresat românilor următoarele cuvinte: „Crucea Roşie, nădejdea tuturor în timp de pace, ca şi în război, nu trebuie să piară. Cu toţii, de la mic la mare, să o sprijinim cu evlavie, cu însufleţire, cu nesfârşită dragoste“.

În prezent, Crucea Roşie Română are o reţea funcţională pe întreg teritoriul ţării.

 
Există şapte principii fundamentale ale Mişcării Internaţionale de Cruce Roşie şi Semilună Roşie:

* Umanitate - Născută din grija de a ajuta, fără discriminare, răniţii de pe câmpurile de luptă, Mişcarea Internaţională de Cruce Roşie şi Semilună Roşie, sub aspectul său internaţional şi naţional, se angajează să prevină şi să aline suferinţele oamenilor în orice împrejurare;

* Imparţialitate - Mişcarea nu face nicio deosebire de naţionalitate, rasă, religie, origine socială sau apartenenţă politică. Ea se dedică numai ajutorării indivizilor pe măsura suferinţelor lor şi acordă ajutor prioritar celor mai urgente nenorociri;

* Neutralitate - în scopul menţinerii încrederii tuturor, Mişcarea se abţine să ia parte la ostilităţi şi la controverse de ordin politic, rasial, religios sau ideologic;

* Independenţă - Mişcarea este independentă. Auxiliare ale autorităţilor publice în activităţile lor umanitare şi supuse legilor care le guvernează ţările, Societăţile Naţionale trebuie să-şi păstreze o autonomie care să le permită să acţioneze întotdeauna numai conform Principiilor Fundamentale ale Mişcării;

* Voluntariat - Este o mişcare de ajutor voluntar şi dezinteresat;

* Unitate - Într-o ţară nu poate exista decât o Societate Naţională de Cruce Roşie sau Semilună Roşie. Ea trebuie să fie deschisă tuturor şi să-şi extindă acţiunile umanitare pe întreg teritoriul ţării;

* Universalitate - Mişcarea Internaţională de Cruce Roşie şi Semilună Roşie, în cadrul căreia toate Societăţile Naţionale au drepturi egale şi datoria de a se întrajutora, este universală.

Federaţia Internaţională a Crucii Roşii şi Semilunii Roşii (FIRC) conduce şi organizează, în strânsă cooperare cu Societăţile Naţionale, misiunile de asistenţă care răspund la situaţii de urgenţă de scară largă. Secretariatul Internaţional al Federaţiei are sediul în Geneva, Elveţia.

Fiecare entitate lucrează în ţara sa de origine, în conformitate cu principiile dreptului umanitar internaţional şi cu statutul Mişcării Internaţionale de Cruce Roşie şi Semilună Roşie. În funcţie de circumstanţe şi capacităţile lor specifice, Societăţile Naţionale pot lua sarcini umanitare suplimentare, care nu sunt definite în mod direct de dreptul umanitar internaţional sau mandatele Mişcării Internaţionale. În multe ţări, acestea sunt strâns legate de sistemul naţional răspunzător de îngrijirea sănătăţii prin furnizarea de servicii medicale de urgenţă.

Din noiembrie 2009, preşedintele Federaţiei este Tadateru Konoe (Japonia), potrivit www.ifrc.org.

Strategia pentru 2020 a Mişcării Internaţionale de Cruce Roşie şi Semilună Roşie - ''Salvăm vieţi, schimbăm mentalităţi'' - are rolul de a ghida acţiunile Federaţiei Internaţionale a Crucii Roşii şi Semilunii Roşii în acest deceniu pe care îl parcurgem. Cuprinde trei activităţi strategice pentru FICR şi pentru Societăţile Naţionale în scopul unei viziuni comune - să inspire, să încurajeze, să faciliteze şi să promoveze în orice moment şi în orice formă activităţile umanitare prin Societăţile Naţionale, în vederea prevenirii şi alinării suferinţei umane, contribuind la promovarea demnităţii umane şi a păcii în lume, conform site-ului www.ifrc.org.

În România, tinerii voluntari au împărtăşit elevilor, începând din 2009, noţiunile de respect, solidaritate şi umanitate, încurajându-i să devină un model pentru semenii lor. Prin intermediul reţelelor de socializare, tinerii se constituie într-un grup de lucru virtual, care promovează principiile fundamentale şi viziunea lor asupra activităţilor Mişcării Internaţionale de Cruce Roşie şi Semilună Roşie la nivel global.

"Ziua de 8 mai este sărbătoarea celor 17 milioane de voluntari şi aproape o jumătate de milion de angajaţi din întreagă lume ai Crucii Roşii şi Semilunii Roşii, care contribuie la binele umanităţii. Ei sunt oamenii care se dedică pentru a ajuta persoanele vulnerabile din comunităţile în care trăiesc. Crucea Roşie Română a făcut dovada faptului că este "oriunde pentru oricine". Suntem mândri că astăzi, în România, prin cei 4.500 de voluntari şi peste 250 de angajaţi, Crucea Roşie dezvoltă proiecte la nivel naţional, oferă servicii umanitare relevante şi în timp util pentru comunităţile vulnerabile, intervine la dezastre, educă pentru sănătate, acordă primul ajutor'', se arată într-un mesaj al Majestăţii Sale Margareta, Custodele Coroanei Române, preşedintele Crucii Roşii Române, postat pe site-ul crucearosie.ro.

Ziua egalității de șanse între femei și bărbați

Ziua egalității de șanse între femei și bărbați este marcată, începând cu 2015, la data de 8 mai, având drept scop promovarea egalității de șanse între sexe ca parte integrantă a politicii sociale.

Cu această ocazie, autoritățile administrației publice locale pot organiza manifestări și acțiuni specifice, pentru a atrage atenția asupra discriminării și a efectelor acesteia asupra femeilor și bărbaților, iar Societatea Română de Televiziune și Societatea Română de Radiodifuziune pot include în programele lor emisiuni dedicate acestei zile.

Proiectul legislativ, inițiat de senatorul UDMR, Rozalia Biro, a fost adoptat de Senat pe 9 septembrie 2014, iar de Camera Deputaților, for decizional, la 11 februarie 2015, cu 281 de voturi pentru și trei abțineri. Legea a fost promulgată de președintele Klaus Iohannis la 6 martie 2015.

În mai 2017, a fost semnată o rezoluţie pentru sprijinirea egalităţii de şanse între femei şi bărbaţi în România, în perioada 2017-2020, de către preşedinţii comisiilor pentru egalitate de şanse ale Camera Deputaţilor şi Senatului, parlamentari, reprezentanţi ai organizaţiilor nonguvernamentale. Această rezoluţie constituie un deziderat al participanţilor la conferinţa "Egalitatea de gen: test pentru democraţie", desfăşurată cu ocazia Zilei naţionale a egalităţii de şanse pentru femei şi bărbaţi la Palatul Parlamentului, prin care aceştia s-au angajat, în limita mandatului şi misiunii instituţiei pe care o reprezintă, să sprijine mai multe obiective concrete în acest domeniu. 

Zile de comemorare și reconciliere în memoria celor căzuți în Al Doilea Război Mondial

La 22 noiembrie 2004, prin Rezoluţia 59/26, Adunarea Generală a ONU a declarat zilele de 8 şi 9 mai, Zile de comemorare şi reconciliere în memoria celor căzuţi în cel de-Al Doilea Război Mondial. Statele membre, agenţiile ONU, organizaţiile neguvernamentale şi persoanele fizice au fost invitate să comemoreze, în fiecare an, fie una, fie ambele zile, într-o manieră adecvată şi să aducă un omagiu celor ce şi-au pierdut viaţa în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial.

Zilele de comemorare şi reconciliere în memoria celor căzuţi în cel de-Al Doilea Război Mondial au fost marcate pentru prima dată în 2005, când s-au împlinit 60 de ani de la încheierea celui mai mare conflict militar pe care l-a cunoscut omenirea.

Rezoluţia 64/257 adoptată de Adunarea Generală a ONU la 2 martie 2010 prevedea marcarea a 65 de ani de la sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial. Cu acest prilej, o adunare solemnă a Adunării Generale a ONU a avut loc în cea de-a doua săptămână a lunii mai, consemnează aceeaşi sursă amintită mai sus.

Împlinirea a 70 de ani de la încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial a fost marcată prin adoptarea la 26 februarie 2015, a Rezoluţiei 69/267. Cu acest prilej, Adunarea Generală a ONU a făcut trimitere la Rezoluţia 59/26 din 22 noiembrie 2004, subliniind faptul că statele membre au zile specifice prin care marchează atât victoria sau eliberarea, precum şi comemorarea celor care au căzut pe câmpul de luptă, dar şi a civililor victime ale celui de-Al Doilea Război Mondial.

La 5 mai 2015, la sediul Naţiunilor Unite de la New York, a avut loc o reuniune specială solemnă a Adunării Generale pentru comemorarea tuturor victimelor de război, fiind marcaţi totodată şi 70 de ani de la sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial.

Adunarea Generală a ONU a subliniat în rezoluţiile sale că acest eveniment istoric a stabilit condiţiile pentru înfiinţarea Organizaţiei Naţiunilor Unite, care a fost fondată la 24 octombrie 1945. Cele 51 de ţări fondatoare şi-au luat angajamentul să menţină pacea şi securitatea la nivel internaţional, prin dezvoltarea relaţiilor de prietenie şi promovarea progresului social, a standardelor mai bune de viaţă şi a drepturilor omului. În conformitate cu Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite, statele membre trebuie să depună toate eforturile pentru a rezolva disputele prin mijloace paşnice, astfel încât să nu pună în pericol pacea şi securitatea internaţională.

Ziua de 9 mai reprezintă Ziua Victoriei Coaliţiei Naţiunilor Unite în cel de-Al Doilea Război Mondial, reprezentând semnarea actului de capitulare necondiţionată a Germaniei naziste, fapt care a dus la încheierea în Europa a celui de-Al Doilea Război Mondial.

Al Doilea Război Mondial a fost declanşat în septembrie 1939, odată cu invadarea Poloniei de către Germania şi s-a încheiat, în Europa, la 9 mai 1945. Oficial, războiul a luat sfârşit odată cu capitularea Japoniei în septembrie 1945. În război s-au confruntat majoritatea statelor lumii organizate în două alianţe militare: Aliaţii (Imperiul Britanic, URSS, SUA, China şi alte state) şi Axa (Germania, Japonia, Italia şi alte state). Cel de-Al Doilea Război Mondial a fost cel mai sângeros conflict militar din istoria omenirii şi s-a soldat cu peste 60 de milioane de victime, civili şi soldaţi, iar transformările geopolitice, social-culturale şi economice survenite au rămas fără egal.

 

În noaptea de 8/9 mai 1945 (la ora 0:16), în cartierul general sovietic din Berlin, s-a semnat actul de capitulare necondiţionată a Germaniei.

În aceste zile, în numeroase țări, organizații guvernamentale și non-guvernamentale organizează ceremonii memoriale — depuneri de coroane, dedicate celor care și-au sacrificat viețile, victimelor Holocaustului și celor care au murit în lagărele de concentrare. Printre țările care marchează șaptezeci de ani de la încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial, se numără și Polonia, Germania, Marea Britanie, Rusia, unde vor fi prezenți numeroși șefi de stat și reprezentanți ai organizațiilor internaționale.

Evenimente de-a lungul timpului...

1828: S-a născut Henry Dunant, elvețian, fondator al „Crucii Roșii", laureat al Premiului Nobel (d. 1910)

Henry Dunant (n. 8 mai 1828 în Geneva, Elveția; d. 30 octombrie 1910, Heiden) a fost un om de afaceri elvețian și umanist de formație creștină. Fondează în 1862 "Comitetul internațional al asociațiilor de ajutorare pentru îngrijirea răniților" care din 1876 poartă numele Comitetul internațional al Crucii Roșii. Convențiile de la Geneva din 1864 acceptă și asimilează ideile publicate de Dunant în lucrarea "Eine Erinerung an Solferino". În 1901 a fost primul laureat al premiului Nobel pentru pace împreună cu Frédéric Passy.

S-a nascut intr-o familie instarita din Geneva, in timpul adolescentei dedicandu-se studiului religiei si actiunilor umanitare, influentat fiind de parintii sai.

A avut o viata foarte zbuciumata.A facut parte din Asociatia Tinerilor Crestini, calatorind in Franta, Belgia si Olanda.

La varsta de 26 de ani, a intrat in lumea afacerilor, reusind sa aiba rapid profit.

S-a dedicat actiunilor umanitare, iar in 22 august 1864 a reusit sa puna bazele Crucii Rosii cu ocazia unei conventii desfasurate la Geneva.

Actul de constituire a asociatiei a fost semnat de 12 state, astfel incat de la o idee personala s-a ajuns la semnarea unui tratat international.

A fost recompensat cu premiul Nobel pentru activitatea sa. Ultimii ani din viata i-a petrecut in saracie si singuratate, stingandu-se din viata la 30 octombrie 1910.

In onoarea sa, ziua de astazi a fost declarata Ziua Internationala a Crucii Rosii.

•  1866: Carol I a pășit pe pământ românesc

După înlăturarea domnitorului Alexandru Ioan Cuza, în urma complotului din noaptea de 11/12 februarie 1866, s-a căutat un nou domnitor, dintr-o dinastie străină. Acesta a fost găsit de Ion C. Brătianu în persoana prinţului Karl-Ludovic de Hohenzollern, în vârstă de 27 de ani, fiul guvernatorului Renaniei, rudă cu regele Wilhelm I al Prusiei.
Pe 7 aprilie 1866, prințul Carol a avut o discuție cu cancelarul Prusiei, Otto von Bismarck, care l-a sfătuit să ia hotărârea îndrăzneață de a pleca direct spre România”, concluzionând că ”în cazul neizbutirii întregii afaceri, principele își va aduce aminte totdeauna de această lovitură, ca de o aventură picantă, deoarece el însuși nu pune nimic serios în joc”. Potrivit altei surse, Bismarck a acceptat demisia lui Carol din calitatea de ofițer prusac, putând ”să se ducă unde-i va plăcea, dar pe riscul său”. Regele Wilhelm I, șeful casei de Hohenzollern i-a recomandat să fie prudent și a a conchis: ”Dumnezeu să te aibă în paza sa”. Prinţul a decis să pornească spre România incognito, deoarece urma să treacă prin Austria, ţară cu care Prusia se afla în preajma războiului. El era ofiţer prusac şi ca atare considerat inamic, putea fi luat prizonier sau chiar împuşcat. În ziua de 29 aprilie (stil vechi) s-a deplasat în Elveţia, la Zurich, unde a obţinut un paşaport fals pe numele Karl Hettingen, „călătorind la Odessa pentru afaceri”.
Semnalmentele înscrise în paşaport erau: „ochi albaştri, păr negru, nas vulturesc, mustăţi şi barbă mijind pe obraji, statură sveltă”. Însoţit de consilierul von Werner şi de şambelanul Mayenfisch, prinţul a plecat cu trenul în ziua de 3 mai pe ruta Augsburg – Munchen – Salzburg – Viena – Pesta – Timişoara – Baziaş (ultima staţie a căilor ferate austriece). La Salzburg a avut mari emoţii. Trecând de Rosenheim, trenul ajunge la Salzburg, graniţa dintre Bavaria şi Austria. Cu inima palpitând, prinţul coboară în gară. Toţi călătorii trebuiseră să părăsească vagoanele şi prinţul îşi făce drum pe peronul plin de oameni spre sala de aşteptare.
La intrare este oprit de un funcţionar vamal care trebuia să vizeze paşapoartele. Pe un ton nepoliticos, îl întreabă pe prinţ cum îl cheamă. Domnul de Werner, care venea îndată după tânărul domn, întinde funcţionarului sacul său de voiaj, zicând: „Am să declar nişte ţigări!”. În grabă, prinţul uitase ce nume adoptase. Îşi scoate însă paşaportul şi-l întinse funcţionarului nepoliticos. Din fericire, era cu ochelarii pe nas. Între timp, mulţimea îl silea să treacă în sala de aşteptare şi se aşeză cu dl. von Werner la o masă, să guste ceva. Nişte ofiţeri austrieci intraseră atunci în sală şi prinţul recunoaște pe câţiva din Regimentul „Regele Belgiei” cu care fusese, în anul 1864, în Silezia. Se ascunde îndărătul unei gazete şi părea cufundat în citire, pe când ofiţerii s-au plimbat de două ori pe lângă masă. În sfârşit, se dă semnalul urcării în tren. După ce prinţul şi însoţitorii săi asistaseră la o revizuire superficială a bagajelor şi-şi reprimiseră paşapoartele pe peron, îşi ia fiecare locul, şi anume prinţul într-un vagon de clasa a doua, plin de lume, cam dubioasă, amestecată.
Înainte de plecarea trenului, funcţionarul cu paşaportul intră fără veste în vagonul în care se afla prinţul. Acestuia i se pare că el ar fi obiectul examenului atent al funcţionarului, şi când îl vede pe urmă însemnându-şi ceva în carnet, se teame că funcţionarul bănuise ceva şi acum avea de gând să raporteze despre dânsul la Viena, ca să fie observat acolo. La ora 6 seara, trenul iese din Salzburg. Călătoria prin noaptea foarte răcoroasă era chinuitoare pentru prinţ şi i se părea nesfârşită. Gândul că îndrăzneaţa-i întreprindere putea să nu izbutească nu-l lăsa să doarmă şi se ocupa cu cumpănirea tuturor eventualităţilor, ca să fie pregătit la orice. Fără alte incidente şi emoţii, prinţul Carol a ajuns cu bine la Baziaş, unde-l aștepta locotenentul Sergiu Lenș, nepotul lui Ion Bălăceanu. Aici a trebuit să aştepte două zile vaporul pentru a trece Dunărea la Orşova, pe pământ românesc.
Carol s-a urcat într-o cabină de clasa a doua unde s-a întâlnit cu Ion C. Brătianu care se întorcea de la Paris cu acceptul împăratului Napoleon al III-lea pentru prințul străin. Cei doi nu au schimbat nici măcar o singură vorbă deoarece vaporul era austriac și puteau apărea complicații. După o transbordare la Orșova cu un vapor mai mic, deoarece nivelul Dunării era scăzut, ambarcațiunea a ajuns cu bine la Turnu Severin. Carol a dat să coboare pe uscat. Căpitanul vasului l-a oprit și l-a întrebat de ce el care are bilet de Odessa, nu rămâne la bord, deoarece era o oprire scurtă. Pasagerul a motivat că are nevoie de o mică plimbare. Urmat îndeaproape Brătianu, Carol a pus piciorul pe pământul României în ziua de 8 mai 1866 la ora 16.45.
Când a păşit prima oară pe teritoriul României, Carol I a rostit următoarele cuvinte: “Punând piciorul pe acest pământ sacru, m-am şi făcut român”. Abia în acel moment, scoțându-și pălăria, Ion C. Brătianu l-a salutat pe cel care venea în calitate de domnitor al României. În spate, căpitanul vasului austriac spunea: ”Dumnezeule, acesta trebuie să fie prințul de Hohenzollern!”. Din fericire, fusese recunoscut prea târziu, era pe pământ românesc. Poftit de Brătianu, Carol s-a urcat într-una din trăsurile care îi aștepta. Peste două zile avea să ajungă în Bucureşti, pentru a depune jurământul în faţa Adunării Deputaţilor şi Senatului în calitate de domnitor al României.

• 1884: S-a născut Harry S. Truman, al 33-lea președinte al Statelor Unite (d. 1972)

Harry S. Truman (n. 8 mai 1884 – d. 26 decembrie 1972) a fost al 33-lea președinte al Statelor Unite ale Americii (1945–1953). În calitate de vicepreședinte ales în 1944 împreună cu președintele Franklin D. Roosevelt, Truman a devenit președinte la 12 aprilie 1945, când Roosevelt a murit după câteva luni în care sănătatea sa s-a deteriorat. În timpul președinției lui Truman, Statele Unite au încheiat cu succes participarea la al Doilea Război Mondial; imediat după conflict, tensiunile cu Uniunea Sovietică au escaladat, iar perioada a marcat începutul Războiului Rece.

Colaborând îndeaproape cu Congresul, Truman a contribuit la finanțarea Națiunilor Unite, a proclamat Doctrina Truman — o politică de combatere a comunismului — și a promovat Planul Marshall, un ajutor financiar în valoare de 13 miliarde de dolari care a contribuit la reconstrucția Europei, inclusiv a fostelor țări ale Axei, în timp ce fosta aliată din timpul războiului, Uniunea Sovietică, a devenit un dușman pe timp de pace în Războiul Rece. A supervizat podul aerian al Berlinului în 1948 și înființarea NATO în 1949. Când Coreea de Nord comunistă a invadat Coreea de Sud în 1950, a trimis imediat armata SUA și a obținut aprobarea ONU pentru Războiul din Coreea. După succesele inițiale, forțele ONU au fost respinse de intervenția chineză și conflictul a rămas blocat în ultimii ani ai președinției Truman. În politica internă, legile promovate de Truman s-au confruntat adesea cu opoziția unui congres controlat de republicani, dar administrația sa a reușit să îndrume economia americană printr-o perioadă de recesiune postbelică și a început integrarea rasială a armatei.

Truman a beneficiat de o perioadă de bunăvoință populară după moartea lui Roosevelt, extinsă și datorită succesului Aliaților în Europa, care au încheiat războiul acolo. Truman a fost foarte mulțumit că a putut proclama victoria în Europa la 8 mai 1945, în ziua când a împlinit 61 de ani.

În urma victoriei Aliaților, Truman a călătorit în Europa pentru conferința de la Potsdam, și acolo a aflat că testul Trinity al primei bombe atomice, efectuat la 16 iulie, avusese succes. El i-a sugerat lui Iosif Stalin că SUA va utiliza un nou fel de armă împotriva japonezilor. Deși a fost prima dată când sovieticii au primit oficial vreo informație despre bomba atomică, Stalin știa deja despre proiect, întrucât a fost informat de spioni⁠(en) cu mult înainte ca Truman însuși să știe.

În august, după ce guvernul imperial a refuzat să capituleze, Truman a autorizat bombardarea atomică a Japoniei. Deși nu se știa cât de devastatoare vor fi exploziile și care vor fi urmările lor, Truman, ca și majoritatea americanilor, nu avea nicio înclinație de a arăta vreun fel de milă față de japonezi după atâția ani grei de război. Truman a afirmat mereu că hotărârea de a bombarda Japonia a salvat vieți de ambele părți; estimările militare pentru o invazie a arhipelagului nipon erau că ar putea dura un an și că s-ar putea solda cu între 250.000 și 500.000 de morți în rândul americanilor. El știa și că programul ar putea costa 2 miliarde de dolari, și astfel nu putea să ignore o alternativă care să pună rapid capăt războiului. Hiroshima a fost bombardată la 6 august și Nagasaki pe 9. Japonezii încă păreau să ezite în a capitula, și Truman a ordonat un raid aerian convențional asupra capitalei Tokyo la 13 august; Japonia a acceptat să capituleze a doua zi.

Truman anunțând capitularea Japoniei. Washington, DC, 14 august 1945

Recunoașterea statului Israel

Truman a afirmat că decisiv în hotărârea sa de a recunoaște statul evreu a fost sfatul fostului său partener de afaceri, Eddie Jacobson, un evreu nereligios în care Truman avea deplină încredere. Truman a luat hotărârea de a recunoaște Israelul în ciuda obiecției secretarului de stat George Marshall, care se temea că aceasta va afecta relațiile cu statele arabe. Marshall credea că amenințarea principală la adresa SUA era Uniunea Sovietică și se temea că petrolul arăbesc va fi pierdut pentru SUA în caz de război; el l-a avertizat pe Truman că SUA „se joacă cu focul fără să aibă cu ce să-l stingă”. Truman a recunoscut statul Israel la 14 mai 1948, la unsprezece minute după ce acesta s-a declarat stat independent.

Truman a scris ulterior:

„ Hitler omora evrei în stânga și în dreapta. Am văzut asta și visez despre ea până și astăzi. Evreii aveau nevoie de un loc unde să poată să se ducă. Atitudinea mea este că guvernul american nu poate să stea deoparte în timp ce victimelor nebuniei lui Hitler nu li se permite să-și construiască o viață nouă.”

La 5 decembrie 1972, Truman a fost internat la Research Hospital and Medical Center din Kansas City cu congestie pulmonară cauzată de o pneumonie. În următoarele săptămâni, a suferit multiple insuficiențe ale organelor vitale și a murit la ora 7:50 am în ziua de 26 decembrie, la 88 de ani. Bess Truman a ales o înmormântare simplă pentru soțul ei, refuzând funeralii naționale la Washington. La o săptămână după înmormântare, demnitarii străinți și oficialii de la Washington au participat la un serviciu memorial la Catedrala Națională din Washington. Bess a trăit până în 1982; ambii sunt înmormântați la Biblioteca și Muzeul Harry S. Truman din Independence.

• 1886: A fost lansată pe piaţă băutura răcoritoare cea mai cunoscută din lume: Coca–Cola.

Farmacistul John Pemberton vinde în Atlanta, pentru cinci cenți, o sticlă dezvoltată ca un remediu pentru durerile de cap și oboseală, care este mai cunoscut sub numele de Coca-Cola.

Dr. John S. Pemberton, un farmacist şi inventator de medicamente, a vândut prima Coca-Cola pe 8 mai 1886, la farmacia Jacob’s din Atlanta, Georgia. Contabilul lui Pemberton, Frank Robinson, a inventat numele de marcă Coca-Cola. Iniţial, comercializată ca tonic, băutura conţinea extracte din frunze de coca, care includ cocaina, precum şi din nucile de kola bogate în cafeină.

Până la sfârşitul anilor 1890, Coca-Cola a ajuns una dintre băuturile cele mai populare din America. Cu un alt farmacist din Atlanta, Asa Griggs Candler, la cârma Coca-Cola Company, între 1890 şi 1900, vânzarea a crescut de la 1.000.000 la 100.000.000 sticle.

Publicitatea a fost un factor important în succesul lui Pemberton şi Candler, la începutul secolului XX, vânzările acestei băuturi începând să domine piaţa răcoritoarelor din Statele Unite şi Canada, apoi în întreaga lume.

• 1921: Începe, la Bucureşti, Congresul Partidului Socialist din România (8-12 mai), care hotărăşte transformarea sa în Partidul Comunist din România. 

A fost un partid aflat la remorca partidului bolsevic rus, afiliat la Internaționala a III-a Comunistă (Comintern) cu sediul la Mosova in U.R.S.S. Autoritățile române au arestat majoritatea delegaților care votaseră afilierea.

• 1945: S-a încheiat Al Doilea Război Mondial, după ce Germania a capitulat necondiţionat în faţa Aliaţilor, la Rheims.

Primul act al capitulării a fost semnat la Rheims, în Franța, la ora 02:41, a zilei de 7 mai 1945.

Capitularea necondiționată a forțelor germane a fost semnată de Generaloberst Alfred Jodl, din partea Oberkommando der Wehrmacht (Înaltul Comandament al Forțelor Armate) și de reprezentantul noului Președinte al Reichului, Marele Amiral Karl Dönitz.

Militarii germani au semnat documentul în prezenţa unei largi asistente, jurnalişti, fotografi, precum şi numeroşi ofiţeri aliaţi.

Singurul reprezentant al Uniunii Sovietice de la Cartierul General Aliat de la Rheims a fost generalul Ivan Susloparov, ofițerul de legătură al Armatei Roșii cu Aliații occidentali. Stalin a fost nemulțumit de condițiile în care a fost semnat actul capitulării, considerând că Germania trebuia să capituleze doar în fața împuternicitului comandantului suprem al Armatei Roșii și a insistat ca actul de la Rheims să fie considerat doar unul preliminar, ceremonia finală urmând să fie semnată la Berlin, unde se afla cartierul general al mareșalului Gheorghi Jukov.

Al doilea act al capitulării a fost semnat la scurtă vreme după ora 0:00 a zilei de 8 mai, într-o suburbie a Berlinului. Reprezentanții URSS, Regatului Unit, Franței și SUA au sosit la scurtă vreme după miezul nopții. După ce mareșalul Jukov a deschis ceremonia, reprezentanții germani au semnat Actul final al capitulării necondiționate a Germaniei, care a intrat în acțiune la ora 23:01, ora Europei Centrale, fiind parafat de generalul feldmareşal Keitel, generalul Stumpf, şi amiralul Friedeburg, din partea Germaniei, mareşalul G.K. Jukov, din partea Comandamentului suprem sovietic, mareşalul Arthur B. Tedder, din partea Comandamentului suprem britanic, generalul C. Spaatz, reprezentantul Comandamentului american, şi generalul J. de Lattre de Tassigny, din partea Comandamentului francez.

Preşedintele american Harry S. Truman a anunţat la radio că forţele Germaniei naziste s-au predat şi că steagurile libertăţii acopereau întreaga Europă.

Semnarea de două ori a actului de capitulare a fost solicitată de sovietici, care, din dorinţa de a marca această zi separat de Aliaţi, au motivat că oficialul rus prezent la acţiunea din 7 mai nu avea rang înalt.

• 1970: Este lansat ultimul album al trupei Beatles „Let it be”.
  

Let It Be este al 12-lea și totodată ultimul album de studio lansat de trupa de muzica pop-rock The Beatles

Repetițiile și sesiunile de înregistrare pentru album nu s-au desfășurat însă fără probleme.

Pe toată durata producției albumului au avut loc discuții în contradictoriu și certuri intre membrii grupului , tensiunea intre acestia  fiind în continuă creștere.

Cele mai multe dintre melodiile de pe albumul Let It Be au fost înregistrate în ianuarie 1969, înainte de înregistrarea și lansarea albumului Abbey Road.

Din acest motiv, unii critici și fani, cum ar fi Mark Lewisohn, susțin că Abbey Road ar trebui să fie considerat albumul final al grupului.

Odată cu lansarea albumului apare și un film documentar, intitulat de asemenea Let It Be și realizat tot pe baza sesiunilor din ianuarie 1969.

The Beatles - Let It Be - 1970

• 1972: A fost inaugurat Muzeul Naţional de Istorie al României.

Muzeul Naţional de Istorie a României, înființat în 1970 și inaugurat în anul 1972, este una dintre instituţiile reprezentative ale culturii româneşti. Muzeul este adăpostit într-o clădire monument istoric, denumită în trecut Palatul Poştelor, construită între anii 1894–1899, pe baza planurilor arhitectului Alexandru Săvulescu.

În prezent, muzeul deţine un bogat patrimoniu, ce include peste 750.000 piese, printre care se numără obiecte remarcabile, reunind cele mai importante descoperiri arheologice și documente istorice ale României, multe dintre ele fiind unicate în lume. Colecțiile muzeului acoperă o paletă largă de domenii și o perioadă mare de timp începând din preistorie până în contemporaneitate.

În septembrie 2002 expoziţia permanentă a Muzeului Naţional de Istorie a României a fost împachetată, obiectele luând drumul depozitelor. Reabilitarea structurii de rezistenţă a început în iarna aceluiaşi an, lucrările fiind executate până în septembrie 2005 în proporţie de aproximativ 50%.

După o perioadă de zece ani în care lucrările de consolidare și restaurare au stagnat, la 14 ianuarie 2015, în prezența Președintelui României, Domnul Klaus Iohannis, a avut loc evenimentul  “MNIR – Un Nou Început”, ce a marcat reluarea finanţării Proiectului de consolidare şi restaurare a clădirii şi reamenajare a Expoziţiei Permanente.

La 1 februarie 2016 s-a anunțat printr-o conferință de presă lansarea Concursului Internațional de Soluții de Arhitectură, sub egida Uniunii Internaționale a Arhitecților.

Amplul proiect de consolidare, restaurare și reamenajare a spațiului muzeal – „Noul MNIR” – ce se va derula în perioada 2017 – 2021, are ca scop reafirmarea instituției ca un mare muzeu contemporan de istorie, de rang internațional, prin revalorizarea clădirii și a relațiilor muzeului cu societatea, crescând calitatea expunerii colecțiilor și a serviciilor culturale oferite publicului.

În prezent, Muzeul Naţional de Istorie a României prezintă publicului trei mari expoziţii permanente – Tezaur Istoric, Lapidarium, Copia Columnei lui Traian – şi expoziţii temporare în Holul Central.

• 1978: A avut loc prima ascensiune a Vârfului Everest, fără rezerve de oxigen.

Pe 8 mai 1978, Reinhold Messner şi Peter Habeler au realizat un lucru ce se credea a fi imposibil de îndeplinit – prima ascensiune a Vârfului Everest, fără rezerve de oxigen.

Istoria celor doi a început din anul 1970, când făceau ascensiuni rapide pe crestele Alpilor. În 1975, aceştia au urcat împreună, fără oxigen, vârful Gasherbrum I (8.068 m) din Grupa Karakorum.

Studiile asupra expediţiilor precedente au arătat că nivelul oxigenului pe Vârful Everest este suficient doar pentru un om în timpul odihnei, nu pentru o persoană extenuată de drumul parcurs până în vârf. Dar, în ciuda ameninţării asupra sănătăţii creierului în urma unei ascensiuni fără oxigen, Messner şi Habeler nu s-au dat la o parte.

Prima lor încercare de ascensiune a fost amânată din cauza furtunii, dar la a doua tentativă, ei au reuşit să atingă vârful Everest, urcând pe Creasta de Sud. Vârful a fost atins în timpul record de 8 ore, Messner făcând opriri în mod regulat pentru a filma ascensiunea.

Coborârea au făcut-o separat, lui Habener luându-i o oră, iar lui Messner o oră şi trei sferturi. Au ajuns în Tabăra de Bază după doua zile, triumfători.

Să aveți o zi frumoasă!