2 Iulie

Este a 18-a zi a anului. 
Au mai rămas 182 de zile până la sfârșitul anului.
Soarele răsare la 05 h 36 m și apune la 21 h 04 m.

Citatul zilei

 Ziua Internațională a Obiectelor Zburătoare Neidentificate

Ziua Internațională a Obiectelor Zburătoare Neidentificate, marcată anual la 2 iulie, a fost stabilită în urma unui eveniment bizar petrecut în noaptea de 2 spre 3 iulie 1947, cunoscut sub denumirea de "incidentul Roswell".

Incidentul de la Roswell s-a petrecut în S.U.A., în iulie 1947, atunci când un obiect zburător s-a prăbuşit pe o fermă din apropiere de Roswell, New Mexico. Cea mai populară teorie despre acest lucru este că respectivul obiect a fost o nava spaţială găzduind la bord viaţă extraterestră.

Forţele armate ale SUA continuă să susţină că ceea ce s-a recuperat de la Roswell au fost rămăşiţe ale unui balon experimental de supraveghere de înaltă altitudine făcând parte dintr-un program secret pe atunci, numit Mogul. În contrast, mulţi adepţi OZN au afirmat că la mijloc ar fi fost o nava extraterestră, ai cărei ocupanţi au fost capturaţi şi că armata SUA a recurs la o amplă operaţiune de ascundere a adevărului. Incidentul Roswell a devenit în timp un fenomen de amploare în cultura pop, ajungându-se ca numele Roswell să fie indentificat cu cel de OZN!

La Roswell, statul american New Mexico, mii de vizitatori se adună în fiecare an la festivalul dedicat acestui eveniment. Cercetători OZN (UFO), autori de romane științifico-fantastice și iubitori ai misterelor Universului susțin prelegeri, vizionează filme și ascultă muzică. Nu este ocolit nici deja celebrul Muzeu OZN, deschis în mica localitate americană.

Incidentul Roswell rămâne unul dintre cele mai misterioase și mai controversate lucruri de pe această planetă.

Ziua uitatului

2 iulie este Ziua Uitatului. Dacă sunteți o persoană uitată, care uită frecvent de aniversări, zile de naștere, ocazii speciale sau chiar să aducă laptele din magazin la întoarcerea acasă, atunci aceasta este vacanța neoficială pe care ar trebui să o sărbătoriți.

Azi e #IForgotDay , adică un fel de Ziua Uitucilor, așa că am pregătit niște sfaturi care să ne ajute să nu ajungem în situația respectivă. Iată cum ne putem îmbunătăți memoria.

Istoria zilei uitate

V-am spune care este originea zilei I Forgot, dar parcă am uitat. De fapt, probabil că a uitat ceva care l-a făcut pe creatorul inițial să se dezvolte încă o zi pe care o va uita inevitabil în viitor. Acestea fiind spuse, a creat încă o oportunitate fantastică pentru cei care suntem uitați cronic și creează o oportunitate de a schimba asta în viitor. În ziua de a uitat, este timpul să puneți capăt uitării și să o organizați, astfel încât calendarul dvs. să vă ajute să nu uitați.

Creatorul National I Forgot Day este Gaye Anderson de la DeMotte, IN. Ea a creat această zi specială din cauza unei perioade din viața ei când a avut greu să-și amintească lucrurile. În loc să se încurce, a creat această zi pentru a se relaxa și doar a se lăsa - uită-. Gaye nu-și amintește deloc (credeți sau nu!) Când a creat această zi, dar crede că trebuie să fi fost acum aproximativ 10 ani.

Există o mulțime de lucruri care contribuie la uitare, inclusiv stresul (care, desigur, duce doar la mai mult stres), alimentația săracă și boli. Unul dintre cele mai neobișnuite implică de fapt să mergi printr-o ușă, există motive să crezi că creierul tău percepe lumea ca un fel de serii de „scene” sau „cadre”, iar trecerea prin ușă determină să arunce toate informațiile din camera anterioară ca în mare parte lipsită de importanță. Pare sunet distins, dar fascinant!

Ziua internațională a ziaristului sportiv

În fiecare an, la 2 iulie este sărbătorită Ziua internațională a ziaristului sportiv. Stabilită, în 1995, de către Asociația Internațională a Presei Sportive (AIPS) pentru a celebra anual crearea acesteia, la 2 iulie 1924. Ședința constitutivă a avut loc la Paris sub președinția lui Henry Pate, reprezentant al guvernului Franței, în calitate de Înalt Comisar pentru Educație Fizică și Sport. A reunit 80 de reprezentanți din 18 state, printre care și România și a fost elaborat statutul AIPS.

AIPS și-a propus "apărarea intereselor ziariștilor sportivi, strânsa colaborare pentru progres și educație, îndeplinirea misiunii de fraternitate și pace între oameni și popoare", obiective urmărite și în prezent.

Jurnalismul sportiv a cunoscut o ascensiune remarcabilă în mass-media începând cu anii '50-'60 ai secolului trecut. De atunci, au apărut nenumărate publicaţii, posturi de radio şi televiziuni dedicate exclusiv sportului. Din domeniul presei scrise, câteva titluri care au marcat istoria jurnalismului sportiv sunt L'Equipe din Franţa, Gazzetta dello Sport din Italia, franciza americană Sports Illustrated şi Sporting News (SUA).

Şedinţa constitutivă a AIPS avut loc la Paris, la 2 iulie 1924, şi a reunit 80 de reprezentanţi din 18 state, printre care şi România, sub preşedinţia lui Henry Pate, reprezentant al guvernului Franţei, în calitate de Înalt Comisar pentru Educaţie Fizică şi Sport. Cu prilejul primei reuniuni, ziariştii sportivi au elaborat statutul AIPS. Conform acestuia, AIPS îşi propune "apărarea intereselor ziariştilor sportivi, strânsa colaborare pentru progres şi educaţie, îndeplinirea misiunii de fraternitate şi pace între oameni şi popoare."

Și până în 1924 presa sportivă a fost în atenția opiniei publice. Primele "foi" sportive au apărut în China antică și erau scrise și multiplicate de scribi. În epoca feudală, primele referiri la spectacole sportive au fost menționate într-o ordonanță a regelui Henric al VIII-lea al Angliei, care stipula interzicerea jocului de fotbal, din cauza marilor pagube aduse orașului Londra și a numărului mare de victime înregistrate. Mai târziu, în secolul al XVII-lea, după apariția tiparului, au ieșit primele gazete care conțineau și știri sportive. Primii ziariști sportivi acreditați la competiții internaționale au fost la Jocurile Olimpice din Grecia, din 1896. În 1908, existau câteva cotidiane sportive "El Mundo Deportivo" (Spania), "La Gazzetta dello Sport" (Italia) și "L' Auto" (Franța).

Primele transmisii ale unor meciuri de box și ale curselor hipice au fost realizate de americani, înainte de Primul Război Mondial. În Franța și SUA, imediat după prima conflagrație mondială, au fost realizate primele transmisii radiofonice de la mitinguri aviatice, curse de ciclism și gale pugiliste.

În 1928, cu ocazia Olimpiadei de la Amsterdam, concernul "Philips" a încercat să transmită și să înregistreze imagini. În 1932, o parte a Jocurilor Olimpice de la Los Angeles a fost prezentată la cinematograf. Patru ani mai târziu, la Olimpiada de la Berlin, a fost transmisă experimental prima emisiune sportivă televizată, numai în regiunea orașului Berlin, iar în 1960 a avut loc prima transmisiune transoceanică, cea de la Jocurile Olimpice de la Roma.

De la 29 de țări, participante în anul de început, în prezent s-a ajuns la peste 150.

În România, tradiţia presei sportive datează din anul 1880, când a apărut prima ediţie a ziarului „Sportul”, care a avut însă o apariţie de scurtă durată. În anul 1927, pe 3 decembrie, a fost înfiinţată Asociaţia Presei Sportive din România.
Semnificaţia datei de 2 iulie vizează marcarea înfiinţării AIPS şi evidenţierea realizărilor, precum şi rolul jurnaliştilor sportivi din întreaga lume. Jurnalismul sportiv nu se rezumă doar la relatări şi statistici competiţionale, ci poate contribui la asigurarea păcii şi bunei înţelegeri între naţiunile implicate în diverse întreceri. Sportul şi fairplay-ul sunt bune prilejuri de apropiere între oameni, iar un bun jurnalist sportiv ştie şi foloseşte acest lucru.

Cu prilejul Zilei internaţionale a ziaristului sportiv, se organizează conferinţe şi evenimente menite să accentueze rolul jurnalistului sportiv în mass-media, precum şi numeroase competiţii sportive la care participă jurnalişti.

Ziua Comemorării lui  Ştefan cel Mare şi Sfânt  

2 iulie 1504 - Se stinge din viaţă  Ştefan cel Mare şi Sfânt  

Glorios domn al Moldovei medievale, om politic, apărător al creştinismului, ocrotitor al culturii, ctitor de biserici şi mănăstiri. Domnia îndelungată, de peste 47 de ani, şi fructuoasă pe multiple planuri, a lui Ştefan cel Mare i-a făcut pe oamenii de ştiinţă să manifeste un interes deosebit faţă de activitatea marelui voievod. Mai cu seamă pe parcursul sec. al XX-lea au fost efectuate ample investigaţii privind această domnie. Un număr impresionant de studii dedicate marelui voievod au apărut cu ocazia împlinirii a unei jumătăţi de mileniu din ziua trecerii Măriei Sale la cele veşnice. Aceste eforturi s-au soldat cu importante rezultate, fiind descoperite, sistematizate şi publicate numeroase documente interne şi externe, cronici, scrisori, inclusiv corespondenţă internaţională, mărturii ale unor călători străini, cărţi, manuscrise, inscripţii marginale de pe file de carte şi de pe ziduri de cetate, biserici, mănăstiri6, morminte, de pe obiecte de uz cotidian şi odoare bisericeşti, care în totalitatea lor au constituit o solidă bază documentară pentru cercetarea acestei epoci. În paralel, au fost declanşate şi efectuate ample investigaţii privind epoca lui Ştefan cel Mare, care au finalizat prin publicarea a numeroase monografii, studii, articole şi bibliografii. Astăzi, după mai bine de un secol de acumulări şi investigaţii, aproape că nu au rămas fără atenţie multiplele domenii de activitate ale marelui voievod, începând cu primele luni de aflare în scaun şi finisând cu ultimele zile de viaţă. De ample cercetări s-a bucurat activitatea politică şi militară, culturală şi ctitoricească, viaţa personală şi de familie a lui Ştefan cel Mare, fiind publicate de-a lungul anilor studii privind obârşia sa, părinţii, fraţii, surorile, rudele dinspre mamă şi dinspre tată, soţiile, urmaşii săi ş. a. Un număr mare de lucrări închinate marelui voievod au continuat să apară şi după 2 iulie 2004, când a fost marcat evenimentul de 500 de ani de la moartea sa, care au continuat să scoată în evidenţă noi documente şi materiale, să fie publicate monografii şi studii, privind personalitatea lui Ştefan cel Mare şi a familiei sale. De asemenea, au fost efectuate reeditări a unor dintre cele mai importante studii privind epoca şi personalitatea lui Ştefan cel Mare. O serie de studii şi materiale noi au fost publicate în reviste, anuare şi culegeri din Republica Moldova, România şi alte ţări. Se cere semnalată apariţia unor importante hărţi istorice şi albumuri. Majoritatea acestor lucrări pot fi consultate şi studiate în bibliotecile noastre, în special la Biblioteca Naţională a Republicii Moldova.  

Evenimente de-a lungul timpului...

• 133: O diplomă militară a lui Hadrian, descoperită în ruinele castrului roman de la Gherla, cuprindea prima menţiune a Daciei Porolissensis.

La sfârşitul războiului, Traian a mai rămas în provincie aproape un an pentru organizarea noului teritoriu încorporat în cadrul Imperiului Roman. În cadrul acestei organizări au loc şi numeroase măsurători topografice şi recensăminte. Unele date referitoare la aceste acţiuni au rămas consemnate, lăsându-ne mărturie faptul că perimetrul iniţial al provinciei era de aproximativ un milion de paşi, lungime egală cu 1480km, adică o suprafaţă de aproximativ 240kmp. În această suprafaţă sunt incluse actualele regiuni, Oltenia, Banat şi Transilvania intracarpatică. Hotarele pot fi stabilite pe baza izvoarelor istorice şi a descoperirilor arheologice, care atestă prezenţa populaţiei romane pe teritoriul dacic şi mai ales a castrelor de frontieră. Traseul frontalier poate fi considerat în linii mari următorul: pornind de la vărsarea Tisei în Dunăre, spre nord până la confluenţa cu Mureşul, apoi pe cursul acestui râu până în dreptul castrului de la Micia, de aici spre nord, paralel cu vârfurile Munţilor Apuseni, se înconjoară întreaga zonă auriferă, Brad-Abrud-Roşia Montană, traseul se continuă pe linia Bologa-Porolissum, de la acest mare mare centru conturul se îndreaptă spre nord-est până în punctul Tihău, de unde e continuă mai departe spre est pe cursul Someşului, până la castrul Ilişua, apoi spre sud-est pe coama interioară a Carpaţilor Răsăriteni, zonă marcată cu mai multe castre, de la Olteni, hotarul se îndreaptă spre nord-est până la antica Angustia, castru care închidea pasul Oituz, iar din pasul Turnu-Roşu, urmându-se cursul Oltului până la vărsarea acestuia în Dunăre.

• 1431: A avut loc prima menţiune documentară a Vrancei: Varancha.

Numele Vrancea este atestat printr-un document scris în latină, datat 2 iulie 1431, în transcrierea VARANCHA.

Referindu-se la acest toponim, VARANCHA, B.P. Haşdeu a emis opinia că termenul aparţine fondului lexical de origine traco-dacică (Vran ar însemna pădure, munte).

Pe aceste locuri se aflã cateva dintre cele mai reprezentative monumente ale rãzboiului de reîntregire nationalã si teritorialã (1916-1918), mausoleele eroilor români de la Mãrãsesti, Mãrãsti, Soveja si Focsani.

• 1714: S-a născut Christoph Willibald Gluck, compozitor german de operă (d. 1787)

Christoph Willibald Ritter von Gluck (n. 2 iulie 1714 la Erasbach lângă Berching (Germania) – d. 15 noiembrie 1787 la Viena) a fost un compozitor german. Este unul dintre compozitorii importanți de operă din cea de-a doua jumătate a secolului al XVIII-lea și primul reformator al perioadei muzicale clasice. Este cunoscut în special pentru opera Orfeu și Euridice. A fost profesorul de muzică al Mariei Antoaneta, regina Franței. Unii îl consideră părintele perioadei muzicale clasice și rococo – cel puțin în domeniul operei.

• 1724: S-a născut Friedrich Gottlieb Klopstock, poet german (d. 1803)

Friedrich Gottlieb Klopstock (n. la 2 iulie 1724, la Quedlinburg – d. la 14 martie 1803, la Hamburg) a fost un poet german. A inițiat genul poeziei trăirilor interioare, ce ulterior avea să aibă o influență covârșitoare asupra liricii germane moderne al cărei creator a fost considerat. A îmbogățit posibilitățile de expresie lirică, prin introducerea hexametrului antic și crearea ritmurilor libere, în concordanță cu mișcarea sentimentului și a ideii poetice. Opera sa are o puternică coloratură emoțională, având ca teme: iubirea, prietenia, patria, eroismul, credința, moartea, eternitatea, măreția creației.

• 1806: Formarea Confederatiei Rinului

Napoleon Bonaparte este fara indoiala personajul care a influentat cel mai mult istoria moderna a omenirii, actiunile sale hotarand soarta Europei pentru multe secole. Multe state puternice ale batranului continent, in primul rand Germania, Italia si Elvetia, isi datoreaza existenta si importanta geniului „micului caporal".

Caci fara deciziile sale, cu siguranta ca Germania si Italia ar mai fi fost multa vreme divizate, intr-o sumedenie de mici statulete. Puterea economica si militara a Germaniei de la sfarsitul secolului XIX si pana la mijlocul secolului XX isi are originea in actul de la 12 iulie 1806, prin care Napoleon hotara infiintarea Confederatiei Rinului. Pe 6 august 1806, imparatul austriac Francisc II renunta la titlul sau si accepta dizolvarea Sfantului Imperiu German, in favoarea noii constructii statale, initiate de marele sau rival.

Astfel, pentru prima oara in istorie, peste 20 de statulete germane, cu 15 milioane locuitori, erau stranse laolalta. Dintre statele unde se vorbea germana, doar Austria, Prusia, Holstein si Pomerania nu faceau parte din Confederatie, in vreme ce teritoriile de pe malul vestic al Rinului fusesera anexate de francezi. In fruntea Confederatiei a fost numit un „print-primat", Theodor von Dalberg, aliatul fidel al lui Napoleon, iar imparatul francezilor era considerat „protector" al noului stat.

Constructia avea, in sine, un rol preponderent militar, urmand sa fie un tampon intre Rusia, Prusia si Austria, pe de o parte, si Franta pe de alta, si sa preia socul unei eventuale invazii venite din Rasarit. Desi aceasta constructie nu va dura decat pana in 1813, fiind desfiintata de marile puteri coalizate impotriva imparatului Frantei, ideea unei Germanii unificate prinsese deja contur si pe ea se va baza mai tarziu cancelarul Bismark, unindu-i pe germani in jurul Prusiei.

• 1838: A apărut (până la 24.II.1865, cu unele întreruperi), la Braşov, revista socială şi culturală Foaie pentru minte, inimă şi literatură, ca supliment literar al Gazetei de Transilvania (apărută în martie acelaşi an), sub conducerea lui George Bariţiu (iar din 1850, a lui Iacob Mureşianu).

Revista a sprijint lupta de emancipare politică şi culturală a românilor transilvăneni.

Foaie pentru minte, inimă și literatură a fost o revistă românească cu caracter cultural, supliment al Gazetei de Transilvania, apărută la Brașov între 2 iulie 1835 și 24 februarie 1865 (cu unele întreruperi). La 1 ianuarie 1838 a apărut sub denumirea Foaie literară, ca la 2 iulie să revină la denumirea completă. A fost condusă de George Bariț, iar începând cu 1850 de Iacob Mureșanu. Publicația a avut un mare rol în dezvoltarea culturii românești progresiste. În paginile ei au fost dezbătute, dintr-un unghi de vedere în general iluminist, chestiuni ca: emanciparea culturală și politică a poporului român, ridicarea lui economică, rolul educativ și cetățenesc al teatrului, necesitatea unei bune organizări a învățământului, lupta pentru unitatea și cultivarea limbii și pentru propășirea literaturii originale, stimularea culegerilor folclorice etc. Revista a dus o îndrăzneață campanie împotriva despotismului, în numele ideilor generoase, și a salutat cu entuziasm revoluția de la 1848. Au colaborat la ea personalități din toate provinciile locuite de români: Ion Heliade-Rădulescu, Ion Ghica, Cezar Bolliac, Dimitrie Bolintineanu, Alecu Russo, Costache Negruzzi, Ion Ionescu de la Brad, Andrei Mureșanu, iar difuzarea ei peste munți s-a realizat de librarul Iosif Romanov din București.

• 1849: Pentru prima dată, Principatele Române au fost menţionate, într-un document oficial, sub numele de România, rămas definitiv după Unirea acestora (1859).

 

Este vorba de Proiectul de pacificare, semnat la Seghedin (Szeged), de către Lajos Kossuth, guvernatorul Ungariei, şi de către Nicolae Bălcescu şi Cezar Bolliac, reprezentanţii emigraţiei române.

• 1877: S-a nascut  Hermann Hesse, scriitor german, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură pe anul 1946,

Motivatia juriului:  pentru inspiratele sale scrieri care, crescând în îndrăzneală și putere de pătrundere, exemplifică idealuri umanitare clasice și înalte calități ale stilului.

Este faimos pentru romanele sale Der Steppenwolf (Lupul de stepă), Das Glasperlenspiel (Jocul cu mărgele de sticlă) și Siddhartha.

Singurătatea spirituală a artistului și izolarea de lumea modernă sunt teme frecvente în operele lui Hesse.

Romanele sale, majoritatea psihoanalitice și simbolice, includ Peter Camenzind (1904), Unterm Rad (Sub roată) (1906), Rosshalde (1914) și Demian (1919).

Lupul de stepă (1927), unul dintre cele mai cunoscute și mai complexe romane ale sale, descrie natura duală a umanității. Aceeași temă se regăsește și în Narziss und Goldmund (Narcis și Gură de aur), 1930.

Finețea și calitatea lirică a prozei lui se regăsesc și în versurile pline de melancolie din Gedichte (Poeme) (1922) și Trost der Nacht (1929).

• 1908: Au fost inaugurate Cursurile de vară de la Vălenii de Munte, organizate şi conduse de Nicolae Iorga. 

În anul 1922 au luat denumirea de Universitatea Populară Nicolae Iorga.

Cursurile s-au desfăşurat, anual, până în 1943, apoi cu intermitenţe până în 1946, când s-a impus desfiinţarea Universităţii. Î

În iulie 1968 a fost redeschisă sub auspiciile Societăţii Ştiinţifice Istorice, dar în 1978 a fost din nou închisă.

Cursurile au fost reluate după 1990 şi continuate şi astăzi.

Pitorescul localităţii Vălenii de Munte l-a atras pe profesorul Nicolae Iorga, aflat în căutarea unui adăpost permanent pentru numeroasa sa familie, dar şi a unui mediu prielnic de lucru. Greutăţile materiale, dar şi clima dificilă a Capitalei l-au determinat, în 1907, să-şi cumpere aici o locuinţă. Neobosit, noul secretar general al Ligii Culturale (1908) reuşeşte rapid să inaugureze la Vălenii de Munte tipografia „Neamul Românesc“ (21 mai) şi, foarte important, cursurile de vară (2 iulie). E începutul unei istorii de mai bine de 30 de ani, care suferă o lovitură serioasă în 1940, când e asasinat Iorga, pentru ca, în 1947, comuniştii să facă dispărută cu totul Universitatea Populară pe care o înfiinţase istoricul.

Ideea înfiinţării cursurilor de vară i-a încolţit lui Nicolae Iorga în discuţiile purtate la mănăstirea Putna în 1904, la comemorarea a patru secole de la moartea lui Ştefan cel Mare, când a propus construirea unui „azil“ pentru studenţii din diasporă. În 1906, bucovineanul George Tofan vine cu ideea cursurilor „feriale“ desfăşurate într-o mănăstire din Vechiul Regat sau prin conferinţe ţinute în diverse localităţi (Cernăuţi, Suceava, Câmpulung-Moldovenesc). Vizionar, Nicolae Iorga intuieşte rolul acestei instituţii în realizarea unităţii culturale a tuturor românilor ca etapă ce precede obiectivul final, realizarea unităţii politice.

Cursurile încep la 2 iulie 1908 cu 50 de „cursanţi“ iar temele dezvoltate de Iorga au fost Istoria românilor şi Istoria literaturii româneşti. Ceilalţi conferenţiari erau Gh. Murgoci, N. Dobrescu, Al. Lapedatu, Şt. Bogdan, V. Bogrea şi D. N. Ciotori. În amintirile sale, bucovineanul Gavril Rotică menţionează participarea a 150 de persoane – 10 bucovineni şi 10 ardeleni şi bănăţeni, printre care preotul Gh. Turbure, alături de elevi, studenţi şi militari, localnici şi cetăţeni prahoveni. În memoriile sale, Iorga îi reţine pe preoţii bănăţeni N. Martinovici şi Gh. Tătucu, diaconul timişorean M. Gaşpar, preotul orădean Gh. Turbure şi dl. Alvirescu. Pericolul coagulării unui nucleu opoziţionist dintre cursişti determină guvernul liberal să solicite lui C. Stere (atunci liberal) să organizeze la Iaşi cursuri paralele prin „momirea“ participanţilor cu preluarea integrală de stat a cheltuielilor. Improvizaţia cu tentă politică dă greş, iar cursanţii „dispar“ la Vălenii de Munte.

Din 1922, Universitatea Populară „Nicolae Iorga“

În primii trei ani, cursurile au loc într-o şcoală locală. Propria sală de cursuri va fi inaugurată în anul 1912, în prezenţa Principelui Carol, a Principesei Elisabeta şi a peste 6.000 de participanţi. În perioada 1908-1914, cursurile de la Vălenii de Munte au un rol determinant în realizarea solidarităţii şi conştiinţei naţionale necesare înfăptuirii idealului Marii Uniri prin „adunarea şi legarea laolaltă a fărâmelor trupului naţional“ (N. Iorga-discursul din 1 iulie 1911). După Unire, noua clădire devine neîncăpătoare, sporind semnificativ numărul conferenţiarilor şi al auditorilor.

Lista vizitatorilor cuprinde membrii familiei regale (Regele Ferdinand şi Regina Maria, Regele Carol al II-lea, Principesa Elena) şi numeroşi oameni politici (prim-miniştri, miniştri, deputaţi şi senatori, conducători de partide). Ales preşedinte al Ligii Culturale în mai 1919, Iorga consacră cursurile de vară (reluate în 1921 şi trecute sub egida Ligii în 1923) conlucrării paşnice cu minorităţile naţionale, liantul înfrăţirii cetăţenilor României Mari devenind dezbaterea problemelor reale ale ţării, furnizarea de cunoştinţe şi soluţii, dar şi atragerea interesului minoritarilor prin prezentarea poporului român cu ceea ce este cu adevărat interesant, prin crearea „atmosferei de toleranţă culturală şi recunoaştere reciprocă“ (discursul lui Nicolae Iorga din 1925).

Universitatea Populară „Nicolae Iorga“ de la Vălenii de Munte (denumire preluată în 1922) va înfiinţa şi cursuri de limba şi literatura română, extrem de apreciate. În ianuarie 1922 se înfiinţează Asociaţia Auditorilor Cursurilor care va colabora eficient cu comitetul de organizare. Printre momentele semnificative se numără comemorările din 1934 (25 ani de la inaugurarea cursurilor de vară) şi 1939 (30 de ani), ambele ediţii fiind comentate intens în presa centrală. Progresele ştiinţei şi tehnicii apar şi aici, festivitatea deschiderii cursurilor fiind transmisă la radio în 1937.

Asasinarea profesorului şi, în 1947, sfârşitul universităţii

Agresivitatea extremei drepte (influenţată de fascismul italian şi de nazism), combătută prin instituirea dictaturii personale a regelui Carol II, înlocuirea Constituţiei şi lichidarea brutală a conducerii Gărzii de Fier ca ripostă la asasinarea primului-ministru Armand Călinescu, nu mai poate fi potolită. Forţat de împrejurări interne şi externe defavorabile, Carol al II-lea abdică şi părăseşte ţara, iar la 14 septembrie 1940 se instaurează Statul Naţional-Legionar condus de generalul Antonescu şi Horia Sima. Întocmite din timp, „listele negre“ devin realitate iar printre victime se numără chiar Nicolae Iorga, asasinat în 27 noiembrie 1940 la Strejnic-Prahova. După moartea fondatorului, cursurile n-au mai putut fi reluate decât în anul 1942, iar ediţia din 1943 a fost ultima ţinută ­înaintea terminării războiului. Cu aprobarea ministrului comunist de Interne Teohari Georgescu, interesat în aparenta normalitate preelectorală, cursurile vor fi reluate în anul 1946. Cântecul de lebădă al Universităţii Populare se stinge în anul 1947 (blocarea autorizării), iar după abdicarea Regelui Mihai I se desfiinţează Liga Culturală (13 iulie 1948). Ia, astfel, sfârşit epoca istorică din care a făcut parte şi Universitatea Populară „Nicolae Iorga“, vatra de cultură naţională creată de viziunea unui mare patriot.

•   1919: A fost infiinţată de către Constantin Tănase, la Bucuresti, compania “Cărăbuş”. 

 
S-a jucat in deschidere piesa de revistă “Pisica de orez”, scrisa de Constantin Solomonescu si Mircea Radulescu.In 1919 a pus bazele trupei de teatru Cărăbuş în Bucureşti, împreună cu care urma să creeze o tradiţie de teatru de cabaret/ revistă pe parcursul următorilor 20 de ani, tradiţie prezentă şi astăzi, mai ales la Teatrul de Revistă "Constantin Tănase", care functioneaza încă la adresa fostului "Cărăbuş" pe Calea Victoriei, 33-35, în inima Bucureştiului.În buna tradiţie a marilor actori de comedie, a creat un tip de personaj, acela al cetăţeanului simplu, umil si necăjit, mereu în contradicţie cu birocraţia aparatului de stat; personajul său, unic în costumul său clasic, cu pătrăţele, crizantemă la butonieră si bastonaş, s-a facut purtătorul de cuvânt al unei întregi categorii sociale, ceea ce-l va aduce de multe ori in atenţia cenzurii.Împreună cu "Cărăbuş" a făcut numeroase turnee prin ţară, şi cel puţin un turneu în Turcia. Tănase a jucat de asemenea şi la Paris. O sursă menţionează operele de caritate ale actorului – 3 şcoli primare şi o biserică.La "Cărăbuş", Tănase lansează carierele a numeroşi artişti (exemple: Maria Tănase, Horia Şerbănescu).

• 1926: S-a născut Octavian Paler, scriitor și publicist român (d. 2007)      

Octavian Paler (1926-2007) ar fi împlinit astăzi 90 de ani. „Mă tem că sunt un om al monologului. Mă tem că m-am născut baricadat în mine însumi şi că n-am reuşit, de-a lungul existenţei, să ies din această închisoare intimă, în afară, să comunic cu lumea“, spunea Octavian Paler, în emisiunea „Profesioniştii“, realizată de Eugenia Vodă pe TVR 1. Cărţile şi ieşirile lui publice poate că l-au contrazis. Octavian Paler a ştiut să lase întotdeauna în urmă fraze puternice, ca nişte firimituri pentru cei care au crezut în raţiune.

Cărţile şi ieşirile lui publice poate că l-au contrazis. Octavian Paler a ştiut să lase întotdeauna în urmă fraze puternice, ca nişte firimituri pentru cei care au crezut în raţiune. „Eu sunt un mizantrop. E adevărat, un mizantrop defensiv, nu ofensiv. Îmi lipseşte credinţa în om. Divinitatea mi se pare necesară ca existenţă. Pentru că, dacă Dumnezeu nu există, multe sunt inexplicabile pe lumea asta. Probabil pentru confortul raţiunii noastre e nevoie să credem în Dumnezeu“, mai spunea Octavian Paler. A publicat multe cărţi. Printre acestea se numără „Umbra cuvintelor“, „Viața pe un peron“, „Apărarea lui Galilei“, „Mitologii subiective“, „Autoportret într-o oglindă spartă“, „Polemici cordiale“ şi altele. În cartea „Octavian Paler – Convorbiri cu Daniel Cristea-Enache“ (Editura Polirom), eseistul a răspuns la multe întrebări, conturându-şi un autoportret care a rămas ca un reper de integritate. Iată ce i-a răspuns Octavian Paler criticului literar Daniel Cristea Enache: „Mă întrebaţi dacă mă recunosc în «figura şi comportamentul cavalerului de la Mancha». Primul impuls ar fi să zic «Da». Şi aş avea şi un argument. Ca să ies din tonul plângăreţ al ultimelor mele cărţi, ca să nu mai glosez pe tema bătrâneţii şi a bolilor mele, m-am apucat să lucrez la o carte (e vorba de «Calomnii mitologice») unde mă bazez pe o înclinaţie a mea (cam masochistă, poate) de a mă autodiscredita, la limita dintre «joc» şi acele «adevăruri» care sunt prea grave pentru a fi spuse pe un ton serios: ţin (v-am mai zis, am impresia) «conferinţe» moliilor care-şi fac numerele de balet prin camera mea de câte ori se plictisesc să stea ascunse. Sună a luptă cu morile de vânt, nu? Chiar dacă mie îmi lipseşte un scutier“. „Ce m-a atras, la Don Quijote, la prima lectură? Întrucât ţin să respect pariul sincerităţii, nu vă voi spune nimic despre eventualele «emoţii estetice». Ceea ce ştiu cu certitudine este altceva. Treceam atunci printr-o criză: încercam să-mi înving complexele, timiditatea şi inhibiţiile de introvertit, făcând pe grozavul. Căutam să ascund noaptea din mine (bănuiesc că toţi introvertiţii au o noapte interioară, prin care bâjbaie şi pe care o ascund de alţii, deoarece nici ei nu ştiu ce ascunde ea) prin bravade puerile. Amintiţi-vă că am spart pahare în dinţi la balurile studenteşti! Şi că eram un virtuoz în «arta» de a azvârli un cuţit, ca indienii, într-o ţintă, aflată la distanţă, înfigându-l în ceva: un copac sau o scândură!“ „Elanurile mele ridicole nu demonstrează, oare, că aveam, totuşi, unele afinităţi cu Don Quijote? Aveam oroare de ridicol în public, dar în intimitate nu ezitam să mă lansez în reverii caraghioase. Întrucât am meditat, vă asigur, cu multă aplicare la ideea de a reface drumul lui Don Quijote! Aproape mă înduioşează gândul că m-am putut lua în serios. Am avut, doar, grijă să nu mă demasc în faţa nimănui.“

Să ne amintim zilele aces­tea de unul din cei mai vii, mai actuali dintre scriitorii contem­porani care s-au manifestat în paideea moral-politică. Pu­blicul obişnuit care-şi mai găseşte o dulce desfătare din cetirea cărţilor l-a cunoscut pe scriitor din media (editorialele din Romania liberă şi, în ultima vreme, cele din Cotidianul, dar şi cele de la emisiunile tele­vi­zate, cu precădere cea de mier­curi, de la ora 22, la Antena 3.)

Ca scriitor, e dificil de înca­drat într-un gen literar. A debutat cu un volum de poezie, după care au urmat eseuri, romane, toate adevărate spectacole de inteligenţă. Scrisul lui Octavian Paler impune un canon pro­priu, în care esteticul postu­lează eticul, acela al unei înalte morale, încât ne vine în minte adagiul kantian din Critica raţiunii practice. „Două lucruri umplu sufletul cu mereu noua şi crescânda admiraţie şi veneraţie (…) cerul înstelat deasupra mea şi legea morală în mine” (subl. I. M.).

Putem vorbi la Octavian Paler de un sublim al preemi­nenţei ideii morale, iar dis­cursul literar al scriitorului pune în rama eseului şi a epicii eseistice acestei idei.

S-a născut în satul Lisa de la poalele Făgraşilor, la înce­putul lunii lui Cuptor a anului 1926, când se aduna fânul de pe Valea Secii. Familia sa, ma­ma o ţărancă religioasă, tatăl o natură mai degrabă voltai­reană, i-au trecut în paidea for­mării sale un respect al ome­niei, al lucrurilor bine aşezate. Copilăria, întreruptă odată cu plecarea la Bucureşti, la şcoa­lă, i-a fost ca a oricărui copil de la ţară iubit de părinţi. Relaţiile aspre dintre părinti şi copii nu însemnau o lipsă de iubire, ci mai degrabă o reţinere venită dintr-o pudoare speci­fică moralei din mediul ţărănesc.

Scriitorul ajuns la maturitate şi apoi la senectute îşi evocă părinţii, amintindu-şi de gestul tatălui său care, după ce se bărbierea duminica, îl freca pe copil cu barba, semn de retinută tandreţe.

Paler e, în tot ce a scris, un mare moralist din stirpea lui Cioran. Într-un film făcut de Emil Hurezeanu, avându-l pe scriitor ca personaj, acesta (scriitorul) meditează în ma­nieră cioraniană, cu inserturi din filosofia presocratică. Regret – spunea el – greşelile pe care nu le-am făcut. Nu măsura trebuie să fie obsesia noastră, ci lipsa de măsură.

„Sedentar incorigibil, mi-am ratat cu seninătate reveriile din tinereţe. N-am ajuns nici la Polul Nord, nici să refac traseul lui Don Quijote, cum am visat. M-am ocupat, cu pasiune, de civilizaţia greacă, de Anti­chitatea romană, de Evul Me­diu şi de Renaştere, dar n-am devenit în nimic. Mi-a lipsit, dintre calităţile ardelenilor, disciplina. Am înlocuit-o cu fervoarea în dezordine. Când mi s-a oferit un post de asistent la catedra de Estetică, puteam începe o carieră universitară. Am pre­ferat, fără o judecată matură, apele tulburi ale gazetăriei. Şi nu e singura împrejurare în care au pre­cumpănit vanităţi de moment, deşi am vrut mereu să disting între . Cu o uşurinţă pe care n-o pot pune decât pe seama super­ficialiăţii, am neglijat, siste­matic, ceea ce oamenii din Lisa au intuit instinctiv: că lumea nu e făcută pentru visători; mai ales pentru visători care se mulţumesc să-şi viseze viaţa” (fragment din „Deşertul pentru totdeauna” al scriitorului).

Ardelean atipic doar în latura practicii domestice („sunt nul ca gospodar”), scriitorul a fost o instanţă morală, instanţa preţuită mai ales în toposul multicultural transilvănean.

Dezamăgit de lumea în care era nevoit să trăiască după 1990, o lume fără repere morale, Octavian Paler se întorcea în memoria colectivă a satului său, a copilăriei, a vârstei arcadice, vârsta care e creaţia omului matur.

Satul, ca şi la Lucian Blaga, e un tărâm ce întreţine o relaţie cu mitul, cu metafizica, inexistente la oraş.

A fost un om de mare sinceritate în tot ce a făcut şi a scris. Nu ştia să disimuleze, „calitate” specifică regă­ţeanului. Acest lup singuratic ieşise în anii de după 1990 în Agora cu o foame dureroasă de prezent, timp pe care-l voia mai bun, mai frumos, mai moral. N-a fost să fie. Şi deplângea pe toate canalele mediatice decăderea nea­mului care, din popor, devenise o populaţie gregară. Poporul există atâta timp cât îşi păstrează limba şi zeii. Limba e schilodită, iar zeii (valorile) nu mai există. În ultimii ani în spaţiul vieţii imaginat ca o coridă, el, toreadorul, era din ce în ce mai obosit în lupta cu taurul; „Fiecare are sau poate avea un taur al său, care-l obligă să semene într-o privinţă cu toreadorii, chiar dacă nu ştie nimic despre ei”. Taurul său era maşina de scris pe care a provocat-o până în preziua morţii. Semnele oboselii se vedeau pe faţa sa la emisiunile de la Antena 3. Faţa de senator roman era emaciată, semn că gândul morţii grădinărea în el (din nou rezonează cioranian aceste meditaţii).

Cu puţin înainte de a trece în eternitate, afirma: „Aş fi fost fericit să am sentimentul că nu trăiesc ca un străin într-o lume străină”. Nu ştim dacă a fost fericit sau nu, ceea ce ştim cu certitudine este că a fost cel mai liber om în lumea aceasta a deşertăciunilor. Ne stau mărturie pentru aceasta cărţile sale care, suntem convinşi, vor deveni repere paideice pentru cititorii ce caută să se cu­noască pe ei înşişi. În călătoria în care a plecat va dialoga cu zeii într-o Agora de unde nu vor lipsi nici miturile, nici Ideile lui Platon.

(Prof. univ. Ioan MARIŞ)

 Între 1949 și 1961 a fost redactor de programe culturale la Radiodifuziunea Română. În 1964 a fost timp de trei luni corespondent Agerpres la Roma. După evenimentele din decembrie ’89, fondează împreună cu Ana Blandiana, Gabriel Liiceanu ș.a. Grupul de Dialog Social, care se evidențiază prin pozițiile sale anti-comuniste. Devine, at a time, director onorific și editorialist al ziarului România liberă, apoi editorialist la Cotidianul și Ziua. Rămâne un jurnalist și comentator apreciat. Participă la talk-show-ri, pe teme de politică, de moralitate etc, la diferite posturi de televiziune. În ultimii ani de viață, devine un critic acerb al clasei politice românești. A realizat un film de televiziune dedicat satului natal, Lisa. A încetat din viață la vârsta de 80 de ani, în urma unui stop cardio-respirator. A fost înmormântat, cu onoruri militare, în Cimitirul Sfânta Vineri.

Octavian Paler

Citate Octavian Paler

* Înţelepţii hinduşi pretind că există patru anotimpuri în viaţă. Unul pentru a studia şi a descoperi lumea. Al doilea pentru a întemeia un cămin. Al treilea pentru a reflecta. Şi, în sfârşit, al patrulea, în care eliberat de inhibiţii şi de obsesii devii un fel de călător fără bagaje.

* Noi astăzi suntem o ţară de oameni singuri. Atât de singuri, încât până şi nefericiţii nu sunt solidari între ei.

* Ceea ce nu trăim la timp, nu mai trăim niciodată.

* Nu dispreţui lucrurile mici. O lumânare poate face oricând ceea ce nu poate face soarele niciodată: să lumineze în întuneric.

* Cine s-a ridicat împotriva tăcerii a riscat totdeauna să se facă tăcere în jurul lui. Oamenii îţi iartă multe, dar nu-ţi iartă când le arăţi cu degetul laşitatea. Ei vor să pară nobili chiar când nu fac nimic pentru asta sau mai ales când nu fac nimic.

* Am învăţat că durează ani să câştigi încrederea şi că doar în câteva secunde poţi să o pierzi
* Cine s-a ridicat împotriva tăcerii a riscat totdeauna să se facă tăcere în jurul lui. Oamenii îţi iartă multe, dar nu-ţi iartă când le arăţi cu degetul laşitatea. Ei vor să pară nobili chiar când nu fac nimic pentru asta sau mai ales când nu fac nimic.  

“Nu există fericire de care să-ți amintești fără tristețe.”

“Niciodată n-ai avut suficientă imaginație pentru a-ți închipui lumea fără tine. Chiar dacă n-ai mers cu vanitatea până la paranoia de a crede că lumea se învârte în jurul tău, că e nerăbdătoare să audă ce spui, ţi-a lipsit inteligența sau puterea de a accepta că nu însemni mai mult decât fotografiile îngălbenite pe care cineva, după tine, le va arunca la gunoi.

O viaţă mediocră poate fi justificată. Mai ales într-o lume mediocră. Dar mediocritatea iluziilor nu are nici o scuză. Nimic nu ne opreşte să visăm fără măsură.

Esenţiale sunt ţelurile pe care ni le-am propus. Nimeni nu l-a putut opri pe Don Quijote să ia cu asalt morile de vânt. Nici râsetele, nici realismul celorlalţi. Nu cunosc un exemplu mai clar că poţi să fii un ratat fără să fii un mediocru, că o viaţă poate fi împlinită nu numai printr-o reuşită, ci şi printr-un eşec.

Cred că dragostea ne ridică în proprii noştri ochi. Şi cât de mult ai vrea să fii aşa cum te vede celălalt! Ai dori, şi chiar încerci, să micşorezi distanţa dintre ceea ce ştii că eşti în realitate şi ceea ce intuieşti că vede în tine cel pe care-l iubeşti.

Cred că aş putea să înşir câteva sute de mirosuri ale ierbii, în funcţie de ceasurile zilei, de ploaie, de soare, de anotimp, de pământ, de umbră, de înălţime, de gradul de umezeală ori de uscăciune. Aş putea deosebi acum, bănuiesc, cu ochii închişi murele oloage de murele crescute în tufe, foşnetul unui fag de foşnetul unui brad. În schimb, multe din cele trăite s-au estompat, lăsând în urmă goluri, ca într-o pădure arsă pe jumătate. Această descoperire mă obligă să admit că memoria mea seamănă acum cu o oglindă spartă, care-mi restituie frânturi de viaţă.

A muri înseamnă a te muta într-o stea.”

Octavian Paler (2 iulie 1926 – 7 mai 2007) Autoportret într-o oglindă spartă

• 1934: Noaptea cuțitelor lungi se termină cu moartea lui Ernst Röhm.

Membri ai SA postaţi în faţa unei prăvălii evreieşti în 1933.

 Deşi publicul german nu s-a plâns prea mult atunci când activităţile SA erau îndreptate împotriva evreilor, comuniştilor şi socialiştilor, până în 1934 se generalizaseră îngrijorările privind nivelul de violenţă de stradă pentru care erau responsabile „cămăşile brune”.

Noaptea cuțitelor lungi (în germană Nacht der langen Messer) sau “Operațiunea Colibri”, a avut loc în Germania între 30 iunie și 2 iulie 1934, când regimul nazist a executat cel puțin 85 de oameni din motive politice. Majoritatea celor uciși erau membri ai „Batalioanelor de asalt” (SA) (în germană Sturmabteilung), o organizație paramilitară nazistă. Adolf Hitler a acționat împotriva SA și împotriva liderului său, Ernst Röhm, deoarece vedea în independența SA și în apetitul membrilor acesteia pentru violențe de stradă o amenințare directă asupra puterii sale. De asemenea, Hitler a dorit să prevină o eventuală mișcare a liderilor armatei germane, Reichswehr-ul, care se temea și totodată disprețuia în egală măsură SA, de a-l înlătura de la putere, mai ales de când Röhm își făcuse clară ambiția de a absorbi Reichswehr-ul, punându-se el însuși la conducerea lui. În fine, Hitler s-a folosit de această epurare pentru a acționa împotriva criticilor conservatorilor la adresa regimului său, venite mai ales din partea celor loiali vicecancelarului Franz von Papen, precum și pentru a-și regla conturile cu dușmani ai săi mai vechi. Cel puțin 85 de oameni au murit în timpul epurării, deși numărul morților ar putea fi de ordinul sutelor, și peste o mie de presupuși adversari au fost arestați. Majoritatea omorurilor au fost comise de Schutzstaffel (SS), o altă organizație nazistă paramilitară de elită, și de către Gestapo, poliția secretă politică a regimului. Epurarea SA-ului a întărit și a consolidat susținerea armatei pentru Hitler. De asemenea, a furnizat o mantie de legalitate pentru regimul nazist, întrucât tribunalele germane și guvernul acestei țări au dat rapid la o parte secole de interzicere a omorurilor extrajudiciare pentru a-și demonstra loialitatea față de regimul nazist. Înainte de punerea în aplicare a planului, autorii săi îl denumeau uneori Colibri (în germană: Kolibri), după parola folosită pentru a declanșa acțiunile grupărilor de execuție în ziua epurării. Numele de cod al operațiunii pare să fi fost ales arbitrar. Numele de “Noaptea cuțitelor lungi” se referă la masacrul oamenilor lui Vortigern de către mercenari angi, iuți și saxoni în Mitul arthurian. Expresia Noaptea cuțitelor lungi în limba germană datează dinaintea masacrului, și înainte de a deveni sinonim cu această epurare, se referea în general la acte de răzbunare. Până în ziua de azi unii germani încă folosesc termenul de „Röhm-Putsch” pentru a descrie evenimentul, întrucât acesta a fost termenul oficial pe care regimul nazist l-a introdus în limbajul de la acea vreme, pentru a da o falsă sugestie, precum că omorurile au fost necesare pentru a evita o lovitură de stat din partea lui Röhm și apropiaților lui din SA.

              Ernst Röhm

Ernst Röhm Julius (n. 28 noiembrie 1887, München – d. 2 iulie 1934) a fost un ofițer imperial al Armatei Germane în Primul Război Mondial, iar mai târziu un lider nazist. El a fost un co-fondator al miliției Partidului Nazist, apoi comandantul Sturmabteilung (SA). Ernst Röhm fusese inițial unul dintre cei mai devotați sprijinitori ai lui Adolf Hitler. În momentul în care Hitler a devenit cancelar, Röhm a cerut de îndată recompensa puterii, dar crezurile sale revoluționare l-au îndepărtat de naziști. La 30 iunie 1934, în Noaptea cuțitelor lungi, Ernst Röhm a fost arestat și, după două zile, ucis în celula sa din închisoarea Stadelheim.

• 1937: Piloții americani Amalia Earhart și Fred Noonan, care au încercat să zboare în jurul lumii, au fost dați dispăruți deasupra Oceanului Pacific.

Amelia Earhart (n. 24 iulie 1897, Atchison, Kansas – dispărută pe 2 iulie 1937 în Pacific) a fost un pioner în aviație și o militantă angajată pentru drepturile femeii. Amelia Earhart a fost fiica juristului Samuel Stanton Earhart (1868–1930) și a „Amy“-ei Otis (1869–1962). A petrecut cea mai mare parte a copilăriei în casa bunicilor deoarece tatăl ei era alcoolic. Încă de când era copil, Amelia se comporta într-un mod neobișnuit în comparație cu celelalte fete de aceeași vârstă, se cățăra pe copaci, vâna șobolani cu arma. În 1915 a absolvit liceul cu rezultate excelente, iar din 1917 a lucrat în Boston ca soră medicală în cadrul armatei, fiind angajată și pentru societate. În anul 1919 a început studiul medicinei la universitatea „Columbia University” din New York. După circa un an și-a întrerupt studiile și s-a reîntors acasă la părinți, pentru ca în anul 1920 să zboare pentru prima oară cu avionul, fiind hotărâtă să devină pilot. Deoarece costul orelor pentru zbor era de 1000 dollars, părinții au refuzat finanțarea cursului de pilot. A practicat circa 28 de profesii până ce, în anul 1921, a putut lua primele ore de zbor de la Neta Snook. După numai șase luni, cu ultimii bani economisiți și-a cumpărat un avion „Kinner Airster”, cu care a stabilit recordul de înălțime de zbor, pentru femei, cu o altitudine de 4300 m. În anul 1920 părinții ei au divorțat, iar Amelia s-a mutat împreună cu mama ei pe coasta de est a SUA. La insistențele mamei sale a vândut avionul dar a cumpărat un automobil de tip sport. A lucrat în Boston ca învățătoare, fiind și angajată social. Amelia Earhart a atras asupra ei atenția presei internaționale la data de 17 / 18 iunie 1928 ca prima femeie pasageră care traversează cu avionul Oceanul Atlantic, fiind sărbătorită și declarată „femeia anului” devenind un idol feminin.

La toate interviurile date, subliniază faptul că femeile nu sunt cu nimic mai prejos decât bărbații. În 1929 a contribuit la înființarea clubului piloților feminini „Ninety Nines”, cu scopul sprijinirii femeilor care vor să zboare cu avionul. În anul 1931 s-a căsătorit cu scriitorul George P. Putnam (1887 – 1958), mentorul și admiratorul ei. Amelia s-a căsătorit cu oarecare rezerve, temându-se că familia îi va limita posibilitatea de a pilota. În anul 1932 a căutat să urmeze exemplul lui Charles Lindbergh, care a traversat singur la 20/21 mai 1927 Oceanul Atlantic, însă din cauza timpului nefavorabil și a unor probleme tehnice a trebuit să întrerupă zborul în Irlanda de Nord, neajungând la Paris. Amelia, femeia care a traversat de două ori Atlanticul, a primit de la președintele american Herbert C. Hoover medalia de aur „National Geographic Society”. La primirea distincției ea a făcut următoarea remarcă laconică: „Unele detalii ale zborului sunt exagerate”. Ea s-a angajat mai departe pentru drepturile femeii și recunoașterea poziției acesteia în societatea americană. Au urmat o serie de zboruri peste Pacific, între Honolulu (Hawaii) și Oakland (California), sau solo de la Mexico City la Newark (New Jersey). 

Înainte de a împlini vârsta de 40 de ani, a dorit să facă înconjurul pământului la ecuator. După ce parcursese deja trei pătrimi din zborul planificat, a decolat la data de 2 iulie 1937 de la Lae (Noua Guinee) zburând spre insula Howland din Pacific, unde nu a mai sosit niciodată.

• 2000:  Podul Øresund, cel mai lung pod rutier şi feroviar în Europa, care conectează Suedia şi Danemarca, s-a deschis pentru trafic.

Podul Øresund sau Öresund  este un pod-tunel feroviar și rutier peste strâmtoarea Øresund. Podul are o lungime de aproape 8 km (5 mile) de pe malul Suediei către insula artificială Pepparholm, care se află în mijlocul strâmtorii. De pe această insulă drumul continuă prin tunel 4 kilometri către insula daneză Amager. Podul Oresund este cel mai lung pod rutier și feroviar din Europa care conectează două zone metropolitane importante: cele ale capitalei daneze Copenhaga și ale orașului Malmö, al treilea ca mărime din Suedia. În plus, Podul Oresund leagă rețelele rutiere și feroviare din Scandinavia cu cele din Europa Centrală și de Vest.

Drumul european E20 traversează acest pod-tunel și împreună cu Storebæltsforbindelsen - podul care leagă insulele daneze Zealand, Funen și Peninsula Iutlanda – cele două construcții leagă Europa Centrală și de Europa de Vest cu Scandinavia. Podul Oresund a fost proiectat de firma arhitecturală daneză Dissing + Weitling.

Justificarea pentru cheltuielile ridicate și complexitatea de a săpa un tunel pentru o parte din drum este faptul că în apropiere se află Aeroportul Internațional din Copenhaga, iar din această cauză pentru a nu exista probleme cu traficul aerian a fost nevoie ca o parte din șosea să traverseze strâmtoarea pe sub apă. De asemenea, alte motive importante care au contribuit la construirea tunelului au fost pentru a oferi un spațiu mai mare navelor care traversează stramtoarea și pentru a evita iarna ca sloiurile de gheață să blocheze strâmtoarea. Podul Oresund trece frontiera dintre Danemarca și Suedia si în conformitate cu Acordul de la Schengen și Uniunea Nordică a Pașapoartelor există, de obicei, controale aleatorii vamale la intrarea în Suedia, dar nu și la intrarea în Danemarca.

Podul Oresund a primit în 2002 premiul Outstanding Structure Award.

Construcția podului Øresund a început în 1995 și a fost finalizat 14 august 1999. Prințul Frederik al Danemarcei și Printesa Victoria a Suediei s-au întâlnit la jumătatea podului-tunel, pentru a sărbători finalizarea acestuia la 14 august 1999. Deschiderea sa oficială a avut loc la data de 1 iulie 2000, cu Regina Margrethe II și Regele Carl XVI Gustaf ca gazde ale ceremoniei. Podul-tunel a fost deschis circulației rutiere puțin mai târziu în acea zi. La 12 iunie 2000, la două săptămâni de la inaugurare, 79.871 de alergători au concurat în Broloppet, un semi-maraton ce a avut startul în Amager, Danemarca și finalul în Skåne, Suedia. În ciuda a două situații care au îngreunat construcția tunelului - descoperirea a 16 bombe neexplodate din Al Doilea Război Mondial situate pe fundul mării și construirea unui segment de tunel incorect - acesta a fost terminat cu trei luni înainte de termenul de finalizare. La început, numărul celor ce traversau podul nu a fost așa de mare cum se aștepta, probabil din cauza taxelor de trecere ridicate. Începând din anul 2005, a existat o creștere semnificativă a traficului. Acest lucru a fost cauzat în principal de danezii care s-au mutat în Malmö și care traversau zilnic podul pentru a ajunge la servici în Danemarca. În 2012, traversarea cu mașina costa 310 DKK, 375 SEK sau 43€ iar pentru călătorii ce traversau podul mai des existau reduceri de până la 75%. În 2007, aproape 25 de milioane de oameni au călătorit peste Podul Øresund: 15,2 milioane cu mașina și cu autobuzul și 9,6 milioane cu trenul. Până în anul 2009 cifra a crescut la un total de 35,6 milioane de călători cu mașina, autocarul sau cu trenul.

Acest pod spectaculos se transformă într-un tunel subacvatic conectând Danemarca și Suedia, un carosabil unic ce conectează capitala daneză Copenhaga de orașul suedez Malmö. Numele oficial al podului-tunel este Øresundsbron, o combinație între suedeză și daneză.

Podul Øresund (denumire folosită în mod curent), proiectat de arhitectul danez George KS Rotne, a fost deschis la 1 iulie, 2000. Podul se intinde pe aproximativ 8 km înainte de trecerea, printr-o insulă artificială denumita Pepparholm, într-un tunel de 4 km pe sub canalul Flint. Este cel mai lung pod rutier și feroviar din Europa care conectează două zone metropolitane importante. În plus, podul leagă rețelele rutiere și feroviare din Scandinavia cu cele din Europa Centrală și de Vest.

Podul Oresund trece frontiera dintre Danemarca și Suedia si în conformitate cu Acordul de la Schengen și Uniunea Nordică a Pașapoartelor, există, de obicei, controale aleatorii vamale la intrarea în Suedia, dar nu și la intrarea în Danemarca.

Date importante despre pod:

Construcția podului Øresund a început în 1995 și a fost finalizat în 14 august 1999. Prințul Frederik al Danemarcei și Printesa Victoria a Suediei s-au întâlnit la jumătatea podului-tunel, pentru a sărbători finalizarea acestuia la 14 august 1999. Deschiderea sa oficială a avut loc la data de 1 iulie 2000, cu Regina Margrethe II și Regele Carl XVI Gustaf ca gazde ale ceremoniei. Podul-tunel a fost deschis circulației rutiere puțin mai târziu în acea zi. La 12 iunie 2000, la două săptămâni de la inaugurare, 79.871 de alergători au concurat în Broloppet, un semi-maraton ce a avut startul în Amager, Danemarca și finalul în Skåne, Suedia.

În ciuda a două situații care au îngreunat construcția tunelului – descoperirea a 16 bombe neexplodate din Al Doilea Război Mondial situate pe fundul mării și construirea unui segment de tunel incorect – acesta a fost terminat cu trei luni înainte de termenul de finalizare.

Insula artificială Pepparholm, este construită peste insula naturală Saltholm, ce avea dimensiuni foarte mici, și care a fost transformată în insula care astăzi face legătura dintre pod și tunel. Pepparholm are aproximativ 4 km (2,5 mile) lungime, o lățime medie de 500 m și înălțimea de 20 metri. Asociația Botanică Lund a identificat aic, mai mult de 500 de specii diferite de plante, deoarece insula a fost construită dintr-un material luat de pe fundul mării.

La început, numărul celor ce traversau podul nu a fost așa de mare cum se aștepta, probabil din cauza taxelor de trecere ridicate. Începând din anul 2005, a existat o creștere semnificativă a traficului. Acest lucru a fost cauzat în principal de danezii care s-au mutat în Malmö și care traversau zilnic podul pentru a ajunge la serviciu în Danemarca. În 2012, traversarea cu mașina costa 310 DKK, 375 SEK sau 43€ iar pentru călătorii ce traversau podul mai des existau reduceri de până la 75%. În 2007, aproape 25 de milioane de oameni au călătorit peste Podul Øresund: 15,2 milioane cu mașina și cu autobuzul și 9,6 milioane cu trenul. Până în anul 2009 cifra a crescut la un total de 35,6 milioane de călători cu mașina, autocarul sau cu trenul. (wikipedia)

Podul Oresund a primit în 2002 premiul Outstanding Structure Award. Cost

Costul pentru întreaga construcție a fost calculat la 404 milioane de euro.

• 2002: Bancherul american Steve Fossett a devenit primul om care a călătorit singur, non-stop, în jurul lumii într-un balon.

Americanul Steve Fossett, a devenit primul pamantean care a inconjurat planeta intr-un balon, de unul singur. Aventurierul a infruntat ieri o noua provocare – aceea de a ateriza in conditii de siguranta undeva in Australia.

Milionarul Fossett, originar din Chicago, in varsta de 58 de ani, a intrat in Cartea Recordurilor marti noaptea, cand a traversat meridianul aflat la 117 grade longitudine estica (locul de unde a plecat in temerara sa calatorie), la o inaltime de 8.230 metri, realizand in acel moment intregul ocol al Pamantului. „Dupa cum arata vremea acum, nu exista nici o posibilitate sa aterizeze astazi. Aterizarile cu balonul sunt problematice. Daca vantul e puternic, balonul ar putea sa fie tarat”, a declarat de la Washington, seful misiunii de control a lui Steve Fossett, Joe Ritchie.

Calatoria solitara in jurul lumii a lui Steve Fossett la bordul balonului „Spirit of Freedom” a durat exact 13 zile, 12 ore, 16 minute si 13 secunde. Prin performanta sa, care va fi inscrisa in Cartea Recordurilor, el a dat viata calatoriei imaginate in urma cu circa un secol de Jules Verne, vizionarul scriitor francez.

Dupa ce a traversat coasta de sud a Australiei, temeralul Fossett a trebuit sa faca fata unor vanturi puternice, iar echipa de control a decis ca el sa continue zborul si in noaptea de miercuri spre joi, pentru a prinde o vreme mai favorabila. El se afla in cursul zilei de miercuri (2.00 gmt, ora locala) deasupra oceanului, in sudul Australiei, unde incearca sa-si gaseasca un loc de aterizare. Intr-o declaratie transmisa telefonic, via satelit, el a afirmat ca si-a asumat riscuri mari, dar, in final, dupa cele cinci tentative anterioare de inconjur al lumii in balon de unul singur, a reusit sa-si implineasca visul si acest lucru este o experienta plina de satisfactii.

Acum, Steve Fossett isi face deja planuri pentru o viitoare aventura – sa zboare cu un planor, pornind din sudul Noii Zeelande la o altitudine de 18.288 metri.

• 2005: La Londra și în alte orașe au avut loc concertele maraton Live 8, destinate să aducă în prim-plan problema sărăciei din Africa, cu doar 3 zile înainte de debutul summit-ului G8 de la Edinburgh.

 

Concertul Live 8 din Berlin, Germania

Live 8 este numele unei serii de concerte maraton desfășurate pe 2 iulie 2005 în mai multe orașe de pe tot mapamondul. Live 8 a făcut parte din seria de activități sub titlul Make Poverty History (Să facem ca sărăcia să fie istorie) menite a crea presiune civică asupra liderilor G8 (Grupul celor mai industrializate 7 state, plus Rusia) în vederea eradicării sărăciei în Africa. Live 8 a avut loc cu doar 4 zile înainte de debutul unui summit al G8 la Edinburgh în Scoția. Acțiunea a fost inspirată și organizată de către Bob Geldof, cel care organizase cu 20 de ani în urmă un alt mega-concert caritabil, Live Aid, pentru ajutorarea celor loviți de foamete în Etiopia. Spre deosebide de Live Aid, Live 8 nu a fost gândit ca un concert de binefacere, ci ca o încercare de creștere a conștiinței civice a cetățenilor din statele industrializate cu privire la problemele țărilor sărace din Africa. Cel mai important dintre aceste concerte s-a desfășurat în Hyde Park, Londra, și a avut pe afiș artiști ca Elton John, REM, Dido, Madonna, Coldplay, Robbie Williams, Sting, Pink Floyd (reuniți după mai mult de 20 de ani), U2 și Paul McCartney. Concerte s-au mai desfășurat în Paris, Johannesburg, Tokyo, Philadelphia, Berlin, Roma.

***

Avem timp de Octavian Paler
(varianta completa)

Avem timp pentru toate.
Sa dormim, sa alergam in dreapta si-n stanga,
sa regretam c-am gresit si sa gresim din nou,
sa-i judecam pe altii si sa ne absolvim pe noi insine,
avem timp sa citim si sa scriem,
sa corectam ce-am scris, sa regretam ce-am scris,
avem timp sa facem proiecte si sa nu le respectam,
avem timp sa ne facem iluzii si sa rascolim prin cenusa lor mai tarziu.
Restul … depinde de ceilalti.
Am invatat ca oricat mi-ar pasa mie Altora s-ar putea sa
nu le pese.
Am invatat ca dureaza ani sa castigi incredere si ca doar in cateva secunde poti sa o pierzi.
Am invatat ca nu conteaza CE ai in viata Ci PE CINE ai.
Am invatat ca te descurci si ti-e de folos farmecul cca 15 minute
Dupa aceea, insa, ar fi bine sa stii ceva.
Am invatat ca nu trebuie sa te compari cu ceea ce pot altii mai bine sa faca Ci cu ceea ce poti tu sa faci
Am invatat ca nu conteaza ce li se intampla oamenilor
Ci conteaza ceea ce pot eu sa fac pentru a rezolva
Am invatat ca oricum ai taia
Orice lucru are doua fete
Am invatat ca trebuie sa te desparti de cei dragi cu cuvinte calde
S-ar putea sa fie ultima oara cand ii vezi
Am invatat ca poti continua inca mult timp
Dupa ce ai spus ca nu mai poti
Am invatat ca eroi sunt cei care fac ce trebuie, cand trebuie
Indiferent de consecinte
Am invatat ca sunt oameni care te iubesc
Dar nu stiu s-o arate
Am invatat ca atunci cand sunt suparat am DREPTUL sa fiu suparat
Dar nu am dreptul sa fiu si rau
Am invatat ca prietenia adevarata continua sa existe chiar si la
distanta Iar asta este valabil si pentru iubirea adevarata
Am invatat ca, daca cineva nu te iubeste cum ai vrea tu Nu
inseamna ca nu te iubeste din tot sufletul.
Am invatat ca indiferent cat de bun iti este un prieten
Oricum te va rani din cand in cand
Iar tu trebuie sa-l ierti pentru asta.
Am invatat ca nu este intotdeauna de ajuns sa fi iertat de altii
Cateodata trebuie sa inveti sa te ierti pe tine insuti
Am invatat ca indiferent cat de mult suferi,
Lumea nu se va opri in loc pentru durerea ta.
Am invatat ca trecutul si circumstantele ti-ar putea influenta personalitatea
Dar ca TU esti responsabil pentru ceea ce devii
Am invatat ca, daca doi oameni se cearta, nu inseamna ca nu se iubesc
Si nici faptul ca nu se cearta nu dovedeste ca se iubesc.
Am invatat ca uneori trebuie sa pui persoana pe primul loc
Si nu faptele sale
Am invatat ca doi oameni pot privi acelasi lucru
Si pot vedea ceva total diferit
Am invatat ca indiferent de consecinte
Cei care sunt cinstiti cu ei insisi ajung mai departe in viata
Am invatat ca viata iti poate fi schimbata in cateva ore
De catre oameni care nici nu te cunosc.
Am invatat ca si atunci cand crezi ca nu mai ai nimic de dat
Cand te striga un prieten vei gasi puterea de a-l ajuta.
Am invatat ca scrisul
Ca si vorbitul
Poate linisti durerile sufletesti
Am invatat ca oamenii la care tii cel mai mult
Iti sunt luati prea repede …
Am invatat ca este prea greu sa-ti dai seama
Unde sa tragi linie intre a fi amabil, a nu rani oamenii si a-ti sustine parerile.
Am invatat sa iubesc
Ca sa pot sa fiu iubit .
Avem timp pentru ambitii si boli,
sa invinovatim destinul si amanuntele,
avem timp sa privim norii, reclamele sau un accident oarecare,
avem timp sa ne-alungam intrebarile, sa amanam raspunsurile,
avem timp sa sfaramam un vis si sa-l reinventam,
avem timp sa ne facem prieteni, sa-i pierdem,
avem timp sa primim lectii si sa le uitam dupa-aceea,
avem timp sa primim daruri si sa nu le-ntelegem.
Avem timp pentru toate.
Nu e timp doar pentru putina tandrete.
Cand sa facem si asta, murim.
Am invatat unele lucruri in viata pe care vi le impartasesc si voua !!
Am invatat ca nu poti face pe cineva sa te iubeasca.
Tot ce poti face este sa fii o persoana iubita

                                     Să aveți o zi frumoasă!