20 Iulie

Este a 201-a zi a anului. 
Au mai rămas 164 de zile până la sfârșitul anului.
Soarele răsare la 05 h 50 m și apune la 20 h 53 m. 

Citatul zilei

”O cărare îngustă duce spre vârf, unde este capătul şi ţinta vieţii noastre. Către acel vârf unde se află fericirea, noi suntem pelerini.” (Petrarca)

 

Ziua Aviației Române și a Forțelor Aeriene

 

Sărbătorită la 20 iulie, zi în care este prăznuit Sfântului Proroc Ilie Tesviteanul, Ziua Aviaţiei Române şi a Forţelor Aeriene îl celebrează astfel pe ocrotitorul spiritual al temerarilor zborului.
Aviaţia militară română a luat naştere în anul 1910, primul avion militar, proiectat de Aurel Vlaicu şi realizat de Arsenalul Armatei zburând la 17 iunie 1910, notează volumul ''Calendarul Tradiţiilor Militare'' (2010). Un an mai târziu, în 1911, au fost brevetaţi primii ofiţeri ca piloţi, iar în 1912, s-a creat prima şcoală de zbor, urmând ca prima lege de organizare a aeronauticii să apară în 1913.

În 1915, a luat fiinţă Corpul de Aviaţie, aviaţia devenind astfel armă de sine stătătoare, iar în 1917, a fost înfiinţată Direcţia Aeronauticii din Marele Cartier General român, ulterior Aeronautica română participând la marile bătălii purtate de armata română în sudul Moldovei (Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz). În anul 1923, s-a înfiinţat Inspectoratul General al Aeronauticii din Statul Major General, în 1932 a luat fiinţă Subsecretariatul de Stat al Aerului din Ministerul de Război, iar la 16 noiembrie 1936 - Ministerul Aerului şi Marinei. În perioada 1941-1945, aviaţia şi artileria antiaeriană române au participat la toate campaniile purtate de armata română în cel de-al Doilea Război Mondial. În 1950, aviaţia militară a primit denumirea de Forţele Aeriene Militare.

Între 1951 şi 1960, în dotarea Forţelor Aeriene Române au intrat avioanele cu reacţie, elicopterele, staţiile de radiolocaţie şi rachetele sol-aer, Forţele Aeriene cunoscând, astfel, o etapă importantă de dezvoltare şi de modernizare.

În anul 1977, Forţele Aeriene Militare sunt redenumite, primind numele de Aviaţia Militară, la 1 mai acelaşi an fiind înfiinţat Comandamentul Aviaţiei Militare.

În 1972, aviaţia civilă fusese trecută în subordinea MApN, în cadrul căruia fusese înfiinţat Comandamentul Aviaţiei Civile - TAROM, care şi-a încetat activitatea în 1976, în locul său fiind creat Departamentul Aviaţiei Civile, în cadrul aceluiaşi minister.

Un moment important în acest domeniu l-a constituit participarea, între 14 şi 22 mai 1981, a cosmonautului român Dumitru Prunariu, la misiunea Soiuz-40. Împreună cu Leonid Popov, acesta a realizat experimente ştiinţifice, majoritatea fiind de concepţie românească, cu aparatura realizată în România.

După anul 1989, Forţele Aeriene au cunoscut un amplu proces de reorganizare, astfel că, în 1993, s-a înfiinţat Statul Major al Aviaţiei şi Apărării Antiaeriene, devenit în anul 2000 Statul Major al Forţelor Aeriene, ce are menirea de a coordona apărarea spaţiului aerian al României.

După ce România a semnat aderarea la ''Parteneriatul pentru Pace'' (1994), un pas important către integrarea în structurile euro-atlantice, capacitatea de luptă a Forţelor Aeriene Române a fost îmbunătăţită prin programe de modernizare a tehnicii existente şi, începând cu anul 2005, Forţele Aeriene Române au participat la misiuni în diverse teatre de operaţii, cum ar fi Althea (Bosnia, 2005), KAIA (Afganistan, 2006 şi 2011-2012), Baltica 07 (Ţările Baltice, 2007).

 

Începând cu 1 iunie 2000, se folosește denumirea actuală — Statul Major al Forțelor Aeriene, care asigură conducerea Forțelor Aeriene pe timp de pace, de criză și de război. 

Ziua energeticianului

Ziua energeticianului, marcată din anul 1992 pe 20 iulie de lucrătorii din sectorul energetic, stă sub sub semnul patronului spiritual, Sf. Prooroc Ilie Tesviteanul, cel care stăpânește fulgerele.

Ziua Energeticianului, statuată ca atare prin decretul nr. 507 / 1972, este una dintre puținele sărbători pe care le mai țin breslele în România și este precedată, în toată țara, de o manifestare de breaslă, "Trofeul energeticianului" - de asemenea, una dintre puținele întreceri profesionale.

A fost marcată din anul 1992 de lucrătorii din sectorul energetic, stă sub semnul patronului spiritual, Sfântul Prooroc Ilie Tesviteanul, cel care stăpâneşte fulgerele.

Ziua energeticianului, statuată ca atare prin decretul nr. 507/1972, este una dintre puţinele sărbatori pe care le mai ţin breslele în România şi este precedată, în toată ţara, de o manifestare de breaslă numită Trofeul energeticianului, concurs profesional care s-a desfăşurat , pentru prima dată, în anul 1979.

La nivel naţional, mai multe casierii Enel Energie vor fi închise, angajaţii vor avea parte de o zi liberă, ca urmare a a acordului semnat cu sindicatele din sistemul energetic şi a prevederilor contractului colectiv de muncă.

Ziua Mondială a Şahului

În fiecare an la 20 iulie este sărbătorită Ziua Mondială a Șahului. E un joc complex și chiar unul dintre cele mai grele jocuri din lume. 

A fost instituită în anul 1966, la iniţiativa Federaţiei Internaţionale a Jocului de Şah (FIDE).

Şahul (de la cuvântul persan shah, „rege”) este un joc de strategie între doi jucători, ce a apărut în sudul Europei, în a doua jumătate a secolului al XV-lea, după ce a evoluat de la un joc similar mult mai vechi din India.
E o competiție între alb și negru, care se bat utilizând strategii și făcând apel la inițiativă, pentru a rămâne la finalul jocului în picioare. E un război pe 64 de pătrate cu 32 piese (16 negre și 16 albe), unde cel mai puternic învinge.
"Șahul este piatra de încercare a inteligenței", definea, spre sfârșitul secolului al XVIII-lea, acest joc al minții, Johann Wolfgang von Goethe, cel mai important reprezentant al clasicismului german.
Asupra originii jocului de șah există multe legende. Se poate considera însă că șahul a apărut în India cu mai bine de 2 000 de ani în urmă. Legenda spune că un înțelept indian, Sessaibn Dahar, ar fi inventat jocul de șah, pentru a-l instrui și distra pe împăratul perșilor, Seram. Jocul se numea atunci "ciaturanga". Prin figurile sale și poziționarea acestora, șahul căuta să reprezinte componența și ordinea de luptă a armatei indiene din vremea aceea. Ulterior, șahul s-a răspândit din India în toată Asia centrală și de răsărit, iar la sfârșitul secolului al V-lea a pătruns în Iran, unde s-a bucurat de o mare popularitate.
În secolul al VII-lea, șahul a fost cunoscut de arabi. Ei au numit acest joc — nou pentru ei — "satrandj" (de la cuvântul persan 'satrang'). La vremea aceea, regulile jocului de șah se deosebeau în mare măsură de cele actuale. Arabii au dezvoltat și au desăvârșit în oarecare măsură vechiul joc de șah.
Odată cu răspândirea "satrandjului" în Europa, cultura jocului de șah, care atinsese o dezvoltare destul de mare la arabi, a decăzut simțitor. Perioada dintre secolele al X-lea și al XV-lea a fost o perioadă de decădere a artei șahului. Atmosfera deprimantă din perioada Evului Mediu nu putea favoriza dezvoltarea liberă a artelor. Șahul a devenit un joc al hazardului. Se juca pe bani, la fel ca și zarurile, triktrak și alte jocuri asemănătoare. La sfârșitul secolului al XIII-lea, Biserica Catolică l-a trecut în rândul jocurilor interzise, șahul fiind considerat o pierdere de vreme, un joc nedemn de un creștin. Această interdicție a fost înlăturată la mijlocul secolului al XIV-lea. Regulile actuale ale jocului de șah au fost create, în cea mai mare parte, în epoca Renașterii (secolele al XV-lea și al XVI-lea), deși unitatea lor deplină a fost realizată abia în 1854, prin publicarea de către K.A. Ianis a unui excelent studiu privind analiza logică și istorică a regulilor jocului de șah. 

Ziua Mondială a Șahului a fost instituită în 1966, la inițiativa Federației Internaționale a Jocului de Șah (FIDE).
La primul congres al Federației Internaționale a Jocului de Șah (FIDE) (1914 la Paris), printre delegații care au aprobat constituirea acestui for internațional s-a aflat și tânărul român Ion Gudju, pe atunci proaspăt locotenent, doctorand în chimie la Sorbona și maestru de șah entuziast. Cu ocazia aniversării semicentenarului FIDE, în anul 1954, Ion Gudju a fost declarat "decan fondator" al FIDE, România numărându-se astfel printre țările fondatoare ale Federației Internaționale a Jocului de Șah. În țara noastră, Federația Română de Șah (FRS) a luat ființă în 1915, primul președinte fiind scriitorul Mihail Sadoveanu.
Printre campionii mondiali ai jocului de șah consemnați în palmaresul FIDE se află americanul Wilhelm Steinitz, germanul Emanuel Lasker, care era nu doar șahist, ci și matematician și filosof, cubanezul Raul Jose Capablanca, diplomat de profesie, dar și jucător de șah genial, rușii Alexander Alehin, Mihail Botvinnik, Vasili Smislov, Mihail Tal, Tigran Petrosian, Boris Spasski, ultimul fiind detronat de americanul Robert Fischer (supranumit un Mozart al șahului) în "meciul secolului" disputat în septembrie 1972, la Reykjavyk, capitala Islandei. În 1975, FIDE l-a declarat campion mondial pe marele maestru rus Anatoli Karpov, care, în 1985, a fost învins de tânărul mare maestru Garry Kasparov. În 1993, Kasparov, care urma să joace pentru titlu cu englezul Nigel Short, a intrat în conflict cu FIDE, formând o federație separată a jucătorilor profesioniști. Începând cu ediția din 1998, Campionatul Mondial s-a disputat în sistem eliminatoriu cu peste 100 de participanți. Dintre cei mai recenți campioni mondiali îi amintim pe rusul Alexander Halifman, marele maestru indian Wisvanthan Anand, ucraineanul Ruslan Ponumareh, Rustam Kasimdzhanov din Uzbekistan, bulgarul Veselin Topalov, care a cunoscut consacrarea deplină în 2005, la Campionatul Mondial de șah de la San Louis (Argentina) și rusul Vladimir Kramnik, care deține titlul de mare maestru internațional de șah, fiind și campion mondial în versiunea de șah clasic înființată de Kasparov (2000-2006) și apoi campion mondial al versiunilor unificate (2006-2007).
În 2013, norvegianul Magnus Carlsen a devenit noul campion mondial de șah, după ce l-a învins în finala campionatului pe indianul Vishy Anand, fostul campion mondial. Considerat unul dintre cei mai talentați șahiști ai tuturor timpurilor, Magnus Carlsen (22 de ani), a ratat cu puțin recordul de cel mai tânăr jucător care ia titlul mondial, record ce îi aparține în continuare rusului Garry Kasparov (1985), dar a reușit să obțină cel mai mare rating ELO, 2872, din istoria sportului.

Ziua naţională a Columbiei. 
Aniversarea proclamării independenţei (1810)

Spaniolii au fost cei care au explorat litoralul Caraibian în anul 1500, conduşi de Rodrigo de Bastidas.

De la începutul perioadelor de colonizare ş cucerire, au fost câteva mişcări rebele sub dominaţia spaniolă, iar ultima rebeliune, care a condus la proclamarea independenţei faţă de Spania, a izbucnit în jurul anului 1810. Condusă de Simon Bolivar şi Francisco de Paula Santander, rebeliunea a culminat victorios, fapt ce a dus, mai târziu, la redenumirea Republica Columbia.

Sfântul Slăvitul Prooroc Ilie Tesviteanul

 La data de 20 iulie, Biserica Ortodoxă Română sărbătorește ridicarea la cer a Sfântului Mare Proroc Ilie, Tesviteanul. Unul dintre cei mai importanți prooroci din Vechiul Testament.
Sfântul si marele Profet Ilie, a primit de la Dumnezeu puterea de a deschide si inchide cerurile. Se spune ca la nasterea sa tatal sau a vazut oameni imbracati in alb invelindu-l in scutece de foc si, dându-i numele, i-au dat sa manânce o flacara, simbol al râvnei pentru Dumnezeu care l-a mistuit de-a lungul intregii sale vieti.

Sfântul şi marele Profet Ilie era din cetatea Tesve, Galaad. Se spune că la naşterea sa, tatăl său a văzut oameni îmbrăcaţi în alb învelindu-l în scutece de foc. Şi, dându-i numele, i-au dat să mănânce o flacără, simbol al râvnei pentru Dumnezeu. Încă din copilărie se ţinea în permanenţă în faţa lui Dumnezeu prin feciorie, post neîncetat şi rugăciuni arzătoare, transformându-l într-un model al vieţii mănăstireşti.

Sfântul slăvit Proroc Ilie Tesviteanul este pomenit în calendarul creștin ortodox la 20 iulie.

Sfântul Ilie a trăit cu peste opt sute de ani înainte de întruparea Mântuitorului, pe vremea regelui Ahab, în regatul Israel din Samaria și poate fi considerat un sfânt ecumenic, deoarece este cinstit nu numai în creştinism, ci şi în iudaism şi chiar în tradiţia islamică.

 

În toate legendele el este reprezentat ca o divinitate solară şi meteorologică, care-şi marchează ziua cu mari nenorociri: incendii, furtuni cu tunete şi fulgere, grindină şi ploi violente şi cine nu respectă această zi este aspru pedepsit. Se spune că Ilie ar fi fost în viaţă un om obişnuit – soldat sau păstor, agricultor sau negustor de vite, care, fiind amăgit de diavol, şi-ar fi ucis părinţii. Iar pentru aceste crime el a trebuit să ispăşească întreaga viaţă.

În cartea sa, „Obiceiuri populare de peste ani", Ion Ghinoi relatează că Sfântul Ilie „stă închis 40 de ani într-un beci sau bordei; cară apă cu gura mergând în genunchi, pentru a uda un lemn putred; adună lemne din pădure 9 ani pentru a clădi un rug imens în care se aruncă şi arde de viu; păzeşte o turmă de oi în vârf de munte" etc

În cele din urmă Dumnezeu s-a îndurat de suferinţele lui şi considerând că şi-a ispăşit păcatul crimei l-a adus în cer, unde i-a dat un loc între sfinţi, o trăsură de foc cu 2 sau 4 cai înaripaţi şi un bici de foc cu care să gonească diavolii. Iar ura lui pe diavolii care l-au îndemnat să devină ucigaş a rămas atât de mare încât el continuă şi azi să-i urmărească şi să-i lovească cu biciul său de foc, oricunde s-ar afla. Se spune că „tunetul ar fi zgomotul făcut de huruitul trăsurii lui de foc, iar trăsnetul este biciul de foc cu care îi loveşte pe diavolii care se ascund peste tot pe pământ, în turlele bisericilor, prin pomi, pe sub straşina caselor şi în corpurile animalelor – în special câini şi pisici" (T. Pamfilie - Sărbătorile de vară).

 Tradiţii

În ajunul acestei zile, fetele se duceau noaptea pe ogoarele semănate cu cânepă, se dezbrăcau si, goale, se tăvăleau prin cultură, apoi se îmbrăcau și se întorceau acasă. Dacă, în noaptea dinspre Sânt-Ilie, visau cânepă verde era semn că se vor mărita cu flăcăi tineri și frumoși iar dacă visau cânepă uscată se zicea că se vor mărita cu oameni bătrâni.

În dimineața acestei zile se culegeau plante de leac, în special busuiocul, ce erau puse la uscat în podurile caselor, sub streșini sau în cămări. Tot acum se culegeau și plantele întrebuințate la vrăji și farmece.

Femeile duceau în aceasta zi busuioc la biserică pentru a fi sfințit după care, întoarse acasă, îl puneau pe foc iar cenușă rezultată o foloseau în scopuri terapeutice atunci când copiii lor făceau bube în gură.

Nu era voie să se consume mere până la 20 iulie și nici nu era voie ca aceste fructe să se bată unul de altul, pentru a nu bate grindina, obicei păstrat și astăzi. în această zi, merele (fructele lui Sânt-Ilie) se duc la biserica pentru a fi sfințite, crezându-se că numai în acest mod ele vor deveni mere de aur pe lumea cealaltă.

De Sfântul Ilie, românii își aminteau și de sufletele morților, în special de sufletele copiilor morți. Femeile chemau copii străini sub un măr, pe care îl scuturau ca să dea de pomană merele căzute. Astfel, se considera că morții se veselesc.

Scenariul ritual de renovare a timpului, specific tuturor marilor sărbători calendaristice, cuprinde și practici de pomenire a morților. Bisericile sunt pline, acum, cu bucate pentru pomenirea morților (Moșii de Sânt-Ilie), iar la casele gospodarilor se organizează praznice mari.

Se credea și se mai crede și astazi că dacă tună de Sânt-Ilie, toate alunele vor seca iar fructele din livezi vor avea viermi.

Acum, la sate, apicultorii recoltau mierea de albine, operație numită „retezatul stupilor”. Recoltarea mierii se făcea numai de către bărbați curați trupește și sufletește, îmbrăcați în haine de sărbătoare, ajutați de către un copil, femeile neavând voie să intre în stupină.

În Ziua Sfântului Ilie:

– nu se lucrează de teama pagubelor (trăznete, ploaie, grindină)

– îl cinstesc mai ales cojocarii, stuparii – se retează stupii, se duc faguri și mere la biserică spre binecuvantare și se împart de pomană

– se culeg în zori plante de leac stropite cu sânge de cocoș tăiat deasupra lor

– se duc berbecii la berbecar

– dacă tuna vor fi merele și alunele viermănoase; daca ploua, va ploua 20 de zile

– se ține „Târgul de fete de pe Muntele Găina” din județul Alba

Oamenii mai spun că, după ziua Sfantului Ilie, vor începe ploile mari de vară.

În această perioadă, la sate, apicultorii recoltează mierea de albine, activitate numită şi retezatul stupilor. Recoltarea mierii se face, şi acum, în multe locuri, potrivit datinei, numai de către bărbaţi curaţi trupeşte şi sufleteşte, îmbrăcaţi în haine de sărbătoare, ajutaţi de către un copil, femeile neavând voie să intre în stupină.

După recoltarea mierii, cei din casă, împreună cu rudele şi vecinii invitaţi la acest moment festiv, gustau din mierea nouă şi se cinsteau cu ţuică îndulcită cu miere.

Ziua Sfantului Ilie marchează şi miezul verii pastorale, când le era permis ciobanilor să coboare în sate, pentru prima dată după urcarea oilor la stână. Cu această ocazie, ciobanii tineri sau chiar cei maturi aduceau în dar iubitelor sau soţiilor furci de lemn pentru tors, lucrate cu multă migală. În vechime, se obişnuia ca, tot în această zi, să se organizeze întâlniri ale comunităţilor săteşti de pe ambii versanţi ai Carpaţilor, târguri, iarmaroace şi bâlciuri, unele păstrate până în zilele noastre.

Legat de această sărbătoare, există nenumărate superstiţii şi tradiţii păstrate din moşi-strămoşi.

Sfântul Ilie fiind şi ocrotitorul recoltelor, în acestă ele se stropesc cu agheasmă pentru ca să aducă rod bogat în anul următor.

De asemenea, încă de dimineață trebuie să se culeagă plante de leac, în special busuioc, ce se pun la uscat în podurile caselor, sub streşini sau în cămări. Tot în acestă zi, se spune că se culeg și plante ce se întrebuințează la vrăji şi farmece.

De Sfântul Ilie este bine să nu se pornească la drum și să nu se lucreze, pentru a nu stârni mânia sfântului, care va reacționa cu trăznete, ploaie sau grindină.

Potrivit tradiției populare, de Sfântul Ilie se mănâncă, pentru prima dată, roadă nouă de mere şi de struguri, nuci şi alune.

Fiind considerat şi ocrotitorul apicultorilor, în 20 iulie, la sate, apicultorii trebuie să recolteze mierea de albine, activitate cunoscută sub denumirea de „retezatul stupilor”.

Tot în această zi, se aduc mere la biserică pentru sfințire, aceste fructe devenind de aur pe lumea cealaltă.

Dacă plouă de Sfântul Ilie

Conform tradiției, dacă plouă de Sfântul Ilie, ploaia nu va înceta timp de 20 de zile, iar dacă tună, alunele și merele vor fi viermănoase.

Dacă, însă, va fi furtună, geamurile și ușile casei să fie bine închise pentru a-i împiedica pe dracii fugăriți de Sfântul Ilie să pătrundă în casă. Nici adăpostirea pe timp de furtună sub vreun carpen nu este recomandată, întrucât acesta este copacul preferat de draci pentru a se ascunde de biciul sfântului.

Când tună pe 20 iulie, trebuie să își facă cruce, deoacere Dumnezeu i-a poruncit Sfântului Ilie să lovească în toate, numai în cruce nu.

Tradiții pentru fetele nemăritate

Fetele bune de măritat pot afla cum va arăta ursitul lor. Pentru asta, ele trebuie să meargă în ajunul zilei de Sfântul Ilie pe câmpuri, și dezbrăcate să se tăvălească prin cânepă. Dacă noaptea va visa cânepă verde, se vor mărita cu un bărbat tânăr, dacă în vis le va apare cânepă uscată, viitorul bărbat va fi unul în vârstă, scrie romaniatv.ro.

În unele zone ale țării, pe 20 iulie, la "hora Sântiliei", ciobanii coborau cu turmele de la stâni  și le dăruiau fetelor îndrăgite un caș și o furcă de tors crestată, după care le invitau la horă. Tinerele care nu jucau la acest dans ritual nu puteau fi pețite și nu se puteau mărita în acel an.

Numele Ilie - Semnificatie, etimologie

Ilie provine din numele latin Elis, cu varianta grecească 'Hλίας, avându-şi originea în ebraicul אליהו, adică Eliyahu, având semnificaţia de "Yahweh este Dumnezeul meu", sau "Dumnezeu este Domnul meu".
Acest nume a devenit notoriu graţie Sfântului Prooroc Ilie Tesviteanul.
Întrucât acest sfânt era un personaj foarte popular în poveştile medievale occidentale, acelaşi nume fiind purtat de şi de câţiva sfinţi timpurii, numele de Ilie a fost extrem de răspândit în Europa Evului Mediu.

 
Numele Ilie apare în mai multe obiceiuri religioase evreieşti, el fiind invocat la sfârşitul Sabatului, în vremea ritualului săptămânal Havdalah, la Paştele Seder şi în ritul circumciziei cunoscut sub numele de Brit Milah. De asemenea, numele de Ilie este regăsit în numeroase texte străvechi, inclusiv în literatură rabinică şi în Talmudul babilonian.
În Noul Testament, Sfântul Ilie este comparat cu Iisus şi Ioan Botezătorul, unii interpreţi considerând că atât Hristos, cât şi Ioan Botezătorul au fost de fapt manifestări ale Sfântului Ilie.
În Coran se vorbeşte despre Ilie sub forma unui nume puţin diferit, spunându-se despre el că s-a rugat lui Dumnezeu să îi distrugă pe credincioşii lui Baal şi că a avut o viaţă exemplară.

Variante, forme si diminutive masculine ale numelui Ilie

Elia (engleza si olandeza), Elias (islandeza), Eelis (finlandeza), Éliás (ungara), Elias (spaniola), Eliáš (ceha), Elias (germana, greaca, portugheza, persana), Eliasz (poloneza), Élie (franceza), Elijah (engleza), Elis (suedeza), Eliyahu (ebraica), Eljas (finlandeza), Elliot (engleza), Eliott (engleza), Ellis (engleza), Helias (latina ecleziastica), Ilia (bulgara, slavona bisericeasca, rusa), Ilias (greaca moderna), Ilie (romana), Ilius (romana), Iliuta (roamana), Illès (algeriana), Ilija (Илија) (croata, macedoniana, sarba), Iliya (Илия) (bulgara), Iliyās (إلياس) (araba), Illès (ungara), Illya (Ілля) (ucrainiana), Ilya (Илья) (rusa), İlyas (turca).              

Variante, forme si diminutive feminine ale numelui Ilie

Iliana (Илиана) (bulgara), Ilina (Илина) (bulgara), Ilinca (romana), Ilincuta (roamna), Ilinka (Илинка) (croata, macedoniana, sarba), Lia (romana).

Evenimente de-a lungul timpului…

• 356 i.Hr: S-a nascut Alexandru cel Mare, regele Macedoniei, unul dintre marii comandanti militari ai omenirii, fondator al unuia dintre cele mai mari imperii din istorie; (d. 323 î.Hr.).

S-a născut Alexandru cel Mare, rege macedonean. Alexandros III Philippou Makedonon (20 iulie 356 î.Hr.–10 iunie 323 î.Hr.), cunoscut sub numele de Alexandru cel Mare, Alexandru Macedon sau Alexandru al III-lea al Macedoniei ( în greacă Megas Alexandros), rege al Macedoniei (336 î.Hr.-323 î.Hr.), a fost unul dintre primii mari strategi şi conducători militari din istorie. Cuceririle sale spectaculoase i-au făcut pe greci stăpâni ai Orientului Apropiat. La moartea sa, la vârsta de 33 de ani, Alexandru era stăpânul celui mai mare imperiu cucerit vreodată. Alexandru a contribuit substanţial la răspândirea culturii elene în întreaga lume. Alexandru cel Mare este o legendă, un idol al iubitorilor de istorie, un erou al lumii antice. Numele său dăinuieşte într-o lume din ce în ce mai temătoare, care se ascunde în spatele unor arme sofisticare, în care oamenii se raportează la tinerii eroi ai antichităţii ca la idealuri de neatins.

 Fiu al Macedoniei, Alexandru a fost un iureş al războiului, acesta nu s-a limitat la a-şi conduce bine patria, ci a renunţat la comoditatea unei vieţi lungi şi paşnice în regatul său pentru glorie eterna înfruntându-l pe Darius, în indepărtatele ţinuturi din Asia. Viaţa sa, scurtă de altfel (356-323 î. Hr.), a fost relatată detaliat de către istoricul Quintus Curtius Rufus, istoric roman care a scris în vremea împaratului Claudius (41-54 d. Hr). O parte a istoriografiei moderne îl contestă pe Rufus, sunt opinii care spun că nici măcar nu ar fi existat sau că opera Viaţa şi faptele lui Alexandru cel Mare nu îi aparţine, dar atâta timp cât aceste suspiciuni nu au fost dovedite în mod ştiinţific, nu ne rămâne decât sa-l cităm şi să ne raportăm la el de fiecare dată când vrem să vorbim despre Alexandru pe baza unui izvor istoric narativ detaliat. Alexandru cel Mare a fost fiul lui Filip al II-lea, s-a născut la Pella şi descindea din dinastia Argeadă. A urcat pe tron la numai 20 de ani, iar cea mai mare parte a vieţii sale şi-a petrecut-o în afara Macedoniei, realizând unul dintre cele mai mari imperii ale lumii antice. Despre fascinatia pe care au simtit-o contemporanii si cei care au trăit după acesta, Curtius Rufus scria „Multi autori greci au vorbit despre viaţa şi faptele lui Alexandru, care a smuls sceptrul din mâna perşilor spre a-l strămuta în Grecia. ” Despre originile sale care se spune că descindeau din tagma zeilor acelaşi autor antic mărturiseşte „Aşadar cred că Alexandru era înzestrat din plin cu toate darurile minţii şi ale norocului care trebuiau neapărat să urce pe cea mai înată treaptă a puterii un bărbat ales de soartă. Regii Macedoniei spuneau că neamul lor îşi trage obârşia din Hercule. Olimpia, mama lui Alexandru, spunea că se trage din neamul lui Achile.” După moartea tatălui său, răpus în urma unui complot, Alexandru rămâne singurul succesor capabil să conducă regatul lăsat în urmă de Filip, cu toate că erau multe opinii care îl considerau prea tânăr. Primele probleme pe care le-a avut de înfruntat au fost revoltele din Macedonia, Tracia, dar şi în Grecia, ceea ce făcea ca Liga de la Corint să fie ameninţată. Tânărul Alexandru a pacificat aceste zone şi apornit către Asia. După câteva tentative eşuate de a-l opri pe Alexandru, dintre care cele mai importante sunt cele de la Granicos şi Issos, drumurile către Siria şi Egipt sunt deschise. Darius încearcă disperat să realizeze o armată din majoritatea triburilor supuse lui pentru a-i înfrunta pe invadatorii ce păreau de neoprit. Conducătorul perşilor a folosit şi metoda diplomatică prin care dorea să aplatizeze conflictul făcându-i lui Alexandru mai multe promosiuni, pe care macedoneanul nu le-a luat în seamă. Înainte de marea bătălie de la Gaugamela, Darius mai face un ultim apel la calea paşnică, atunci când trimite la Alexandru emisari, care primesc următorul răspuns „Aduceţi-i la cunoştinţă lui Darius că, dacă mi-am manifestat mărinimia şi spiritul meu iertător, am făcut-o nu împins de prietenia sa, ci de firea mea. Nu obişnuiesc să port război cu prizonierii şi cu femeile. Trebuie să mă înarmez pentru a lupta împotriva celui pe care îl urăsc.(...) Cât despre condiţiile de pace pe care mi le aduceţi, dacă le voi primi, înseamnă că îi voi ceda lui victoria. El îmi dăruieşte cu mărinimie ceea ce este situat dincolo de Eufrat, dar voi aţi uitat pe deoparte în ce loc vă adresaţi mie şi pe de alta că eu ma aflu dincolo de Eufrat.”În consecinţă bătalia pe care Darius a dorit cu ardoare să o evite, sau cel puţin să o amâne, s-a dat la Gaugamela. Armata lui Darius era enormă. Conducătorul său dorea să dea bătălia pe câmp deschis. El avea soldaţi din Bactria, Susa, Arachosia, Eubeea, dar şi mezi, parţi, cappadocieni, sirieni... Alexandru fu sfătuit să dea atacul noaptea, dar acesta respinse categoric planul deoarece credea că este o metodă demnă de oamenii laşi: „Voi mă sfătuiţi să recurg la o stratagemă folosită de tâlhari, deoarece singurul mijloc de lupta al acestora este de a înşela. Niciodată nu voi admite să-mi câştig gloria prin lipsa lui Darius, ori prin găsirea unor poziţii înguste, în defileuri, ori stratageme folosite în timpul nopţii; eu sunt hotărât să dau atacul făţiş, la lumina zilei; vreau mai degrabă să-mi pară că n-am avut noroc decât să-mi fie ruşine de victorie.”Înainte de bătălie ambii comandanţi şi-au încurajat armatele. Darius se adresă astfel soldatilor săi: „Voi care puţin mai înainte eraţi stăpânii ţărilor pe care le udă aici Oceanul, acolo le închide Helespontul, trebuie să luptaţi nu pentru glorie, ci pentru salvarea, precum şi pentru libertatea voastră, care pentru voi e mai scumpă decât viaţa. Această zi va statornicii sau va pune capăt imperiului persan, cel mai mare din câte a cunoscut evul nostru.” Alexandru la rândul său şi-a îmbărbătat armata în felul următor: „După ce-am străbătut atâtea tărâmuri la nădejdea biruinţei, pentru care va trebui să dăm acum bătălia, ne-a mai rămas un singur moment hotărâtor.(...)Macedonenii au ajuns acolo de unde nu mai pot da înapoi şi fugi. După ce-au străbătut asemenea distanţe şi atâtea tărâmuri, după ce-au lăsat înapoia lor atâtea ape şi atâţia munţi, reîntoarcerea în patrie şi la patria fiecăruia trebuie asigurată numai prin tăria braţului.

”Lupta de la Gaugamela a fost crâncenă, căci persanii erau mulţi şi realizau cât de greu este să alunge invadatorul din patria lor. Cu toate sforţârile, ei nu au învins. Darius, speriat de furia cu care macedonenii şi aliaţii lor luptau, a fost nevoit să fugă, alegând o cale ruşinoasă, sperând probabil că se va putea reorganiza pentru o viitoare confruntare mai favorabilă lui. Dar lucrul acesta nu va mai fi posibil. Darius va fi ucis de unul dintre satrapii care îl urma-Bessus pe numele său, care a fost pedepsit cu moartea de către macedoneni pentru fapta sa. Rufus povesteşte astfel finalul episodului de la Gaugamela „Cine şi-ar putea închipui cu mintea, sau zugrăvi prin cuvinte atâtea întorsături ale soartei, acest cumplit măcel al trupelor învinse, dezastrul şi pieirea fie rând pe rând a câte unuia, fie a tuturora laolaltă? În acea singură zi soarta grămădit evenimente aproape ale unui veac de existenţă.”Drumul lui Alexandru nu s-a oprit aici. El s-a adâncit în inima Asiei pentru noi fapte de legendă povestite de acelaşi autor antic. Cât de fidele sunt evenimentele relatate de acesta nu se ştie, dar opera sa merită să dăinuie măcar pentru că păstrează vie amintirea unor epoci demult apuse.

• 1304: S-a nacut Francesco Petrarca ( d. 19 iulie 1374) , prozator, poet și umanist italian , unul din cei mai importanți poeți lirici ai literaturii italiene.

Francesco Petrarca (n. 20 iulie 1304, Incisa/ Arezzo - d. 19 iulie 1374, Arquà/Padova) prozator, poet și umanist italian din secolul al XIV-lea, unul din cei mai importanți poeți lirici ai literaturii italiene

Forma perfectă a sonetelor sale s-a impus și în afara spațiului de limbă italiană, influențând lirica europeană. Pe lângă cunoașterea profundă a autorilor clasici și a limbii latine, operele sale scrise în limba poporului,“volgare” , au jucat un rol precumpănitor în dezvoltarea limbii italiene vorbite într-o limbă literară.

Petrarca a contribuit la dezvoltarea umanismului european, care reunește cultura clasică și învățătura creștină. Alături de Dante Alighieri, Petrarca este unul din principalii precursori ai Renașterii.

•  1868: S-a născut Miron Cristea, primul patriarh al Bisericii Ortodoxe Române. 

 
Miron Cristea, pe numele de mirean Elie Cristea (n. 20 iulie 1868, Topliţa d. 6 martie 1939, Cannes, Franţa) a fost un publicist, filolog, politician român cu vederi antisemite, senator, regent (20 iulie 1927 - 8 iunie 1930) şi teolog, primul patriarh al Bisericii Ortodoxe Române (1925 - 1939). În perioada 1 februarie 1938 – 6 martie 1939, a fost prim-ministru al României. La 7 iunie 1919 a fost ales membru de onoare al Academiei Române.
A scris prima lucrare academică dedicată marelui poet Mihai Eminescu, pe vremea c\nd era doctorand.(Teza intitulată „Eminescu, viaţa şi opera). În cuprinsul ei a fost numit pentru prima dată „luceafărul poeziei româneşti“.

• 1919: S-a născut Edmund Hillary, alpinist neozeelandez, primul care a escaladat Everestul (29.05.1953), ca membru al celei de-a noua expediţie britanică de cucerire a vârfului. 

Hillary a atins vârful de 8850 m pe 29 mai 1953 la ora 11:30 dimineața (ora locală), urmat imediat de șerpașul Tenzing Norgay.

Edmund Percival Hillary a fost fiul lui Percival Augustus Hillary și al Gertrudei Hillary, născută Clark.

A studiat la „Aukland Grammar School” și la „Universitatea din Aukland”. În perioada 1944 – 1945 a participat cu escadra de patrulare „catalinas” la operațiunile militare din Pacificul meridional.

Hillary își începe cariera de alpinist în Alpii neozelandezi. În anul 1951 participă la expediția neozeelandeză din Gahrwel (Himalaya) și de cea de recunoaștere al flancului sudic al masivului Everest, condusă de Eric Shipton. În 1952 este membru al expediției britanice de pe Cho Oyu de 8.153 m.

„Societatea regală de geografie” și „Clubul alpin” o expediție pentru cucerirea vârfului Chomolungma (8.848 m), condusă de Sir H.C. J. Hunt, în care reușește, împreună cu șerpașul Tenzing Norkey, să atingă cel mai înalt vârf din lume la 29 mai 1953. În 1954, Edmund Hillary conduce o misiune a Clubului alpin neozelandez de cercetare a zonei Barun Valley. Este conducător al grupului neozeelandez în expediția transantarctică a Commonwealth-lui (1955 – 1958) condusă de Sir E.V Fuchs. CU grupul „Theron”, execută o recunoaștere a fundului M. Weddell (noiembrie 1955 – martie 1956), apoi cu o echipă auxiliară, pregătește depozitele de provizii pe traseul urmat de Sir E.V. Fucks între Marea Ross (stațiunea Scott) și Polul Sud pe care l-a atins la 4 ianuarie 1958 cu o autoșeniletă.

A condus o expediție științifică în Nepal, care urmărea cucerirea vârfului Makalu de 8.481 m fără butelii de oxigen (1960 – 1961) și participă la alte câteva în Himalaya între anii 1963 – 1964, precum și cea de ascensiune pe Mount Herschel din Antartica în 1967.

Sir Edmund a fost singurul neozeelandez care a apărut, în timpul vieții, pe o bancnotă în circulație în țara sa.

Și-a dedicat o mare parte din viață ajutând populația șerpa din Nepal prin organizația non-profit pe care a fondat-o. Prin eforturile sale a reușit să construiască multe școli și spitale în această regiune îndepărtată a munților Himalaya. A declarat că aceasta este cea mai mare realizare a vieții sale.

Edmund Hillary a fost distins cu medalii ale Societăților de geografie din SUA, Marea Britanie, Noua Zeelandă și Nepal și cu Medalia Polară în anul 1958.

• 1927: În urma morţii lui Ferdinand I (n.12/24.VIII.1865-m.20.VII.1927), rege al României în perioada 1914-1927, Mihai de Hohenzollern-Sigmaringen, nepotul regelui Ferdinand I, este proclamat rege (începe prima domnie a lui Mihai I, 1927-1930); 

Regele Mihai fiind minor, începe să-şi exercite atribuţiile Regenţa aleasă la 4.I.1926 pentru răstimpul minoratului acestuia . Majestatea Sa Ferdinand I, Rege al României, Principe al Romaniei, Principe de Hohenzollern-Sigmaringen, născut Ferdinand Viktor Albert Meinrad von Hohenzollern-Sigmaringen, (n. 24 august 1865, Sigmaringen - d. 20 iulie 1927, Sinaia--Castelul Peleş) a fost rege al României din 10 octombrie 1914 până la moartea sa. Din 1890 a fost membru de onoare al Academiei Române, iar între 1914 şi 1927 a fost protector şi preşedinte de onoare al aceleiaşi instituţii.Născut în Sigmaringen în sud-vestul Germaniei, Prinţul romano-catolic Ferdinand Viktor Albert Meinrad de Hohenzollern-Sigmaringen a fost fiul Prinţului Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen şi a Infantei Antónia a Portugaliei, fiica reginei Maria a II-a şi a regelui Ferdinand al II-lea, prinţ de Saxa-Coburg şi Gotha.Tânărul Ferdinand a devenit moştenitor al unchiului său, regele Carol I al României, în noiembrie 1888, după ce mai întâi tatăl său a renunţat în 1880 şi apoi fratele său mai mare, Wilhelm, în 1886. În 1889, Parlamentul României îl recunoaşte ca prinţ al României. Guvernul român nu a cerut convertirea sa de la catolicism la ortodoxism, însă a cerut ca viitori copii să fie ortodocşi, religia de stat a României.În 1893, după o idilă cu poeta Elena Văcărescu, domnişoara de onoare a Reginei Elisabeta (relaţie întreruptă la intervenţia Consiliului de Miniştri, care a reamintit Principelui că nici un membru al Familiei Regale nu se poate căsători decât cu Principese de origine străină), Prinţul Ferdinand s-a căsătorit la 10 ianuarie 1893 cu Prinţesa Maria de Edinburgh, care era nepoata Reginei Victoria a Marii Britanii şi a Ţarului Alexandru al II-lea al Rusiei. Au avut împreună trei fii şi trei fiice, cel mai mare băiat, botezat Carol, urmând să devină Regele Carol al II-lea al României.Deşi rudă cu familia imperială ce conducea Germania, Hohenzollern, Ferdinand a hotărât, împreună cu Consiliul de Coroană din 14/27 August 1916, intrarea României în Primul Război Mondial de partea Antantei împotriva Germaniei şi Austro-Ungariei, realizând astfel pasul cel mai important pentru realizarea idealului României Mari. În 1914, Ferdinand a devenit Rege al României, la 49 de ani, depunând juramântul solemn şi promiţând că va fi "un bun român". În timpul războiului mondial, Regele Ferdinand s-a alăturat curentului favorabil Antantei, şi, în 1916, pe 14 august, a prezidat Consiliul de Coroană în cadrul căruia a luat o hotărâre dramatică: intrarea României în război împotriva ţării sale natale, Germania. Cu tot entuziasmul românilor, situaţia de pe câmpul de luptă nu a fost favorabilă, o bună parte din teritoriul României fiind ocupat de către trupele Puterilor Centrale. Ferdinand şi întregul guvern român s-au refugiat, în noiembrie 1916, la Iaşi. Pentru Rege şi familia sa a fost o perioadă extrem de grea, perioadă în care toate planurile păreau să se năruie. În plus, în 1917, murea de febră tifoidă, la numai 4 ani, Principele Mircea, cel de-al şaselea copil al cuplului regal. Deşi familia sa din Germania l-a renegat, la Castelul Hohenzollernilor arborându-se steagul de doliu, Ferdinand nu şi-a pierdut speranţele. Astfel, el a refuzat să ratifice pacea separată între Puterile Centrale şi România. În cele din urmă, situaţia avea să se schimbe. În cursul anului 1918, anul de naştere al României Mari, Ferdinand s-a întors triumfal la Bucureşti, în fruntea armatei sale eroice, trecând pe sub Arcul de Triumf, întâmpinat fiind de populaţia entuziastă.Ferdinand a fost încoronat rege al României Mari printr-o ceremonie spectaculoasă, în ziua de 15 octombrie 1922 la Alba Iulia.Viaţa politică internă în timpul domniei sale a fost dominată de Partidul Naţional Liberal condus de fraţii Ion şi Vintilă Brătianu. Cucerirea Transilvaniei a lărgit însă baza electorală a opoziţiei, a căror partide principale s-au unit în ianuarie 1925 - octombrie 1926 pentru a forma Partidul Naţional Ţărănesc.Regele Ferdinand nu a fost însă scutit de necazuri. Fiul său cel mai mare, moştenitorul tronului, trăia o viaţă scandaloasă şi, încălcând ordinea monarhică, s-a căsătorit clandestin, la Odesa, cu Ioana Lambrino. Tribunalul Ilfov a anulat însă căsătoria, iar Ioana Lambrino a fost exilată împreună cu fiul nelegitim al lui Carol. Principele a fost trimis într-o lungă călătorie, în jurul lumii, pentru "a o uita" pe Ioana Lambrino. La 10 mai 1921, Carol s-a căsătorit, la Atena, cu Elena, fiica Regelui Constantin I al Greciei.În 1921, Ferdinand va avea bucuria să trăiască naşterea nepotului său, Mihai, fiul lui Carol şi al Elenei.

Cu toate acestea, mariajul dintre Carol şi Elena nu avea să reuşească, moştenitorul tronului părăsindu-şi soţia şi fiul, fugind la Paris împreună cu amanta sa, Elena Lupescu.

În cele din urmă, cu inima tulburată, Regele îl desemnează ca urmaş la tron pe nepotul său, Mihai, dezmoştenindu-l, în acelaşi timp, pe fiul său Carol.Ferdinand a murit în 1927, de cancer intestinal şi a fost urmat la tron de nepotul său Mihai, sub o regenţă formată din trei persoane, din care făcea parte şi cel de al doilea fiu al lui Ferdinand, Prinţul Nicolae.

• 1943: S-a născut Adrian Păunescu, poet, prozator („Într-adevăr”, „Poezii cenzurate”, „Pământul deocamdată”), director de reviste („Flacăra”, „Totuşi iubirea”, „Flacăra lui Adrian Păunescu”), şi ziare („Vremea”), animator de cenacluri („Flacăra”, „Totuşi iubirea”) şi militant politic.

Adrian Păunescu (n. 20 iulie 1943, Copăceni, județul Bălți, România, astăzi în Republica Moldova — d. 5 noiembrie 2010, București) a fost un autor, critic literar, eseist, director de reviste, poet, publicist, textier, scriitor, traducător și om politic român.

Adrian Păunescu este cunoscut mai ales ca poet – debutând în 1960 și fiind unul dintre cei mai prolifici autori români contemporani – și ca organizator al Cenaclului Flacăra, întrunire muzical-culturală desfășurată periodic în anii 1973–1985, de regulă în orașele mari ale României, unde artiștii promovați de poet prezentau lucrări muzicale și literare în fața unui public numeros. În cadrul cenaclului, Păunescu a încurajat cultura de masă îndrăgită de publicului tânăr, în ciuda numeroaselor sancționări aduse acesteia de către puterea comunistă; el a inventat sintagmele „generația în blugi” și „muzică tânără” pentru a-și desemna tinerii spectatori amatori ai unui stil vestimentar nonconformist, respectiv sonoritățile iubite de aceștia, ale genurilor folk și rock.

Păunescu și-a început activitatea publicistică în 1973, an când intră la conducerea revistei Flacăra. Devenit incomod, este destituit în iulie 1985. Pretextul imediat a fost scandalul busculadei iscate la concertul Cenaclului Flacăra din Ploiești din iunie 1985, însă Păunescu devenise cunoscut și pentru criticile la adresa puterii (vezi, de exemplu, poemul „Analfabeții”, publicat în 1980 în Flacăra). După căderea comunismului nu i s-a permis reîntoarcerea la conducerea revistei Flacăra, astfel că, în toamna anului 1990 fondează revista Totuși iubirea. În calitate de publicist a mai condus pentru o scurtă perioadă, în 1999, ziarul Sportul românesc, și a realizat emisiuni de fotbal la postul de televiziune Antena 1.

În perioada comunistă a fost considerat de mulți români un sicofant pentru felul în care îl lăuda pe șeful de stat Nicolae Ceaușescu.

Indiscutabil, orientarea politică a lui Păunescu a fost întotdeauna una de stânga. Relația lui Păunescu cu puterea comunistă poate fi considerată ca ambiguă, Păunescu manifestându-se nu ca un critic radical al sistemului sau al ideologiei. Critica sa se orientează mai degrabă asupra derapajelor puterii politice și a neajunsurilor economice. După 1989, Păunescu nu reneagă ideologia socialistă, intrând rapid în Partidul Socialist al Muncii creat de Ilie Verdeț.

A debutat ca autor literar în anul 1960. Autorul a peste cincizeci de cărți, în majoritate volume de versuri, Păunescu a fost unul dintre cei mai prolifici poeți români contemporani. Cărțile sale au fost editate într-un tiraj record de peste un milion de exemplare.[necesită citare] Un număr apreciabil de poezii ale sale au fost făcute cunoscute prin punerea lor pe muzică de către compozitori din genurile folk și rock; există și situații în care Păunescu a colaborat direct cu muzicienii, îndeosebi în cadrul Cenaclului Flacăra.

Talentul său poetic a fost apreciat de mulți critici literari importanți. Astfel, Șerban Cioculescu a spus că Adrian Păunescu că este cel mai mare poet social de după Tudor Arghezi, iar Eugen Simion îl consideră "ultimul mare poet social român".

• 1947: S-a născut Carlos Santana, muzician american, de origine mexicană.

Carlos Santana (n. 20 iulie 1947, Autlán de Navarro, Jalisco) este un muzician și chitarist mexican, care a influențat muzica rock prin stilul muzical Chicano rock.

Santana (pe numele sau adevarat Carlos Augusto Alves Santana) s-a nascut in orasul mexican Autlan de Navarro in data de 20 iulie 1847. Provenind dintr-o familie cu trecut muzical, Santana si-a dezvoltat de mic interesul pentru muzica, cantand la vioara la varsta de 5 ani.

Atractia artistului fata de chitara incepe cativa ani mai tarziu, atunci cand familia sa se muta in Tijuana. Printre idolii sai se aflau John Lee Hooker, T. Bone Walker si B.B. King. In 1961, Sanatana se muta in San Francisco. Aici a absolvit liceul (Mission High School) in 1965.

Ajuta la intretinerea familiei lucrand ca spalator de vase, fara a renunta la dragostea fata de muzica, din cand in cand furisandu-se in sala de concerte Bill Graham Fillmore Auditorium pentru a asculta artisti precum Muddy Waters, Paul Butterfield Blues Band, The Grateful Dead.

La sfarsitul anului 1966, chitaristul Tom Frazier formeaza o trupa rock care ii includea pe Santana (chitara/vocalist). Mike Carabello (percutie), Rod Harper (tobe), Gus Rodriguez (chitara bass) si Gregg Rolie (solist). Trupa se va numi Santana Blues Band, desi tanarul artist nu era considerat frontman-ul formatiei.

In timp, numele trupei a ramas simplu `Santana`, schimbandu-si si componenta (Carlos Santana, Rolie, David Brown la bass, Bob ‘Doc’ Livingston la tobe si Marcus Malone percutionist).

Promoterul Bill Graham le va aranja sustinerea unui concert la Fillmore. In aceasi perioada, Carlos debuteaza intr-o inregistrare – ca invitat – in `The Live Adventures of Mike Bloomfield and Al Kooper`.

Influentele latino au fost insusite de catre artist mai tarziu, atunci cand trupa a descoperit ca ritmurile latine ale unor melodii antreneaza mult mai mult audienta la dans.

 

• 1969: Primul pământean, astronautul american Neil Armstrong, membru al echipajului „Apollo–11″, coboară pe suprafaţa Lunii, în Marea Linștii, la ora 10:56 PM, şi rosteşte cuvintele intrate in istorie: „Este un pas mic pentru un om, dar un salt gigantic pentru omenire”.

Este urmat de colegul de echipaj, astronautul Buzz Aldrin .

Neil Armstrong - First Moon Landing 1969

Astronautul american Neil Armstrong, comandantul navei "Apollo 11" (lansate spre Lună la 16.VII.1969, de la baza Cape Kennedy), este primul pământean care a păşit pe Lună, într-o zonă a Mării Liniştii, rostind cuvintele „este un pas mic pentru un om, dar un salt gigantic pentru omenire"; el a fost secondat de colegul său Edwin Aldrin.Pe 20 iulie 1969, televizoarele din toată lumea difuzau aceeași imagine – Neil Armstrong coborând scara modulului lunar Eagle și punând piciorul pe suprafața Lunii.

Cuvintele sale, “Acesta e un pas mic pentru om, un salt uriaș pentru omenire”, au fost înrădăcinate pentru totdeauna în conștiința umană. Celebra aselenizare a fost un final triumfal la cursa spațială. Însă, acel moment istoric pe suprafața Lunii a fost rezultatul eforturilor ce au durat mulți ani, eforturi făcute atât de programul spațial american, cât și de cel sovietic. Astronauții care au participat la prima aselenizare au trebuit să se deplaseze 383.023 kilometri pentru a ajunge la destinație, să supraviețuiască mediului aspru de pe Lună și să ajungă înapoi pe Pământ întregi. Nu a fost deloc o sarcină ușoară.În anii 1950, Statele Unite ale Americii erau prinse într-o cursă cu Uniunea Sovietică, pentru poziția dominantă în spațiu. Concurența a crescut în timpul Războiului Rece. Pe 2 ianuarie 1959, nava spațială Soviet Luna 1 a realizat primul zbor lunar, la o distanță de 5994 de kilometri de suprafața Lunii. Rușii au fost deasemenea primii care au avut contact cu Luna pe 12 septembrie 1959, în timpul celei de-a doua misiuni lunare. Însă, pe 25 mai 1961, președintele John F. Kennedy a emis o provocare prin intermediul discursului său către Congres. Astronauții americani au acceptat această provocare pe 3 martie 1959.Sonda Pioneer 4 a devenit prima navă spațială americană care a zburat în apropierea Lunii. Programul Ranger, care a funcționat din 1961 până în 1965, a trimis nouă misiuni pe lună. În anul 1962, Ranger 4 a ajuns pe suprafața Lunii, însă nu a putut să trimită niciun fel de informații înainte de a se prăbuși. Doi ani mai târziu, Ranger 7 a făcut și a trimis înapoi peste 4000 de fotografii, înainte de a se prăbuși pe suprafața Lunii. Următorul pas în cursa spațială era aselenizarea unei nave spațiale, fără ca aceasta să se prăbușească. Rușii i-au bătut pe americani, atingând Luna pe 13 februarie 1966. Totuși, americanii nu se aflau nici ei prea departe. Surveyor 1 a reușit să facă o aselenizare controlată, aproximativ trei luni mai târziu.Toate aceste etape în explorarea Lunii au condus la scopul final – aterizarea unei nave cu echipaj uman pe Lună. Însă, pe 27 ianuarie 1967, o mare tragedie a amânat îndeplinirea acestui scop – în timpul unui test de verificare, un incendiu a cuprins modulul de comandă Apollo și i-a ucis pe astronauții Roger Chaffee, Virgil “Gus” Grissom și Edward White. NASA a numit testul Apollo 1, pentru a-i onora pe acești oameni căzuți la datorie. Din cauza incendiului, NASA a amânat misiunile lunare timp de un an, în timp ce modulul era reproiectat.Această întârziere nu a fost singura dificultate cu care s-au confruntat astronauții. Pentru a executa cu succes o aselenizare cu echipaj uman, oamenii de știință trebuiau să facă în așa fel încât nava să scape de gravitația Pământului, să ajungă pe orbită în jurul Lunii, să aselenizeze fără a se prăbuși și să revină pe Pământ fără să ardă în momentul reintrării în atmosferă. Și astfel, NASA a lansat Apollo 7 în spațiu, pe 11 octombrie 1968. Echipajul compus din astronauții Walter M. Schirra, Jr., Donn F. Eisele și Walter Cunningham, a orbitat în jurul Pământului de 163 de ori și a petrecut aproape 11 zile în spațiu.Misiunea Apollo 8 a fost lansată pe data de 21 decembrie 1968. A fost prima misiune cu echipaj care a folosit racheta Saturn V, care a fost suficient de puternică încât să trimită nava spațială pe orbita Lunii. Echipajul format din astronauții Frank Borman, James A. Lovell, Jr. și William A. Anders a făcut înconjurul Lunii și a reintrat în atmosfera Pământului cu succes.Pe 3 martie 1969, a fost lansată misiunea Apollo 9. James A. McDivitt, David R. Scott și Russell Schweickart au orbitat în jurul Pământului de 152 de ori și au repetat procedurile de andocare între modulul de comandă (care putea găzdui astronauții în spațiu) și modulul lunar (care trebuia să efectueze aselenizarea). Astronauții au fost nevoiți să perfecționeze aceste proceduri înainte de a încerca o aselenizare reală.Etapa finală a repetițiilor a avut loc pe 18 mai 1969, odată cu lansarea misiunii Apollo 10. Aceasta a implicat fiecare pas al aselenizării – în afară de aselenizarea reală. Comandantul Thomas Stafford și pilotul, Eugene Cernan, au coborât modulul lunar până la aproximativ 15.240 de metri de suprafața Lunii, în timp ce John W. Young a rămas în modulul de comandă ce orbita Luna.Misiunile anterioare zburaseră pe lângă Lună, aterizaseră pe ea și trimiseseră fotografii ale suprafeței sale. Însă, în iulie 1969, NASA era pregătită să trimită oameni pe Lună. Echipajul acestei misiuni istorice a fost format din comandantul Neil Armstrong, pilotul modulului de comandă, Michael Collins, și pilotul modulului lunar, Edwin “Buzz” Aldrin. În continuare vom vedea exact cum s-a desfășurat misiunea secolului.

16 iulie 1969, ora 09:32 – O rachetă Saturn V, care ducea nava spațială Apollo 11, a decolat de la Centrul Spațial John F. Kennedy din Florida. Această rachetă căra modulul de comandă în care se aflau astronauții și modulul lunar pe care Armstrong și Aldrin aveau să-l folosească pentru a aseleniza. După ce a orbitat în jurul Pământului de o dată și jumătate, Saturn V a trimis Apollo 11 către Lună. Curând după aceea, modulul de comandă (numit Columbia) s-a separat de Saturn V, s-a întors și s-a conectat cu modulul lunar (numit Eagle). Nava spațială și-a continuat drumul.
19 iulie – Apollo 11 a intrat pe orbita Lunii. După 24 de ore pe orbită și un control al comutatoarelor și al sistemului de comunicații al modulului lunar, Armstrong și Aldrin au separat Eagle de Columbia și s-au pregătit să coboare pe suprafața Lunii. Collins a rămas în Columbia pentru a servi ca legătură de comunicare între modulul lunar și Pământ.

20 iulie – la 102 ore după lansare, la ora 16:17, Armstrong și Aldrin au aselenizat pe “Marea Liniștii” (o câmpie de lavă pe suprafața Lunii). Armstrong a trimis acest mesaj faimos înapoi către Pământ “Houston. Aici, baza Liniștii. Vulturul a aterizat”. La doar câteva momente după aselenizare, cei doi astronauți au început să se pregătească să abandoneze misiunea imediat și să revină la modulul de comandă, doar în cazul unei situații de urgență. Apoi au oprit alimentarea.Șase ore și jumătate mai târziu, Armstrong a ieșit din nava spațială și a făcut primul pas pe Lună. După ce Aldrin a pășit și el pe Lună, cei doi astronauți au început să colecteze material de pe suprafața Lunii. Pe măsură ce-și făceau treaba, aceștia au observat diferențele dintre gravitația Lunii și cea a Pământului. Deoarece gravitația Lunii este de șase ori mai mică decât gravitația Pământului, cei doi astronauți au trebuit să se miște lent, în salturi sau țopăind ca niște canguri. În timp ce erau pe Lună, Armstrong și Aldrin au creat faimoasa imagine în care înfig steagul Americii. Acest lucru nu a fost așa ușor precum a părut să fie. Steagul a intrat cu ușurință în sol, în cazul primilor 12-15 centrimetri, însă apoi au întâlnit rezistență. Astronauții au fost nevoiți să încline ușor steagul pentru ca acesta să rămână înfipt.În timp ce erau pe Lună, cei doi astronauți au colectat aproape 22 de kilograme de material lunar, au făcut fotografii ale zonei din apropierea locului de aselenizare, au instalat echipament și au extras două mostre din solul lunar. Aceștia au lăsat în urmă un disc cu 73 de mesaje din țări din întreaga lume, un plasture de la Apollo 1, medalii de la cosmonauții ruși și un simbol al Statelor Unite ale Americii (un vultur care ține o ramură de măslin).21 iulie – la 21 de ore după aselenizare, la ora 13:54, Armstrong și Aldrin au decolat de pe Lună. În interiorul modulului lunar, aceștia au ajuns din nou pe orbita Lunii, unde au andocat la modulul de comanda. Eagle a fost eliberat.24 iulie – Apollo 11 a reintrat în atmosfera Pământului cu viteza de 11.031 de metri pe secundă. Acesta a aterizat în Oceanul Pacific la ora 12:51.Unii sceptici încă mai cred că aselenizarea lui Apollo 11 a fost doar o farsă pusă în scenă într-un studio de film de către NASA. Oamenii au sugerat că, în anii 1960, NASA nu avea tehnologia capabilă de a trimite o navă spațială cu echipaj pe Lună. Ei au remarcat faptul că, în fotografiile trimise înapoi de astronauți nu se vedeau stelele pe cer. Un expert NASA a infirmat acest lucru explicând că stelele nu ar fi apărut pe film deoarece imaginea de prim plan (costumele astronauților) era extrem de luminoasă. Oamenii care încă nu sunt convinși de dovezile copleșitoare ale aselenizării lui Apollo 11 pot vizita Muzeul Național al Aerului și Spațiului din Washington, unde sunt expuse mostre prelevate de pe suprafața Lunii....Eu le-am văzut....

Să aveți o zi frumoasă!